sâmbătă, 16 mai 2026

&&&

 Memorie Artistică 

LUCIAN PINTILIE

~Omul pe care România nu a știut să-l păstreze~


S-a născut în 1933, la Tarutino — un sat din Basarabia care azi e în Ucraina. A murit pe 16 mai 2018, la București. Între aceste două coordonate, a trăit un om care a fost prea mare pentru țara lui — și pe care țara lui a încercat, sistematic, să-l reducă la tăcere.


Nu a reușit.

„Pintilie era apucat, avea ceva de copil genial", spunea regizorul Andrei Șerban. Nu era o metaforă. Era o descriere clinică. Un om care intra în repetiție ca într-o bătălie și nu ieșea până nu câștiga.


Revizorul — trei reprezentații. Atât i-au permis. A fost scos din repertoriu cu urmări grave pentru toți cei implicați. Liviu Ciulei n-a mai fost director de teatru. Toma Caragiu n-a mai fost secretar de partid. Pintilie a primit pașaport și a fost invitat să plece.

Nu-l arestezi. Îl muți. Eleganță tipic comunistă.


„Am avut nenumărate spectacole interzise — dar nici unul ratat din pricina compromisurilor politice. Pentru cele ratate sunt singurul vinovat. Nu împart cu nimeni responsabilitatea."

Puțini oameni din această țară au avut curajul să spună asta.


A montat la Paris, New York, Cardiff, Avignon.

 Când Susan Sontag — una dintre cele mai influente intelectuale americane ale secolului XX — a fost întrebată, într-un interviu din revista Theater Heute, ce spectacole din ultimii ani au impresionat-o cel mai mult, a răspuns fără ezitare: Turandot al lui Pintilie — alături de spectacolele lui Peter Brook și Giorgio Strehler, cei mai mari regizori ai lumii la acea vreme. Adică în cea mai selectă companie posibilă.


Acasă, între timp, regizorul care îl denunțase lui Ceaușescu — și care obținuse astfel interdicția lui Pintilie — făcea nestingherit 38 de filme.

„Știți câte filme a făcut în cei 20 de ani de suspendare a mea regizorul care m-a denunțat lui Ceaușescu? 38 de filme." A repetat numărul ăsta mereu. Nu furios. Rece. Ceea ce e mult mai înfricoșător.


Între timp, în exil, Pintilie inspira o întreagă generație. Când regizorul Corneliu Porumboiu a fost întrebat ce vrea să fie când va fi mare, a răspuns simplu: Lucian Pintilie. Iar Cristi Puiu — unul dintre cei mai premiați regizori români — a spus răspicat că fără Pintilie, Noul Val românesc, cel care a pus România pe harta cinematografiei mondiale, nu ar fi existat.


România l-a alungat. Și tot el a născut cinematografia care a pus România pe harta lumii.

Asta e ironia cu care a trăit. Și cu care a murit.


8 ani de la plecare. Unii lipsesc pentru totdeauna.

Respect! 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 „Interzisă pentru frumusețe. El – ministru, apoi deținut. Povestea Violetei și a lui Ștefan Andrei”

 

Violeta Andrei este una dintre cele mai autentice dive ale filmului românesc, a acordat de-a lungul timpului interviuri în care a dezvăluit aspecte dramatice din cariera sa, în special legat de perioada comunist


S-a născut pe 29 martie 1941,   „ (...) m-am născut lângă Braşov, la ferma tatălui meu care era şi horticultor. Numele meu de fată era Violeta Pop. ” În aceeași zi, cu 10 ani mai devreme, în 1931, se năștea Ștefan Andrei, cel care i-a fost partener de viață mai bine de o jumătate de secol.  


Este absolventă a U. N. A. T. C. Ion Luca Caragiale din București, în anul 1965. ,, Mama ar fi vrut să fac Arhitectura. Şi chiar am pregătit, la matematică! Dar eu dădusem examen la IATC, cu două săptămâni înainte şi, spre disperarea mamei, am intrat cu nota 10, din 2.500 de candidaţi! Şi am terminat tot cu 10!”.


Ştefan Andrei relata că era impresionat de inteligenta, ambiţia şi frumuseţea Violetei. Şi la bătrâneţe, îşi va aduce aminte ca soţia sa a intrat la Institutul de Teatru numai prin talentul său, recitând în faţa comisiei „Moartea căprioarei“ de Nicolae Labiş. 


Iubirea dintre Violeta și Ștefan Andrei a duce a film de dragoste hollywoodian. Timp de 53 de ani au fost împreună, iar din relația lor de iubire s-a născut un fiu, Călin. Ştefan Andrei o cunoaşte pe Violeta pe când aceasta avea 18 ani, când amândoi merg la Viena, la Festivalul Tineretului şi Studenţilor. „Cred că am cucerit-o în timpul Festivalului Tineretului de la Viena, din 1959. Am mers şi cu vaporul şi am stat două săptămâni“, spune Andrei în volumul de memorii cu Lavinia Betea.


Viitorului demnitar îi se aprinseseră călcâiele după ea, dar vârsta prea mică a Violetei părea o problemă. „Mi-am dat seama că ea se apropia de mine. Şi i-am spus: «Eşti prea mică, trebuie să mai creşti, nu vreau să te încurc. Nu că nu mi-ai plăcea, chiar îmi placi, dar...». Avea 18 ani“, povesteşte Andrei în „I se spunea Machivelli“. 


Violeta Andrei are, la rândul său, explicaţiile sale. „Toţi i-au spus. Las-o în pace să crească, că e sălbatică rău“, afirma Violeta Andrei într-un interviu difuzat de un post de televiziune destinat publicului feminin. Seara decisivă a relaţiei lor se petrece în august 1961, la dans. După petrecere, Andrei o conduce acasă şi o sărută. 


În trei luni, se căsătoresc, iar la nuntă au fost maximum 40 de persoane. „Am ţinut foarte mult să mă mărit fecioară, n-aş fi conceput altfel. Nu m-a sedus! Eram sălbatică! Toţi i-au spus să mă lase să cresc. Şi m-a urmărit, ca să nu mă piardă... Mi-era frică de noaptea nunţii. După ce m-am căsătorit, nu am cedat două săptămâni!”, rememorează actrița întâlnirea cu soțul ei.


Andrei respecta profesia de actriţă a Violetei, dar îi cere acesteia un singur lucru. „De la început am făcut o înţelegere: «Să ştii că eu n-o să mă opun ca tu să fii artistă, am zis eu. Dar am o rugăminte. Dacă poţi să naşti, aş dori să am şi eu cel puţin un copil cu tine. Nu vreau să plec de-aici doar sădind un pom şi secerând nişte orz. Ci să las şi un copil». A fost de acord“, spunea Andrei în volumul „I se spunea Machiavelli“. Relaţia dintre cei doi rămâne solidă cu toate că e pusă la încercări. 


,, Eu şi Ştefan ne-am iubit ca doi nebuni 53 de ani... Ne-au legat comunicarea şi dragostea frumoasă, romantică, lipsită de interes, transformată treptat într-o prietenie. Devii soţie, amantă, iubită, soră, mamă, infirmieră şi îl îngrijeşti până în ultima clipă ca pe un copil mic. Cu o seară înainte de a muri, am discutat vreo oră despre războiul din Ucraina, era foarte lucid. A fost un om deosebit, rafinat şi boem“,  rememora actrița într-un interviu după moartea soțului ei, în 2014.  


A debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din capitală. A interpretat zeci de roluri, printre care Roxana din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, Ana Petrovna in Ivanov de A.P. Cehov, Ilona din Joc de pisici de Orkeny Istvan, Laura din Menajeria de sticla de Tennessee Williams, Dana din Ancheta asupra unui tânăr care nu a făcut nimic de Adrian Dohotaru, Elmira din Tartuffe de Moliere, Madeleine Bejart din Cabala bigotilor de Mihail Bulgakov, etc.


 A debutat pe ecrane cu filmul „Golgota” (1966, în regia lui Mircea Drăgan).Extrem de frumoasă a jucat în peste 60 de filme românești,  Avea 42 de ani când ușa cinematografiei și scena teatrului i s-a închis În perioadele 1972-1974 şi 1982-1989, Violeta Andrei nu joacă în nici un film, în urma indicaţiilor Elenei Ceauşescu de a nu i se da vreun rol.  


Frumoasa actriță relata că a fost de două ori interzisă. Prima oară de către Elena Ceaușescu. Soția dictatorului o considera prea frumoasă, o adevărată divă care o eclipsa. „Spunea Elena Ceauşescu: «Violeta să nu mai apară în filme. Violeta să nu mai apară la televiziune». Lui Postelnicu (n.r. – Tudor Postelnicu) sau lui Petru Enache, care era secretar la Comitetul Central. Iar acela indica mai jos“, povestea fostul demnitar comunist.


„În 1965, am jucat în primul lungmetraj, apoi rolurile au venit unul după altul, până în 1972. Atunci a avut loc o întâlnire scurtă cu familia Ceauşescu, eram împreună cu soţul meu. Imediat după ce m-a văzut, soţia dictatorului a început să mă urască. Şi m-a urât toată viaţa, pur şi simplu. Pentru mine, Elena Ceauşescu a fost un coşmar care m-a urmărit aproape 20 de ani. În 1988, m-am îmbolnăvit destul de grav şi am fost supusă unei operaţii. Ceauşeasca îi tot repeta soţului meu: «Lasă, dragă, o să moară». Ei bine, n-am murit, a murit ea, în decembrie 1989”, a declarat, pentru Libertatea, Violeta Andrei în anul 2011.


Cercetătoarea Andreea Ionescu-Berechet scria că;  „Din păcate pentru ea, această exuberanță (din viață n.red.), plus constanța rolurilor frivole a făcut-o să intre în dizgrația absolută a Elenei Ceaușescu...  A avut două perioade de interdicție - o dată în 1973, dar a fost de doar câteva luni, iar apoi, definitiv în 1983. Paradoxal, și aceste interdicții au contribuit la notorietatea ei de divă. În fond, circula zvonul că era prea frumoasă pentru a mai putea juca în filme, se arată în cartea „Diva socialistă. Modele feminine în cinematograful est-european”. Mai mult, în anii 1984-1985, lui Andrei i se va sugera în repetate rânduri să se despartă de soţia sa. Căsnicia a rezistat şi acestor încercări ale Partidului.  


Stefan Andrei fusese remarcat de Nicolae Ceaușescu. Incepând cu 1960 a ocupat funcția de șef al Relațiilor Externe al UTM. În 1965 a devenit adjunctul Gizelei Wass, care era șefa Secției Externe a PCR, apoi prim adjunct și, în 1972, a devenit secretar al CC cu problemele internaționale. A fost numit în postul de ministru de Externe în 1978, ca succesor al lui George Macovescu, unde a rămas până în 1985.  A fost destituit de Elena Ceaușescu și de atunci a început și declinul Violetei Andrei.


 După 1989, Ștefan Andrei este arestat și va sta 2 ani în pușcărie pentru legăturile avute cu regimul Ceaușescu. A fost coleg de celulă cu Paul Niculescu-Mizil. Ion Iliescu l-a grațiat pe Ștefan Andrei în 1996. Tot în 1990, Violeta este pensionată” forțat a doua oară   „când ușile i-au fost închise.


 „După 1990, am fost solicitată din nou să joc în filme, dar am fost dată afară din teatru (n.r. – pe atunci era actriţă la Teatrul Bulandra din Capitală) la intervenţiile lui Ion Iliescu (n.r. – Iliescu era preşedintele Frontului Salvării Naţionale, formaţiune care conducea România), cel care a ordonat arestarea soţului meu (n.r. – Ştefan Andrei a fost ridicat în 1989, sub acuzaţia de ucidere a 60.000 de români la Revoluţie şi de subminare a economiei naţionale. A stat închis timp de doi ani şi  cinci luni)”, a spus Violeta Andrei.

&&&

 

Hortensiile sunt printre cele mai fascinante flori din lume datorită capacității lor de a-și schimba culoarea în funcție de compoziția chimică a solului. Această transformare naturală a atras atenția botanistilor și iubitorilor de grădinărit de secole, deoarece puține plante ornamentale reacționează atât de vizibil la mediul în care cresc. Deși mulți oameni cred că nuanța florilor este stabilită exclusiv genetic, în cazul anumitor specii de hortensii, culoarea poate varia spectaculos de la roz intens la albastru profund sau chiar violet.


Fenomenul este legat direct de aciditatea solului, măsurată prin nivelul pH-ului. Atunci când solul are un pH sub 5,5 și este puternic acid, hortensiile tind să dezvolte flori albastre sau bleu intens, deoarece rădăcinile absorb mai ușor aluminiul din pământ. În solurile cu un pH cuprins aproximativ între 5,5 și 6,5, florile capătă frecvent nuanțe mov sau violet, reprezentând o combinație între pigmentul roz și influența aluminiului. Dacă pH-ul depășește 6,5 și solul devine neutru sau alcalin, aluminiul nu mai poate fi absorbit eficient, iar florile se transformă în roz, roz închis sau chiar roșiatic.


Pigmenții responsabili pentru aceste schimbări aparțin unei categorii numite antocianine, compuși naturali care se găsesc în multe flori, fructe și legume. Acești pigmenți reacționează la condițiile chimice din interiorul plantei și la mineralele absorbite din sol. În cazul hortensiilor, interacțiunea dintre antocianine și ionii de aluminiu produce nuanțele albastre atât de apreciate. Fără prezența aluminiului disponibil, florile rămân roz, chiar dacă planta are capacitatea genetică de a deveni albastră.


Interesant este faptul că nu toate hortensiile își pot modifica culoarea. Speciile albe, de exemplu, rămân albe indiferent de aciditatea solului, deoarece nu conțin suficienți pigmenți pentru a reacționa la schimbările chimice. Cele mai cunoscute varietăți care își schimbă culoarea fac parte din specia Hydrangea macrophylla, populară în grădinile ornamentale din întreaga lume.


Grădinarii folosesc adesea acest fenomen pentru a controla aspectul plantelor. Pentru obținerea florilor albastre, solul poate fi acidificat prin adăugarea unor substanțe precum sulfatul de aluminiu sau materiale organice acide. Pentru florile roz, se folosesc amendamente care cresc alcalinitatea solului, precum varul agricol. Totuși, schimbarea culorii nu se produce instantaneu, ci poate dura luni întregi, deoarece planta are nevoie de timp pentru a absorbi noile substanțe și pentru a modifica structura pigmenților florali.


Acest mecanism reprezintă un exemplu spectaculos al modului în care plantele interacționează cu mediul înconjurător. Hortensiile demonstrează că natura nu este statică, ci extrem de adaptabilă și sensibilă la cele mai mici variații chimice. Tocmai această capacitate de transformare le-a transformat într-un simbol al schimbării, al eleganței și al misterului în numeroase culturi.


Dincolo de frumusețea lor decorativă, hortensiile oferă și o lecție importantă despre relația dintre organismele vii și ecosistemele în care trăiesc. Culoarea florilor nu este doar un detaliu estetic, ci rezultatul unor procese biologice și chimice complexe care arată cât de profund poate influența mediul dezvoltarea unei plante. În fiecare grădină unde o hortensie își schimbă nuanța, natura oferă un mic experiment viu, vizibil cu ochiul liber.

&&_

 🔴 Cel mai zguduitor concert din istoria muzicii clasice nu s-a încheiat cu ropote de aplauze, ci cu tăcerea paralizantă a unui public care privea un geniu murind încet pe scenă. În septembrie 1950, sala Parlamentului din Besançon a fost transformată dintr-o simplă sală de spectacol într-un adevărat altar sacrificial. Dinu Lipatti, unul dintre cei mai puri pianiști pe care i-a dat umanitatea, a pășit în fața mulțimii arătând ca o fantomă. Costumul de concert atârna dureros pe trupul său scheletic, vlăguit de suferință. Boala care îi devora sângele de ani de zile, o formă extrem de agresivă de leucemie, îi secătuise absolut orice resursă fizică. Dar refuzase categoric să anuleze acest recital public. Știa perfect că va fi cântecul său de lebădă și voia să plece onorabil.

Luni de zile la rând, trupul său fragil fusese supus unor tratamente experimentale chinuitoare. Injecțiile cu cortizon, o raritate medicală absolută și un efort financiar colosal, reușiseră temporar să îi cumpere o scurtă prelungire a existenței, însă prețul durerii era de neimaginat. Medicii din Elveția îl imploraseră să rămână imobilizat în pat, avertizându-l ferm că un efort concertistic atât de prelungit îi va fi inevitabil fatal. Dar pentru Lipatti, muzica nu era o simplă profesie, ci o religie supremă pe care nu o putea trăda. A călătorit spre Franța susținut fizic de soția sa, respirând cu o greutate cumplită, sfidând toate pronosticurile științei. Spiritul său neîmblânzit voia să mai ofere lumii o ultimă liturghie sonoră, deși era evident că își va lăsa viața pe lemnul lăcuit al pianului.


🔴 Când s-a așezat pe scaunul din fața instrumentului, o tăcere de gheață a pus stăpânire pe încăpere, martorii simțind fizic tragedia care se derula în fața lor. Dar miracolul s-a produs în secunda precisă în care degetele sale extrem de subțiri, aproape translucide de atâta boală, au atins clapele de fildeș, declanșând o forță spirituală care a anulat complet suferința trupească. Prima parte a recitalului, dedicată capodoperelor lui Bach și Mozart, a curs cu o limpezime ireală, o puritate cristalină pe care criticii muzicali nu au putut-o explica rațional. Nu mai era un om bolnav în stadiu terminal care lovea niște corzi metalice reci, ci un spirit eliberat de granițele biologiei, care dialoga direct cu eternitatea. Fiecare notă se năștea perfectă, deși era smulsă dintr-o agonie fizică devastatoare.


Programul ales pentru acea zi memorabilă era de o dificultate titanică, imposibil de dus la capăt fără erori chiar și pentru un muzician aflat în forță maximă. Însă adevăratul test de rezistență umană urma abia în a doua jumătate a serii. Dinu Lipatti își propusese să interpreteze integral ciclul celor paisprezece valsuri compuse de Frédéric Chopin, piese care cer prin excelență o energie vitală debordantă. A început să le cânte cu o pasiune mistuitoare, topindu-și ultimele rezerve celulare de viață în acordurile de un romantism tăios. Publicul asculta absolut hipnotizat, cu respirația tăiată, mulți având lacrimi fierbinți șiroind pe obraji, conștienți că asistă la un testament artistic scris în timp real. Banda magnetică a radiodifuziunii franceze a înregistrat cu sfințenie această luptă supraumană, captând pentru istorie sunetul sacrificiului.


🔴 La valsul cu numărul treisprezece, energia miraculoasă care îl susținuse inexplicabil de bine până atunci s-a prăbușit brusc, iar mecanismul său biologic a cedat definitiv. Complet epuizat, sufocat din lipsă de oxigen și total incapabil să mai ridice brațele deasupra clapelor, marele Lipatti s-a oprit brusc la jumătatea piesei, s-a ridicat cu chiu cu vai și a părăsit scena clătinându-se, lăsând ultimul vals neinterpretat. Sala a înghețat instantaneu, iar liniștea a devenit asurzitoare și insuportabil de apăsătoare. Nimeni nu a îndrăznit să schițeze vreun gest, nimeni nu a aplaudat forțat, nimeni nu a tușit. Era o veghe colectivă. Acolo, ascuns în culise, pianistul s-a prăbușit neputincios, la limita leșinului clinic, în timp ce doctorii încercau disperați să îl resusciteze cu injecții. Adevărul crunt era că omul murise deja parțial în fața lor. 🎹


Însă detaliul absolut tulburător, o dovadă supremă de martiriu artistic și o imagine care bântuie și astăzi muzica universală, s-a petrecut câteva minute lungi mai târziu. Refuzând cu îndârjire să lase ultimul său concert neterminat, genialul pianist și-a adunat o forță dincolo de legile lumii noastre și s-a întors șovăind pe scenă, în fața unui public paralizat. Nu a mai avut rezistența pentru a ataca cel de-al paisprezecelea vals de Chopin. S-a așezat tăcut la pian, și-a adunat mâinile firave și a început să cânte extrem de lent o piesă neanunțată: coralul "Iisus, bucuria dorinței umane" de Bach. Nu a mai fost un recital pentru public, ci o rugăciune intimă de adio, cântată cu ultimele fărâme de viață, înainte de a se stinge câteva luni mai târziu, la doar treizeci și trei de ani. Acel sunet final divin nu a fost muzică profană, ci pactul lui definitiv semnat cu cerul.

🔴 Cel mai zguduitor concert din istoria muzicii clasice nu s-a încheiat cu ropote de aplauze, ci cu tăcerea paralizantă a unui public care privea un geniu murind încet pe scenă. În septembrie 1950, sala Parlamentului din Besançon a fost transformată dintr-o simplă sală de spectacol într-un adevărat altar sacrificial. Dinu Lipatti, unul dintre cei mai puri pianiști pe care i-a dat umanitatea, a pășit în fața mulțimii arătând ca o fantomă. Costumul de concert atârna dureros pe trupul său scheletic, vlăguit de suferință. Boala care îi devora sângele de ani de zile, o formă extrem de agresivă de leucemie, îi secătuise absolut orice resursă fizică. Dar refuzase categoric să anuleze acest recital public. Știa perfect că va fi cântecul său de lebădă și voia să plece onorabil.

Istorie  la culcare


&&&

 TITUS POPOVICI 

~Omul care știa prea multe~


S-a născut pe 16 mai 1930, la Oradea, într-o familie modestă de ardeleni.   A murit pe 29 noiembrie 1994, lângă Tulcea, la o partidă de vânătoare — sau cel puțin așa s-a spus oficial.


In jurul morții lui Titus Popovici a rămas o întrebare care nu s-a închis niciodată.

Era omul care scrisese în același timp narațiuni pro-comuniste de succes și romane anticomuniste de sertar — cu dezvăluiri picante despre viața intimă a nomenclaturii.   Știa tot. Vedea tot. Și, după 1989, a început să vorbească.


A scris peste 30 de scenarii de film — Pădurea spânzuraților, Dacii, Mihai Viteazul, Moara cu noroc.  Generații întregi de români au crescut cu poveștile lui pe ecran, fără să știe că în spatele lor era același om, aceeași mână, același creion.

Dar omul acesta trăise 24 de ani în Comitetul Central al PCR. Văzuse tot. Auzise tot. Și ținuse minte tot.


Talentul și prețul lui

Capodopera lui rămâne nuvela Moartea lui Ipu — povestea unui om simplu, slab de minte, ales de o comunitate să se sacrifice nevinovat în locul ei, pentru a scăpa de exterminarea nazistă.   O poveste despre lașitate colectivă și nevinovăție sacrificată. Scrisă de un om care înțelegea perfect mecanismele puterii — pentru că trăia în mijlocul lor.


Criticul de film Cristian Tudor Popescu a spus-o direct: niciun alt scenarist român nu i-a atins performanțele „în a rezolva situații dificile ideologic prin episoade încărcate artistic cu realitatea umană."  


Talent autentic, pus în slujba unui sistem murdar. Asta a fost și blestemul lui — că a fost prea bun ca să poată fi ignorat și prea implicat ca să poată fi iertat.


Ce știa și ce a spus

A povestit cum Dej îl arăta pe Ceaușescu colegilor de partid spunând: „Bă! Ăsta-i jidan, bă, nu vedeți ce mutră are?"   Liderul care l-a format pe Ceaușescu îl umilea în față cu insulte antisemite.

A dezvăluit cum Hrușciov venise în România beat și critic, iar Dej și Bodnăraș pregătiseră în secret o întreagă „piesă de teatru" pentru a-l manipula și a obține retragerea trupelor sovietice.   

Și poate cel mai exploziv: un schimb violent între Ceaușescu și Gorbaciov, obținut printr-un informator de la cancelarie, plătit cu sticle de pălincă. La final, Ceaușescu îi spune: „Ești un trădător și un agent al imperialismului." Gorbaciov îi răspunde rece: „Dacă asta e părerea ta, URSS își încetează livrările de petrol... Iar când se va întâmpla la voi ceea ce trebuie să se întâmple, să nu spui că eu am fost amestecat."  

Practic, Gorbaciov prevestise căderea lui Ceaușescu. Cu ani înainte.


Sfârșitul

Interviul acordat lui Mihai Tatulici pentru Tele 7abc, la începutul anului 1994, a arătat un personaj lucid și cinic, gata să facă dezvăluiri senzaționale despre nomenclatura comunistă — mare parte din aceasta încă activă după 1989. 

Câteva luni mai târziu era mort.


Prietenul său, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, spune că totul a fost un stupid accident: Titus s-a ridicat în picioare în mașină să tragă într-un iepure, detunătura l-a speriat pe șofer, care a intrat într-un copac.  Versiunea oficială.

Cealaltă versiune n-a fost niciodată dovedită. Și niciodată complet înlăturată.


Cărțile lui cele mai explozive — Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii — au apărut postum.   Ca și cum ar fi știut că nu va apuca să le vadă tipărite.

96 de ani de la naștere. Unele întrebări nu mor odată cu oamenii.

Res pect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&__&&

 Memorie Culturala NICOLAE GRIGORESCU 


    NICOLAE GRIGORESCU este considerat părintele picturii moderne românești și unul dintre cei mai sensibili și profunzi artiști ai secolului XIX. Viața sa a fost marcată de greutăți, dar și de o pasiune neclintită pentru artă și frumusețea rurală a României.


 🔘Născut: 15 mai 1838, în satul PITARU, județul DÂMBOVIȚA 

🔘Decedat: 21 iulie 1907, în CÂMPINA 

🔘Cauza morții: boală pulmonară cronică, care l-a chinuit peste 20 de ani

🔘A fost al șaselea din cei șapte copii ai lui ION și RUXANDRA GRIGORESCU 

🔘Tatăl său a murit când NICOLAE avea doar 7 ani, iar mama sa a muncit neobosit pentru a-și crește copiii


     Cariera artistică

🔘A început ca ucenic la 10 ani în atelierul pictorului ceh ANTON CHLADEK 

🔘La 12 ani, vindea primele iconițe în OBOR, iar bucuria de a aduce bani acasă a fost „cea mai fericită zi din viața mea”

🔘A pictat biserici (ZAMFIRA, AGAPIA) și a fost remarcat de MIHAIL KOGĂLNICEANU, care i-a oferit o bursă pentru studii la PARIS 

🔘A studiat la ÉCOLE DES BEAUX-ARTS și a fost coleg cu PIERRE-AUGUSTE RENOIR 

🔘A fost influențat de Școala de la BARBIZON și a pictat în aer liber, captând lumina și atmosfera peisajelor

🔘A participat ca „pictor de front” în Războiul de Independență din 1877, realizând lucrări precum „ATACUL DE LA SMÂRDAN ”

🔘După 1890, s-a stabilit la CÂMPINA, unde a pictat peisaje rustice, țărănci și care cu boi

🔘A fost numit membru de onoare al ACADEMIEI ROMÂNE în 1899


A trăit în ultimii ani alături de MARIA DANCIU, care i-a fost parteneră de viață și mama fiului său, GHEORGHE GRIGORESCU, și el artist

 Deși nu au fost căsătoriți oficial, se spune că GRIGORESCU ar fi dorit să o ia de soție chiar înainte de moarte, dar nu a mai apucat

 A lăsat întreaga avere prin testament MARIEI și fiului lor.


A lăsat în urmă mii de lucrări, multe dintre ele fiind expuse la MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU ” din CÂMPINA 

 Ultima sa lucrare, „ÎNTOARCEREA DE LA BÂLCI ”, a rămas neterminată pe șevalet


Viața lui GRIGORESCU e o poveste despre talent, sacrificiu și iubirea profundă pentru pământul românesc.


RESPECT, 

ADMIRATIE, 

PRETUI RE!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Tragedia de la Mogoșoaia nu lovea un simplu scriitor epuizat, ci viza omul care tocmai dăduse cea mai grea lovitură de imagine sistemului totalitar. Cu puțin timp înainte, Preda publicase „Cel mai iubit dintre pământeni”, un roman masiv în 3 volume, care se epuizase din librării cu o rapiditate fenomenală. Acea carte nu era doar o ficțiune de succes, ci un rechizitoriu devastator la adresa anilor '50, un denunț curajos al terorii și al închisorilor politice care distruseseră elitele națiunii. Cititorii au stat la cozi kilometrice pentru a pune mâna pe volumul care spunea adevărul interzis. Sistemul era în stare de șoc. Nimeni nu înțelegea cum o asemenea radiografie a abisului comunist putuse trece de filtrele paranoice ale cenzurii.


🔴 Răspunsul stătea chiar în statura colosală a scriitorului. Marin Preda era directorul atotputernic al editurii Cartea Românească, având o influență uriașă în sferele înalte ale puterii. Folosindu-și tactul și prestigiul incontestabil, forțase efectiv publicarea romanului, asumându-și un risc calculat, dar extrem de periculos. Securitatea, care îl fila pas cu pas de ani de zile, a fost luată prin surprindere, iar ofițerii însărcinați cu supravegherea culturii au realizat prea târziu amploarea dezastrului. Romanul a devenit un fenomen social. Oamenii citeau noaptea fragmentele în care regimul era descris ca o mașinărie infernală de strivit conștiințe. Succesul l-a transformat pe autor în inamicul public numărul 1 al aparatului represiv. 📖


Din acel moment, umbrele au început să se adune amenințător. Familia scriitorului, în special fratele și soția sa, aveau să declare ulterior că Preda devenise extrem de tensionat și temător în ultimele săptămâni de viață. Mărturiile apropiaților conturează imaginea unui om vânat, care primise amenințări directe și care le mărturisise că se teme pentru viața lui, spunând clar că „ăștia” îl vor lichida. Regimul nu îl putea aresta public, deoarece ar fi declanșat un scandal internațional de proporții uriașe, Preda fiind o figură respectată în afara granițelor. Aveau nevoie de o metodă tăcută, de un final care să poată fi clasat drept un simplu incident medical nefericit, o ieșire discretă din scenă a unei voci mult prea puternice.


🔴 Moartea sa bruscă a oferit exact scenariul perfect pentru o mușamalizare de stat. Ancheta care a urmat a fost superficială, lacunară și condusă cu o grabă suspectă, ignorând procedurile criminalistice elementare. Nu s-au prelevat probe complete, nu s-au audiat martori cheie, iar dosarul de urmărire deschis de Securitate a rămas până astăzi un labirint de note informative trunchiate și rapoarte ascunse. Statul comunist nu a avut nici cel mai mic interes să elucideze circumstanțele exacte ale acelei nopți, preferând să închidă cazul sub eticheta asfixierii accidentale. A fost o moarte extrem de convenabilă, sosită fix la momentul potrivit pentru a opri vocea care deranja cel mai mult liniștea dogmatică a dictaturii.


Dar detaliul cel mai tulburător, o dovadă sfâșietoare a destinului implacabil, este că scriitorul și-a anticipat, într-un fel, propria izolare și sfârșitul. Omul care a descris cu o acuratețe clinică mecanismele terorii de stat a murit singur, înconjurat doar de manuscrisele sale și de pereții reci ai unei camere pe care Securitatea o cunoștea la milimetru. A lăsat în urmă cea mai curajoasă carte a deceniului, terminându-și misiunea cu o precizie fatală, de parcă ar fi știut că acele pagini îi vor semna propria condamnare. Dosarul său este și astăzi un mister nerezolvat, un amestec de documente clasificate și tăceri vinovate. Regimul l-a îngropat oficial cu onoruri, dar, în realitate, dictatura a răsuflat ușurată. Scăpaseră de vocea adevărului. 🚪

🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Istorie  la culcare


&&&

 #remember DORIN ANASTASIU ✨ Solistul de muzică ușoară DORIN-VLAD ANASTASIU (născut pe 6 iulie 1943, la Craiova) a absolvit Facultatea de In...