&&&

 Ziua cu dublă semnificaţie în istoria familiei marelui Calistrat Hogaş. 

Ultima dorinţă a „amantului marilor privelişti ale naturii” 

  Ultimele cuvinte ale scriitorului pasionat de drumeţii montane, Calistrat Hogaş, au reprezentat de fapt o dorinţă, una care i-a fost îndeplinită de o fiică, Sidonia 

 S-au scurs 174 de ani de la naşterea lui Calistrat Hogaş, cel mai important reprezentatnt al literaturii de călătorie din ţară, scriitor  care ne-a purtat „Pe drumuri de munte“. Îi plăcea nespus să plece pribeag în lungi drumeţii, pe cărări de munte sau prin codri, pe jos sau călare pe „Pisicuţa“, iapa cumpărată la Piatra Neamţ de la un geambaş, povestindu-ne apoi ce minunăţii văzuse „În Munţii Neamţului“.  

  Cel pe care criticii l-au numit „amantului nestrămutat al marilor privelişti ale naturii” a văzut lumina zilei pe 19 aprilie 1847, la Tecuci, în familia preotului Gheorghe Dimitriu, numele Hogaş fiind pus de învăţătorul său, la înscrierea la şcoală. Peste ani, avea să devină un profesor renumit la Roman, Iaşi şi Piatra Neamţ. În acest ultim oraş se află, în casa în care a locuit, şi singurul muzeu dedicat scriitorului.    Cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la naştere, muzeografii au realizat o serie de activităţi. Invitaţi au fost liceenii de la colegiul ce-i poartă numele şi de la o şcoală generală. Au fost ateliere de educaţie muzeală intitulate „Lumea lui Hogaş“. În cadrul acestora s-a citit, fiind prezentate şi câteva ceasuri valoroase, care au aparţinut scriitorului (unul de buzunar Longines, un ceas de trăsură şi un ceas muzical realizat pe la  finalul anilor 1700). 

   Poate că puţini sunt cei care ştiu că ziua de 19 aprilie are o dublă semnificaţie pentru istoria familiei Hogaş. Prima este cea legată de naşterea lui Calistrat, care era astfel descris: „Încă din faşă, căpos, bălan şi rău, aşa de rău şi neîmpăcat că biata maică-sa, scoasă din fire odată, îi făcu vânt cu covăţică cu tot, de pe prichiciul geamului, drept în omăt: «Să-l iee cine-o vrea, mie nu-mi mai trebuie... că tare-i rău şi hărţăgos»“.  

  Apoi, pe 19 aprilie , dar în 1976, se stingea din viaţă la Piatra Neamţ, la vârsta de 94 de ani, Sidonia, fiica scriitorului, o foarte apreciată profesoară de muzică, pian şi cor. Ea a fost cea care şi-a vegheat tatăl până în clipa morţii, ulterior făcând demersurile ca locuinţa aflată acum în centrul oraşului să devină muzeu.  

  „Sidonie, să mă duci la Piatră!“  Profesorul a decedat acum aproape 105 ani, pe 28 august 1917, la Roman, în casa altei fiice, Cleopatra, chinuit fiind de o afecţiune gravă, emfizem. Cu trei zile înainte de deces, Hogaş, stând în ograda casei, a corectat un manuscris al cărţii „În Munţii Neamţului“. Sidonia avea să scrie despre ultimele clipe ale vieţii şi care au fost ultimele sale cuvinte, de fapt, o dorinţă:  

  „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi (vineri, 25 august 1917) îl găsii stând în ogradă, departe de ceilalţi, cu privirea pierdută în asfinţitul roşu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui «În Munţii Neamţului» şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniştit că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârşitul de după câteva ore“.  

  Avea să consemneze că tatăl îi spusese celeilalte surori, Cleopatra, că i-a fost dat să moară în casa ei şi că dorea să fie înmormântat simplu, cu un singur preot, iar soţia, Elena şi cealaltă fiică, Cecilia, rămase la Piatra Neamţ să nu fie înştiinţate. Cel mai probabil din pricina situaţiei din Moldova, în condiţiile Primului Război Mondial. Cât despre clipele sfârşitului, iată ce-a mai scris Sidonia Hogaş:   „Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea uşor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunţă. Respiraţia îi era liniştită şi uşoară, din ce în ce mai uşoară şi mai liniştită. (...) Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea aceea o sprijini (...) un uşor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simţii ca o prea uşoară zbatere de puişor în găoace, apoi ... nimic“.  

  A fost înmormântat, la Roman, pe 30 august. Dar ultima dorinţă nu-i fusese îndeplinită. Tot Sidonia s-a ocupat de acest lucru, după multe formalităţi şi discuţii cu autorităţile militare. A fost dezgropat sicriul şi pus în altul de zinc şi transportat cu trenul, într-un vagon mortuar, la Piatra Neamţ. Ceremonia de reînhumare a avut loc la Cimitirul Eternitatea, pe 8 octombrie 1917.  

Adevarul.ro

&&&

 Gheorghe Patrascu, pictor si academician roman, a murit pe 1 Mai 1949 (n. pe 2 decembrie 1872)

S-a născut în oraşul Tecuci, într-o familie cu tradiţii culturale. Părinţii săi erau mici proprietari din ţinutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu şi soţia acestuia Elena, născută Biţa. Frate cu diplomatul, scriitorul şi criticul literar şi de artă Nicolae Petraşcu. Gheorghe Petraşcu arată de tânăr înclinaţii artistice, făcând primele studii la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu primeşte o bursă pentru a se perfecţiona în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian şi lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902).

De la prima sa expoziţie personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă, care îi cumpără câte o lucrare.

Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în ţară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât şi în Franţa (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) şi mai ales în Italia (Veneţia, Chioggia, Napoli). În peisajele sale, lumina nu şterge contururile ca la impresionişti, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele veneţiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petraşcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiţionale, în care peisajul oraşului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferenţa vibraţiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate şi în aerul pur. Este, în pictura sa, un elogiu adus concretului, realităţii cu care venim permanent în contact, un elogiu fără îndoială polemic la adresa tendinţelor de pulverizare a imaginii din unele curente postimpresioniste. El opune, totodată, lirismului semănătorist, pasunismului la care au ajuns unii epigoni ai lui Luchian şi Grigorescu, o viziune robustă, vitală asupra lumii. Culorile folosite de Petraşcu încep, din deceniul al treilea, să sublinieze cu o remarcabilă forţă materialitatea, concreteţea lumii care-i cade sub simţuri. Ele subliniază prin densitate şi suculenţă, ca şi prin strălucire - evocând smalţul ceramicii, reflexele argintăriei populare legăturile cu realitatea, cu tradiţiile artei româneşti. Stilul său se cristalizează, limbajul său dobândind treptat notele unei individualităţi creatoare originale.

Gheorghe Petraşcu a avut numeroase expoziţii personale, între 1903 şi 1923 la Ateneul Român, apoi la "Căminul Artei" (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la "Sala Dalles" din anii 1936 şi 1940. A participat la Bienala din Veneţia (1924, 1938 şi 1940); primeşte "Marele Premiu" al "Expoziţiei Internaţionale" din Barcelona (1929) şi al celei din Paris (19 37).

&&&&

 Leonardo da Vinci s-a nascut pe 2 mai 1452 (d. 15 aprilie, 1519, in orasul Vinci). 

A  fost un pictor italian multilateral, inventator, arhitect, om de știință, matematician, inginer, anatomist, sculptor, muzician și scriitor. Oamenii s-au referit la Leonardo ca "om renascentist", datorită înțelegerii profunde a multor discipline, imaginației, curiozității profunde și abilității de auto-educare. În timpul său, oamenii l-au descris adesea pe Leonardo ca fiind suprauman și misterios. El credea că știința și arta se completează reciproc. Leonardo nu a reușit să finalizeze majoritatea proiectelor și scrierilor sale, un factor atribuit diverselor sale interese, în loc să se concentreze asupra unei singure linii de gândire. Multe din lucrările sale finalizate, totuși, erau prea complexe pentru ca oamenii obișnuiți să înțeleagă. Viața lui Leonardo da Vinci a fost subiectul multor cărți, filme, cântece și teorii despre conspirație.

El a fost fiul lui Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci (un avocat) și Caterina (un țăran). Leonardo a trăit împreună cu mama sa și s-a mutat să locuiască împreună cu tatăl său la Vinci la vârsta de cinci ani. Avea un număr total de șaptesprezece frați și surori de la două dintre cele patru căsătorii ale tatălui său și copiii mamei sale. În perioada educației sale informale, a studiat geometria și matematica. Ca adolescent, tatăl lui Leonardo la detașat pentru un ucenic cu Andrea del Verrocchio, pictor și sculptor. Prin 1472, Leonardo devenise un maestru în propriile sale opere și își diversifică experiența. Leonardo era un om privat care nu avea relații apropiate sau intime cu femeile. Acest factor a condus la speculații constante despre sexualitatea lui mai ales după ce acuzația lui Sodomy nu a dus la convingerea în 1478.

Oamenii il cunoscuseră în mare parte pe Leonardo ca pictor, în ciuda succesului pe care l-a avut și în alte discipline. Cele mai faimoase picturi ale sale sunt bogate în iluminat creativ, expresie a emoțiilor și folosirea formei umane figurativ în compoziții. Cele mai renumite picturi și desene sunt Mona Lisa, Cina cea de taină, Şi Virgin of the Rocks, Botezul lui Hristos, la care a lucrat împreună cu Verrocchio. Alte picturi includ Fecioara Maria, Fecioara si Copilul cu Sfanta Ana, Buna Vestire, Madona Garoafei, Ginevra de 'Benci, Adorarea Magilor (Neterminat), Sfântul Ieronim în pustie (Neterminat), Portretul unui muzician (Neterminat), Doamnă cu un Ermine, și Sfântul Ioan Botezătorul. Leonardo a scris jurnale, note și desene care au reflectat o gamă largă de idei. Cea mai notabilă din această colecție este Omul Vitruvian. Leonardo a fost un maestru topografic al anatomiei, evidențiate în numeroasele sale lucrări publicate și nepublicate care detaliază scheletul uman, mușchii, inima, organele sexuale și sinele. Studiile sale au explorat, de asemenea, emoțiile umane, expresia și îmbătrânirea. În inginerie, el a scris despre o mașină de zbor și aerodinamică în Codul privind zborul păsărilor, pompe hidraulice, instrumente muzicale, poduri, parașute, printre altele.

Leonardo a fost renumit în timpul vieții sale și chiar mai mult după moarte din cauza interesului pe care o atrăgeau lucrările sale. Multe dintre invențiile sale, care păreau imposibile, s-au dovedit a fi posibile în timp. Istoricii și artiștii admiră și trimit un omagiu lui Leonardo prin sculpturi, filme, cărți și alte forme de artă. În 2011, Asociația Internațională a mineralelor a numit o Davinciite mineral în onoarea sa. Abilitatea sa de a scrie mai departe cu o mână și înapoi cu mâna a doua, creând o oglindă ca aspectul, este încă un subiect de discuție până în prezent. În 1519, la vârsta de 67 ani, Leonardo Da Vinci a murit și a fost îngropat în Florența.

&&&

 Moartea lui Nicolae Mavrogheni, cel mai excentric domn al Țării Românești

În iarna anului 1786, era mare fierbere în fanarul din Constantinopol; era vorba ca în locul lui Mihail Şuţu să se dea tronul Ţării Româneşti unui oarecare Nicolae Mavrogheni, născut în anul 1735, un ,,tăuşan“ cum ziceau turcii la insulari, un fiu de pescar din insula Paros, fost pirat, dar care se bucura, în calitate de Dragoman, de protecţia lui Capitan Paşa, Gezaerli Hassan, el însuşi favoritul Sultanului Abdul Hamid şi al marelui vizir Iusuf Paşa.

Fanarul era, pe drept cuvânt, scandalizat, căci această numire strica tradiţia şi încurca socotelile fanarioţilor, care păstrau o anumită linie comună de acţiune în Principate adoptată de multă vreme, bazată pe de o parte obiceiurile indigene, iar pe de alta, pe cunoaşterea cerinţelor stăpânilor turci.

Gezael Hasan, prieten din copilărie cu sultanul care îi dăduse în căsătorie pe sora sa, era atotputernic şi numirea lui Mavrogheni părea greu de înlăturat prin obişnuitele intrigi. Fanarioții îi opuseră atunci un candidat grec, Celebi Petrake, fost bucătar, dar ajuns tarapangiu al sultanului, în care calitate agonisi o avere imensă. Acesta, fost amant al soţiei lui Mavrogheni, pe care nu-l putea suferi, oferi lacomului sultan 4000 pungi de aur; domnia Munteniei ar fi fost astfel asigurată fără intrigile lui Gezaerli Hasan, care sugeră sultanului ideia de a căpăta de la Celebi nu 4000 de pungi, ci toată averea, tăindu-i capul pentru fărădelegile sale şi moştenindu-i, de drept, averea.

Sultanul găsi nemerită propunerea; Celebi Petrake fu închis şi torturat, iar Mavrogheni căpătă caftanul şi avu plăcerea să vadă căzând capul rivalului său tocmai când ieşea cu mare alai de la Serai, unde primise mult râvnita învestitură

Acela despre care Pitarul Hristache scria în 1817: “Unii ziceau că-i om bun, cei mai mulţi că e nebun”. Alţii îl ţineau de prost, şi nimeni nu-i da de rost „aceluia pe care Vaillant şi Regnault l-au considerat geniu, iar Văcărescu şi Fotino drept „om prost la fire, şi la gândire, şi la simţire“.

Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni Vodă sosi la Bucureşti în aprilie 1786, spre spaima boierilor, care îl considerau „o poznă a firei” şi care se aşteptau să-l vadă începând năzdrăvăniile sau „apucându-l” dintr-o clipă în alta. Văcăreştii, Ghiculeştii, Brâncovenii, Câmpinenii, Creţuleştii, Filipeşti, Fălcoenii şi Racoviţeştii văzuseră ei multe în viaţa lor, dar îngheţau de frică când priveau pe noul Domn, înalt, uscat la trup, negru la faţă, totdeauna încruntat, vorbind tare şi răspicat, cu gesturi repezi, îmbrăcat turceşte, cu pistoalele şi iataganul veşnic la brâu, înconjurat de înfricoşători săi „galiongii“, acei piraţi greoi, înarmaţi până în dinţi, care băgaseră spaima în bieţii bucureşteni, bandiţi fioroşi ce au rămas de pomină în memoria oamenilor.

La început, se purtă bine cu toată lumea, ba fiind chiar darnic cu negustorimea, cu boierii cei mici şi cu prostimea, aceştia se socoteau fericiţi că le-a venit un astfel de domn. Nu începuse, se vede, să se dea pe faţă firea-i nervoasă, crudă, şi nici boala de care suferea, epilepsia, după afirmaţia lui Kogălniceanu, nu-i slăbise nervii, așa cum se întâmplă mai târziu.

Dionisie Eclesiarhul ne spune, în cronograful său, că în scurtă vreme Mavrogheni își schimbă purtarea; după mesele ce le lua cu boierii cei mari, care numai noduri înghițeau, le pretindea multe pungi cu bani.

La Divan judeca singur, fără părerea boierilor, pe care nu-i putea suferi, şi da hotărîri foarte plăcute poporului şi nesuferite de boierii ca Văcărescu, cel care mărturiseşte că “îi este ruşine să le scrie”.

Îi plăcea să se repeadă, cu câţiva galiongii, prin târg, să prindă negustori cu ocaua mică sau care luau mai mult decât se cuvenea: bătaia straşnică pe care o mâncau cei prinşi astfel era cea mai uşoară pedeapsă, căci Mavrogheni, când era înfierbântat, îi mai şi spânzura fără multă judecată. Nu avea astâmpăr niciodată şi mare plăcere simţea să se îmbrace în haine de călugăr sărac şi să viziteze pe negândite, la ore nepotrivite, bisericile, spre a vedea dacă i se ascultă porunca ce o dăduse, ca preoţii să stea mereu în biserică, la dispoziţia credincioşilor. Ion Ghica ne povesteşte cum se plimba Domnul într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite, înconjurată de curteni, arnăuţi şi paiaţe cu clopoţei care se legau de femei pe stradă, insultându-le cu vorbe neruşinate. Când îl apuca accesele sale de frenezie nervoasă, nu-i mai intra nimeni şi nimic în voie; chipul îi devenea înfiorător şi puţini erau acei care ar fi cutezat să-l privească în faţă, începea să șuiere, să facă mişcări dezordonate, şi fugea încotro vedea cu ochii ca urmărit de vedenii de care se îngrozea.

Atunci, ne spune Ion Ghica, încăleca şi străbătând în goană nebună, urmat de sălbatecii galeongii, străzile oraşului ce se goleau de spaimă, urla cât îl ţinea pieptul strigătul “Iangân vaar!… foc!…”

Când însă avea epoci liniştite, Mavrogheni guverna cu înţelepciune, proteja pe cei nevoiaşi, împărţea dreptatea cum se cuvenea şi dejuca cu multă isteţime planurile periculoase ale duşmanilor din afară. Pe boieri însă, după cum am spus, îi ura de moarte – de altfel ura era reciprocă – şi le făcea rău ori de câte ori avea putinţa.

Surghiunurile şi confiscările averilor se ţineau lanţ, ele erau anunţate victimelor în cursul audienţelor în chip batjocoritor şi puse pe seama unor vise ce le-ar fi avut Mavrogheni în timpulnopţei. Aceste vise prevestitoare de nenorociri ajunseseră faimoase şi, ca o culme a râsului ce îşi făcea tiranul de boieri, îşi boieri calul, pe cunoscutul Talabaşa, îmbrăcându-l cu caftan, în cursul unei ceremonii speciale.

Tot în semn de profund dispreţ pentru boieri, dădu slujbe mari, de răspundere, unor oameni de rând cum era Ioniţă Papuc, Sava, Turnavitu, ale căror isprăvi şi ticăloşii aduseseră lumea la desperare.

În vremea aceasta, august 1787, izbucni războiul între Turcia şi Rusia, dând prilej lui Mavrogheni să-şi arate o altă latură a firii sale excentrice: se crezu înzestrat cu neasemuite calităţi de organizator militar şi începu să-şi formeze o armată cu care voia să impună respect beligeranţilor. Bucureştii deveniră în scurtă vreme, spre profunda mirare şi disperare a paşnicilor săi locuitori, o mare tabără militară, în care furnicau turcii, albanezii, grecii, sârbii, arabii şi alte naţii, oameni fără căpătâi, pe care îi atrăsese făgăduiala unei lefi mai mare ca la orice altă armată de mercenari.

Mavrogheni dorea un corp de elită format numai din ostaşi români, lucru care a entusiasmat chiar pe biografii mai puţin binevoitori ai fanariotului, cum era, de pildă, Dionisie Eclesiarhul, care are cuvinte bune pentru modul cum Domnul îmbrăca, echipa şi plătea pe oştenii români.

Întreaga armată, peste 6.000 oameni, formată din elemente deosebite, în care Mavrogheni punea multă speranţă, fu înzestrată şi cu artilerie „de ocazie”, adică adunată şi cumpărată de pe unde se găsea. Boierii, prudenţi, temându-se că aceste costisitoare pregătiri nu vor avea alt rezultat decât intrarea trupelor duşmane în ţară, nu-i dădură niciun sprijin. Mavrogheni, turbat de mânie şi pierzându-şi capul în preajma unor evenimente al căror rost şi legături ascunse nu le putea pricepe, goli ţara de boieri, trimeţându-i în surghiun, şi boierind cu sila pe cine nimerea, hotărât să fabrice boieri noi în locul celor vechi. Corpurile de armată conduse de boierii cei tineri, după mici succese locale, suferiră înfrângeri serioase, până când, la 10 octombrie 1789, Mavrogheni disperat, turbat de mânie şi nebun de-a binelea, fuge din Bucureştii ocupaţi de principele de Coburg, rătăcind pe la paşii de la Dunăre, unde căuta zadarnic protecţie.

Mavrogheni

În cele din urmă, pe 30 septembrie 1790, duşmanul său, Celebi Paşa, îl prinse în satul Belina (Bela), în Bulgaria, şi îi tăie capul, pe care îl trimise la Constantinopol, spre satisfacţia marelui vizir. Astfel se sfârşi Nicolae Mavrogheni, domnul nevropat rămas în legendele populare, în cântece şi în istorie ca un om extraordinar, ca o reîncarnare a unui Vlad Ţepeş din vremile de demult”.

Despre rămășițele lui se știe că mai târziu au fost strămutate la Brusa, în afară, bineînțeles, de cap, ce fusese expus la Poarta Otomană și apoi aruncat. După Eterie, un număr însemnat de greci scăpați din măcelul din Fanar au fost exilați din Constantinopol. Fostul Caimacam al Munteniei, Costachi Negri, și el o victimă a sălbătăciei turcești lăsase o văduvă, pe Domnița Eufrosina, fata lui Mavrogheni-Vodă, care a fost surghiunită împreună cu alți greci la Brusa.

De acolo și-a trimis un om de încredere în Bulgaria, pentru aducerea rămășițelor domnitorului ucis cu treizeci și doi de ani înainte și astfel osemintele lui au fost îngropate la biserica Sfinților Apostoli. Soția lui Mavrogheni-Vodă, Doamna Mărioara, născută Scanavi (sora Elenei Scanavi, soția lui loan Gheorghe Caragea, domn al Munteniei între 1812-1818, ambele fiice ale bogatului bancher Scanavi) a venit și ea la Brusa și a locuit o vreme cu fiica sa. Doamna Mavrogheni a murit pe 14 martie 1829 și a fost înmormântată alături de fostul domn. Fiica, Eufrosina, a murit în anul 1850 și a fost înmormântată la biserica Golia din Iași.

La Biserica Sfinților Apostoli se găseau un număr însemnat de odoare dăruite de membrii familiei Mavrogheni, printre altele un epitaf de catifea roșie brodată cu fir de aur purtând o inscripție grecească întru pomenirea domnitorului, mai multe artofoare și sfeșnice de argint, o cruce și candele aurite, icoane îmbrăcate, precum și două procovețe brodate, unul cu vulturul bizantin și celălalt cu stema Principatelor.

 

Surse:

A. Pomescu-Gilly, Domnia de pomină a fanariotului Nicolae Mavrogheni, 1931

C. J. Karadja, Mormântul  lui Mavrogheni-Vodă la Brusa, Revista Istorică, 1923

&&&

 Cornel Chiriac – sfârșitul violent al unui disident

„Îi urăsc pe comuniști, nu pot să mă abțin.”

Simbol al unei generații, Cornel Chiriac a reușit prin muzica transmisă pe undele Europei Libere să devină idolul tineretului român și nu numai. Moartea sa în plină glorie, la doar 32 de ani, a produs în țară un val de consternare. Asta și pentru felul în care a avut loc. La 4 martie 1975, in apropierea miezului noptii, Cornel Chiriac a fost înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din vecinătatea Parcului Luitpoldpark din München. A fost găsit o oră mai târziu de o studentă care se întorcea acasă. Medicii sosiți la fața locului nu au putut constata decât decesul.

Trupul fără viață al lui Cornel Chiriac a fost găsit pe Strada Brunner, lângă parcul Luitpoldpark

Un tânăr pasionat de Jazz

Ionel Corneliu Chiriac s-a născut la 9 mai 1942 în Uspenca, Basarabia (azi Ucraina). S-a mutat cu familia în Piteşti, unde a făcut liceul, după care a absolvit Facultatea de Limbi Străine la Universitatea Bucureşti. Încă din adolescență Cornel a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. A scos chiar o revistă scrisă de mână „COOL Jazz” care o copia pentru prieteni.

Mare iubitor al acestui gen, se angajează la Radio România în 1963 și devine membru fondator al „Federației europene de jazz”. Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel, unul dintre cei mai importanți organizatori de evenimente din anii ’70-’80. Debutul l-a făcut cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”.

Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris […]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”, își amintește Petrescu jr.

Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.

Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). Nicu Covaci își amintește: “Formația Phoenix a început în anul 1962 cu turnee, dar nu eram așa de cunoscuți în țară. În anul 1968 la Festivalul Național Studențesc în comisie era Cornel Chiriac și când noi am început să cântăm a sărit pe masa juriului și a început să danseze. Ne-a dus imediat de la Iași la București la radio, la televiziune și la Electrecord.”

Cu Phoenix a realizat importante înregistrări în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov, reușind să îi includă în program. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile.

Invadarea Cehoslocaviei, finalul carierei în România

După acest incident, problemele tânărului redactor îndrăgostit de muzică bună păreau a nu se mai sfârși. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio național un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio București. Astfel, Cornel a înțeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe și a început să se gândească serios la o viață nouă dincolo de granițe.

Momentul schimbării avea să apară curând. După invazia Cehoslovaciei din august 1968 de către armata sovietică, Cornel Chiriac a difuzat, în semn de protest, pe postul naţional de radio, o baladă a lui Mircea Florian, „Vocea oilor”, în care se spunea cum cinci lupi mici şi unul mare au atacat o stână. Furia autorităţilor comuniste faţă de tânărul rebel a atins cote maxime când Chiriac a difuzat melodia celor de la Beatles, „Back in the URSS”, motiv pentru care populara emisiune „Metronom” a fost desfiinţată.

Ultima filă a dosarului de angajat la radio al lui Cornel Chiriac este despre „desfacerea contractului de muncă“. Datat 9 aprilie 1969, ordinal 343, stabilea că „începând cu data de 26 martie 1969, se desface contractul de muncă al lui Chiriac Cornel”. Motivația este redată într-un referat: „3 aprilie 1969, Chiriac Cornel, Redactor III la Redacția Actualități nu s-a mai prezentat la serviciu din ziua de 26 martie 1969, iar din informațiile pe care le avem nici nu s-a mai întors în țară dintr-un voiaj făcut în străinătate. În consecință, vă rugăm să dispuneți desfacerea contractului de muncă.“

Ce se întâmplase? Decis să părăsească definitiv România, Cornel Chiriac a reuşit să treacă graniţa în Austria cu ajutorul unei invitaţii falsificate, primită în timpul festivalului „Cerbul de Aur”. A profitat de o viză turistică pentru o țară din Est și a ajuns în lagărul de refugiați de la Treiskirchen, din apropierea Vienei. Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noël Bernard, șeful Departamentului românesc al Europei Libere din München.

De la București în studiourile din München

Noël Bernard demarase deja o amplă acțiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio București. Ambiția lui era ca Europa Liberă în românește să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conținut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să își abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist. Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Noël Bernard: „Îmi aduc aminte ca astăzi de ziua în care ne-am întâlnit într-un frumos şi vechi hotel de pe malurile Salzarului, un râu pitoresc care traversează oraşul lui Mozart. M-a întâmpinat un băiat tânăr, pe vremea aceea avea 25 sau 26 de ani, puţin hippy ca înfăţişare, dar evident inteligent, plin de candoare şi simpatic. Conversaţia n-a durat prea mult. Mi-a povestit despre greutăţile pe care le întâmpinase la Radio Bucureşti, despre felul cum emisiunile lui erau cenzurate.”

Bernard și conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să își poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München și să-și continue activitatea în domeniul radiofonic. La scurtă vreme, Metronomul transferat de la București la München a fost un triumf, audiența lui a depășit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, așa cum se aproximase, numai la tinerii din România ci din toată Europa.

În controversata sa carte „Orizonturi roşii”, Ion Mihai Pacepa îl citează pe Ceauşescu ordonând executarea inamicilor regimului său personal cu celebrele vorbe: „Dă-i-l pe Radu“. Metodele de asasinat utilizate de Securitate, după învăţăturile şi metodele KGB, erau diverse, iar cei care le-au căzut victimă au fost mulţi. Regimul de la Bucureşti era extrem de nemulţumit de comentariile mai mult decât critice ale lui Cornel Chiriac la adresa lui, ca şi de popularitatea lui unică, în rândurile tineretului din România, unde muzica pop/rock era interzisă. E de la sine înțeles faptul că, încă din primele zile aflate în München, Cornel Chiriac era pus sub urmărire.

Deși în ochii Securității Chiriac apărea ca un om deosebit de periculos, realitatea „din teren” era cu totul alta. Îndrăgitul realizator de radio român era un tip însingurat cu foarte puțini prieteni adevărați, deși din România pe care o părăsise primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau prin a-și exprima dorința de a-i deveni prieteni.

„La 16 ani suntem majoritatea căliţi atât sufleteşte cât şi trupeşte de viaţa de aici. Când e albă când e neagră, când e caldă, când e rece, dar de puţine ori a fost albă şi caldă viaţa asta ca să ne bucurăm şi noi. Acum, însă, după vestita dată de 7 iulie 71 (n.r. când au apărut tezele de partid prin care s-a instituit revoluţia culturală după modelul comunist), viaţa tinerilor s-a înrăutăţit mult mai mult. S-au dus bărbile şi pletele tinerior, s-a dus muzica. S-au dus toate. Dar câte ceva tot a mai rămas: cozile la carne. Dar cine are curajul să se ridice şi să strige aceste adevăruri? Nimeni! Căci cum «ai dat din aripi» cum te-au şi înhăţat. Şi se abat asupră-ţi pumnii şi bastoanele «sticleţilor» care încearcă pe aceste căi să te facă să gândeşti «ca un adevărat comunist»“.

Fragment dintr-o scrisoare trimisă din România comunistă pe adresa Europei Libere

Linda Schuster și Cornel Chiriac

Cornel Chiriac nu se adaptase niciodată condiției de exilat. Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la București, la microfonul postului de radio național, nicidecum la acela al unui post finanțat de americani, aflat la 2000 de kilometri distanță de țara în care se născuse și unde își începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor. Poate singura consolare venea din partea logodnicei sale, Gerlinde „Linda” Schuster.

Noël Bernard: „Cornel se simţea singur. Un băiat singur de care nimănui nu-i păsa. Cornel nu se putea împăca cu gândul că sute de mii, dacă nu milioane de tineri din România îl adorau, în timp ce aici la München era un oarecare. Încerca să găsească un surogat. Aduna la el acasă pe cine vrei şi pe cine nu vrei, încercând să aprindă un mic foc de căldură şi prietenie care să înlocuiască flacara de dor care-l ardea. Pierdea zilele și multe nopți într-o continuă căutare, sfâșiat de o neliniște care nu se astâmpăra. Câteodată își găsea refugiul într-o sticlă de vin.”

O crimă în miez de noapte

Marți, 4 martie 1975, München. E o zi obișnuită pentru Cornel Chiriac care își petrece timpul la serviciu, în studiourie Radio Europa Liberă, înregistrând o serie de programe. Printre ele, o premieră mondială a unei piese de Mrozek pe care Vlad Mugur, refugiat și el în Germania, o punea în scenă la Teatrul Municipal din Constanz. Seara, în jurul orei 19, iese în oraș. Colegii nu-l văd bine, e destul de posomorât și neliniștit.

Andrei Voiculescu, redactor pe atunci la Europa Liberă, își amintește: „Numai cei trecuți prin exil pot să înțeleagă prin ce am trecut noi. Este o perioadă de început, de euforie, vine alta în care iți vine să-ți iei câmpii. Ești departe de cei pe care i-ai cunoscut, ești într-o lume nouă, Germania fiind o lume extrem de neprimitoare și implicit ai acel feeling de singurătate. Cornel avea un remediu: îi plăcea băutura. Insă în ultimii doi ani de zile devenise un om echilibrat, trebuie să o spun. Își făcuse propria casă. Stătea puțin mai în afara München-ului, nu în buricul târgului după cum se obișnuiește la noi. Ieșea din când în când seara și se ducea prin discoteci.”

Cornel Chiriac își propune să-și viziteze mai mulți prieteni apropiați, unii dintre ei proprietari de localuri cu specific românesc. La volanul mașinii sale, Mercedes 230, străbate cartierul boemei locale, Schwabing, și în apropierea unei piețe, pe bulevardul Elisabeth-Straße, îl întâlnește pe Mario Gropp, un tânăr de 17 ani pe care-l cunoștea de ceva vreme. Oprește mașina, îl ia și pleacă mai departe urmând traseul Elisabeth-Straße, Franz-Joseph-Straße și în final Occam-Straße unde la fiecare clădire e câte un local de muzică.

Cei doi intră într-o pizzerie, unde Chiriac se cunoștea cu barmanul și patronul. Comandă un vin roșu și, la rugămintea lui Gropp, și ceva de mâncare. La un moment dat, Cornel are o altercație cu barmanul care îi spune să achite consumația, știindu-l că uneori uită să plătească. În acest moment, Cornel Chiriac face un gest imprudent: scoate din buzunar niște bani pe care îi luase de la bancă în după-amiaza zilei respective pentru a achita o instalație stereofonică pe care o luase în rate. Astfel, în văzul celor prezenți, Cornel Chiriac se afișează cu ditamai teancul de 1.100 de mărci. Realizând trăsnaia, iese repede din bar spre toaleta în care exista un telefon public și-și sună o colegă de muncă, explicându-i situația. Femeia îl sfătuiește să împartă banii în trei buzunare diferite și să părăsească zona.

Ce nu știa Cornel era că partenerul său de pahar, Mario Gropp, figura ca recidivist în evidențele Poliției federale germane. Avea o condamnare cu suspendare și, în acel moment, era în grija unui lucrător social. Andrei Voiculescu: „Ironia sorții e că acest lucrător social avea un obicei. Când cei pe care îi avea în ingrijirea sa se purtau bine, el le făcea un cadou. Acestui tânăr Mario Gropp i-a făcut cadou două pumnale marocane de alea lungi, drepte, cu lama în stea.” În seara de 4 martie 1975 armele erau la el.

Este puțin înainte de miezul nopții. Cornel Chiriac achită nota și dă să plece spre casă. Însă Mario Gropp îl roagă să-l ducă cu mașina acasă, undeva la o adresă din cartierul respectiv. Recidivistul îl ghidează pe Cornel să intre pe niște străzi întunecoase și îi spune să se oprească în apropierea parcului Luitpoldpark. Sorin Cunea, pe atunci redactor la Europa Liberă, povestește: „În zona Parcului Luitpoldpark, ziua era o plăcere să te plimbi, dar seara străduțele sale erau destul de întunecate, fiind totuși un cartier foarte onorabil, adică, nu era rău-famat sau, mă rog… L-a dus acolo și, în urma unei discuții, asasinul a scos două cuțite.”

La capătul străzii Brunner nu e nici țipenie de om. Vechiul Mercedes oprește în beznă. În liniștea nopții, Gropp scoate pumnalele și le îndreaptă spre gâtul amicului său cerându-i banii. Abia de se dumirește, Cornel Chiriac încearcă să ducă mâna la spate, moment în care Gropp, cu o mișcare bruscă, îl atacă înfingându-i un cuțit în ficat și unul în beregată. Fără nicio șansă de supraviețuire, Cornel Chiriac se prăbușește la pământ, lângă automobil, într-o baltă de sânge. Atacatorul îi ia banii și fuge.

O oră mai târziu, corpul lui Cornel Chiriac este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Poliția constată lipsa portofelului, circumstanță ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Asasinul a fost prins la scurtă vreme.

Victimă a securității?

Date ce au ieșit la iveală de-a lungul anilor par să accentueze veridicitatea acestei ipoteze. Liviu Tofan, fost redactor și șef al Știrilor de la Secția Română a Europei Libere, a întreprins o cercetare amănunțită care întărește supoziția că disc-jockey-ul de la Europa Liberă a fost victima Securității. Prima victimă dintr-o lungă serie ce include morțile suspecte ale directorilor Noël Bernard și Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu și Emil Georgescu. Tofan a ajuns la concluzia că, în urma comentariilor politice la adresa regimului Ceaușescu, Cornel Chiriac a plătit cu viața.

Sorin Cunea a fost martor în procesul ce a urmat asasinatului din noaptea de 4 spre 5 martie 1975. Iată declarația lui în această privință: „Sigur că este o supoziție, dar ideea a fost vehiculată printre noi, aici, pentru că acest tânăr asasin – trebuie să mărturisesc, era minor când a înfăptuit crima – era considerat un om al Securității. Degeaba a încercat el în proces, acest Mario Gropp, să insinueze că Cornel ar fi fost homosexual și atunci, într-un moment dificil, el a încercat să se apere – minciună sfruntată, pentru că, printre martorii citați a fost și logodnica lui Cornel Chiriac, Linda, o fată superbă (din Timișoara, dacă nu mă înșel, dar care era stabilită aici, la München, care îl adora pe Cornel și muzica lui, și tot ce făcea) – și a spus categoric în proces, în instanță, că Cornel, nici nu se punea în discuție să fi fost homosexual. Dar individul, învățat de avocați, a folosit această stratagemă sau alibi, nu știu cum să îl numesc în termeni juridic… Instanța nu a ținut seama, s-a văzut că este o mistificare, o încercare de a scăpa de vină, dar nu a reușit.”

Fiind minor, pedeapsa maximă pentru Mario Gropp a fost de nouă ani de închisoare și i s-au acordat opt. Criminalul a făcut în jur de cinci ani de pușcărie din cei opt, după care a fost pus în libertate. La scurtă vreme, recidivistul a participat la un viol în grup și s-a întors după gratii. De altfel și în anul 2007, când s-a făcut o documentare pentru filmul „Război pe calea undelor”, în care se povestește și despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.

„Am plâns ca niște copii”

După ce a fost ridicat de la morgă, trupul lui Cornel Chiriac a fost depus în capela Cimitirului de Est din München unde a rămas mai multe zile înainte de a-i veni rândul să fie incinerat. De toate formalitățile s-au ocupat mama lui Cornel și prietena acestuia, Gerlinde „Linda” Schuster. „Cornel a avut o asigurare de viață de 200.000 mărci. Banii, sau o mare parte din ei, nu mai știu, i-a ridicat mama lui Cornel. Mie mi-a dat din acești bani numai avansul de 1000 de mărci pe care-l plătisem pentru cumpărarea unei canapele extensibile. Banii de la asigurare au fost depuși într-un cont la o bancă pe numele mamei lui Cornel. De formalitățile legate de asigurare s-au ocupat cei de la Europa Liberă,” a declarat Linda.

Dispariția lui Cornel Chiriac a fost primită cu amărăciune la București. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de Jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul Electrecordului, înregistrând albumul „Cantafabule”. Nicu Covaci: „Fără Cornel Chiriac noi nu existam la ora asta. Îi datorăm totul. Era un băiat deschis, plin de energie și de intenții bune. De aceea a și fost pedepsit într-o lume criminală. Nimic nu e întâmplător. A avut o contribuție la valoarea radioului național ca instituție, dar și pentru artiștii noștri care s-au apucat de muzică fascinați de ceea ce auzeau, fascinați de stările emoționale pe care puteau să le producă emisiunile lui Cornel Chiriac.”

De acea zi fatidică își amintește și Octavian Ursulescu: „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii…”

Înapoi, acasă

După ce a fost incinerat, urna cu cenușa celui care a fost Cornel Chiriac a fost adusă la București. Pe aeroport l-au așteptat mama, fratele Dorel, și un nepot, Cornel Jr. În drum spre Pitești s-au oprit la restaurantul “ Ambasador”, s-au așezat la o masă, au pus urna pe unul din cele patru scaune și au comandat patru coniacuri. Cel care a avut idea a fost Dorel: „în acest fel, Cornel va putea să-și ia adio de la unul dintre locurile care i-au fost dragi”, rememorează fratele său. A încheiat spunând: „de aici mi-am luat la revedere de la Cornel înainte de plecarea lui în Germania, bând un coniac.”

În Pitești, Mihai Chiritescu, prieten și coleg de școală cu Cornel, a aranjat cu tatăl său care era preot, să oficieze o slujbă de înmormântare, apoi urna a fost readusă la București. „Nici la înmormântarea care a avut loc la Cimitirul Reînviarea nu am avut parte de liniște”, iși amintește mătușa lui Cornel Chiriac. „Ii vedeam pe securiști cum ne-au urmărit până la groapă. Le era frică să nu se întâmple ceva”.

Dar nu s-a întâmplat nimic. Nici atunci și nici acum. Nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate care s-au perindat pe la București nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre moartea lui Cornel Chiriac, dar și despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă disidenții români. Probabil că arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viața acestui soldat al libertății care a fost Cornel Chiriac. Dacă n-ar fi fost ucis, dacă ar fi apucat căderea dictaturii, e fără îndoială că vocea lui Cornel Chiriac ar fi răsunat fără ezitare în favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat și care, din nenorocire, a reușit să-l răpună. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o conștiință liberă, opusul a ceea ce regimul încerca să impună drept model cultural. România democratică îi datorează imens.

Mormântul lui Cornel Chiriac se află în Cimitirul Reînvierea din București

surse: contributors.ro, europalibera.ro, pagina facebook Metronom – In amintirea lui Cornel Chiriac, cornel-chiriac.org, interviuri cu apropiații lui Cornel: Gerlinde Schuster, Mircea Udrescu, Noël și Ioana Măgură Bernard, Andrei Voiculescu, Mihai Chirițescu, Sorin Cunea

&&&

 Compozitorul, dirijorul şi pianistul român Mihail Jora a murit pe 10 mai 1971. A compus balete, simfonii, lucrări orchestrale, lieduri, lucrări muzicale de cameră, muzică corală şi vocală, multe dintre acestea fiind inspirate de tradiţia naţională, cum ar fi lucrarea simfonică „Privelişti moldoveneşti“ (1924) sau cele trei lucrări de muzică corală – „Moşul“, „Slutul“ şi „Toaca“ (1924). Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 în Roman şi şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Iaşi, continuându-le apoi la Leipzig. A fost însă nevoit să le întrerupă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, la care Jora a luat parte activ, luptând pe front. Abia după terminarea războiului şi-a reluat studiile, de data aceasta în capitala franceză. Reîntors în ţară, compozitorul a desfăşurat o bogată activitate atât ca pianist, dirijor şi critic, cât şi ca director muzical al Societăţii Române de Radiodifuziune - începând cu 1928 - şi ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti - începând cu 1929. Jora a jucat un rol esenţial în formarea mai multor generaţii de muzicieni, unul dintre elevii săi fiind şi pianistul şi compozitorul român Dinu Lipatti. Jora a compus primele balete româneşti, „Curtea veche", „La Piaţă", „Când strugurii se coc" şi „Întoarcerea din adâncuri", în care a utilizat, după cum el însuşi mărturisea, „subiecte din viaţa românească, pe mişcări şi ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare româneşti". Opera sa cuprinde şi o multitudine de lieduri, dintre care cel mai cunoscut este cel scris pe versuri de Octavian Goga - „Cinci cântece, opus 11" sau lucrări camerale, dintre care amintim doar „Cvartetul de coarde, opus 9", compus în anul 1926. În 1955, Jora a fost numit membru al Academiei Române. Compozitorul a murit la 10 mai 1971, la Bucureşti. În onoarea sa, Studioul de Concerte al Palatului Radio poartă numele Mihail Jora, iar Uniunea Criticilor Muzicali organizează anual la Bucureşti „Concursul naţional de interpretare muzicală Mihail Jora". 

&&&

 La data de 12 mai a anului 113 a fost inaugurată la Roma, în forumul nou, Columna lui Traian, monument care ilustrează episoade ale celor două războaie purtate de romani împotriva dacilor și victoria împăratului Traian în aceste războaie. Construcția Columnei îi este atribuită arhitectului Apollodor din Damasc, cel care a construit și podul de la Drobeta Turnu Severin din anul 105 din timpul celui de-al doilea război daco-roman. Acest faimos monument ce a fost construit pentru comemorarea victoriei împăratului Traian în Dacia, are exteriorul prevăzut cu un impresionant basorelief sculptat în formă de spirală, cuprinzând 123 de scene în care sunt reproduse artistic sub o formă epică, războaiele purtate de romani pentru cucerirea Daciei. Columna inaugurată la 12 mai 113 este singurul monument care s-a mai păstrat din vechiul For al lui Traian din Roma. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind aproximativ 40 de tone şi cu un diametru de 3,70 metri. Iniţial columna avea în vârf statuia înaltă de 6 metri a lui Traian, care era reprezentat în uniformă militară şi ţinând în mână o lance, însă în 1587 Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului cu statuia din bronz a Sfântului Petru. Columna a trecut de-a lungul secolelor prin diverse pericole, dar a reuşit să reziste pană în zile noastre, deşi monumentul a fost vandalizat prima dată de vizigoţi după cucerirea Romei în anul 410. Acest monument istoric a fost salvat de la demolare în anul 603 datorită Papei Grigore I cel Mare, care a dispus ca zona din jurul coloanei și coloana în sine să intre în administrarea bisericii și astfel să fie salvată de la demolarea care era prevăzută. În secolul al XVI-lea, papa Sixtus al V-lea a dat dispoziţiile necesare restaurării Columnei, astfel că marele arhitect Domenico Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu anul 1558. De asemenea, împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte, a dorit să demonteze şi să transporte Columna la Paris, dar consilierii apropiaţi l-au convins să abandoneze acest proiect, fiind prea costisitor și astfel acest splendid monument al Antichităţii a fost iarăşi salvat şi a continuat să reziste până în zilele noastre. 

Lectia de istori e