$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu. În anul 1634, după un lung şir de domnii nefericite şi de evenimente dramatice, pe tronul Moldovei a ajuns marele vornic Vasile Lupu, boier înţelept şi luminat, iubitor de frumos şi mai ales iubitor de credinţă.Anii domniei sale (1634 - 1653) vor însemna prima mare epoca de cultură a Moldovei. 

În spiritul tradiţiei marilor voievozi de odinioară, Vasile Lupu şi-a inaugurat domnia prin zidirea unei biserici, care avea să fie fără pereche: „Sfinţii Trei Ierarhi" sau „Trisfetitele" de la Iaşi. Deasupra uşii la intrarea din partea sudică a bisercii se află pisania ctitorului Vasile Lupu: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Suh, iată eu, robul stăpânului Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi închinător al Treimei, Io, Vasile Voievod, cu milă lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi cu Doamna noastră Tudosca şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii Ioan Voievod şi Maria şi Rucsandra, am zididt această sfânta ruga în numele Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.Şi s-a sfinţit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam la 7147, mai 6." 

Jefuită şi arsă de năvălitori din est (1650) şi din nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802), biserica va aştepta ridicarea din umilinţă până după Războiul de Independenţă (1877).Lucrările de restaurare se vor efectua în anii 1882 - 1887 (arhitectură) şi până spre 1898 (pictură şi reamenajarea interiorului), resfinţirea locaşului făcându-se în 1904, sub domnia regelui Carol I. Clădirea în care se află Sala Gotică a fost înălţată de Vasile Lupu, fiind restaurată de mai multe ori, ultima dată în 1960. Sărbătoare a artelor, biserica Trisfetitelor se înscrie în istorie că o autentică vatra de cultură şi spiritualitate. După ce în 1641 Iaşul primea cu evlavie moaştele Sf. Cuv. Paraschiva, în 1642 aici se desfăşura Sinodul care a adoptat celebra Mărturisire de credinţă ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă, iar în 1645 în biserica Sfinţii Trei Ierarhi era uns patriarhul Ierusalimului. Majoritatea elementelor ambianţei interioare, lucrate între 1889-1890 la Viena şi Paris, au fost donate de regele Carol I şi regina Elisabeta. Scaunele domneşti şi arhiereşti, pupitrele etc. din bronz aurit cu inserţii de email şi fildeş înlocuiesc piesele de altădată sculptate în esenţe de lemn exotic la Istanbul. Tot din bronz aurit sunt şi candelabrele actuale, înfrumuseţate cu ouă de struţ şi care înlocuiesc pe cele precedente, din argint, dispărute înainte de restaurare.

Colegiul lui Vasile Lupu (1640), temelia viitoarei Academii domneşti şi tiparniţa instalată aici, în care se imprimă la 1643 „Cartea românească de învăţătură", sunt dimensiuni care adaugă Trei Ierarhilor pe lângă numele de „Mănăstire a Patriarhilor" şi pe acela de „Mănăstire a dascălilor", denumire confirmată şi de istoria învăţământului românesc din veacul al XVIII-lea. Împlinind vocaţia universală a Bisericii, acest focar de spiritualitate românească va fi şi punctul de plecare a luptei de eliberare a Greciei, în 1821. Din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti care a prezentat o Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirmă obiectivele Eteriei, în lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.

Din luna iulie 1994, biserica s-a redeschis că mănăstire având viaţă de obşte şi slujbe zilnice. Concepută că un ansamblu mănăstiresc tradiţional Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur) este până astăzi unul dintre cele mai renumite complexe de artă feudală românească, o capodoperă arhitecturală trecută în legendă şi care nu încetează a uimi vizitatorii din întreagă lume. Actuală înfăţişare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului André Lecomte de Noüy, desfăşurate în perioada 1882 -1904.S-a păstrat structura exterioară datorită căreia mănăstire este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice româneşti.Lucrările de restaurare au adus bisericii şi anexelor o serie de modificări importante, dar care nu au afectat concepţia arhitecturală iniţială şi cu atât mai puţin decoraţiunile în piatră ale faţadelor. Tot din perioada ultimei restaurări datează şi pictură sfântului locaş, precum şi întreagă să decoraţiune interioară. Piesele de mobilier au fost proiectate de arhitectul francez şi excutate la Viena pe cheltuiala regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, noii ctitori ai bisericii.

Lângă biserică se află o clădire ce adăposteşte un muzeu de artă religioasă, care cuprinde, printre altele, obiecte legate de istoria mănăstirii Trei Ierarhi. Clădirea este cunoscută şi sub denumirea de Sala gotică, care a avut, însă, încă de la începuturile sale, un destin puţin obişnuit, de trapeza a mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi (1635-1639), precum şi de paraclis (secolul al XIX-lea). Numită gotică nu pentru arhitectură exterioară, ci datorită bolţilor interioare în ogivă delimitate de nervuri de piatră, această anexă se mai remarcă printr-un balcon exterior cu 12 coloane cilindrice de piatră şi un turn roman la intrare construit în timpul restaurării generale a mănăstirii (1890), destinat să preia funcţiile înaltului turn-clopotniţă la care se renunţase. Înfăţişarea prezentă a clădirii se datorează restaurării din 1960.În aripa vestică a clădirii sunt în prezent amenajate staretia şi câteva chilii.În chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importantă pentru educaţia şi cultură românească.În 1640, aici era instalată prima tipografie din Moldova, unde aveau să fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul sau tratat despre cele Şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum şi Pravilă lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei. În aceiaşi ani, Domnitorul Vasile Lupu a pus bazele Colegiului de la Trei Ierarhi, prima instituţie de învăţământ românesc din Moldova, organizată după modelul Academiei kievene. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în chiliile de la Trei Ierarhi încă mai funcţiona Colegiul vasilian, sub numele de Şcoală Normală Vasile Lupu. În 1874, din comisia de examinare a şcolii făcea parte şi marele poet român Mihai Eminescu, care a locuit un timp într-una din chiliile mănăstirii.

Dincolo de scopul principal pentru care a fost construită, Sala Gotică aminteşte de cel puţin două evenimente de prim rang din istoria mănăstirii. Mai întâi, aici s-au desfăşurat, în 1642, dezbaterile teologice pan-ortodoxe care s-au finalizat prin a aprobă „Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, eveniment rămas în istorie sub denumirea de Sinodul de la Iaşi. Peste timp, în 1888, paraclisul aflat în Sala gotică, care adăpostea temporar raclă Sf. Cuvioase Paraschiva, a fost martorul celei mai cunoscute şi uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaşte nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 spre 27 decembrie, deşi totul în jur a ars. Adăpostind deja de decenii obiecte de patrimoniu istoric şi bisericesc, Sala Gotică se înfăţişează din 15 octombrie 2001 cu o nouă organizare muzeală, vechiului ansamblu de piese adăugându-i-se altele acum aduse. Cele mai valoroase obiecte deţinute sunt, fără îndoială, acelea care se află în directă legătură cu biserica celor Trei Ierarhi din perioada domniei ctitorului ei, Vasile Lupu (1635-1653). Astfel, fragmente de frescă din pictură originală executată de iconari ruşi stau mărturie a deosebitei sensibilităţi artistice cu care a fost pictată biserica, fapt care l-a determinat pe un observator din epocă să exclame că „asemenea operă de pictură miniaturistă, executată cu atât farmec, cum sunt cele ce se află pe arcele şi boltirile celor două cupole din această biserica, n-am mai văzut în nici o ţară" (Evlia Celebi, călător turc). O valoare aparte o constituie tabloul votiv, reprezentând pe Vasile Lupu şi familia sa. 

Icoana împărătească a Sfinţilor Trei Ierarhi dă mărturie singulară asupra frumuseţii capetesmei executate la Moscova în 1639. Alte obiecte valoroase care ilustrează epoca vasiliană sunt remarcabilele acoperăminte de mormînt brodate reprezenta pe Doamna Tudosca, soţia voievodului, şi pe fiul sau Ioan, acestea fiind, după tradiţie, chiar opera Doamnei. Un epitrahil brodat şi două cupe de argint aurit se numără printre donaţiile lui Vasile Lupu pentru ctitoria să. Nu putea lipsi din expunerea muzeală un exemplar din prima tipăritură moldovenească în româneşte, Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, monument de limba care a văzut lumina tiparului în chiliile mănăstirii (1643).

Dedicat artei şi istoriei bisericeşti din Moldova secolelor XVII-XIX, muzeul Sala Gotică se doreşte a fi un edificiu viu, care să contribuie la mai bună cunoaştere a trecutului nostru. Această încercare este subliniată şi de constanţa organizare a unor expoziţii temporare, ce constituie rechemări ale vizitatorilor într-un spaţiu în care taină trecutului se deschide, oferindu-i celui ce intră cheia unui viitor în care frumuseţea să salveze lumea. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi este inclusă pe lista monumentelor istorice din România,

Surse:

http://www.manastireasftreiierarhi.ro/

http://www.rador.ro/2015/05/06/documentar-manastirea-sfintii-trei-ierarhi-din-iasi-o-simfonie-a-artelor-in-rugaciune/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfintii-trei-ierarhi-iasi-143546.html

http://www.manastireasftreiierar hi.ro/despre/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1889: La această dată, Turnul Eiffel a fost deschis oficial pentru publicul vizitator. Inaugurat la 31 martie 1889, ca arc de intrare la Expoziția Universală (Exposition Universelle), organizată cu ocazia celebrării a 100 de ani de la Revoluția Franceză. Numele edificiului este asociat inginerului Gustave Eiffel, cel care l-a proiectat şi construit, după o tehnologie patentată de inginerul român Gheorghe Pănculescu, care a utilizat pentru prima dată procedeul pre-asamblării elementelor metalice la proiectul căii ferate Bucureşti – Predeal, cu zece ani în urma construcţiei Turnului Eiffel. Obiectivul este vizitat de peste șapte milioane de turişti în fiecare an, fiind cel mai vizitat monument din lume. 

Turnul Eiffel a reprezentat unul din cele 107 proiecte de arhitectură prezentate în faţa unei comisii care avea ca misiune selectarea unui câştigător care să creeze o operă reprezentativă pentru Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Proiectul realizat de antreprenorul-inginer Gustave Eiffel, împreună cu inginerii Maurice Koechlin şi Emile Nouguier şi arhitectul Stephen Sauvestre, prevedea un turn din metal înalt în zona Champ-de-Mars, în vecinătatea Grădinilor Trocadero, care să servească drept poartă de intrare la expoziţia mondială. Proiectul ar fi fost imposibil de realizat fără tehnologia brevetată de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1924), care în 1878, s-a întors în România, după absolvirea studiilor superioare la Universitatea Politehnică din Zürich, pentru a proiecta şi realiza calea ferată București – Predeal. Deşi i s-a aprobat ca realizarea proiectului să dureze cinci ani, Pănculescu a reuşit să îl finalizeze în numai un an, folosind o tehnică revoluţionară: folsirea de subansambluri prefabricate şi asamblate între ele la sol. Tehnologia a fost adaptată pentru proiectul lui Eiffel, astfel că pentru construcţia edificiului parizian s-au folosit subansambluri metalice confecționate la sol și asamblate progresiv, pe măsura înălțării construcției. Însuşi inginerul francez recunoştea în studiul „Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, că turnul care îi poartă numele ar fi fost imposibil de ridicat fără tehnica inovatoare a inginerului Pănculescu, care astfel a avut ocazia să lucreze la compania lui Gustave Eiffel – „Société des Établissements Eiffel”.Proiectul Turnului de fier însemna o construcţie de peste 300 de metri înalţime, cu o bază pătrată cu diagonala de 125 de metri.

Construcția turnului a început la 26 ianuarie 1887 şi a durat doi ani, două luni și cinci zile, reprezentând o demonstrație de inginerie franceză, cu elemente din import  (subansamblele din oţel şi nituri nefiind aduse de la Reşiţa, cum greşit circulă un mit urban pe internet) pe fondul unor critici virulente venite din partea unor intelectuali francezi care susţineau că această construcţie este total nepotrivită arhitecturii pariziene. Se pare însă că unele dintre aceste voci nu reprezentau altceva decât ecouri ale unor frustrări venite de la colegi ai inginerului Eiffel, care din invidie, încercau să minimalizeze realizarea colegului lor de breaslă.

În trecut, în şcolile de prin Caraş-Severin, şi nu numai, existau dascăli, care propagau cu mândrie un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutatea, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, orgoliul românesc a triumfat în cele mai multe rânduri. Astăzi încă mai există români care susţin cu tărie că au văzut plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care se precizează că e „Made în România”. În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia unora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava 

Etapa construcţiei turnului a însemnat, în date tehnice, mii de schiţe şi desene, personal uman format din 50 de ingineri și desenatori, 150 de lucrători de la fabrica Levallois-Perret, şi până la 300 de muncitori pe șantier, iar constructiv, 7.300 de tone de oțel, peste 18.000 de subansamble metalice, circa 2.500.000 de nituri, 60 de tone de vopsea. De asemenea, construcţia iniţială era deservită de 5 lifturi, care funcţionau cu propulsie hidraulică. Turnul a fost conceput pe trei nivele, la primul (57 m) și al doilea nivel (115 m) se poate ajunge atât pe scări cât şi cu liftul, iar la ultimul nivel (276 m) se poate ajunge, în prezent, doar cu liftul. Turnul Eiffel a fost inaugurat la 31 martie 1889, la ora 13:30, când Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte care duceau la cel de-al treilea etaj, a desfăşurat drapelul francez care a fost salutat de 21 de salve de tun, iar Gustave Eiffel a fost decorat, chiar pe îngusta platformă din vârful turnului, cu Legiunea de Onoare. La 6 mai în acelaşi an Turnul Eiffel a fost deschis publicului larg, iar succesul noului obiectiv turistic este impresionant, până la închiderea, la 6 noiembrie 1889, a Expoziţiei Universale, fiind vizitat de peste 32 de milioane de persoane dar şi de personalităţi de marcă – familia regală britanică, fizicianul Thomas Edison sau Buffalo Bill.

Construcţia fusese proiectată să dureze doar 20 de ani, după care urma să fie dezasamblată, însă Eiffel îşi dă seama că o asemenea construcţie trebuie salvată fiindcă, pe lângă atracţia turistică, poate oferi un suport important pentru diferite cercetări şi pentru telecomunicaţii, iar inginerul francez începe un efort semnificativ pentru a da construcţiei un caracter indispensabil. Astfel, la 15 mai 1889, la nivelul 2 al turnului era instalată o redacţie a cotidianului Le Figaro, iar cei care urcau aici primeau pe lângă ediţia ziarului şi un certificat de ascensiune în turn. La 5 noiembrie 1898 de aici s-a făcut prima transmsie radio în Franţa, semnalul emis din turn fiind recepţionat la Panthéon, la 4 km distanţă, iar în anul 1903 aici a fost amplasat un post de radio militar.În timpul primului război mondial turnul a fost închis, iar în anul 1921 aici s-a realizat prima emisiune radio din Franţa, în direct. În anul 1923, au loc aici primele filmări, pentru filmul mut „Parisul care doarme”, al regizorului Renee Clair, iar în anul 1925, celebrul escroc internaţional Victor Lustig a încercat chiar să vândă Turnul Eiffel unor negustori de fier vechi, explicându-le că urma să fie dezmembrat, aceştia au plătit cu „bani gheaţă”, însă atunci când au dorit să înceapă demontarea au realizat că au fost „duşi de nas”.Tot în anul 1925, de aici s-a făcut prima transmisiune a postului public de radio francez, iar în anul 1935 aici s-a instalat un studio de televiziune, iar mai apoi o antenă.

În anul 1930, când a fost finalizată clădirea Chrysler din New York, Turnul Eiffel a fost detronat din poziţia de cea mai înaltă clădire din lume.În perioada celui de-al doilea război mondial, lifturile au fost dezafectate pentru nu putea fi folosite de trupele de ocupaţie, iar în august 1944, Hitler a dispus ca turnul sa fie distrus, însă generalul von Choltitz, cel care trebuia să execute ordinul, a avut milă faţă de acest monument, refuzând să urmeze indicaţiile comandantului său. În 1964, Turnul Eiffel este înscris pe lista monumentelor istorice, în 1980, la construcţie au început lucrări de renovare, şi reamenajare, inclusiv la sitemul de iluminare, iar din anul 1991 face parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Surse:

www.toureiffel.fr

http://stiri.tvr.ro/cel-mai-vizitat-monument-din-lume-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani_42357.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/31/documentar-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani-14-50-10

http://transilvaniareporter.ro/reportaj/istoria-unui-simbol-turnul-eiffel/

http://www.rador.ro/2015/03/31/documentar-turnul-eiffel-simbolul-parizian-construit-cu-tehnologie -romaneasca/

$&&

S-a întâmplat în 6 mai 1937: La această dată, aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, ia foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey, SUA. Victime, 36 de pasageri şi membri ai echipajului. LZ 129 Hindenburg (Deutsches Luftschiff Zeppelin #129; înregistrare: D-LZ 129) a fost un dirijabil german de mari dimensiuni destinat transportului comercial de pasageri. A fost liderul clasei Hindenburg, clasa cu cel mai lung tip de dirijabile (245 metri) dintre aparatele de zbor de toate tipurile și cel mai mare dirijabil prin volumul său (200.000 m³).

Proiectat și construit de compania Zeppelin (Luftschiffbau Zeppelin GmbH) pe malul lacului Bodensee din Friedrichshafen, dirijabilul a fost operațional din martie 1936 timp de 14 luni, până la distrugerea sa accidentală, din 6 mai 1937, la sfârșitul primei curse nord atlantice din cel de-al doilea sezon de activitate. 36 de persoane au murit în incendiul declanșat în momentul aterizării la Lakehurst Naval Air Station din Manchester Township, New Jersey. Zeppelinul Hindenburg a fost numit după numele general feldmareșalului Paul von Hindenburg (1847–1934), președinte al Germaniei (1925–1934).

După primul zbor cu destinația America de Sud, din 1937, efectuat la sfârșitul lunii martie, Hindenburg decolează din Frankfurt cu destinația Lakehurst în seara zilei de 3 mai, prima cursă Europa - Statele Unite din acel an. Deși vânturi puternice au încetinit traversarea, zborul a continuat în forma misiunii de rutină pe măsură ce se apropia de punctul terminus trei zile mai târziu. Aterizarea lui Hindenburg din ziua de 6 mai a fost amânată timp câteva ore pentru a evita o linie de furtuni care afectau regiunea și traversau pe deasupra orașului Lakehurst. În jurul orei 19:00, dirijabilul a fost autorizat să încerce aterizarea, Hindenburg începând manevrele de la altitudinea de 200 m cu capitanul Max Pruss la cârmă. În jurul orei 19:25, Hindenburg lansează două linii de ancorare conform procedurilor, urmând a fi prinse de troliuri și tras către sol; personalul de la sol a prins cele două cabluri lansate de la tribordul si babordul dirijabilului dar a apucat să fixeze de troliu doar cablul de la babord când Hindenburg a fost cuprins brusc de flăcări și a căzut la pământ în numai 37 de secunde. Din cei 36 de pasageri și 61 de membri ai echipajului, 13 pasageri și 22 de membri ai echipajului au murit, acestora adăugându-se un membru al personalului de la sol, un total de 36 de persoane pierzîndu-și viața în accident.

Localizarea inițială a focului, sursa aprinderii precum și sursa care a alimentat inițial focul rămân subiecte controversate. Cauza accidentului nu a fost determinată niciodată deși multe ipoteze au fost propuse, de la cele privind scurgerile de hidrogen (care devine inflamabil în amestec cu aerul) până la materialele utilizate la construcția lui Hindenburg, de genul nitratului de celuloză și azotatului de aluminiu despre care unii experți susțin că sunt extrem de inflamabile.Toate aceste teorii sunt extrem de controversate, mare parte a necunoscutelor constituind-o propagarea foarte rapidă a incendiului, în 37 de secunde practic Hindeburg a devenit cenușă. Osatura din duraluminiu a lui Hindenburg a fost recuperată și trimisă în Germania unde a fost reciclată și utilizată apoi la construcția avioanelor militare pentru Luftwaffe, la fel ca și structurile zeppelinelor LZ 127 Graf Zeppelin și LZ 130 Graf Zeppelin II, casate în 1940.

Surse:

Botting, Douglas. Dr. Eckener's Dream Machine: The Great Zeppelin and the Dawn of Air Travel. New York: Henry Holt & Co., 2001

Hindenburg's Fiery Secret (DVD). Washington, D.C.: National Geographic Video, 2000.

Provan, John. LZ-127 "Graf Zeppelin": The story of an Airship, vol. 1 & vol. 2 (Amazon Kindle ebook). Pueblo, Colorado: Luftschiff Zeppelin Collection, 2011.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dirijabilul-hindenburg-istoria-unei-tragedii

https://www.airships.net/hindenburg/disaster/

https://www.history.com/news/the-hindenburg-disaster-9-surprising-facts

https://stirileprotv.ro/special/misterul-dezastrului-de-la-b-hindenburg-b-rezolvat-dupa-76-de-ani-ce-i-a-ucis-pe-cei-35-de-pa sageri.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1961: În această zi, a murit Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1936. Lucian Blaga (n. 9 mai1895, Lancrăm, lângă Sebeş, comitatul Sibiu - d. Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoţi, fiul lui Isidor Blaga şi al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Primele clase le-a urmat la Sebeş, la şcoala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. Încă de pe băncile liceului se va familiariza cu opera lui Friedrich Schiller. A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. În anul 1911, călătoreşte în Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.

A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul. Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în acelaşi an la Cartea Românească, în Bucureşti), precum şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu. Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”.Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe (1922).I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauţeană Die Brucke (1922) (Podul).În 1924-1925, locuieşte în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voinţa şi Patria, membru in comitetul de direcţie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicaţiile Gândirea,  Adevărul literar şi artistic şi Cuvântul. După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–1946). 

Conferenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu şi o mare influenţă asupra lui Ion Desideriu Sârbu. Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc. În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.A funcţionat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu. În anul 1926 a intrat în diplomaţie, ocupând succesiv posturi de ataşat cultural la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. 

A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939). Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf.Devine cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949–1951). Apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele şi preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga.A tradus poeţi germani clasici şi moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. 

Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. 

A trecut la cele veşnice pe 6 mai 1961, in Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naştere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm. În anul 1956, Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.

Surse:

Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000

Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, Fundația Culturală Libra, 4 volume, 1995-1999

Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor posibile, Iași, Institutul European, 1998

https://www.crestinortodox.ro/interviuri/lucian-blaga-omul-profesorul-filosoful-poetul-70559.html

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/104-lucian-blaga-1985-1961

http://www.autorii.com/scriitori/lucian-blaga/lucian-blaga-opera-date-b iografice.php

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1962: În această zi, a murit Maria Virginia Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general; printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, Biserica „Sf. Treime” din Bucureşti, primele blocuri din beton armat (născută la 21 iunie 1894, București - decedată la București). Ea a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981. 

Maria Virginia Andreescu, căsătorită Haret, prima femeie arhitect – inspector general în lume, nepoata pictorului Ioan Andreescu, şi-a început profesiunea în 1919, în arta de a construi şi a cuceri spaţiul, care-i dă arhitectului înalte satisfacţii, nebănuite de cei din afara breslei. Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la vârsta de nouă ani și s-a ocupat de cei trei frați și de gospodărie. A făcut liceul în particular, luându-și bacalaureatul la liceul Mihai Viteazul. La 18 ani a intrat prima la Școala Superioară de Arhitectură. Virginia îşi afirma personalitatea încă de la examenele de liceu, iar la Şcoala Superioară de Arhitectură proiectele ei erau premiate în numeroase rânduri de Consiliul profesoral. 

În 6 iulie 1919, proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice. După diplomă, Virginia se mai perfecționează doi ani în Italia. Reîntoarsă în ţară în 1922, debutează la Casa Şcoalelor căreia îi rămâne credincioasă 25 de ani. Proiectele proprii devin „proiecte tip” pentru toată ţara, de la şcoli mici la cele mai complexe licee, fiind mâna dreaptă a arhitectului I. Pompilian. Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică, ea a reprezentat România la Congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea. A colaborat cu arh. Nicolae Ghica Budeşti la cele patru volume din „Evoluţia Arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”. Redactează Istoricul Teatrului Naţional din Bucureşti in 1939. Jocurile vieţii şi neaşteptatul au făcut ca în, datorită profesiei, să găsească în colaborarea cu inginerul Haret, fiul lui Spiru Haret, vicepreşedintele Societăţii Edilitatea, o înţelegere profundă şi o prietenie care a condus la căsătorie. Colaborarea cu soţul său s-a răsfrânt asupra întregii vieţi, ajutând-o să-şi exercite activitatea extraordinar de bogată.

Activitatea ei este uluitoare, căci pe lângă cele 150 de clădiri proiectate şi  executate  colaborează la revistele de arhitectură şi inginerie, e membră în consilii profesorale, activează la cele două societăți de arhitectură, la cea a Politehnicii, la Urbanism, fiind şi profesoară. Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoriei (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Șincai” și Colegiul Național „Cantemir Vodă” din București, imobilul fostei Societăți „Tinerimea Română”, Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, Facultatea de Medicină – Centrul de cercetări antropologice, Biserica Ghencea – Calea 13 Septembrie, Casa Haret, Şcoala normală de fete – Bârlad, Liceul model de fete – Focşani.

Activitatea ei se curmă brusc după 40 de ani de intensă activitate. Soarta îi zdrobeşte elanurile spre frumos.Talentul şi munca ei intensivă rămân un exemplu de viață dedicată artei, în înalta profesiune a arhitecturii. A decedat la 6 mai 1962 la Bucureşti şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu Ortodox fig. 73, alături de soţul ei. Maria Virginia Andreescu Haret stă alături de femeile românce care au îmbogățit lumea în care au activat.

Surse:

-George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012

-http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/virginia-andreescu-haret-prima-femeie-arhitect-din-romania-i-de-emanuel-badescu-galerie-foto-11129062

-http://www.cunoastelumea.ro/romance-frumoase-si-faimoase-v-prima-femeie-arhitect-din-lumemaria-virginia-andreescu-haret/

-http://jurnalspiritual.eu/maria-virginia-haret-andreescu-prima-femeie-architect- din-lume/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1990: La această dată, avea loc prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republică Moldova – „Podul de Flori” de peste Prut. „Podul de Flori” este denumirea generică a acțiunilor care s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 respectiv 1991, si mai apoi in 2015. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri. Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective.

Primul Pod de Flori a avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acțiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni.„Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii (de la Vest de Prut) au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”, povestește ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu. După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

Al doilea Pod de Flori s-a desfășurat pe 16 iunie 1991. De data aceasta, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul în România. Al treilea Pod de Flori a fost organizat de către Platforma Unionistă Acţiunea 2012 și Mișcarea Civică Tinerii Moldovei în data de 11 Iulie 2015. Motivul organizării acestui pod de flori a fost de a-i întâmpina pe cei 1000 de locuitori din Moldova, ce au pornit în marş din Chişinău spre Bucureşti, pentru a cere Unirea Republicii Moldova cu România. Astfel, începând cu orele 10:00, aceştia au trecut pe jos podul de cale ferata, fiind întâmpinaţi de locuitorii din România.

Al patrulea Pod de Flori sau „Deschiderea anului centenar la Prut” a fost organizat de către ALIANȚA PENTRU CENTENAR pe data de 31 decembrie 2017. Aproape o mie de persoane s-au adunat la ora 14:00 în fața primăriei Fălciu din județul Vaslui de unde au pornit în marș pe străzile comunei purtând un tricolor lung de 100 de m. Marșul a fost organizat în două etape:

- pe traseul Primăria Fălciu – Monumentul Ostașilor Români, monument dedicat soldaților Armatei Române căzuți în lupta pentru eliberarea Basarabiei, unde aici manifestanții au cântat, au ținut mai multe prelegeri și s-au rugat pentru neamul românesc.

- pe traseul Monumentul Ostașilor Români – Podul feroviar Fălciu, pod feroviar ce leagă România de vechea provincie românească, Basarabia.

Odată ajuns la Prut, tricolorul lung de o sută de metri a fost trecut este râu, acesta fiind ținut atât de manifestanții din stânga Prutului, cât și de cei din dreapta lui, legând ambele maluri. Manifestanții de pe ambele maluri au cântat într-un glas imnul României „Deșteaptă-te, Române” și au scandat „Jos hotarul de la Prut”, „Basarabia e România”, „Unire”, „Același sânge, aceeași țară, români am fost cu toți odinioară” după care au dat drumul tricolorului în apă, lăsându-l liber, în Prut…Oare cât va mai dura până nu va mai fi nevoie de poduri de flori?...Întrebarea este retorică.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/podul-de-flori--un-milion-de-oameni-de-pe-ambele-maluri-ale-prutului-au-trecut-frontiera-care-i-a-despartit-o-jumatate-de-secol_815895.html#view

http://www.ziare.com/social/romani/sa-ne-amintim-podul-de-flori-1039016

https://www.timpul.md/articol/podul-de-flori-10337.html

https://www.unitischimbam.ro/podul-de-flori-de-peste-prut- 6-mai-1990/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1992: În această zi, a murit Marlene Dietrich, actriţă americană de film de origine germană. Nãscută pe 27 decembrie 1901 la Schöneberg, în Germania, Marlene Dietrich (Maria Magdalene Dietrich) se va impune ca o imagine emblematicã la Hollywood, parcurgând o lungã viaţă în cinematografie. De la cântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme.

Actrița și cântăreața Maria Magdalena Dietrich (Marlene Dietrich) a fost un monstru sacru al cinematografului inter și postbelic, chintesență a glamour-ului hollywoodian, întruchipare desăvârșită a femeii fatale cu privirea filtrată, vocea voalată și mișcări de felină, potrivit volumului „Dicționar de cinema” (1997).A urmat studiile unei școli particulare din orașul Weimar, apoi ale Liceului „Augusta Victoria” din Berlin, pe care l-a absolvit în 1918. În paralel, a studiat vioara la Conservatorul din Berlin, după care și-a continuat studiile muzicale în orașul Weimar până în 1921. După intrarea în trupa de teatru condusă de Max Reinhardt, în anul 1922, a jucat în filme germane. În 1924, s-a căsătorit cu Rudolf Sieber, cu care a avut o fiică, Maria. Pentru scurt timp, a părăsit scena, iar în 1926 a revenit jucând în spectacolul „Lou”.

Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, „Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann. Filmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei. Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin. În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: „Morroco”, „Dishonoured”, „Shanghai Express”, „Blonde Venus”, „The Scarlet Empress” şi „The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa.

Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez. În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, iar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.În 1953, în cariera sa de actriță s-a produs o cotitură odată cu prestația muzicală, pe care a avut-o pe scena hotelului „Sahara” din Las Vegas.În 1954, i-a cucerit pe londonezi la celebra „Café de Paris”. În următorii ani, a început să apară pe marile scene din toată lumea. În anul 1960, a întreprins multe turnee, interpretând în cluburi de noapte cântece foarte populare, precum „Falling in Love Again”. În 1960, a cântat pentru prima oară în Germania, iar în 1964, a fost primită în Rusia cu mare entuziasm. În 1965 a cântat pe scena Festivalului de la Edinburgh. Între anii 1967-1968, s-a bucurat de mari succese pe Broadway. În 1968 a fost invitată într-un turneu în Australia. A revenit pe marele ecran, jucând în peliculele „Witness for the Prosecution” (1957), „Judgment at Nuremberg” (1961).

Ghinioanele o vor însoţi la sfârşitul carierei, actriţa fracturându-şi de câteva ori picioarele. Nenumăratele sale accidente o vor împiedica să participe la funeraliile soţului său, Rudolf Sieber cu care avusese un mariaj de aproape o jumătate de secol. În ciuda lungii sale căsnicii, cei doi trăiseră mai mult separaţi, actriţa având numeroase relaţii cu bărbaţi celebri ai acelor timpuri. În 1975, la Sydney a suferit o fractură cervicală care i-a pus capăt carierei scenice. Ulterior, a mai apărut într-un rol episodic în „Just a Gigolo” (1978), filmul lui David Hemmings, însă o nouă fractură la picior, în 1979, a determinat-o să se retragă definitiv din viața publică. În ultimii ani, a locuit la Paris. A murit la 6 mai 1992.

Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă femme fatalle s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa. De-a lungul carierei a fost distinsă și nominalizată cu o serie de premii între care: nominalizare în 1931 la Premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal pentru pelicula „Morocco”; nominalizare în 1958 la Premiul Golden Globe pentru cea mai bună actriță la categoria dramă pentru pelicula „Witness for the Prosecution”; în 1962 premiul David di Donatello pentru rolul din filmul „Judgment at Nuremberg”. A mai fost distinsă cu Medalia Libertății (1947), Legiunea de Onoare în grad de cavaler (1950), Knight of the Order of Leopold (1965), Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (1971), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor (1983).

Surse:

https://marlene.com/

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

https://www.womenshistory.org/education-resources/biographies/marlene-dietrich

https://www.biography.com/actor/marlene-dietrich

https://www.britannica.com/biography/Marlene-Dietrich

https://www.cinemagia.ro/actori/marlene-dietrich-4386/

https://okmagazine.ro/actrita-germana-marlene-dietrich-legenda-unei-sexualitati-parfum-mas cul/a18258825