_$$

 MEMORIE CULTURALĂ - HENRY JAMES

Henry James s-a născut la data de 15

aprilie 1843 în New York City, New York, SUA, și a decedat la data de 28 februarie 1916, la Londra, Anglia, Marea Britanie. 

A fost fiul unor intelectuali, Henry James Sr. și Alice James, frate al filozofului și psihologului William James, al lui Mary Robertson Walsh. 

A făcut parte dintr-o familie înstărită din Washington Square. 

Henry James a fost romancier, critic literar, dramaturg și prozator de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

James și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în Europa, în special în Anglia, devenind spre sfârșitul vieții sale cetățean britanic. Ideile sale novatoare asupra punctelor de vedere literare, monologului interior și credibilitatea autorului însuși, prezente în toate scrierile sale, au adus o altă adâncime și un nou interes îndreptat spre scrierile narative de ficțiune. Astfel, eseul său despre roman, “The Art of Fiction”, este una dintre acele scrieri care indică puterea sa critică de analiză. Fiind un scriitor productiv, James a scris și publicat cărți semnificative de călătorie, biografii, autobiografii, cărți de ficțiune, critică de artă, critică literară alături de romane, nuvele, eseuri. A urmat o educație particulară, unde accentul s-a pus pe literatură și studiul limbilor străine. 

În perioada 1854-1860 călătorește mult, împreună cu familia în Germania, Franța, Italia. La întoarcerea din Europa, familia James se stabilește la Newport, unde cei doi frați Henry și William, iau lecții de desen și pictură. 

În 1862 se înscrie și frecventează Universitatea Harward, în vederea studierii Dreptului, dar se reorientează către studierea literaturii. 

Are loc debutul publicistic a lui Henry James în “North American Review” cu un articol de critică literară și cu o proză scurtă “Tragedia unei greșeli”, publicată în “The Continental Monthly”. După 1870 locuiește mai mult timp la Florența și Roma, după care se întoarce la Cambridge. 

În 1875 revine în Europa și se stabilește o perioadă la Paris, unde îi va cunoaște și va lega prietenii cu Turgheniev, Flaubert, Zola, Maupassant, Daudet. 

Un an mai târziu se mută la Londra, unde se va stabili definitiv. 

În 1882 se reîntoarce în America, odată cu moartea părinților lui, dar în anii care urmează călătorește în Europa, în Franța, Elveția, Italia și Anglia. 

În perioada 1889-1915 se refugiază la Rye, Anglia, unde continuă să scrie. Colaborează la revista americană “Harper's Bazaar”. 

Tulburările cardiace îl deranjează tot mai des. Primește din partea suveranului englez Ordinul Meritului, cea mai înaltă distincție britanică pentru activitatea literară. 

În 1915, în semn de loialitate pentru patria de adopție, și ca protest împotriva politicii americane de neutralitate, scriitorul a devenit cetățean britanic. În 1916 se stinge din viață pe 28 februarie în urma repetatelor crize cardiace și a unei infecții pulmonare, la Rye. 

A fost înmormântat, conform dorințelor sale împreună cu ceilalți membrii ai familiei în Massachusetts, în regiunea cunoscută ca New England, din Statele Unite. 

Opere semnificative ale lui Henry James sunt romanele Watch and Ward (1871), Roderick Hudson (1875), Americanul (1877), Europenii (1878), Încredere (1879), Piața Washington (1880), Portretul unei doamne (1881), Bostonienii (1886), Prințesa Casamassima (1886), The Reverberator (1888), Muza tragică (1890), The Other House (1896), The Spoils of Poynton (1897), Ce știa Maisie (1897), Vârsta ingrată (1899), Fântâna sacră (1901), Aripile porumbiței (1902), Ambasadorii (1903), Potirul de aur (1904), The Outcry (1911), Turnul de fildeș (neterminat, publicat postum în 1917), The Sense of the Past (neterminat, publicat postum în 1917), Între două țărmuri. A scris nuvele și povestiri: A Passionate Pilgrim (1871), Madame de Mauves (1874), Daisy Miller (1878), A Bundle of Letters (1879), The Author of Beltraffio (1884), Manuscrisele lui Jeffrey Aspern (The Aspern Papers) (1888), A London Life (1888), The Pupil (1891), The Real Thing (1892), The Middle Years (1893), The Altar of the Dead (1895), Desenul din covor (1896), The Turn of the Screw (1898) (O coardă prea întinsă), In the Cage (1898) (Din cușcă), Europe (1899), Paste (1899), The Great Good Place (1900), Mrs. Medwin (1900), The Birthplace (1903), The Beast in the Jungle (1903), The Jolly Corner (1908). Multe dintre cărțile sale au fost ecranizate, unele dintre ele cu succes. 

Citate Henry James:

“E timpul să trăiești viața pe care ți-ai imaginat-o.”

“În viaţa omenească sunt trei lucruri importante: primul este să fii bun; al doilea, să fii bun; al treilea, să fii bun.”

“În viaţă există trei lucruri importante: să fii amabil, să fii amabil şi să fii amabil.”

“Sunt puţine momente în viaţă mai agreabile decât ora dedicată ceremoniei cunoscute sub numele de ceaiul de după-amiază.”

“Poţi să trăieşti din plin! Nu îţi greşi trăirile! Dacă nu dai nicio importanţă vieţii tale, de ce mai trăieşti?”

$_$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN-PAUL SARTRE

Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filosof existentialist, romancier si dramaturg, personalitate a vietii publice franceze. Dupa ce tatal sau moare in 1906, cand Sartre avea doar un an, este crescut de mama si de bunicul lui, avand parte de o educatie conservatoare intr-o familie de burghezi instariti. Mama sa se recasatoreste in anul 1916, iar familia e nevoita sa se mute. Intra la liceul La Rochelle. Fiind influentat de opera lui Henri Bergson, isi urmeaza studiile la Ecole Normale Superieure din Paris (1924 - 1929), cu accentul pe filosofie, psihologie, sociologie. In 1929, la Ecole Normale, a cunoscut-o pe Simone de Beauvoir, o studenta la Sorbona, care a continuat sa devina un celebru filosof, scriitoare si feminista. 

Sartre si Beauvoir au contestat asteptarile culturale si sociale ale mediilor lor "burgheze” respective. Cei doi au devenit tovarasi de-a lungul vietii, desi nu erau monogami.

„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”

„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir, 1929)

„Draga mea fetiţă, aşa cum ţi-am spus, ţie îţi lipseşte prietenia. Acum e timpul să-ţi dau nişte sfaturi mai practice. Nu ţi-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubeşti. Vai, tu eşti tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obţine de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depăşeşte pe toate, dar tu eşti excesiv de generoasă şi cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel ţăran ce păşea în josul dealului pe întuneric, fluierând, ţăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoşti şi acel sentiment ce nu are legătură cu tandreţea şi care apare între doi oameni.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir 1929)

Principiul fundamental al filosofiei sale este ca esenta este precedata de existenta. Omul mai intai exista si de abia apoi isi contureaza o identitate definitorie, determinata de actiunile sale. Aceasta teorie se opune convingerilor teiste, conform carora divinitatea a creat omul cu un anumit scop, precum si a celor deterministe, ce sustin ca genetica si mediul inconjurator definesc, factori pe care nu ii poate controla. Dat fiind ca nu are un scop predeterminat si nici o esenta determinata din afara sa, omul este, dupa cum sustine Sartre, condamnat sa fie liber, asa ca trebuie sa suporte povara responsabilitatii pentru fiecare actiune a sa, oricat de mult disconfort si angoasa ar fi in acest adevar.

„Omul este liber, este libertate. Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine şi totuşi se găseşte în libertate şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.” (...)

„Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, întrucât ceea ce posed îmi rămâne exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte.” (Jean-Paul Sartre în Fiinţa şi neantul, 1943)

„Doar prin ea însăşi, viaţa nu are nicio valoare. Trebuie s-o trăiţi ca să devină preţioasă. Valoarea pe care o are viaţa voastră e valoarea pe care voi i-o daţi.”

„Omul, aşa cum îl concepe existenţialismul, dacă nu poate fi definit, se datorează faptului că nu este la început nimic. El nu va deveni decât ceva pe urmă şi va fi ceea ce el însuşi se va fi făcut... Nu există realitate decât în acţiune... omul nu este altceva decât propriul său proiect, nu există decât în măsura în care se realizează pe el însuşi, nu este nimic altceva decât ansamblul actelor sale.” (Jean-Paul Sartre în Existenţialismul este un umanism)

Sartre a influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat.

In 1964 i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Literatura "pentru opera sa bogata in idei si strabatuta de dorinta de libertate si adevar, opera care a exercitat o mare influenta asupra epocii noastre", insa Sartre nu l-a acceptat; el a explicat ca a refuzat intotdeauna distinctiile oficiale si ca un scriitor nu trebuie sa accepte sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru se produce sub formele cele mai onorabile.

„După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.” (Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură, 1964)

Opera

Filozofie: Imaginația, 1936; Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică, 1936; Schiță pentru o teorie a emoțiilor, 1939; Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației, 1940; Ființa și neantul, 1943; Existențialismul este un umanism, conferință publică, 1946; Critica rațiunii dialectice, 1960; Caiete pentru o morală, postum, publicat în 1983; Situații filosofice, 1990; Adevăr și existență), 1990.

Romane și nuvele: Greața, 1938; Zidul 1939; Copilăria unui șef, 2003; Drumurile libertății: vol.I, Vârsta rațiunii, 1945; vol.II, Amânarea, 1945; vol.III, Cu moartea în suflet, 1949; Scrieri de tinerețe, 1990.

Teatru: Muștele, 1943; Cu ușile închise, 1945; Morți fără îngropăciune, 1947; Târfa cu respect, 1947; Mâinile murdare, 1948; Diavolul și bunul dumnezeu, 1951; Nekrassov, 1956; Sechestratul din Altona, 1960; Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966.

Critică: Baudelaire, 1947; Sfântul Genet, comediant și martir, 1952; Ce este literatura?, 1964; Idiotul familiei, monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972; Un teatru de situație, 1973; Cronici literare) 1975; Mallarmé, 1984.

Jean Paul Sartre-despre carti:

“Îmi găsisem religia: nimic nu mi se părea mai important decât o carte. În bibliotecă vedeam un templu.”

“De îndată ce deschideam uşa bibliotecii, mă şi pomeneam în pântecul unui bătrân inert: marele birou, mapa de birou, petele de cerneală roşii şi negre pe sugativa roză, rigla, borcanul cu clei, mirosul stătut de tutun, iar iarna, împurpurarea Salamandrei, trosnetele de mică erau Karl în persoană, devenit obiect: nu mai era nevoie de nimic altceva care să-mi creeze acea stare de graţie: alergam la cărţi. Sincer? Ce înseamnă asta? Cum aş putea să stabilesc – mai ales după atâţia ani – insesizabila şi mobila frontieră care separă posesiunea de cabotinaj? Mă culcam pe burtă, cu faţa spre ferestre, cu o carte deschisă înainte, un pahar de apă amestecat cu puţin vin în dreapta, la stânga, pe o farfurioară o tartină cu dulceaţă.”

“Vizitatorii plecau, eu rămâneam singur, evadam din acest cimitir banal, mă duceam să regăsesc viaţa, nebunia, în mijlocul cărţilor. Îmi era de ajuns să deschid numai una ca să redescopăr o gândire inumană, neliniştită, ale cărei deşertăciuni şi tenebre depăşeau înţelegerea mea, care sărea de la o idee la alta atât de repede încât îmi scăpa, de o sută de ori pe pagină şi o lăsau să fugă uluit, pierdut. Eram martorul unor evenimente pe care bunicul le-ar fi socotit, desigur, neverosimile şi care au totuşi adevărul strălucitor al lucrurilor scrise. Personajele apăreau pe neaşteptate, se iubeau, se certau, se strângeau de gât: supravieţuitorul se măcina de inimă rea, îşi regăsea în mormânt prietenul sau iubita pe care o ucise.”

“Cărţile au fost păsările şi cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul şi satul meu; biblioteca era lumea prinsă într-o oglindă.”

“Tot ce știu despre viață am învățat 

 din cărți "! 

Sursa: Wikipedia

$$$

 POVEȘTI REGALE

Când viitorul Rege Carol I a înnoptat prima dată într-un sat românesc, i s-a servit mămăligă. Neștiind ce este, a crezut că e o budincă fină de aur și a mâncat-o cu plăcere. Ulterior a aflat că e mâncarea țăranilor săraci.

Sosirea lui Carol I în România, în luna mai a anului 1866, a fost marcată de o călătorie lungă, obositoare și plină de peripeții. Viitorul rege călătorea incognito, sub un nume fals, pentru a evita conflictele politice cu Imperiul Austriac. Traseul l-a purtat prin sate sărace, pe drumuri nepietruite, oferindu-i un prim contact brutal, dar autentic, cu realitatea țării pe care urma să o conducă.

Într-una dintre primele nopți petrecute pe pământ românesc, înainte de a ajunge la București, Carol a înnoptat la o casă țărănească modestă. Gazdele, onorate de oaspete dar rușinate de sărăcia lor, i-au pus pe masă singurul lucru pe care îl aveau din belșug: o mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată din ceaun, alături de brânză.

Tânărul ofițer german, obișnuit cu rafinamentele culinare ale occidentului, nu mai văzuse niciodată un astfel de preparat. Văzând culoarea galbenă, intensă și textura fină, Carol a crezut că i se servește un desert sofisticat, o “budincă de aur” pregătită special pentru el. A gustat-o și a fost extrem de plăcut surprins de gustul ei.

Legenda spune că, după ce a mâncat cu poftă, a întrebat cum se numește acest preparat nobil. Când i s-a explicat că este doar făină de porumb fiartă și că reprezintă mâncarea de bază a țăranului român sărac, care adesea nu își permitea pâine, Carol nu a fost dezamăgit. Dimpotrivă, reacția sa a demonstrat caracterul său auster și respectul pentru popor.

El a continuat să consume mămăligă pe tot parcursul domniei sale de 48 de ani. Se spune că la Castelul Peleș, chiar și în timpul banchetelor oficiale, Regele cerea uneori bucătarilor să îi pregătească mămăligă cu brânză și ou, spre surprinderea diplomaților străini. Pentru el, “budinca de aur” a rămas un simbol al simplității și al legăturii sale cu România.

$_$

 MEMORIA CULTURALĂ - LEONARDO DA VINCI

Intr-o zi de 15 aprilie 1452 s-a născut la Vinci, în Toscana, Italia, cel care va fi

pictor celebru, sculptor, arhitect, muzician, inventator, anatomist, geolog, dar și inginer, Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cei mai de seamă genii din întreaga istorie a omenirii și este recunoscut în lumea întreagă datorită lucrărilor de artă. Citește povestea faimosului geniu italian, creatorului celebrei lucrări Mona Lisa.

A fost fiul nelegitim al lui Messer Piero Frusino di Antonio da Vinci și al Caterinei, însă cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, a afirmat că în acea perioadă nu a locuit nicio femeie acolo cu acest nume și, în realitate, mama lui Leonardo da Vinci ar fi fost o sclavă arabă care îi aparținea bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul dintre clienții lui Piero, sclavă ce a fost creștinată și botezată Caterina.

În 1466, la doar 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut și sub numele de Verrocchio, artistul care avea un atelier renumit în toată Florența. Tot aici, în atelierul lui Verrocchio au fost și alți ucenici care mai târziu au devenit celebri precum: Perugino, Botticelli; Lorenzo di Credi, Domenico Ghirandaio.

Următorii 17 ani i-a petrecut la Milano, din 1482 până în 1499, iar aici i-au fost comandat primele lucrări importante precum: Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca denumită Cina cea de Taină pentru mănăstirea Santa Maria Delle Grazie.

Leonardo da Vinci s-a implicat în numeroase proiecte pentru ducele Sforza, implicit pentru proiectul domului catedralei din Milano și modelul unei statui uriașe ecvestre a lui Frnacesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. Pentru această statuie a fost nevoie de 70 de tone de bronz, însă monumentul a rămas neterminat mulți ani la rând și a fost finalizat abia în 1492.

În 1500, Leonardo s-a întors în Florența acolo unde, împreună cu prietenii săi, au fost oaspeții călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea de a organiza un atelier de lucru și, conform spuselor lui Vasari, da Vinci a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit admirația tuturor.

În 1503 Leonardo da Vinci a pictat portretul lui Mona Lisa.

Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, portret ce este cunoscut și sub numele de Mona Lisa, (numele real este, de fapt, Monna Lisa sau La Gioconda) este cel mai cunoscut portret realizat vreodată și se află în colecția Muzeului Lucru începând din anul 1797.

În anul 1593, da Vinci a primit comandă și pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florența, o lucrare de proporții monumentale, de două ori dimensiunile Cinei. A pictat timp de trei ani la Bătălia de Anghiari, o vastă pictură murală, dar nici aceasta nu a fost terminată.

Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața personală a renumitului pictor, deși, în urma lui, a lăsat sute de pagini de manuscrise. În nicio scriere de-a lui nu apar indicii care să ducă spre un interes afectiv avut față de o persoană, deci nu se știe nimic despre o relație afectivă către vreo persoană, bărbat sau femeie.

Toți cei care l-au cunoscut pe da Vinci au afirmat că el era o persoană dedicată trup și suflet artei și științei.

În aprilie 1519, cu câteva zile înainte de moarte, Leonardo da Vinci și-a redactat testamentul. A împărțit și a lăsat moștenire averea, dar și o mică proprietate care aparținuse unchiului Francesco, fraților vitregi. Fostului asistent personal Salai i-a dăruit jumătate din via pe care o primise de la Francesco Sforza și jumătate din taxa de canal pe care i-o acordase Ludovic al XII-lea.

El a lăsat bunuri moștenire și prietenilor și servitorilor, iar majoritatea moștenirii i-a revenit ucenicului său preferat, Francesco Melzi, căruia i-au fost încredințate tablourile, manuscrisele, obiecte personale, pensia, dar și proprietatea.

Leonardo da Vinci a murit la vârsta de 67 de ani, la 2 mai 1519, la Castelul Clos Luce din Amboise, pe Valea Loarei, în Franța. Leonardo da Vinci a fost înmormântat la biserica Saint-Florentin din Amboise. Biserica a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze şi, de atunci, rămășițele lui Leonardo au fost considerate pierdute. În timpul unor lucrări de excavare pe terenul bisericii, au fost descoperite, în 1863, oase despre care se crede că sunt rămășițele lui Leonardo. Acestea au fost mutate în Capela Saint-Hubert din Castelul Clos Luce, unde se află astăzi presupusul mormânt al lui Leonardo.

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie 1446: În această zi, a murit Filippo Brunelleschi, artist italian. Filippo Brunelleschi (Filippo di ser Brunellesco Lapi), (n. 1377) a fost un bijutier, inginer constructor, arhitect și sculptor florentin, unul dintre promotorii Renașterii italiene timpurii. Alături de Masaccio, Lorenzo Ghiberti și Donatello Brunelleschi a revoluționat arhitectura și arta plastică introducând în spațiul plastic perspectiva (perspectiva liniară), o metodă rațională prin care se putea crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională. 

Printre operele arhitecturale care i-au adus faima se găsesc: loggia Spitalului Inocenților, construită între 1421 și 1424 unde, claritatea, simplitatea și linearitatea constituiau o inovație a timpului său și Domul Santa Maria del Fiore, (Florența, 1420-1436) a cărui cupolă (supranumită „lanterna”) construită fără proptele de sprijin este considerată o capodoperă a arhitecturii italiene din Quattrocento (sec. XV). Puținele date asupra copilăriei și tinereții marelui arhitect al renașterii italiene timpurii provin din scrierile lui Antonio Manetti și Giorgio Vasari. Conform acestor surse, Pippo (Filippo) s-a născut ca fiul al doilea dintre cei trei copii ai notarului și avocatului ser Brunellesco di Filippo Lapi (sau Lippo) și al Giulianei di Giovanni Spinelli, dintr-o familie florentină nobilă, una dintre străzile din centrul Florenței îi purta numele. Casa părintească se situa în vecinătatea bisericii Chiesa di San Michele Betelde (actualmente San Gaetano), lângă Piazza degli Agli. Se menționează că în 1364, ser Brunellesco Lapi, trimis într-o misiune diplomatică, a avut o întrevedere la Viena cu Împăratul Carol al IV-lea.

Filippo a primit o educație aleasă, cuprinzând matematica și literatura, pentru a ocupa, ca și tatăl său, o funcție publică dar înclinațiile artistice l-au făcut să se alăture ca ucenic și calfă în ghilda mătăsarilor, bijutierilor și lucrătorilor în bronz și alte metale (Arte della Seta), unde devine în 1398 „maestru bijutier”. În această poziție ghilda îi aduce și prima comandă, Ospedale degli Innocenti. Brunelleschi își face ucenicia de artist în atelierul unui aurar din Florența. Este foarte interesat de studiul antichității și face numeroase călătorii la Roma, de multe ori în compania prietenului său, Donatello. Concursul pentru crearea celei de-a doua porți a Baptisteriului catedralei florentine Domul Santa Maria del Fiore (1401) a pus în lumină calitățile sale, câștigând concursul cu relieful său, „Sacrificiul lui Isaia” (Florența, Bargello), ex aequo (în latină la egalitate) cu Lorenzo Ghiberti. Brunelleschi s-a simțit frustrat, a refuzat să colaboreze cu Ghiberti și și-a încetat activitatea sa ca sculptor, care mai cuprindea și capodopere, ca „Profeții” și „Părinții Bisericii”.

A revenit la sculptură în 1420 cu „Crucifixul Capelei Santa Maria Novella” (sculptat, conform unei anecdote a vremii răspândită de Vasari, la întrecere cu Donatello care lucra în acea vreme la crucifixul bisericii florentine „Santa Croce”) și continuând cu „Evangheliștii” din Capella dei Pazzi. Crucifixul lui Brunelleschi, cu proporțiile perfect armonizate, a fost mult mai reușit decât cel realizat de Donatello (și considerat cu ironie de Brunelleschi ca fiind prea primitiv și țărănesc).Interesul lui Brunelleschi pentru matematică (a fost prieten bun cu matematicianul Paolo dal Pozzo Toscanelli) și studiul monumentelor antice l-au îndreptat spre arhitectură, vizând încă din 1409 catedrala florentină Santa Maria del Fiore, care sa afla în construcție. L-a preocupat îndeosebi, problema cupolei și, la concursul din 1418 a prezentat un model cu care a câștigat concursul, din nou, ex-aequo cu Ghiberti. Calitățile soluției tehnice propuse de el i-au fost recunoscute abea în 1423 când i-a fost încredințată responsabilitatea în totalitate a lucrărilor. 

Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă și la mare înălțime, prezenta numeroase probleme. Brunelleschi a conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de spinare de pește care permitea înălțarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susținătoare și cu o formă perfectă de arc, întreaga suprafață fiind împărțită în opt porțiuni. În înaltul cupolei se află candelabrul circular, care reprezintă elementul central al catedralei.Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste: a fost inițiatorul noii tehnici, învățată din studiul monumentelor antice, care i-a permis să ridice maiestuoasa cupolă fără a fi nevoie de armături dar, mai ales, a fost inițiatorul unei noi ideologii în arhitectură.

Odată cu Brunelleschi, arhitectul nu mai este doar maistrul zidar medieval, ci proiectantul în măsură să rezolve problemele cu ajutorul intelectului. Arhitectura lui Brunelleschi este una rațională bazată pe linearitatea prospectivă și pe modularea exactă a spațiului. El a revoluționat spațiul plastic introducând metoda perspectivei liniare, o metodă rațională, deci o convenție, prin care se crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională, iluzia unui spațiu spectaculos, creat și controlat matematic[5].„Loggia Spitalului Inocenților”, construită de Brunelleschi între 1421 și 1424, se remarcă prin claritatea, simplitatea și linearitatea, care reprezintă o inovație a timpului.

În jurul anului 1423 Brunelleschi a început construirea „Bisericii San Lorenzo”, care va fi terminată în 1428, odată cu construirea sacristiei. În interior, biserica este compusă din trei navete despărțite de arcuri care reiau motive din Loggia și care dau iluzia de profunzime a spațiului. Sacristia este un intrând cubic cu cupola în formă de emisferă împărțită în 12 porțiuni. Între 1430 și 1444, Brunelleschi a construit pentru familia Pazzi, Capela Santa Croce. După moartea sa, lucrările la portic, continuate de un elev al maestrului, au rămas neterminate. În 1444, Brunelleschi a lucrat la reconstruirea impunătoarei și monumentalei biserici „Santo Spirito”. În afară de arhitectura religioasă, Brunelleschi a activat și ca arhitect și inginer militar, inventator al unor mașini, arhitect civil (a contribuit la construirea „Palatului Parte Guelfa” și a „Palatului Pizzi” – 1440).Filippo Brunelleschi a murit la Florența în 1446 fiind înmormântat in catedrala Santa Maria del Fiore. Mormântul său, rămas necunoscut timp de secole, a fost identificat în 1972.

Surse:

Istoria vizuală a artei, Enciclopedie Larousse, ed. Rao, București, 2003.

Bell, Julian : Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, ed. Vellant, București, 2007.

Gombrich, E.H.: Istoria Artei, ed. Pro Editura și Tipogr., București, 2007.

Berence, Fred: Renașterea italiană, ed. Meridiane, București, 1969.

Panofsky, Erwin: Renaștere și renașteri în arta occidentală, ed. Mer., Buc.,1974.

Bellosi, Luciano: Da Brunelleschi a Masaccio. Le origini del Rinascimento, Milano, 2002.

it L'Universale - la Grande Enciclopedia Tematica, vol. 8, Milano, Garzanti Libri, 2003.

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/architecture-biographies/filippo-brunelleschi

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60907-filippo-brunelleschi.html

https://www.biography.com/artist/filippo-brunelleschi

https://condo.kudika.ro/articol/condo~arhitectura/11953/incursiuni-in-arhitectura-renasterii-filippo-brunelleschi.html

http://totallyhistory.com/filippo-brunelleschi/

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie1452: În această zi, a venit pe lume Leonardo Da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, inventator şi umanist italian, cel care a fost văzut ca o întruchipare a tipului de „om universal” al Renaşterii (n. Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa). Din 1515 s-a stabilit în Franţa, la curtea regelui Francisc I, unde a şi murit. A realizat lucrări pătrunse de un adânc umanism, pline de poezie şi de mister: portrete (Mona Lisa sau Gioconda; Doamna cu hermina; Buna Vestire), compoziţii (Sf. Ieronim în pustie; Madona în grotă), picturi murale (Cina cea de taină; Bătălia de la Anghiari). Desene, unele artistice (schiţe, ca celebrul Autoportret, studii de expresie cum sunt Portretele groteşti), altele cu caracter ştiinţific. Ca sculptor, a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Storza. Este autorul unui celebru Tratat despre pictură. A adus contribuţii în numeroase ramuri ale ştiinţei: mecanică, optică, hidrotehnică, anatomie, botanică. A proiectat numeroase maşini (de spălat, tipografice), cuptoare metalurgice etc.

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă şi inventator, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: Io continuerò („Voi dăinui”). 

Gioconda (La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator. Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului. Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei.Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil. Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. 

Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat într-o vitrină din sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York şi Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo şi Moscova.

Cina cea de Taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano, una din cele mai renumite picturi din istoria universală a artelor; se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în tempera şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 şi 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Hristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacţiile diferite ale Apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii amănunţite, schiţele corespunzătoare păstrate regăsindu-se în biblioteca „Albertina" din Viena, la „Accademia" din Veneţia şi în „Royal Library" din Castelul Windsor.Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puţin timp, vopseaua a început să se desprindă. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafaţa pictată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. 

Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!", artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Compoziţional, Cina cea de Taină a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Există două copii în mărime naturală ale Cinei lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

O prezentare a creaţiei lui Leonardo da Vinci nu poate face abstracţie de preocupările ştiinţifice ale genialului florentin. Leonardo avea dorinţa ambiţioasă de a nu lăsa să-i scape nimic din cele ce se petrec în universul accesibil omului. Întrepătrunderea atitudinii ştiinţifice cu cea artistică este un rezultat al concepţiei care s-a maturizat de-a lungul anilor, despre rolul pe care trebuie să-l aibă arta, culme a activităţii spirituale creatoare, în cunoaşterea lumii şi înţelegerii sufletului omenesc. Mai mult ca orice ştiinţă, avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această bază a proiectat diferite dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a imaginat posibilitatea unor maşini de zburat în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor. În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. 

Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special a cailor. În condiţii vitrege, Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30 de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în desene de o mare putere de sugestie şi de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate în cea mai mare parte în Royal Library din Castelul regal britanic din Windsor. În 1498 elaborează un proiect detaliat al unui „Tratat de Anatomie", care nu va fi însă realizat. În istoria urbanismului, Leonardo se situează printre primii care construiesc schema oraşului modern deschis, total diferit de cetatea feudală limitată de ziduri-fortăreţe. Edificatoare pentru înţelegerea lui Leonardo sunt scrierile, „Tratatul despre pictură" (Trattato della Pittura), apărut mai târziu, după moartea sa, în 1651, sau „De Ludo geometrico" (1514).

Surse:

https://www.leonardodavinci.net/

https://www.britannica.com/biography/Leonardo-da-Vinci

https://www.scientia.ro/biografii/101-biografii-psihologie/809-leonardo-da-vinci-biografie-viata-si-opera-1.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-leonardo-da-vinci/

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie1879: În această zi, s-a născut Elena Popea (d. 19 iunie 1941, București), pictoriţă română. A pictat scene de gen (Grup de ţărani), naturi statice (Sufragerie), peisaje (Peisaj din Bran), într-o viziune originală. A valorificat pictura tradiţională transilvăneană. 

Elena Popea s-a născut la Brașov, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908). După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie) și în coloniile artistice de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank, Jordan Jakob și Caroline Kempter.

Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după primul război mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse. Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris - Salonului Independenților, la Muzeul Jeu de Paume, Londra, la Galeriile Claridge și Amsterdam. Sursele de inspirație le-a găsit în împrejurimile Branului și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, cât și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Palestina, Egipt (1937) și Scoția (1938).[2][3]

Picturile sale sunt expuse în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Elena Popea a fost un personaj misterios și fascinant, o artistă cosmopolită, stăpânită de pasiunea neliniștită a călătoriei, potrivit reprezentanților Muzeului de Artă. S-a impus ca una dintre cele mai originale și complexe personalități ale picturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Surse:

http://www.muzeulartabv.ro/docs/CATALOG%20Elena%20Popea%20web.pdf

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/elena-popea-1879-1941-2990500/

http://www.muzeulartabv.ro/Expozitii_Temporare/2010_-_2008/Expozitia_retrospectiva_Elena_Popea___24_septembrie_-_14_noiembrie_2010

http://m.bursa.ro/-65494013

https://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/elena-popea-1879-1941/

http://www.artnet.com/artists/elena-popea/