$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1656: În această zi, s-a născut Daniel Croner, organist şi compozitor brașovean (d. 1740). Daniel Croner se naşte la Braşov, ca fiu al lui Daniel Croner (croitor) şi al Catharinei (fiică de croitor), într-o casă situată pe strada Porţii (actuală Republicii). În copilărie este trimis de către tatăl său la Buneşti, la rectorul Michael Eckard, pentru a învăţa muzica, apoi petrece un an în Rupea. Întors la Braşov, frecventează cursurile Gimnaziului (actualul Liceu „Johannes Honterus”), unde apare în matricole ca adolescent, apoi ca studiosus. 

În anul 1681, îşi continuă studiile la renumitul Gimnaziu „Magdalenaeum” din Breslau/Wratislavia – astăzi Wroclaw (Polonia). În anul petrecut acolo, notează, în sistemul tabulaturii germane, aproximativ 61 de piese de orgă, cuprinse într-un caiet care se află astăzi la Arhiva Bisericii Negre din Braşov. Piesele incluse în acest volum poartă semnături diferite, iar unele nu sunt iscălite. De aici s-a tras concluzia că i-ar aparţine lui Daniel Croner. 

După terminarea studiilor la Wratislavia, Croner se înscrie la Universitatea din Leipzig, fiind însă nevoit să renunţe la scurt timp din motive financiare. Astfel el ajunge la Wittenberg, la „Album Academicum Universitas”, unde studiază teologia. Se întoarce în 30 ianuarie 1684 la Braşov. În anul 1691 devine predicator la Biserica Sf. Ioan, unde va rămâne până în anul 1693. Este apoi predicator la Biserica Parohială, între anii 1693 – 1701, fiind în ultimii cinci ani arhidiacon – deci cel mai bătrân predicator. În anul 1701 preia funcţia de preot la Hălchiu, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1735 este ales Diacon al Districtului Barcensis (Ţării Bârsei), funcţie pe care o va deţine timp de trei ani. 

De la Croner au rămas două caiete cu piese pentru instrumente cu taste: Caietul I – 1681 – 1684, totalizează 84 de opere muzicale pentru instrumente cu taste, care conţine lucrări adunate la Wratislavia, Wittenberg şi o compoziţie proprie; acesta se găseşte în Arhiva Bisericii Negre şi Caietul II – 1685 – 1704 (1709?), totalizează un număr de 101 piese (lipsesc din păcate piesele 17 – 44, care au fost smulse din original, şi astfel, din cele 101, au rămas 73 de piese), şi se află în Arhiva Bisericii Negre.

Surse:

http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2009/02/schlandt2007.pdf

http://www.honterusgemeinde.ro/ro/muzic259-de-biseric259/personalit259355i/

https://books.google.ro/books?id=vA6vhfTvwhsC&pg=PR7&lpg=PR7&dq=Daniel+Croner&source=bl&ots=m8YZYd58I7&sig=ACfU3U2bKA8ArU6fvME2F2eu7bk2k7-CzQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwibnsSgwfrgAhWPt4sKHdJNDScQ6AEwF3oECAsQAQ#v=onepage&q=Daniel%20Croner&f=false

https://benighegoiu.wordpress.com/2010/04/27/daniel-croner-1656-%E2%80%93-1740/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie 1687: În această zi, a murit Jean-Baptiste Lully, compozitor şi dirijor francez. Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florența – d. Paris) a fost un compozitor francez de origine italiană, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În 1661 a devenit cetățean francez. Lully a fost unul dintre puținii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său și astfel Lully și-a început cariera uriașă în slujba Regelui Soare. Spre sfârșitul vieții, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din Franța.

În 1661, Lully a devenit cetățean francez, schimbând forma italiană a numelui său cu cea pe care istoria muzicii o înregistrează până astăzi; în același an a fost numit administratorul activităților muzicale de la Curtea Regelui. Ani mai târziu, în 1672, folosindu-se de influența pe care o avea asupra suveranului, Lully a reușit să obțină control asupra producțiilor de operă din Franța; acest lucru însemna că artistul controla în totalitate, pe tot parcursul vieții sale, operele ce se cântau pe teritoriul Franței. Până la stingerea sa din viață, în 1687, el a redus considerabil resursele competitorilor săi, devenind astfel cel mai important creator de operă din țară. De asemenea, a aranjat ca toate veniturile obținute din producțiile sale de operă să îi revină în mod direct, ceea ce l-a îmbogățit considerabil.

Datorita domniei lungi a lui Ludovic al XIV-lea (72 de ani), Lully a trebuit să se adapteze nevoilor regelui și să își axeze repertoriul treptat pe opera și imnuri aduse protectorului său. Perioada muzicii de dans de la curte se încheiase odată cu pierderea interesului lui Ludovic față de dans datorită înaintării în vârstă. Viața libertină a lui Lully de la curte, bucurându-se de o libertate și autoritate absolută, nu l-a bucurat întotdeauna pe rege, mai ales datorită aventurilor amoroase ale compozitorului. Înspre sfârșitul vieții, aflat la Curtea Regală, Lully s-a concentrat exclusiv asupra compoziției, interpretării și promovării operelor sale. Împreună cu libretistul Philippe Quinault el a reușit să creeze opere franceze; într-o perioadă în care toate operele erau scrise în limba italiană de compozitori italieni, Lully a conturat un stil francez. Cu ajutorul lui Quinault, Lully a conceput așa numita tragédie lyrique, un gen cu subiecte serioase, bazate pe povești și idealuri clasice stilizate, ce implica o serie de efecte speciale și mașinării menite să epateze. Regele adora acest gen! Publicul adora operele! Deși alți compozitori făcuseră primi pași în acest sens, Franța a găsit abia odată cu Lully opera națională, care va dăinui multă vreme în această formă.

Lully moare, după o lungă domnie în slujba culturii de la curte, din cauza unui accident absurd. Dirijând una dintre piesele caree slăveau pompos întoarcerea la curte a lui Ludovic, de curând întremat după o lungă convalescență, Lully își străpunge din greșeală laba piciorului drept cu bastonul mare și greu ce ținea ritmul - precursorul baghetei dirijorului de astăzi. Refuzând amputarea degetului cangrenat, Lully a murit la puțin timp după aceea. Comparativ cu poziția și uriașa sa reputație din timpul vieții, numele lui Lully a intrat în scurt timp în uitare...Sic transit gloria mundi!

Surse:

Manuel Couvreur, Jean-Baptiste Lully: musique et dramaturgie au service du Prince, Marc Vokar, 1992.

https://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Lully

http://www.romania-muzical.ro/articol/jean-baptiste-lully-compozitorul-saptamanii-la-arpeggio-din-23-noiembrie/1373381/1821/1

https://study.com/academy/lesson/jean-baptiste-lully-biography-music.html

https://www.operadeparis.fr/en/magazine/350-years/jean-baptiste-lully-director

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1832: La această dată, a plecat în eternitate scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe. Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale. Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor, Goethe a primit o educaţie aleasă. 

Ca student al Universităţii din Leipzig, Goethe a asumat tendinţele stilului elegant de viaţă al concetăţenilor săi. În anul 1770, la insistenţele tatălui său, s-a transferat la Universitatea din Strasbourg unde a continuat studiile juridice. Cu acest prilej l-a întâlnit pe filosoful Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea sa intelectuală ulterioară. În vara anului 1771, Goethe şi-a dat disertaţia juridică, care nu a fost aprobată deoarece conţinea subiecte orientate împotriva bisericii. La sfârşitul lunii august a primit la Frankfurt o licenţă de avocatură unde dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. După primul proces, este „dojenit” pentru atitudinea sa „certăreaţă” şi pierde dorinţa de a mai exercita această meserie. În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei poveşti scrise după o carte care descrie viaţa unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor ţărăneşti germane. Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser şi Merck, Goethe nu putea trăi şi în luna mai 1772 s-a dus pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. 

În timpul unei perioade de cincisprezece ani, iniţiată la Strassburg şi continuată până la plecarea la Weimar, producţia lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein („Măceşul”) până la graţia de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust (aşa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”.Goethe devine şi sfătuitor în serviciile de conducere ale lui Karl August von Sachsen iar din 1776 începe (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului, şi este numit ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniştri, în ciuda opoziţiei celorlalţi miniştri şi funcţionari. Din producţia literară a anilor petrecuţi la Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer („Pescarul”), Erlkönig („Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumeţului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum şi drama Iphigenie auf Tauris („Ifigenia în Taurida”). 

A plecat pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă a culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu. Goethe s-a reîntoars la sfârşitul lunii aprilie 1788. A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneţia, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Veneţiene”), şi convingerea că dezvoltarea craniului porneşte din vertebre. În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, şi astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar. În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitaţia şi între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. 

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romaneleWilhelm Meisters Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) în opt volume, Hermann und Dorothea (1797), precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit („Poezie şi Adevăr”, 1808–1831) unde îşi prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775. Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, şi în această perioadă se îmbolnăveşte de mai multe boli: (zona zoster, colică renală).La Congresul din Erfurt, 27 septembrie-14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: „Voilà un homme!” („Iată, un om!”) şi decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. În lucrarea, Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale. 

În 1817, Goethe s-a retras din conducerea teatrului din Weimar şi a începeut să scrie „Geschichte meines botanischen Studiums” („Istoria studiului meu botanic”), până în 1824, urmat de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie. În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”). În anul 1823 Goethe, s-a îmbolnăvit de inflamaţie a pericardului inimii. Cu ultimele puteri, a reluat lucrul la Faust II. Pentru că nu mai putea scrie, dicta, în felul acesta Goethe rezolvîndu-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria. Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. 

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie, cu ultimele cuvinte, rostind: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”). Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.

Surse:

Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005

https://www.ro.biography.name/scriitori/181-germania/453-johann-wolfgang-von-goethe-1749-1832

http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html

https://www.britannica.com/biography/Johann-Wolfgang-von-Goethe

https://www.iep.utm.edu/goethe/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1842: La această dată, a decedat Stendhal, scriitor francez. Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (n. 23 ianuarie 1783, Grenoble –d. Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru fineţea analizei sentimentelor personajelor sale şi pentru lipsa intenţionată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal şi-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania).

Stendhal se naşte la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare când el avea șapte ani. În 1796 el intră la Şcoala Centrală din Grenoble. Între 1800 şi 1801 viitorul scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în Regimentul 6 Dragoni. Întors la Paris, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar şi seducând femeile. Aceşti ani de început de carieră vor constitui sursa de inspiraţie pentru personajul lui Julien Sorel din Roşu şi Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul Consiliului de Stat, participând la administraţie şi la războaiele napoleoniene. După căderea Imperiului care urmează Campaniei din Franţa, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la Milano unde îşi regăseşte iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal îşi va grava pe cărţile de vizită : „Waterloo - ce păcat! Încă şase luni şi aş fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans". În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca şi tratatul Despre dragoste. În 1821, acuzat fiind de simpatie faţă de carbonari - influenţă sensibilă în nuvela Vanina Vanini - Stendhal este expulzat din Milano.Reîntors la Paris, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze saloanele literare, îşi înfiinţează propriul cenaclu şi are chiar un discipol în persoana lui Prosper Mérimée. 

El scrie pentru publicaţii periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în 1830 de Roşu şi Negru, influenţat în parte de Revoluţia din iulie 1830, acest al doilea roman obţinând un important succes. După revoluţie, este numit consul la Civitavecchia, în Italia. La Civitavecchia, scriitorul se plictiseşte şi face dese călătorii, nereuşind să încheie operele începute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen...). După ce termină ultima sa capodoperă, Mânăstirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 şi este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Paris.

Opera lui Stendhal conţine atât texte autobiografice (ca Viaţa lui Henri Brulard) cât şi romane dintre cele mai frumoase ale literaturii franceze: Roşu şi Negru, Lucien Leuwen, Mânăstirea din Parma. Roşu şi Negru este primul mare roman al lui Stendal şi primul care combină în mod subtil descrierea realităţii sociale cu acţiunea romanescă, (după Erich Auerbach în celebrul său studiu Mimesis). Julien Sorel, personajul central al romanului, este într-un sens produsul pur al epocii sale. Transportat de ambiţie, după lectura Memorialului din Sfânta Elena al lui Napoleon, conştient că de la Revoluţie nu numai naşterea ci şi meritul personal are importanţă, eroul visează să devină un nou Bonaparte. Stendhal a gândit o anumită estetică realistă înainte de a o „aplica" în scriitură, realismul său specific provenind din dorinţa de a crea un roman-oglindă, simplă reflexie a realităţii sociale şi politice a epocii dure pe care o traversa. În Racine şi Shakespeare, scriitorul afirmă că datoria artei romantice este de a răspunde gustului şi tendinţei populare. Realismul lui Stendhal înseamnă în primul rând voinţa de a prezenta evenimente şi fapte care îi interesează pe contemporani (Monarhia din Iulie în Lucien leuwen, Restauraţia în Roşu şi Negru, înfrângerea şi retragerea austriecilor în Mânăstirea din Parma). 

Roşu şi Negru şi Lucien Leuwen sunt fresce acerbe ale societăţii sub regimul Restauraţiei, aşa cum indică subtitlul din Roşu şi Negru : „Cronica anului 1830”; Lucien Leuwen este amplul tablou al Monarhiei din Iulie; Mânăstirea din Parma descrie moravurile politice ale monarhiilor italiene din sec.al XIX-lea. Aceste romane au deci o componentă politică nu prin prezenţa unor lungi reflecţii politice (Stendhal refuză un astfel de procedeu comparându-l chiar în romanul Roşu şi Negru cu o împuşcătură în timpul unui concert) ci prin relatarea faptelor. Componenta politică în romanul Mânăstirea din Parma este mult mai puţin importantă decât în Roşu şi Negru sau Lucien Leuwen. Istoria, în schimb, joacă un rol inseparabil de acţiunea romanescă (bătălia de la Waterloo, intrarea trupelor franceze în Milano în 1796).

Descrierea moravurilor în opera lui Stendhal nu se vrea niciodată imparţială ci critică: ea nu este motivată de o voinţă sociologică ci de dorinţa de a înlătura aparenţele înşelătoare şi de a arăta «adevărul, crudul adevăr» (deviza primului volum din Roşu şi Negru) societăţii contemporane. Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viaţă, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien Leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani şi ani unJurnal, conţinând evenimentele din viaţa sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viaţa lui Henri Brulard şi Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeaşi idee ca Jurnalul, dar şi ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoaşterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori. În sfârşit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărţilor, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică) sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viaţa lui Henri Brulard).

Surse:

Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/459-stendhal-1783-1842

https://serialreaders.com/2499-biografie-stendhal.html 

https://www.manager.ro/articole/cultura-65/stendhal-o-biografie-gravata-prin-intreaga-sa-opera-5947.html

https://www.anticariatbazar.ro/autori/Stendhal/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1938: În această zi, a murit generalul Scarlat Panaitescu; lucrări privind cartografia şi fortificaţiile, precum şi rolul României în primul război mondial; membru corespondent al Academiei Române (n.30 ianuarie1867).

Scarlat Gh. Panaitescu s-a născut în judeţul Iaşi, tatăl fiind agicultor, arendaş şi negustor, mama trăgându-se din vechi boieri moldoveni. La Iaşi a făcut şcoala primară şi Liceul Naţional, urmând apoi Şcoala Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti (1884-1886), Şcoala Militară Politehnică din Paris (1886-1888). Tânăr locotenent, funcţionează ca stagiar la Observatorul Astronomic de la Mont Souris, în anul 1889 îşi ia licenţa în matematică la Sorbona, urmând apoi Şcoala de Aplicaţie şi Geniu de la Fontainbleau (1890-1892). Întors în ţară, a predat matematică, astronomie, geodezie, construcţii şi fortificaţii la Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1892-1904), topografie la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti (1899-1904) şi la Şcoala Superioară de Război (1904-1912).

Scarlat Gh. Panaitescu a avut o carieră militară de excepţie, fiind şef al Serviciului Geniu al Corpului de Armată Iaşi până în anul 1898, comandant al regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi din anul 1898, ajungând la gradul de general de armată. În anul 1918 s-a retras din armată. La Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi a funcţionat pe postul de conferenţiar la Secţia de Geografie a Facultăţii de Ştiinţe în perioada 1920-1938. A predat cursurile: Cartografie-topografie, Geografie matematică: Pământul, astru al Universului; Pământul, locuinţa omului; Harta şi calendarul; Citirea hărţilor; Cartografie: suprafaţa cartografică în proiecţiunile azimutale şi a susţinut lucrările practice: Construcţii de reliefuri şi întocmiri de atlase, la Secţia de Geografie a Facultăţii de Ştiinţe. 

La Secţia agronomică a predat disciplina Topografie, curs şi lucrări practice. Prin străduinţa sa s-a înfiinţat şi dotat cu instrumente, hărţi şi cărţi, laboratorul de cartografie-topografie. A publicat cursurile „Curs de topografie. Cetirea hărţilor” (1909), „Curs elementar de cartografie” (1926), „Curs de geografie matematică” (1931, 1938). Activitatea didactică a fost completată de cursurile de astronomie şi geografie economică, susţinute în perioada 1920-1928, la Universitatea din Chişinău. Activitatea ştiinţifică a generalului Panaitescu, axată mai ales pe cartografia matematică şi istoria cartografiei, s-a concretizat în publicarea a peste 40 de lucrări ştiinţifice, dintre care menţionăm monografiile „Din istoricul cartografiei”(1916), „Documentarea cartografică a României Mari la încheierea războiului” (1920), „Cartografie elementară, pagini de actualitate” (1927), „Aspecte economice şi sociale din Basarabia de la 1920-1927” (1927).

A fost membru activ al Societăţii geografice „Dimitrie Cantemir” din Iaşi, vicepreşedinte al secţiei militare a Societăţii Regale Române de Geografie (1909-1919), a înfiinţat filiala din Basarabia a S.R.R.G., devenind membru corespondent al Academiei Române în anul 1919.

Surse:

http://150.uaic.ro/personalitati/geografie-si-geologie/scarlat-gh-panaitescu/

https://www.alamy.com/4-1916-generalul-scarlat-panaitescu-image212821149.html

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/5355/1/BCUCLUJ_FP_279290_1934_001_04.pdf

https://books.google.ro/books?id=NAfT-dlFd34C&pg=PA177&lpg=PA177&dq=generalul+Scarlat+Panaitescu&source=bl&ots=73uXPMTPzI&sig=ACfU3U3PVBkc9fsH_mrJo35xZ8ec96WJ4Q&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjo7uj8xfrgAhW7AhAIHReHACsQ6AEwC3oECAcQAQ#v=onepage&q=generalul%20Scarlat%20Panaitescu&f=false

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1943: În această zi, avea loc premiera filmului „O noapte furtunoasă”, ecranizare a celebrei comedii a lui I. L. Caragiale; din distribuţie făceau parte: Radu Beligan, Alexandru Giugaru, iar regia era semnată de Jean Georgescu. Filmul „O noapte furtunoasă'', prima transpunere cinematografică a universului comic al marelui dramaturg, a avut premiera de gală la 22 martie 1943, la cinematograful bucureștean ARO, proaspăt renovat.Scriitorul și criticul de film Marian Rădulescu aprecia, în articolul „'Ceva bun de la filmul românesc'', că „înainte de naționalizarea industriei cinematografice din România, s-au realizat prea puține filme notabile. Unul dintre ele este, cu siguranță, „O noapte furtunoasă' (regia: Jean Georgescu).''

Filmul respectă firul epic al piesei de teatru, prezentându-l pe Jupân Dumitrache, interpretat de Alexandru Giugaru, care, întorcându-se de la grădina Union, unde le scosese în lume pe soția Veta și pe cumnata Zița, observă un „scârța, scârța pe hârtie" care îi urmărește. Incidentul se repetă, iar Jupân Dumitrache, căpitan în garda civică și negustor, intră la bănuieli cum că acest „moftangiu'' și „coate-goale'' i-ar urmări, de fapt, nevasta, pe Veta. Îi povestește aceste întâmplări prietenului său, Nae Ipingescu, și ajutorului său în negustorie, Chiriac, cel care era, de fapt, amantul Vetei. Numai că „moftangiul'', tânăr student și publicist, pe nume Rică Venturiano, nu-i urmărea nevasta, ci îi făcea curte Ziței. Confundând casa lui Jupân Dumitrache cu cea a Ziței, îi face o vizită, așa cum, de fapt, se înțeleseseră, dar își dă seama de eroare prea târziu, căci Jupân Dumitrache, împreună cu Nae Ipingescu și cu Chiriac năvălesc peste el, fără să-i mai acorde timp să le explice cum se crease această confuzie. 

Potrivit criticului de film Călin Căliman „filmul 'O noapte furtunoasă' a depășit, ca intensitate, tot ceea ce se făcuse până atunci în cinematografia națională.'' Și aceasta în condițiile în care, la vremea aceea, din cauza războiului, nu se putea lucra afară pe timpul nopții, așa cum cerea scenariul, drept pentru care toate exterioarele au fost construite într-un studio foarte mic, de doar 18 metri pe 11 metri. Această sarcină dificilă i-a revenit arhitectului Ștefan Norris.În ceea ce privește distribuția, ea a fost formată, în mare parte, din actori debutanți, la vremea aceea, care aveau, însă, să devină artiști consacrați ulterior. „O noapte furtunoasă'' este chiar filmul de debut al marelui actor Radu Beligan, care-l întruchipează pe Rică Venturiano. Alături de el, îi regăsim pe Alexandru Giugaru, în rolul lui Jupân Dumitrache, pe Iordănescu Bruno, în cel al lui Nae Ipingescu, pe George Demetru, în rolul lui Chiriac, pe elevul Ion Baroi, ca Spiridon, pe Maria Maximilian, în rolul Vetei, și pe Florica Demion, în cel al Ziței. În film au mai jucat Gheorghe Ciprian, Miluță Gheorghiu, I.D. Ionescu, Doina Missir, Elena Bulandra, Vasiliu Falti, Jean Moscopol și Cornelia Teodosiu.

Filmul a fost primit foarte bine de public. Criticul de film Călin Căliman aprecia că „regizorul Jean Georgescu și-a axat demersul cinematografic pe relația strânsă dintre text și context, dintre piesa lui I. L. Caragiale și lumea reală a sfârșitului de veac bucureștean, cu tarele dar și cu farmecul ei, operând o fundamentală schimbare de optică îndeosebi în tradiția teatrală a interpretării popularelor personaje caragialene, interpretare orientată anterior pe făgașul șarjei și al caricaturii. Filmul lui Jean Georgescu părăsește cei trei pereți ai scenei, ai „odăii de mahala cu mobile de lemn și paie'', personajele evadează în spațiu, cât le-au permis condițiile vremii de război în care s-a realizat filmul.''

Piesa „O noapte furtunoasă'' a avut premiera absolută la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Național din București. Cu toate că a avut un mare succes, autorul a fost fluierat și huiduit de un grup de oameni care considera că, prin textul său, Ion Luca Caragiale ar fi atacat Garda Cetățenească. Caragiale mărturisea despre cele întâmplate: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în Piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.'' În 1935, piesa a fost pusă în scenă la Opera Română, pe muzica lui Paul Constantinescu, iar în 1943 a fost realizat primul film după aceasta, de către regizorul Jean Georgescu. În anul 1945, filmul a fost interzis de cenzură și reluat pe ecrane abia în 1952, cu genericul trunchiat. De atunci, au fost realizate nenumărate montări ale pieselor marelui Caragiale, fin observator al tipologiilor umane care se regăsesc în orice epocă.

Surse:

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/film-romanesc~o-noapte-furtunoasa~53

https://www.radardemedia.ro/cinematepeca-prezinta-o-noapte-furtunoasa-filmul-care-a-batut-viata/ 

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2016/06/25/teatru-si-filme-romanesti-o-noapte-furtunoasa-1943--15-44-50

https://www.ziarulmetropolis.ro/memoria-culturala-o-noapte-furtunoasa-75-de-ani-de-la-premiera/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie 1951: În această zi, s-a născut Tora Vasilescu. Actriţă. S-a născut în Tulcea, o parte a copilăriei petrecând-o, între trei şi cinci ani şi jumătate, la bunica din satul Iazurile, judeţul Tulcea. Rămâne orfană de tată încă de mică şi mai este văduvită şi de prezenţa mamei care locuia la Palas, Constanţa, şi lucra la nişte ferme mari, pentru a câştiga banii necesari subzistenţei. Mama se recăsătoreşte, dar îi moare şi cel de-al doilea soţ, pe când Tora avea vârsta de 14 ani. Încă din şcoala generală, Tora îşi doreşte să fie actriţă, participă la toate serbările recitând poezii, iar în clasa a IV-a ia premiul I la recitări, pe oraşul Tulcea.

Face liceul tot în Tulcea, se plimbă pe faleză, merge constant la cinematograf, se îndrăgosteşte, îi trece, şi iar se îndrăgosteşte. În 1969, ia premiul I pe ţară la recitare cu o poezie de Ana Blandiana şi-şi întăreşte convingerea că poate lua examenul de admitere la actorie. Cu toate astea pică, dar este invitată la Teatrul din Satu Mare. Aici joacă în cinci roluri principale într-o stagiune, primeşte salariu şi i se repartizează o garsonieră, se îndrăgosteşte de un prieten de origine maghiară, care pleacă în Israel, iar ea rămâne însărcinată. Face un avort, ia examenul de admitere la IATC, în 1972 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici.

În 1975 debutează în lungmetrajul „Cursa”, în regia lui Daneliuc. Urmează „Gloria nu cântă” (1976), „Proba de microfon” (1980), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Imposibila iubire” (1983), „Marele premiu”(1985) şi controversatul „Glissando” (tot al lui Daneliuc), făcând, totodată, roluri remarcabile şi după 1989 în „Şobolanii roşii”(1990), „Cel mai iubit dintre pământeni”(1993), „Occident” (2002) ori „Legături bolnăvicioase”(2006).

A fost distinsă de trei ori cu Premiul pentru Interpretare al Uniunii Cineaştilor din România. A câştigat Placheta de Aur pentru rolul din „Imposibila iubire” la Festivalul de film neorealist „Laceno d’Oro” de la Avellino şi premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin în „Şobolanii roşii”. Renunţă la teatru, însă, o vreme, a fost interpreta multor seriale TV, în care a jucat cu aceeaşi naturaleţe şi energie, ca-n tinereţe. În prezent, locuiește la Buftea, unde îi place să cultive şi să îngrijească plantele.

Surse:

http://www.cinemarx.ro/persoane/Tora-Vasilescu-63603.html?biografie

https://www.avantaje.ro/articol/drama-actritei-tora-vasilescu-putini-stiu-aceste-amanunte-dureroase-din-viata-acesteia

https://www.unica.ro/tora-vasilescu-despre-stilul-de-viata-actual-nu-da-timpul-inapoi-nu-imi-e-dor-de-scena-250500

https://www.cinemagia.ro/actori/tora-vasilescu-1321/

http://revistatango.ro/tag/tora-vasilescu