$$$

 S-a întâmplat în 22 martie1943: În această zi, avea loc premiera filmului „O noapte furtunoasă”, ecranizare a celebrei comedii a lui I. L. Caragiale; din distribuţie făceau parte: Radu Beligan, Alexandru Giugaru, iar regia era semnată de Jean Georgescu. Filmul „O noapte furtunoasă'', prima transpunere cinematografică a universului comic al marelui dramaturg, a avut premiera de gală la 22 martie 1943, la cinematograful bucureștean ARO, proaspăt renovat.Scriitorul și criticul de film Marian Rădulescu aprecia, în articolul „'Ceva bun de la filmul românesc'', că „înainte de naționalizarea industriei cinematografice din România, s-au realizat prea puține filme notabile. Unul dintre ele este, cu siguranță, „O noapte furtunoasă' (regia: Jean Georgescu).''

Filmul respectă firul epic al piesei de teatru, prezentându-l pe Jupân Dumitrache, interpretat de Alexandru Giugaru, care, întorcându-se de la grădina Union, unde le scosese în lume pe soția Veta și pe cumnata Zița, observă un „scârța, scârța pe hârtie" care îi urmărește. Incidentul se repetă, iar Jupân Dumitrache, căpitan în garda civică și negustor, intră la bănuieli cum că acest „moftangiu'' și „coate-goale'' i-ar urmări, de fapt, nevasta, pe Veta. Îi povestește aceste întâmplări prietenului său, Nae Ipingescu, și ajutorului său în negustorie, Chiriac, cel care era, de fapt, amantul Vetei. Numai că „moftangiul'', tânăr student și publicist, pe nume Rică Venturiano, nu-i urmărea nevasta, ci îi făcea curte Ziței. Confundând casa lui Jupân Dumitrache cu cea a Ziței, îi face o vizită, așa cum, de fapt, se înțeleseseră, dar își dă seama de eroare prea târziu, căci Jupân Dumitrache, împreună cu Nae Ipingescu și cu Chiriac năvălesc peste el, fără să-i mai acorde timp să le explice cum se crease această confuzie. 

Potrivit criticului de film Călin Căliman „filmul 'O noapte furtunoasă' a depășit, ca intensitate, tot ceea ce se făcuse până atunci în cinematografia națională.'' Și aceasta în condițiile în care, la vremea aceea, din cauza războiului, nu se putea lucra afară pe timpul nopții, așa cum cerea scenariul, drept pentru care toate exterioarele au fost construite într-un studio foarte mic, de doar 18 metri pe 11 metri. Această sarcină dificilă i-a revenit arhitectului Ștefan Norris.În ceea ce privește distribuția, ea a fost formată, în mare parte, din actori debutanți, la vremea aceea, care aveau, însă, să devină artiști consacrați ulterior. „O noapte furtunoasă'' este chiar filmul de debut al marelui actor Radu Beligan, care-l întruchipează pe Rică Venturiano. Alături de el, îi regăsim pe Alexandru Giugaru, în rolul lui Jupân Dumitrache, pe Iordănescu Bruno, în cel al lui Nae Ipingescu, pe George Demetru, în rolul lui Chiriac, pe elevul Ion Baroi, ca Spiridon, pe Maria Maximilian, în rolul Vetei, și pe Florica Demion, în cel al Ziței. În film au mai jucat Gheorghe Ciprian, Miluță Gheorghiu, I.D. Ionescu, Doina Missir, Elena Bulandra, Vasiliu Falti, Jean Moscopol și Cornelia Teodosiu.

Filmul a fost primit foarte bine de public. Criticul de film Călin Căliman aprecia că „regizorul Jean Georgescu și-a axat demersul cinematografic pe relația strânsă dintre text și context, dintre piesa lui I. L. Caragiale și lumea reală a sfârșitului de veac bucureștean, cu tarele dar și cu farmecul ei, operând o fundamentală schimbare de optică îndeosebi în tradiția teatrală a interpretării popularelor personaje caragialene, interpretare orientată anterior pe făgașul șarjei și al caricaturii. Filmul lui Jean Georgescu părăsește cei trei pereți ai scenei, ai „odăii de mahala cu mobile de lemn și paie'', personajele evadează în spațiu, cât le-au permis condițiile vremii de război în care s-a realizat filmul.''

Piesa „O noapte furtunoasă'' a avut premiera absolută la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Național din București. Cu toate că a avut un mare succes, autorul a fost fluierat și huiduit de un grup de oameni care considera că, prin textul său, Ion Luca Caragiale ar fi atacat Garda Cetățenească. Caragiale mărturisea despre cele întâmplate: „Se răspândise vestea că piesa lovea în instituția Gărzii Cetățenești. Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de patrioți din Garda Civică, cu bătaia în Piața Teatrului. Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.'' În 1935, piesa a fost pusă în scenă la Opera Română, pe muzica lui Paul Constantinescu, iar în 1943 a fost realizat primul film după aceasta, de către regizorul Jean Georgescu. În anul 1945, filmul a fost interzis de cenzură și reluat pe ecrane abia în 1952, cu genericul trunchiat. De atunci, au fost realizate nenumărate montări ale pieselor marelui Caragiale, fin observator al tipologiilor umane care se regăsesc în orice epocă.

Surse:

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/film-romanesc~o-noapte-furtunoasa~53

https://www.radardemedia.ro/cinematepeca-prezinta-o-noapte-furtunoasa-filmul-care-a-batut-viata/ 

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2016/06/25/teatru-si-filme-romanesti-o-noapte-furtunoasa-1943--15-44-50

https://www.ziarulmetropolis.ro/memoria-culturala-o-noapte-furtunoasa-75-de-ani-de-la-premiera/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie 1951: În această zi, s-a născut Tora Vasilescu. Actriţă. S-a născut în Tulcea, o parte a copilăriei petrecând-o, între trei şi cinci ani şi jumătate, la bunica din satul Iazurile, judeţul Tulcea. Rămâne orfană de tată încă de mică şi mai este văduvită şi de prezenţa mamei care locuia la Palas, Constanţa, şi lucra la nişte ferme mari, pentru a câştiga banii necesari subzistenţei. Mama se recăsătoreşte, dar îi moare şi cel de-al doilea soţ, pe când Tora avea vârsta de 14 ani. Încă din şcoala generală, Tora îşi doreşte să fie actriţă, participă la toate serbările recitând poezii, iar în clasa a IV-a ia premiul I la recitări, pe oraşul Tulcea.

Face liceul tot în Tulcea, se plimbă pe faleză, merge constant la cinematograf, se îndrăgosteşte, îi trece, şi iar se îndrăgosteşte. În 1969, ia premiul I pe ţară la recitare cu o poezie de Ana Blandiana şi-şi întăreşte convingerea că poate lua examenul de admitere la actorie. Cu toate astea pică, dar este invitată la Teatrul din Satu Mare. Aici joacă în cinci roluri principale într-o stagiune, primeşte salariu şi i se repartizează o garsonieră, se îndrăgosteşte de un prieten de origine maghiară, care pleacă în Israel, iar ea rămâne însărcinată. Face un avort, ia examenul de admitere la IATC, în 1972 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici.

În 1975 debutează în lungmetrajul „Cursa”, în regia lui Daneliuc. Urmează „Gloria nu cântă” (1976), „Proba de microfon” (1980), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Imposibila iubire” (1983), „Marele premiu”(1985) şi controversatul „Glissando” (tot al lui Daneliuc), făcând, totodată, roluri remarcabile şi după 1989 în „Şobolanii roşii”(1990), „Cel mai iubit dintre pământeni”(1993), „Occident” (2002) ori „Legături bolnăvicioase”(2006).

A fost distinsă de trei ori cu Premiul pentru Interpretare al Uniunii Cineaştilor din România. A câştigat Placheta de Aur pentru rolul din „Imposibila iubire” la Festivalul de film neorealist „Laceno d’Oro” de la Avellino şi premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin în „Şobolanii roşii”. Renunţă la teatru, însă, o vreme, a fost interpreta multor seriale TV, în care a jucat cu aceeaşi naturaleţe şi energie, ca-n tinereţe. În prezent, locuiește la Buftea, unde îi place să cultive şi să îngrijească plantele.

Surse:

http://www.cinemarx.ro/persoane/Tora-Vasilescu-63603.html?biografie

https://www.avantaje.ro/articol/drama-actritei-tora-vasilescu-putini-stiu-aceste-amanunte-dureroase-din-viata-acesteia

https://www.unica.ro/tora-vasilescu-despre-stilul-de-viata-actual-nu-da-timpul-inapoi-nu-imi-e-dor-de-scena-250500

https://www.cinemagia.ro/actori/tora-vasilescu-1321/

http://revistatango.ro/tag/tora-vasilescu

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie 1977: În această zi, în cadrul unei şedinţe a C.C. al P.C.R., s-a hotărât trecerea la edificarea în Bucureşti a unui nou „centru politico-administrativ al ţării”. Lucrările, care au început în 1978, au avut drept consecinţă demolarea a circa unei treimi din suprafaţa zonei centrale a oraşului. O mare parte din cartierele 13 Septembrie, Uranus, Unirii, Dudeşti, Muncii ş.a. În perioada 1981-1988 au fost distruse mii de locuinţe, numeroase monumente de artă, clădiri istorice şi biserici, în zonă construindu-se aşa-numita Casă a Poporului şi Bd. Victoria Socialismului, astăzi, Palatul Parlamentului şi Bd. Unirii.

Șantierul propriu-zis a început cu demolarea a peste șapte km² din vechiul centru al capitalei și relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen şi a celor concentraţi și astfel costul a fost redus la minimum. Ideea de edificare a unui nou centru civic în București, de schimbare la față a orașului pentru a corespunde „omului nou“ al erei socialiste, s-a folosit și de consecințele grave ale cutremurului din 4 martie 1977, care au devenit pretext pentru demolarea unor clădiri importante, ce „deranjau“, precum Biserica Enei, aflată aproape de Institutul de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“. În altă ordine de idei, un complex de motive și evoluții în care cuvântul final a fost al dictatorului a transformat începerea restaurării Mănăstirii Văcărești în demolarea acesteia, petrecută între 1986-1987, în ciuda unui memoriu pentru salvarea mănăstirii, pe care îl semnaseră importanți oameni de cultură.

Pentru a face loc acestei construcţii faraonice, care urma să devină ca mărime a doua clădire din lume, după Pentagon, au fost distruse mii de locuinţe, numeroase monumente de artă, clădiri istorice şi biserici, în zonă construindu-se aşa-numita „Casă a Poporului” şi Bd. Victoria Socialismului (astăzi, Palatul Parlamentului şi Bd. Unirii). Numele original al clădirii a fost „Casa Republicii”, dat de însăși Ceaușescu, dar numele său popular este şi în prezent Casa Poporului. Astăzi, acest palat luxos este folosit pentru o mare varietate de scopuri: găzduiește Camera Deputaților, Senatul României și numeroase birouri publice. De asemenea, cele 30 de săli de conferințe pot fi închiriate.În subsol există mari amenajări sportive şi un buncăr antiatomic precum şi o legătură cu linia de metrou. Casa Poporului găzduiește, de asemenea, Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC). Un procent mare din Palat nu este folosit. Cel puțin așa știu eu...

Construcția a continuat în cele mai întunecate zile ale regimului Nicolae Ceaușescu și a fost concepută ca un simbol al puterii sale politice. După finalizarea ei, cuplul prezidențial urma să-şi mute aici reşedința. Trei decenii mai târziu, clădirea rămâne încă neterminată aşa cum a fost concepută iniţial. Palatul măsoară 270 m pe 240 m, are 86 m înălțime și 92 m sub nivelul solului. A fost gândită să găzduiască aproape toate organismele statului comunist. Astăzi, giganticul edificiu găzduiește Parlamentul României, un centru de conferințe și Muzeul Național de Artă Contemporană. Statisticile privitoare la clădire sunt elocvente:

-1100 de camere

-3.500 de tone de cristal

-700.000 de tone de oțel și bronz

-200.000 m² de covoare de lână (cea mai mare cântărește aproximativ 4 tone și are o suprafață de 600 m²)

-1.000.000 de metri cubi de marmură

-5.500 de tone de ciment

-7000 de tone de oțel

-20.000 de tone de nisip

-1.000 de tone de bazalt

Cantitatea de lemn și alte materiale folosite pentru construirea acestei clădiri gigantice a determinat Palatul Parlamentului să devină cea mai grea construcție administrativă din lume. În 2006, clădirea a fost estimată la patru miliarde de dolari, devenind și cea mai scumpă clădire din lume. Palatul Parlamentului care este situat pe Dealul Arsenal – centrul orașului București – a fost proiectat de un grup de 400 de arhitecți coordonați de Anca Petrău, o tânără cu vârsta de doar 28 de ani.

Bulevardul Unirii din Bucureştiul de azi, ce purta în proiectul original denumirea de „Victoria Socialismului", conectează Piața Alba Iulia cu Piața Constituției, străbătând importantul nod de circulație din Piața Unirii. Reprezentând un echivalent socialist al arterei Champs-Élysées, bulevardul Victoria Socialismului se încadrează în suita de lucrări megalomanice, ce marchează ultimul deceniu al regimului represiv al lui Nicolae Ceaușescu. Una dintre marile dorințe ale dictatorului se zice c-ar fi fost ca bulevardul să depășească în dimensiuni artera pariziană. Construcția arterei de 3,5 km lungime a necesitat eforturi financiare și materiale remarcabile, folosind un sfert din materialele de construcție din București, în contextul construirii în paralel a altor obiective de mari dimensiuni, precum Palatul Parlamentului, Biblioteca Națională și Casa Radio. Urmând liniile politicii izolaționiste practicate de regimul Ceaușescu, cea mai mare parte a materialelor, tehnologiilor și utilajelor aparțin producției interne și au pus în mișcare o mare parte a industriei naționale.

Acest proiect amplu a provocat distrugeri inestimabile patrimoniului istoric și arhitectural al capitalei. O mare parte a centrului istoric a fost demolată pentru a face loc noilor construcții. Între monumentele dărâmate se numără Spitalul Brâncovenesc, unul dintre puținele edificii bucureștene clădite în stil brâncovenesc, Institutul Medico-Legal Dr. Mina Minovici (inaugurat la data de 20 decembrie 1892, primul institut de acest fel din Europa dotat cu amfiteatre, bibliotecă, laboratoare de specialitate), Biserica Sf. Vineri și Biserica Albă-Postăvari.Prin grija arhitecților și inginerilor s-a reușit salvarea unor monumente istorice prin translatarea acestora. Procedeul a presupus mutarea clădirilor pe un sistem de șine cu ajutorul unor împingătoare hidraulice. Astfel, s-a reușit dispunerea acestora în cadrul noului ansamblu urbanistic și s-a evitat demolarea. Pentru proiectul bulevardului s-au translatat Palatul Sinodului de la Mănăstirea Antim, Biserica Schitul Maicilor, construită în Dealul Spirii în vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat (1726), și Biserica Mihai Vodă.

Surse:

Mariana Celac, Octavian Carabela, Marius Marcu-Lapădat, București, arhitectură și modernitate - ghid adnotat, Editura Simetria, Arcub,, București, 2001

http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Comitetul-Central-al-Partidului-Comunist-Roman.-Sectia-Cancelarie.-1976-1977.-Inv.-3125.pdf

https://www.observatorcultural.ro/articol/arta-romaneasca-de-la-jumatatea-anilor-70-pina-in-1989-i/

https://www.economica.net/cum-trebuia-sa-arate-defapt-casa-poporului_55792.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/22/22-martie-1977-intr-o-sedinta-a-c-c-al-p-c-r-s-a-hotarat-trecerea-la-edificarea-in-bucuresti-a-noului-centru-politico-administrativ-cunoscut-si-sub-numele-de-casa-poporului/

$$$

 S-a întâmplat în 22 martie…

- „Ziua mondială a apei", declarată la Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării Rio '92 (Rio de Janeiro, 3-14.VI.1992); se marchează din anul 1993

– 1503: S-a născut scriitorul italian Antonio Francesco Grazzini (m. 1584)

- 1599: S-a născut pictorul olandez Anthonis Van Dyck. Antoon Van Dyck (n. Antwerpen – d. 9 decembrie 1641, Londra) a fost unul din cei mai mari pictori şi creator de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu acquaforte. Devine celebru în calitate de pictor al curţii regelui Carol I Stuart al Angliei. Nivelul înalt şi caracterul inovator al pânzelor sale au consolidat timp de două secole genul cunoscut sub numele de „portret aristocratic".

– 1602: A murit pictorul şi graficianul italian Agostino Carracci (n. 1557)

-1656: S-a născut Daniel Croner, organist şi compozitor braşovean(m. 1740). 

-1687: A murit Jean-Baptiste Lully (Giovanni Battista Lulli), compozitor şi violonist francez. Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florenţa - d. Paris) a fost un compozitor de origine italiană, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la Franţei. În 1661 a devenit cetăţean francez. Lully a fost unul dintre puţinii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său şi astfel Lully şi-a început cariera uriaşă în slujba Regelui Soare. Spre sfârşitul vietii, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din Franţa.

– 1772: A murit John Canton, fizician englez; contribuţiile sale cele mai valoroase au avut ca obiect de studiu magneţii artificiali şi compresibilitatea lichidelor (n. 1718)

- 1832: A murit scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe. 

- 1842: A murit Stendhal (Henri Beyle), scriitor francez.

- 1868: S-a născut Mihail Dragomirescu, estetician, teoretician al literaturii, critic literar român (d. 1942). 

-1868: S-a născut Robert Andrews Millikan, fizican american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1923 pentru măsurarea sarcinii electronului şi pentru lucrările în domeniul efectului fotoelectric. A studiat şi razele cosmice (d. 1953).

- 1884: Premiera, la Teatrul Naţional, a piesei lui Vasile Alecsandri, „Fântâna Blanduziei”, având pe afiş nume mari ale scenei româneşti: Constantin Nottara, Aristizza Romanescu

– 1894: A murit Theodor Codrescu, istoric, publicist şi filolog; s-a remarcat ca autor de manuale şcolare şi traducător; în 1853 a tradus „Coliba lui Moş Toma” (Coliba unchiului Tom) de H. Stowe-Beecher, prima traducere românească din literatura americană; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1819)

- 1895: Fraţii Louis şi Auguste Lumière făceau pentru prima oară în lume demonstraţia cu o invenţie a lor – filmul cinematografic, prezentat într-un cadru privat, în faţa rudelor şi a prietenilor. Pelicula dura aproape un minut, dar a uimit asistenţa, care nu mai văzuse niciodată scene reale în mişcare, proiectate pe un perete. Reprezentaţia publică a avut loc la data de 28 decembrie a aceluiaşi an, la salonul indian al Grand Cafe din Paris, în prezenţa unui număr de 33 de spectatori, care au plătit pentru prima oară un bilet de intrare la cinema: un franc. Filmul s-a numit „Muncitori părăsind fabrica Lumière din Lyon” / „La Sortie des Usines Lumière à Lyon”

– 1900: S-a născut Rudolf Palocsay, horticultor ardelean, supranumit „Miciurin al Clujului”; în 1938 a descoperit o nouă metodă de încrucişare, cu scopul de a obţine noi specii de trandafiri sau gladiole; actuala staţiune de cercetări pomicole a fost întemeiată în jurul unei grădini de 18 ha, care i-a aparţinut cercetătorului; Palocsay a fost, de asemenea, şi primul director al staţiunii de cercetări pomicole Cluj (m. 1978)

- 1903: S-a născut Virgil Gheorghiu, poet, prozator, pianist şi muzicolog (m.7.III.1977)  

- 1904: S-a născut Ovid-Aron Densuşianu, prozator şi traducător; fiul lui Ovid Densuşianu (m. 1985). Este autorul romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi. Aceste romane sunt uneori, în mod greşit, atribuite tatălui său, Ovid Densuşianu.

- 1905: S-a născut Romulus Dianu, prozator, publicist şi traducător (a tradus din Feodor Dostoievski, Bertolt Brecht şi Georges Duhamel); a lucrat în diplomaţie, zece ani fiind colaboratorul lui Nicolae Titulescu şi acreditat pe lângă Liga Naţiunilor (d. 1975). Romulus Dianu a fost un jurnalist român, reporter subtil şi colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, al cărui secretar a fost timp de un deceniu; a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Ion Vinea şi ai marelui gazetar Pamfil Şeicaru. Un intelectual fin şi discret. A scris Adorata şi Nopţi la Ada-Kaleh. În colaborare cu cel mai bun prieten, Sergiu Dan, a scris romanul Viaţa minunată a lui Anton Pann. După război, a fost condamnat la închisoare pentru delicte de presă. După ieşirea din închisoare a fost nevoit întreprindă munci necalificate: salahor, vânzător de cărţi, tăietor de lemne. După această infernală căutare a unui echilibru spiritual a devenit pensionar al Uniunii Scriitorilor la propunerea lui Ion Caraion care l-a întâlnit în timp ce vindea cărţi într-un pasaj; l-a obligat să vină a doua zi la Zaharia Stancu. În ultimii cinci ani de viaţă a scris trei cărţi de proză.

- 1905: S-a născut Virgil Gheorghiu, pianist, muzicolog, poet şi prozator (m. 1977). 

- 1908: S-a născut medicul Gheorghe Lupaşcu; a reprezentat România cu ocazia constituirii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Geneva, 1948); a efectuat, în calitate de consultant OMS, călătorii de studii şi orientare a luptei antimalarie în numeroase ţări africane; membru corespondent al Academiei Române (m.19.XI.1979)  

- 1909: S-a născut Gabrielle Roy, scriitoare canadiană de limbă franceză (m. 1983)

- 1909: S-a născut Nathan Rosen, fizician.Nathan Rosen (n. New York – d.18 decembrie 1995) a fost un fizician israelian. S-a născut într-o familie de evrei americani în Brooklyn. Din 1935 până în 1945 a fost asistentul lui Albert Einstein la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton, New Jersey. A fost încurajat apoi de către Einstein să îşi continue cariera de fizician în Israel.În 1935 a fost co-autor(împreună cu Albert Einstein şi Boris Podolski) al unei faimoase publicaţii de fizică intitulată „Poate fi Descrierea Mecanicii Cuantice a Fizicii reale Considerată Completă?" despre paradoxul EPR al mecanicii cuantice. A fost de asemenea co-descoperitorul Podului Einstein-Rosen despre teorema Generalizată a Relativităţii.Rosen a fost fondatorul Institului de Fizică de la Tehnion în Haifa, Israel. a fost preşedintele Universităţii Ben-Gurion din Negev în anii 70. A încurajat fondarea instituţiilor de învăţământ superior în Israel.

- 1912: S-a născut actorul american de film Karl Malden (m. 2009)

-1912: Au fost aprobate legea şi statutele pentru recunoaşterea ca persoană morală a Societăţii Scriitorilor Români (22.III/4.IV)

-1921: S-a născut medicul Ion Baciu; şi-a legat numele de contribuţii substanţiale în domenii de mare interes ale fiziologiei moleculare integrative: fiziologia iumunităţii, a sângelui, a circulaţiei ş.a.; membru al Academiei Române (m. 2004) 

- 1921: S-a născut Cornelia Pillat, scriitoare, istoric de artă şi istoric literar (m. 2005) 

- 1921: S-a născut actorul italian Nino Manfredi (m. 2004)

- 1923: S-a născut mimul francez Marcel Marceau, supranumit „Charlie Chaplin al pantomimei"; pe adevăratul nume Marcel Mangel, a fost un supravieţuitor al Holocaustului; a fondat, în 1958, o şcoală de mimi la Paris (m. 2007).Cea mai importantă sursă de inspiraţie a lui Marcel Marceau a fost chiar Chaplin. Într-una dintre cele mai celebre reprezentaţii ale lui Marceau, intitulată Tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, mimul francez a comprimat în doar câteva minute desfăşurarea unei vieţi întregi. Cariera artistică a lui Marcel Marceau a început imediat după eliberarea Parisului, în 1944, când a început şi studiile de specialitate, sub îndrumarea renumitului mim Etienne Decroux.

– 1924: A murit Louis Delluc, regizor de film, scenarist şi critic de film, primul jurnalist francez specializat pe problemele cinematografiei; în memoria lui a fost instituit, în 1937, un premiu ce-i poartă numele (n. 1890)

-1926: Avea loc constituirea Federaţiei Române de Box profesionist, sub preşedinţia lui Nicolae Niculescu-Ianca. Tot atunci a avut loc şi primul campionat naţional. Primele mărturii despre o activitate pugilistică organizată datează din 1905, iar prima organizaţie care a diriguit acest sport a luat fiinţă pe 21 iunie 1912, sub denumirea de Comisia centrală de box din cadrul Federaţiei Societăţilor Sportive din România. Prima adunare generală avea să se desfăşoare câteva zile mai târziu pe 2 aprilie, iar în acelaşi an s-a reuşit afilierea la International Boxing Union. Prima participare a boxerilor amatori la Campionatele europene este consemnată la Budapesta, în iunie 1930, unde Marian Pleşu, la categoria cocoş, obţine prima medalie, de argint, pentru boxul românesc

- 1927: S-a născut soprana franceză Régine Crespin (m. 2007)

- 1927: S-a născut Sanda Şărămăt, artistă decoratoare

-1931: S-a născut Burton Richter, fizican american, laureat al Premiului Nobel.Burton Richter (n. New York, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1976, împreună cu Samuel Ting, pentru descoperirea independentă de către aceştia a particulei J/Ψ.

- 1936: S-a născut Iosif Herţea, etnomuzicolog şi compozitor de muzică de scenă; de la debut (1968) a compus muzica a peste 100 de spectacole, devenind colaboratorul apropiat al regizorilor Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu sau Alexandru Tocilescu; stabilit din 1990 în Germania, a revenit adesea în România pentru colaborări 

- 1937: S-a născut antrenorul de fotbal Emerich Jenei. Emeric-Alexandru Jenei (numele de botez scris uneori Emerich, în maghiară Jenei Imre) (n. 22 martie 1937, Agrişu Mic) este un fost jucător şi antrenor de fotbal de naţionalitate maghiară din România; devine celebru în 1986 când câştigă Cupa Campionilor Europeni cu echipa FC Steaua Bucureşti, al cărei lot era format la acea vreme din Helmuth Duckadam, Ştefan Iovan, Miodrag Belodedici, Anton Weissenbacher, Dumitru Stângaciu, Ilie Bărbulescu, Adrian Bumbescu, Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu, Marius Lăcătuş, Constantin Pistol, Gavrilă Balint, Victor Piţurcă, Marin Radu II şi Lucian Bălan.

- 1938: A murit generalul Scarlat Panaitescu; lucrări privind cartografia şi fortificaţiile, precum şi rolul României în primul război mondial; membru corespondent al Academiei Române (n.30.I.1867) 

- 1943: S-a născut George Benson, chitarist şi interpret afro-american de muzică soul, pop şi R&B

- 1943: Premiera filmului „O noapte furtunoasă”, ecranizare a celebrei comedii a lui I. L. Caragiale; din distribuţie făceau parte: Radu Beligan, Alexandru Giugaru, iar regia era semnată de Jean Georgescu

- 1945: Constituirea, la Cairo, a Ligii Arabe (sau Liga Statelor Arabe), organizaţie regională a statelor arabe doar cu rol politic şi nu de integrare regională; ţări fondatoare: Egipt, Irak, Iordania, Liban, Arabia Saudită, Siria, Yemen; în prezent numără 21 de membri; sediul este la Cairo din 1945, cu o întrerupere între anii 1979-1990, când a fost la Tunis (Egiptul a fost suspendat din organizaţie timp de 10 ani, între 1979 şi 1989)

- 1946: A murit Clemens August von Galen, episcop romano-catolic, opozant al regimului naţional-socialist, cardinal (n. 1878) . S-a ridicat împotriva ororilor săvârşite de regimul nazist. Pentru curajul cu care i s-a opus lui Adolf Hitler, a fost supranumit „Leul de Münster". În anul 1946 a fost ridicat la demnitatea de cardinal. În anul 2005 a fost beatificat.

– 1948: S-a născut istoricul şi disidentul Mihnea Berindei; a emigrat în Franţa în 1972; cunoscut pentru rolul său eficient de mobilizare a presei şi opiniei publice occidentale în susţinerea disidenţei din Europa Centrală şi de Est, în special din România (m. 2016)

- 1948: S-a născut Sir Andrew Lloyd Weber, compozitor britanic, producător, scenarist şi actor, autorul unor music-hall-uri celebre ca „Jesus Christ Superstar", „Evita", „Cats"

– 1949: S-a născut actriţa franceză de film Fanny Ardant (Fanny Marguerite Judith Ardant).

– 1950: S-a născut chitaristul şi compozitorul bosniac Goran Bregovič, unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni din Balcani, care îmbină cu desăvârşire energia muzicii ţigăneşti, muzica de cor balcanică şi rock-ul (a semnat coloana sonoră pentru filmele regizorului Emir Kusturica „Vremea ţiganilor”, „Arizona Dream”, „Underground”)

- 1951: A murit dirijorul olandez Willem Mengelberg (n. 1871) 

- 1951: S-a născut Tora Vasilescu Tora Vasilescu (n. Tulcea) este o actriţă română.A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în anul 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici.A fost distinsă de trei ori cu Premiul pentru Interpretare al Uniunii Cineaştilor din România. A câştigat premiul Placheta de aur pentru rolul din Imposibila iubire, la Festivalul de film „Laceno D’Oro" de la Avellino şi premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin în Şobolanii roşii.

- 1963: The Beatles lansează primul lor album Please, Please Me în Marea Britanie 

- 1965: Plenara C.C. al P.C.R. alege în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.C.R. pe Nicolae Ceauşescu, la propunerea lui Ion Gh. Maurer 

- 1965: Bob Dylan lansează albumul Bringing It All Back Home 

-1966: A murit sculptorul Constantin Baraschi; membru corespondent al Academiei Române (n. 1902) 

– 1967: S-a născut Jan van Helsing (pe numele său adevărat Jan Udo Holey), autor german care, în scrierile, sale avansează multe teorii ale conspiraţiei despre implicarea francmasoneriei în conducerea lumii, despre aşa-zisa supravieţuire a lui Hitler după al doilea război mondial plecând către Antarctica, inclusiv despre teoria că Pământul ar fi gol, inspirându-se din Protocoalele înţelepţilor Sionului. Cărţile sale „Geheimgesellschaften” („Societăţile secrete”) şi „Geheimgesellschaften 2” au fost interzise în Germania şi Elveţia sub acuzaţia că incită la ură împotriva evreilor

- 1977: În cadrul unei şedinţe a C.C. al P.C.R. s-a hotărât trecerea la edificarea în Bucureşti a unui nou centru politico-administrativ al ţării. Lucrările, care au început în 1978, au avut drept consecinţă demolarea a circa unei treimi din suprafaţa zonei centrale a oraşului. O mare parte din cartierele 13 Septembrie, Uranus, Unirii, Dudeşti, Muncii ş.a. În perioada 1981-1988 au fost distruse mii de locuinţe, numeroase monumente de artă, clădiri istorice şi biserici, în zonă construindu-se aşa-numita Casă a Poporului şi Bd. Victoria Socialismului, astăzi, Palatul Parlamentului şi Bd. Unirii. 

– 1987: A murit (la Montevideo/Uruguay, unde s-a stabilit după cel de-al doilea război mondial) Eugen Relgis (pseudonimul anagramă al lui Eisig Siegler), eseist, poet, romancier, sociolog, publicist şi traducător; remarcabilă personalitate a mişcării umanitariste şi pacifiste internaţionale (n. 1895).

- 1994: A murit regizorul de desene animate Walter Lantz (născut la 27.04.1899)

– 1994: A murit actorul Dorin Varga (n. 1935)

- 1995: A murit baritonul Mihail Arnăutu (n. 1913)

- 1995: Cosmonautul rus Valeri Poliakov revine pe Pământ, după ce a stabilit un record de 438 de zile în spaţiu 

- 1997: Trecerea cometei Hale-Bopp la distanţa cea mai mică faţă de Pământ

- 1999: A murit criticul literar Valeriu Cristea (n. 1936).

- 2001: A murit William Hanna, copreşedinte şi cofondator al studiourilor „Hanna Barbera” .William Hanna (n. 14 iulie 1910, Melrose, New Mexico – d. Los Angeles, California) a fost un animator, producător şi scenarist american de origine irlandeză ale cărui personaje de desene animate au fost urmărite de milioane de fani din întreaga lume o mare parte a secolului al XX-lea..

- 2002: A murit mezzo-soprana Suzana Coman-Bosica (n. 1910)

– 2005: A murit arhitectul japonez Kenzō Tange, considerat unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai secolului al XX-lea (n. 1913)

- 2006: A murit Pío Leiva, legendă a muzicii cubaneze, fost membru al grupului „Buena Vista Social Club" (n. 1917)

– 2010: A murit jurnalistul şi corespondentul de război Mile Cărpenişan; timp de mai bine de zece ani a fost corespondent al posturilor Antena 1 şi Antena 3 şi a realizat numeroase reportaje din zonele de război; s-a făcut remarcat prin transmisiile din fosta Iugoslavie aflată în război, din Irak sau din Asia afectată de tsunami (n. 1975).În memoria lui, Asociaţia Civic Media a instituit Premiul Mile Cărpenişan pentru curaj şi excelenţă în journalism.

– 2010: A murit James W. Black, medic şi farmacolog scoţian, cunoscut pentru inventarea propranololului, sintetizarea cimetidinei, descoperiri pentru care, în 1988, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Medicină (n. 1924)

– 2011: A murit diplomatul Dumitru Ciauşu; a reprezentat România în diverse state (Germania, Norvegia, Franţa) şi în numeroase comisii ale ONU; a negociat numerose tratate (n. 1937)

– 2012: A murit pictorul Ion Murariu, unul dintre cei mai importanţi acuarelişti români (n. 1922)

– 2013: A murit pictoriţa şi scenografa Zizi Frenţiu, soţia pictorului Sever Frenţiu (n. 1931)

– 2014: A murit actorul Traian Buzoianu, una dintre cele mai iubite figuri ale Teatrului Naţional din Timişoara (n. 1947)

$$$

 ANNE BOLEYN

Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

Anne Boleyn şi‑a făcut debutul la Curte cu ocazia unui spectacol cu măști intitulat „Asaltul asupra Castelului Virtuţii”, organizat la York Place, reşedinţa londoneză a cardinalului Wolsey. Strălucind într‑o rochie de satin, Anne a fost una dintre cele opt femei alese să reprezinte Virtutea feminină. Ele apărau un castel aflat sub asaltul Dorinţei – întruchipată de opt bărbaţi mascaţi. După câteva minute de bătălie fictivă, în timpul căreia combatanţii s‑au împroşcat cu apă de trandafiri şi s‑au bătut cu fructe, Virtutea a sucombat, iar femeile s‑au prins în dans cu atacatorii lor, care între timp îşi dăduseră jos măştile. Desigur, conducătorul reprezentanţilor Dorinţei s‑a vădit a fi însuşi regele.

Pentru a evita să intre în atenţia regelui, Anne a dansat cu un bărbat însurat, poetul sir Thomas Wyatt. Sir Henry Percy, moştenitorul domeniului Northumberland, a invitat‑o de asemenea la dans, dar, văzând că Henric pusese deja ochii pe fată, cardinalul Wolsey a intervenit pentru a preveni formarea perechii. În vreme ce călcâiele regelui se aprindeau după frumoasa Anne Boleyn, vizitele regelui în dormitorul reginei au încetat.

Cu toate că fusese oprită de la un măritiş avantajos, Anne a refuzat să devină amanta regelui. Henric insista. Într‑o serie de scrisori de dragoste pline de pasiune, acesta o implora: „oferă‑mi trupul şi inima ta”, promiţându‑i marea cu sarea: „vei fi unica mea amantă; le voi alunga pe toate celelalte”. Îi scria plin de dor, imaginându‑şi serile în care va sta în braţele ei şi sărutările pe care le va primi de la ea. A mers până acolo încât i‑a ridicat în slăvi „răţuştele (sânii) pe care sper să ţi le sărut cât mai curând”. Cu toate acestea, Anna a continuat să îi refuze avansurile.

În chip ciudat, Anne nu era o mare frumuseţe. Dacă ne luăm după spusele unui diplomat veneţian, era destul de ştearsă, „de o statură potrivită, negricioasă la piele, cu gâtul lung, gura mare şi cu sânii nu prea dezvoltaţi”. Referindu‑se la sex‑appealul acesteia, diplomatul continuă: „nu are nimic special, în afara dorinţei regelui de a o avea şi de nişte ochi negri deosebiţi”. Femeile de la Curte îi imitau ţinutele: mânecile lungi, bufante (pe care Anne le prefera pentru că îi ascundeau un al şaselea deget) şi gulerele brodate (pe care le purta ca să îi acopere o aluniţă destul de mare de pe gât) au devenit curând ultima modă la Curtea Angliei.

Henric a translatat pasiunea lui pentru inabordabila Anne în domeniul raţiunii, pretinzând că mariajul său cu Caterina nu a fost nicicând legal. Este adevărat că, de vreme ce aceasta fusese măritată cu fratele mai mare al lui Henric, prinţul Arthur, căsătoria celor doi ar fi fost în mod normal interzisă de Biserica Catolică. Însă Caterina obţinuse o dispensă papală după moartea lui Arthur, jurând că mariajul nu fusese niciodată consumat şi că urma să se căsătorească din nou, neprihănită, cu fratele defunctului. Acum Henric pretindea că totul nu fusese decât o minciună. Văduva ducelui de Norfolk a fost convinsă să depună mărturie: Caterina se culcase, de fapt, cu prinţul Arthur. Astfel, păcatul incestului – argumenta Henric – le spurcase mariajul. Iată de ce Caterina nu fusese în stare să zămislească un moştenitor! Dacă ar fi putut să divorţeze de regină şi să se însoare cu Anne, cu siguranţă ar fi fost blagoslovit cu un succesor.

Din nefericire, papa nu vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, în principal datorită faptului că, în perioada aceea, el era ţinut ostatic de nepotul Caterinei, Carol al V‑lea. Mai mult, când încercările cardinalului Wolsey de a obţine o anulare a căsătoriei au dat greş, Anne, care încă simţea ranchiună pentru felul în care fusese oprită să se mărite cu sir Henry Percy, a cerut înlăturarea lui Wolsey.

Cu toate acestea, divorţul întârzia să se producă. În cele din urmă, în 1532, la şase ani după ce Henric s‑a îndrăgostit fără speranţă de Anne şi la zece ani după ce a zărit‑o pentru prima dată, Anne a cedat.

La mijlocul lunii ianuarie 1533, era deja însărcinată. Perspectiva unui moştenitor l‑a îmboldit pe Henric să treacă la acţiune, iar evenimentele s‑au succedat apoi cu repeziciune. La 25 ianuarie, Anne şi Henric s‑au căsătorit în secret. La 23 mai, o lege specială a Parlamentului a declarat căsătoria dintre el şi Caterina de Aragon nulă şi neavenită. La Whitsun, Anne a fost încoronată, iar în septembrie a născut o fată, Elisabeta.

Se poate să fi fost dezamăgirea faptului că întâiul lor născut nu a fost un băiat. Poate cucerirea iubitei, după atâţia ani de preludiu extins, s‑a transformat într‑o uriaşă dezamăgire. Poate că, pur şi simplu, Anne nu era la fel de bună la aşternut ca sora ei, Mary cea neobosită. Oricare a fost motivul, la scurtă vreme Henric s‑a plictisit de noua lui regină.

În ceea ce o priveşte, nici ea nu era mulţumită de performanţele sexuale ale regelui. I s‑a plâns cumnatei sale, lady Rochford, că regele nu se putea lăuda nici cu pricepere, nici cu virilitate. Cu toate acestea, Henric a continuat să se culce cu ea, lăsând‑o gravidă de încă trei ori, fiecare sarcină încheindu‑se cu un avort spontan. Între timp, regele nu s‑a sfiit deloc să se afişeze cu o serie întreagă de amante, încercând să‑şi stimuleze astfel apetitul sexual aflat în declin.

Anne a pus un avort pe seama depresiei provocate de relaţia regelui cu „o altă preafrumoasă servitoare”. În încercarea de a‑şi îndepărta rivala, Anne a cerut sfatul unei doamne din propria suită, vicleana lady Rochford. Când regele le‑a descoperit micile uneltiri, lady Rochford a fost alungată definitiv de la Curte. Disperată, Anne a încercat să canalizeze interesul regelui către verişoara ei, Madge Shelton. Atunci când Henric a descoperit că regina încearcă să‑i manipuleze viaţa intimă, a alungat‑o de la Curte şi pe Madge – dar numai după ce s‑a culcat cu ea, desigur.

Deja Henric suferea de accese de impotenţă, plângându‑se doctorilor: „Am patruzeci şi unu de ani, vârstă la care vigoarea bărbatului nu mai este aceeaşi ca în apriga tinereţe”. Chiar şi aşa, Anne a rămas din nou însărcinată, în 1535. Henric a fost bucuros de veste, dar aceasta nu l‑a împiedicat să‑şi îndrepte atenţia către una dintre doamnele de onoare ale reginei, tânăra şi drăgălaşa Jane Seymour.

Apoi, în ianuarie 1536, Caterina de Aragon a murit. Pentru a marca în calendar data, Henric a organizat un turnir, la care a participat el însuşi, fiind doborât de pe cal. Vreme de mai bine de două ore, a zăcut inconştient. Anne a realizat astfel cât de fragilă îi era poziţia. Dacă regele ar fi murit, în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea

la tron, iar ea s‑ar fi aflat în pericol de moarte. Atacul de panică a făcut‑o să nască prematur, zămislind un băiat deja mort.

Au existat zvonuri că fetusul era diform – un semn sigur că la mijloc existase o vrăjitorie. Henric nu şi‑a asumat paternitatea şi a anunţat că fetusul diform dovedea faptul că şi a doua lui căsnicie se afla sub blestemul incestului – Henric fusese doar iubitul surorii lui Anne înainte să se însoare cu cea din urmă.

Odată Caterina trecută la cele veşnice, Anne s‑a găsit într‑o situaţie extrem de vulnerabilă. Ar fi fost acum foarte simplu pentru rege să declare că prima lui căsătorie fusese, de fapt, valabilă şi, pentru a încheia disputa cu Biserica Catolică, să anuleze mariajul cu Anne şi să‑şi caute o nouă soţie. Peste toate aceste dificultăţi se suprapunea faptul că Anne nu era deloc populară la Curte. Cei care fuseseră de partea Caterinei şi care erau, în secret, încă fideli Bisericii Catolice, o porecliseră „concubina” sau „curva ochioasă”. Pentru a se consola, aceasta a început să flirteze cu diferiţi bărbaţi. Imediat, duşmanii ei au răspândit zvonul că ar avea iubiţi. Henric a auzit şi el aceste clevetiri şi a ridicat miza, spunând că soţia lui s‑a culcat cu o sută de bărbaţi. „Nu s‑a pomenit niciodată vreun prinţ sau vreun bărbat care să se fi împăunat atât de mult cu coarnele infidelităţii”, observa un contemporan de la Curte.

$$$

 ALBERT CAMUS - CUM SĂ TRĂIEȘTI ÎNTR-O LUME DISTRUSĂ

Născut într-un război mondial pentru a trăi un altul, Albert Camus (7 noiembrie 1913 - 4 ianuarie 1960) a murit într-un accident de mașină, având în buzunar un bilet de tren nefolosit către aceeași destinație. Cu doar trei ani mai devreme, devenise al doilea cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, acordat pentru că a scris „cu o seriozitate limpede iluminează problemele conștiinței umane” - probleme precum arta ca rezistență , fericirea ca obligație morală și măsura puterii în vremuri dificile .

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Camus a susținut cu pasiune justiția ; în timpul Războiului Rece, a tăiat Cortina de Fier cu toată forța umanistă a simplei bunătăți . Dar, în timp ce privea lumea cum își arde propriul viitor în groapa de foc a politicii, a înțeles că timpul, care nu are nici partea bună, nici partea greșită, se câștigă sau se pierde doar la cea mai mică și mai personală scară: prezența absolută în propria viață, înrădăcinată în credința că „adevărata generozitate față de viitor constă în a dărui totul prezentului”.

Camus abordează acest lucru cu o emoție poetică într-un eseu intitulat „Partea greșită și partea bună”, care se găsește în superba sa colecție postumă, Eseuri lirice și critice ( biblioteca publică ).

Într-un avertisment premonitoriu împotriva cultului nostru modern al productivității, care ne jefuiește capacitatea de prezență , Camus scrie:

„Viața e scurtă și e păcat să-ți pierzi timpul. Se spune că sunt activ. Dar a fi activ înseamnă tot a-ți pierde timpul, dacă făcând asta te pierzi pe tine însuți. Astăzi e un timp de odihnă, iar inima mea pleacă în căutarea ei înșiși. Dacă încă mă cuprinde o angoasă, e atunci când simt cum această clipă impalpabilă îmi alunecă printre degete ca argintul viu... În momentul de față, întreaga mea împărăție este din lumea aceasta. Acest soare și aceste umbre, această căldură și acest frig care se ridică din adâncurile aerului: de ce să mă întreb dacă ceva moare sau dacă oamenii suferă, din moment ce totul e scris pe această fereastră unde soarele își revarsă din belșug ca un salut adus milei mele?”

Făcând ecou ideii exultante a tânărului Dostoievski de a înțelege sensul vieții la scurt timp după abrogarea sentinței sale la moarte („A fi o ființă umană printre oameni și a rămâne așa pentru totdeauna, indiferent de circumstanțe, a nu deveni descurajat și a nu-ți pierde curajul”, i-a scris Dostoievski fratelui său, „despre asta este vorba în viață, aceasta este sarcina ei”), Camus adaugă:

„Ceea ce contează este să fii uman și simplu. Nu, ceea ce contează este să fii adevărat, și atunci totul se potrivește, umanitatea și simplitatea. Când sunt eu mai adevărat decât atunci când sunt lumea?... Ceea ce îmi doresc acum nu mai este fericirea, ci pur și simplu conștientizarea... Mă agăț de lume cu fiecare gest, de oameni cu toată recunoștința și mila mea. Nu vreau să aleg între partea bună și cea greșită a lumii și nu-mi place să aleg... Marele curaj constă încă în a privi lumina la fel de direct ca moartea. În plus, cum pot defini legătura care duce de la această iubire mistuitoare a vieții la această disperare secretă?... În ciuda multor căutări, asta este tot ce știu.”

Aceste reflecții l-au condus pe Camus la concluzia că „nu există iubire de viață fără disperare de viață” ; din ele el a extras cele trei antidoturi la absurditatea vieții și la întrebarea crucială care se află în centrul acesteia .

Împreună cu George Saunders - care este probabil cel mai apropiat de Camus în vremea noastră - despre cum să iubim mai mult lumea , apoi revedeți antidotul poetic al lui Wendell Berry împotriva disperării .

$$$

 ARDEREA BIBLIOTECII DIN ALEXANDRIA

Pierderea celei mai mari arhive de surse si de cunostinte din lumea antica, Biblioteca din Alexandria, a fost plânsa de toate vârstele. Dar cum si de ce a fost pierduta este înca un mister. Misterul nu exista din cauza lipsei de suspecti, ci din cauza unui exces.

Alexandria a fost fondata în Egipt de catre Alexandru cel Mare. Succesorul lui s-a numit Faraon ca, Ptolomeu al II-lea Soter, a fondat Muzeul Regal sau Biblioteca din Alexandria în 283 î.Hr. Muzeul a fost un altar inchinat muzelor modelat dupa Liceul lui Aristotel în Atena. Muzeul a fost un loc de studiu care a inclus zone de curs, gradini, o gradina zoologica, si altare pentru fiecare dintre cele noua muze, precum si Biblioteca în sine. Aceasta a fost estimata la un moment dat ca a avut peste o jumatate de milion de documente din Asiria, Grecia, Persia, Egipt, India si multe alte natiuni. Peste 100 de cercetatori au trait în timpul Muzeului avand dreptul deplin de a efectua cercetari, a scrie, a tine prelegeri sau traduce si copia documente. Biblioteca a fost atat de mare incat a avut de fapt o alta sucursala sau „fiica” – anume Biblioteca de la Templul lui Serapis.

La inceput Biblioteca nu era deschisa publicului si avea legi stricte. Suveranii ptolemaici erau cunoscuti pentru mania lor de a colectiona astfel de valori spirituale. Ptolemeu al II-lea a cerut tuturor calatorilor care soseau în Egipt sa declare orice manuscris pe care-l aveau asupra lor; textele care nu erau înca în colectie erau copiate înainte de a fi returnate posesorilor (teoretic, cel putin). Caci s-a dovedit ca se înapoiau copii ale acestora, originalele fiind pastrate… Ptolemeu al III-lea a cerut atenienilor manuscrisele cu primele versiuni ale operelor clasice grecesti precum marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle si Euripide. Au fost achizitionate, de asemenea, cartile care au apartinut bibliotecii personale a lui Aristotel, iar marea colectie a Atalizilor (suveranii regatului elenistic Pergam), de peste 200.000 de volume, a fost transferata de asemenea la Alexandria.

Prima persoana de vina pentru distrugerea Bibliotecii este nimeni altul decât Iulius Cezar însusi. În 48 î.Hr., Cezar a fost urmarit de Pompei în Egipt, când a fost brusc oprit de o flota de egipteni la Alexandria. Foarte mult in inferioritate numerica si în teritoriul inamic, Cezar a ordonat navelor în port sa fie incendiate. Focul s-a extins si a distrus flota egipteana. Din pacate, de asemenea, a ars o parte din oras – zona în care se afla marea biblioteca. Cezar a scris de incendiul din port, dar a neglijat sa mentioneze arderea Bibliotecii. O astfel de omisiune insa nu dovedeste nimic.

Povestea a doua legata de distrugerea Bibliotecii este mai populara, datorita în primul rând lui Edward Gibbon in „Declinul si caderea Imperiului Roman”. Dar povestea este, de asemenea, un pic mai complexa. Teofil a fost Patriarh al Alexandriei intre 385 – 412 d.Hr. In timpul domniei sale Templul din Serapis a fost transformat într-o Biserica crestina (probabil în jurul anului 391 d.Hr.), si este foarte probabil ca multe documente au fost distruse atunci. Templul lui Serapis a fost estimat sa detina aproximativ zece la suta din Biblioteca generala din Alexandria. Dupa moartea sa, nepotul lui Chiril a devenit Patriarh. La scurt timp dupa aceea, au izbucnit revolte atunci când Hierax, un calugar crestin, a fost ucis de catre public.

Alexandria a fost mult timp cunoscuta pentru politica sale violente si volatile.Crestini, evrei si pagâni toti traiau împreuna în oras. Un scriitor antic a sustinut ca nu exista nicaieri oameni care au iubit lupta mai mult decat cei din Alexandria. Imediat dupa moartea lui Hierax un grup de evrei care au ajutat la instigarea si uciderea lui au atras mai multi crestini în strada în noapte proclamând ca Biserica era in flacari. Atunci când crestinii s-au grabit în strada sa ii ucida pe cei din multimea evreiasca tot atunci a fost tarata pe strazi si ucisa Hipatia, savanta matematiciana al carei nume a devenit celebru tocmai din cauza acestei atrocitati.

Pentru distrugerea finala este considerat de vina musulmanul calif Omar. În 640 d.Hr musulmanii au cucerit orasul Alexandria. Dupa ce a aflat de „o biblioteca mare care contine toate cunostintele lumii” califul a constatat ca daca vor contrazice Coranul asta va fi considerata erezie si vor fi arse, iar daca acestea vor fi de acord cu Coranul, sunt de prisos. Deci toate textele au fost distruse prin folosirea lor ca iasca pentru baile orasului. Chiar si atunci s-a spus ca le-a luat sase luni sa arda toate documentele.

Nu putem fi insa siguri de aceste detalii pentru ca aceste fapte de condamnare la adresa lui Omar au fost scrise de catre Episcopul Grigorie Bar Hebræus, un crestin care a petrecut o mare parte din timp scriind despre atrocitatile musulmane, fara documente istorice.

Deci, cine a ars pana la urma Biblioteca din Alexandria? Din pacate, de cele mai multe ori scriitori din lumea antica pana la Plutarh au spus ca vina ii apartine aparent lui Cezar (acesta insa a omis-o in biografia sa), pentru Edward Gibbons (un ateu fervent, caruia i-a placut foarte mult sa dea vina pe crestini si Teofil) vinovati sunt crestinii si ura lor, pentru episcopul Grigorie (care a fost deosebit de anti-musulman, acuzandu-l pe Omar fara dovezi) de vina au fost musulmanii.

Chiar daca nu stim adevarul, putem conclude ca toti acestia mentionati mai sus au avut o vina mai mica sau mai mare in distrugerea Bibliotecii.

Tragedia reala, desigur, nu este incertitudinea de a sti pe cine sa dam vina pentru distrugerea Bibliotecii, ci cu atât mai mult sa invatam ca o buna parte din istoria antica, literatura si cunostintele acelor timpuri au fost pierdute pentru totdeauna. Si de acum incolo, sa incercam pe cat posibil sa evitam asta.

Surse:

„Biblioteca disparuta”, de Luciano Canfora