$$$

 ART NOUVEAU

Art Nouveau (Artă nouă) este un stil artistic manifestat comun multora dintre în artelor vizuale, in arhitectura si chiar in moda feminina si masculina de la începutul secolului 20, aproapre în totalitate culturilor occidentale, inclusiv America.

Art Nouveau a fost o misacre artistică tranzitorie, la ceea ce urma să devină modernismul secolului 20. Numele de “Art Nouveau” provine de la numele unui magazin din Parisul anilor respectivi, Maison de l’Art Nouveau, al cărui proprietar, Samuel Bing, expunea şi vindea obiecte de artă catre promovau acea modalitate de tratare a designului.

 Un punct de maxim în evoluţia Art Nouveau a fost Expoziţia Universală din anul 1900, ţinută la Paris, în care acest stil considerat “modern” a fost recunoscut si acceptat de toate clasele sociale. La expoziţia de la Torino din anul 1902, Art Nouveau probabil a atins apogeul său, întrucât majoritatea artistilor europeni, au expus majoritatea creatilor de varf ale artelor vizuale contemprane lor.

Curentul Art Nouveau este uşor de recunoscut datorită liniilor sale curbe, ovale care de multe ori aduc o gratie aproape renescentina. Acelaesi curbe pot fi intalnite si in arhitectura vremii. De asemenea, toate formele folosite anterior în alte stiluri artistice sunt redesenate în Art Nouveau.

Ca mişcare artistică, Art Nouveau, are certe afinităţi cu Confreria Pre-rafaeliţilor şi cu mişcarea artistică a simbolismului. În acelaşi timp, artişti consacraţi precum ar fi Aubrey Beardsley, Edward Burne-Jones, Louis Welden Hawkins, Gustav Klimt şi Jan Toorop pot fi cu uşurinţă consideraţi ca aparţinând mai multor stiluri distincte, dintre care apartenenţa la mişcarea Art Nouveau este doar una.

Comparativ însă cu Simbolismul din pictură , Art Nouveau are un aspect vizual categoric distinctiv şi unic, în timp ce, comparativ cu nostalgia redescoperirii metodelor “clasice”, rafaelite, de către Confreria pre-rafaeliţilor, Art Nouveau este perfect adaptată timpului si noilor descoperiri tehnologice provenite din Revolutia Industriala.

În arhitectură şi decoraţii interioare, artiştii Art Nouveau au evitat cu grijă eclectismul erei victoriene şi excesul ornamental. Designerii Art Nouveau au selecţionat şi modernizat câteva dintre cele mai abstracte elemente ale Rococoului, aşa cum ar fi texturile de tip “flacără” sau “scoică”, folosindu-le consecvent în locul ornamentelor victoriene de tip istoric sau realistic-naturaliste. Corespunzător, Art Nouveau a promovat consecvent utilizarea stilizată a motivelor existente în natură, extinzând domeniul “natural” la orice inspirat de viaţă, de la ierburi marine la muguri florali şi de la formele nevertebratelor, a insectelor în special, la curbele ce se regăsesc în feline şi păsări răpitoare.

Tiffany style 

Louis Comfort Tiffany (1848 – 1933) a fost un artist şi designer american, care a lucrat în artele decorative şi este cunoscut pentru vitraliile formidabile pe care le-a creat. Louis Tiffany este asociat cu dezvoltarea curentului Art Nouveau si patrunderea lui in America de Nord. Tiffany a fost legat printr-o prestigioasă asociatie de designerii cunoscuti in istoria culturii secolului XIX si inceputul secolului XX sub numele de Associated Artists (Artisti Asociati), care au inclus Lockwood De Forest, Candace Wheeler si Samuel Colman. Tiffany concepuse vitralii şi lămpi, mozaicuri din sticla, obiecte suflate in sticla, ceramica, bijuterii, emailuri si obiecte metalice.

Louis Tiffany a inceput ca pictor. El a devenit insa interesat de fabricarea sticlei si diferitele procedee de colorare ale sticlei. Din 1875 a lucrat la mai multi producatori de sere artistice din Brooklyn, ajungand la o perfecta cunoastere a procedeului de productie . În 1879 se asociaza cu Candace Wheeler, Samuel Colman şi Lockwood De Forest pentru a forma Louis Comfort Tiffany & Associated Artists, primul exponent serios al Art Nouveau din America . Conducerea şi talentul lui Tiffany, precum si banii tatălui său şi conexiunile sociale, au condus afacerea nou formata la un succes fara precedent in arta americana. Printre cele mai notabile lucrari au fost o podea opalescentă si plafonul de sticlă comandat pentru White House de către preşedintele Chester A. Arthur (1881) si decoratia interioarelor casei lui Mark Twain in Hartford CT

Dorinta lui Tiffany de a se concentra asupra artei din sticlă a dus la destrămarea firmei în 1885, atunci când Tiffany a ales să-si deschidă propria sa firmă de fabricare a sticlei. Prima afacere cunoscuta sub numele de Tiffany Glass Company, deschisa in 1885, s-a transformat în 1902 in Tiffany Studios. În 1893, compania sa a introdus o linie de produse de arta numite Favrile, sau sticla suflata, care a constat in câteva exemple timpurii ale lămpilor sale, care au fost expuse în 1893 la World’s Fair, în Chicago.

La Expoziţia Universală (1900) din Paris in 1900, el a câştigat o medalie de aur cu ferestrele sale de sticlă pictată numite Four Seasons. In 1905, Tiffany a folosit toate cunoştinţele sale în proiectarea propriei case de 84 de camere, numita Laurelton Hall in Long Island NY, care astazi ocupă o aripa intreaga in Muzeul Morse.

$$$

 BĂTĂLIA DINTRE VASILE LUPU ȘI MATEI BASARAB

Arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669), care a calatorit în Moldova, ne ofera date importante în legatura cu razboiul dintre domnitorul moldovean de origine aromâna Vasile Lupu (in dreapta in imagine) si cel muntean Matei Basarab. Despre Vasile Lupu aflam ca a fost sprijinit de cazacii lui Bogdan Hmelnitki (1595-1657), iar Matei Basarab (in stanga in imagine) de trupele lui Gheorghe Rákóczi II (1621-1660) si de sârbi, bulgari, greci, albanezi si turci. Dupa ce a intrat în Muntenia unde a pradat si a jefuit o buna parte din tara, trupele lui Vasile Lupu si cele cazacesti au fost nimicite de catre ostile lui Matei Basarab si aliatii sai. Iata ce ne spune Paul de Alep despre aceste evenimente:

”În aceasta zi am primit vestea ca domnul <tarii> Vasile si ginerele <sau> cu oastea cazacilor au fost înfrânti si ca o luasera la fuga. Pe când ne aflam în siguranta si auzeam în fiecare zi ca ei învinsesera în patru rânduri pe unguri si pe munteni, pe care îi macelarisera grozav, iata ca dintr-o data stirile au ajuns înfioratoare; oamenii s-au întors în manastiri. Atunci au sosit pe rând ostile cazacesti învinse si fugarite; pe de alta parte a venit stirea ca domnul si ginerele lui au disparut; dar marti înainte de Rusalii[1], au sosit pe neasteptate si au intrat în curte într-o stare jalnica. Ei au înstiitat îndata pe Hmelnitki despre cele întâmplate.

S-a confirmat atunci ca stirea ca învinsesera de patru ori pe unguri, armata // munteneasca si pe sârbi[2] si ca nimeni nu li s-a putut împotrivi pîna ce s-au apropiat cale de o zi de drum de Târgoviste, <orasul de> scaun al domnului Tarii Românesti. Matei Voievod a iesit <din oras>  si a pornit împotriva lor cu o oaste mare, alcatuita din munteni, unguri, sârbi, greci albanezi, bulgari si turci[3]. Atunci seimenii lui Vasile “Grecul”[4] s-au napustit asupra lor[5] si când au ajuns la cortul domnului l-au pradat si au împuscat pe Matei Voievod în picior[6] cu un glont care a doborât calul pe care calarea. Însa el a rezistat pâna seara <când> si-a scos cizma plina de sânge. Îndata a încalecat pe alt cal pentru a continua lupta.

Întreaga sa ostire se învoise sa se închine si sa se supuna lui Vasile si cazacilor dar în clipa aceea Domnul nostru, care schimba vremurile, a trimis tunete, fulgere, traznete, ploaie si grindina mare ca pietrele, asupra oastei lui Vasile si a cazacilor, caci vântul le era potrivnic[7]. Însa moldovenii au tradat si ei si au fost învinsi iar cazacii nu-si mai puteau slobozi pustile din cauza ploii mari. Atunci oastea munteana a descarcat asupra lor lovituri de tun si de pusti si i-a atacat. Moldovenii au fost primii care au luat-o la fuga, urmati de cazaci care s-au întors învinsi, pe când muntenii, urmarindu-i cu sabia la sold, i-au macelarit cumplit. A fost // un ceas de jale. Muntenii n-au încetat sa-i nimiceasca timp de trei zile, luând pe multi în prinsoare. Cât despre cei care au scapat cu fuga si au venit la Iasi, acestia si-au aruncat toate armele pentru a se ascunde.

Domnul Vasile si ginerele sau si câtiva oameni au scapat apucând drumul Galatilor, apoi acela al Moldovei, <mergând> pe cai neumblate, de teama urmaririi. Înfrângerea lor s-a întâmplat în dupa-amiaza <zilei> de marti, înaintea joii Înaltarii[8]. Vestea a sosit la Iasi în trei zile, desi din Moldova pâna în Tara Româneasca este o distanta de zece zile de mars.

Intrarea domnului, dupa cum am spus mai înainte, a avut loc într-o marti cu opt zile înaintea Rusaliilor. Ostasii cazaci care au supravietuit au ramas trei zile, apoi s-au întors în tara lor din cauza marii ridicari a preturilor care a avut loc în zilele acelea, caci li se vindea o pâine mare, rotunda, cu un piastru. Timus, fiul lui Hmelnitki, a ramas câtva timp acolo, apoi a plecat, pentru a se duce la tatal sau, caci se astepta sa-i trimita ajutoare. Dar nu i le-a trimis pentru ca <tatal sau> era suparat pe el.

Vasile <Lupu> a ramas singur, fara nimeni lânga el. În fiecare clipa se spunea ca dusmanii sai veneau cu o armata ca sa îl ia pe neasteptate într-o noapte; si a doua ratacire era mai rea decât cea dintâi. <Si> el si noi eram într-o spaima necurmata, tot timpul, noaptea si ziua. Cât despre doamna, fiul sau, averea sa si toate bunurile sale[9], el trimisese sa i le duca prin Polonia si Camenita // si le asezase într-o cetate întarita de piatra care atârna de el, numita Suceava. El a strâns acolo bauturi si alimente multe, de teama unui fapt care de altfel s-a si întâmplat.”

Surse:

Calatori straini despre Tarile Române, vol.VI, partea I, îngrijita de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p.87-88.

Note:

[1] 19 mai 1653

[2] Este vorba de mercenarii sârbi din armata lui Matei Basarab, asa-numitii seimeni.

[3] Despre oastea lui Matei – în care predominau curtenii – vezi M. Costin, Opere, p. 153.

[4] La origine, Vasile Lupu este aromân din Albania, zona Epirului. Dupa alte surse, el s-ar fi nascut în Arbanasi, un sat din Bulgaria în care au emigrat mai multi albanezi si aromâni din Epir.

[5] Este vorba de lupta de la Finta (17/27 mai 1653). Vezi Miron Costin, op. cit., p. 153; Letopisetul Cantacuzinesc, pp. 110-112; G. Kraus, op. cit., pp. 157-159; Hurmuzaki, V/1, pp. 19-20 etc.

[6] Fapt confirmat de M. Costin: „au nemerit si pre Matei Voda cu un glont de sinetu aproape de încheietura genunchiului” (Miron Costin, op. cit., p. 154).

[7] De o asemenea furtuna vorbeste si Letopisetul Cantacuzinesc si M. Costin, Opere, p. 154. Dupa o alta informatie, în timpul luptei „s-a pornit o ploaie mare si le-au udat (cazacilor) iarba de pusca”, ceea ce a usurat victoria lui Matei Basarab (Relatiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. si România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII-lea, II, 1633-1673, Moscova 1968, p. 240).

[8] 17 mai 1653

[9] Tezaurul lui Vasile Lupu, depus mai întâi la Cetatea Neamtului (Miron Costin, Opere, p. 143) si apoi la Suceava, era apreciat la doua milioane de galbeni (Hurmuzaki V/1, p. 6; vezi si G. Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 155)

$$$

 ABORIGENII TASMANIEI

Triburile din insula Tasmania au fost complet exterminate de catre colonizatori inca din secolul al XIX-lea, inainte de a putea incepe studierea lor. Ultima reprezentanta a populatiei bastinase din Tasmania a murit in 1877.

Nu stim multe lucruri despre ei. Exista doar observatii dispersate stranse la un loc de catre H. Ling Roth in valoroasa lucrare Aborigenii Tasmaniei (1890). Insa cultura lor a murit o data cu ei. Toate limbile tasmaniene indigene au fost pierdute. Astazi se fac eforturi pentru a le reconstrui dintr-o lista de cuvinte.

Tasmania a fost locuita inca de acum 35.000 – 40.000 de ani. Locuitorii au ramas izolati inca de acum 10.000 de ani, cand nivelul marii a scazut, facand ca Tasmania sa se desparta de Australia.

Pana ca europenii sa ajunga in Tasmania, aborigenii erau impartiti in noua grupuri etnice. In 1803, cand britanicii s-au stabilit pe insula, populatia numara intre 5000-10000 de oameni. Datorita bolilor aduse de acestia, la care ei nu aveau imunitate si datorita persecutiei si a razboiului, numarul lor a scazut pana la 300 in anul 1833.

In imaginea alaturata puteti vedea ultimii tasmanieni (Truganini, in dreapta jos fiind ultima persoana care a supravietuit).

Datorita izolarii, mica populatie tasmaniana n-a putut beneficia de noile descoperiri tehnologice. Cand europenii au ajuns pe aceasta insula, ei inca isi mai confectionau sulite, unelte din oase, fiind poate cei mai simpli oameni de pe Pamant.

O ipoteza spune ca hrana era usor de obtinut si tasmanienii nu aveau nevoie de tehnologie sau unelte mai avansate pentru a putea supravietui. Tasmanienii erau nomazi si calatoreau in functie de schimbarile climatice sau pentru a cauta hrana. Se hraneau cu fructe, pesti sau diverse specii de mamifere. Un fapt interesant este ca intotdeauna populatiile izolate, ce au trait mii de ani in acelasi mediu inconjurator, au ramas la un statiu cultural, intelectual si tehnologic primitiv.

Primul european care a ajuns pe insula a fost un olandez pe nume Abel Tasman, in 1642. In 1803 britanicii aveau sa infiinteze aici prima colonie. In Tasmania au fost trimisi 21 condamnati, cativa supraveghetori, ofiteri si alti oameni liberi. Dupa cateva luni, colonia numara aproximativ 100 de oameni. Intre anii 1803 si 1853 au fost adusi in Tasmania aproximativ 75.000 de condamnati.

In ce priveste modul de viata, oranduirea economica si sociala, tasmanienii se deosebeau prea putin de australieni si traiau la fel ca ei, in mici comunitati vanatoresti. Erau mult mai saraci, poate si mai primitivi decat australienii.

Breton si Widowson au pornit probabil, de la o interpretare crestina a religiei, sustinand ca la tasmanieni nu exista nici cea mai mica idee religioasa. Si in literatura sovietica s-a enuntat parerea ca tasmanienii reprezentau un stadiu prereligios al dezvoltarii. Insa acest lucru este putin verosimil. Desi informatiile despre religia tasmanienilor sunt extrem de putine, avem cateva temeiuri de a presupune ca au existat credinte religioase in randul tasmanienilor.

La tasmanieni, au existat elemente de totemism. Acestia respectau interdictii alimentare si nu consumau pestii cu solzi, ci doar moluste. Evident, este probabil sa nu fi avut vreo legatura cu religia, insa este greu de spus ce altceva ar fi putut provoca aceasta prejudecata.

Tasmanienii ingropau mortii in pamant, in aer liber, iar deasupra mormintelor se ridicau mici colibe din joarde si scoarta de copac. Unii purtau cu ei oase de-ale mortilor. Nu aparusera vrajitorii sau samanii. Chiar si magia medicala era intr-o stare embrionara.

Tasmanienii se temeau de spiritul noptii. Acestia credeau in spirite rele care apar noaptea. Este posibil ca la originea acestei frici sa fie teama de atacuri nocturne prin surprindere. In orice caz, aceasta frica este legata de niste reprezentari animiste. Intr-o relatare a lui Davis este mentionat numele spiritului rau al noptii – Namma. La tasmanieni n-a existat cultul unui Dumnezeu ceresc. Este insa posibil ca anumite imagini mitologice sa fi fost legate de obiceiul initierii, la care exista unele dovezi (cicatrici pe corpul tasmanenilor, sau existenta unor scanduri rotitoare pe care femeile nu indrazneau sa le priveasca).

Tasmanienii au fost victimele colonizarii, un alt genocid uman ce a mai completat o fila din istoria umanitatii, victime ale persecutiei si mai ales, a bolilor aduse de invadatori.

Bibliografie:

S.A. Tokarev – Religia in istoria popoarelor lumii

$$$

 BAUHAUS

Terminarea primului război mondial a însemnat pentru Germania nu doar o înfrângere, ci o pace umilitoare, al cărei rezultat a fost acordarea unor despăgubiri de război imposibil de plătit. Repercusiunile sociale au fost dezastruoase rezultând o sărăcie generalizată, o pauperizare accelerată a celor ce nu fuseseră niciodată săraci, ci doar aparţinuseră unei clase de mijloc, la apariţia a numeroase acte de violenţă socială şi ducând mai târziu, în mod direct , la instaurarea nazismului.

In aceasta perioada, Walter Gropius, arhitect, constructor şi educator de valoare al Germaniei imperiale, are ideea înfiinţării unei instituţii artistice complexe prin fuzionarea unora din şcolile artistice şi de meserii ale Weimar-ului care erau disfuncţionale. Astfel, după propuneri şi aprobări oficiale din partea “tinerei”, dar conservativei Republicii de la Weimar, Gropius decide crearea unei instituţii de educaţie mixte, de stat, o combinaţie între o şcoală superioară de arte frumoase, o şcoală de meserii în construcţii şi decoraţiuni interioare şi un institut superior de arhitectură. Staatliches Bauhaus, cunoscut astazi sub numele de Bauhaus, devine numele instituţiei nou-născute la data de 1 aprilie 1919, prin fuzionarea a două instituţii artistice de educaţie, cândva în floare, dar aflate atunci în derivă: Großherzogliche Sächsische Hochschule für Bildende Kunst (“Şcoala de arte frumoase a marelui ducat al Saxoniei“) şi Kunstgewerbeschule Weimar, o fostă şcoală de meserii în domeniul artelor frumoase şi decorării interioare.ba-2

La conducerea Bauhaus-ului se afla acelaşi Walter Gropius. Gropius a argumentat în mod repetat că odată cu terminarea războiului o nouă perioadă istorică începuse. Ambiţia sa declarată era ca să creeze un nou stil arhitectural, care să reflecte această nouă perioadă. Întrucât atunci era perioada producţiei de masă, care începuse să ia avânt pretutindeni în lumea industrializată, arhitectura, designul, mobilierul, artefactele şi decoraţiunile interioare trebuiau să reflecte aceasta în cel mai tranşant mod posibil. Viziunea programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spaţii ambientale funcţionale, ieftine, practice şi reproductibile cu ajutorul producţiei de masă, fiind în acest fel accesibile tuturor. Strâns legate de cele de mai sus, Gropius dorea ca artefactele să constituie un alt grup de produse, de data aceasta relativ accesibile material, dar care să se încadreze armonios în spaţiile ambientale construite cu ajutorul producţiei de masă.

Pentru a ilustra ideile mişcării, Gropius şi întreg grupul de arhitecţi şi artişti Bauhaus au iniţiat şi apoi au publicat propria lor revistă, numită “Bauhaus”, precum şi o serie de cărţi strânse într-o colecţie proprie numită “Bauhausbücher“. Liderul designului şi al tipăririi proiectului a fost Herbert Bayer. Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc, crează şi lucrează împreună, realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică in decoraţiuni interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume

Bauhaus – Weissenhof Siedlung (Cartierul Weissenhof) din Stuttgart (1927), a fost la vremea respectivă un exemplu de triumf al stilului Bauhaus, arhitectural, conceptual, expoziţional, ambiental şi locuibil.

Walter Adolph Gropius

 

Walter Adolph Gropius (1883-1969) s-a nascut în Berlin, ca cel de-al treilea fiu al lui Walter Gropius, specialist în arhitectură şi construcţii, angajat la stat. La fel ca tatăl său, Walter Gropius a fost arhitect. Clădirile concepute de el foloseau materiale foarte moderne pentru vremea respectivă: beton, beton armat, structuri de oţel şi cărămizi de sticlă. Nu întâmplător lucrările sale arhitecturale sunt comparate frecvent cu artefacte vizuale, adesea cu picturi abstracte. În 1919 Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o şcoală de artă, design şi arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât şi un curent artistic foarte influent în arhitectura, artele plastice, designul, mobilierul şi decorările interioare ale secolului 20. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc, crează şi lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică de decoraţiuni interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume.

Bauhaus “Perioada Dessau” 1925 – 1932

 

La Dessau, după planurile arhitectului Walter Gropius, se ridică şi clădirea atât de cunoscută, devenită emblemă a mişcării sub numele de “Clădirea Bauhaus din Dessau”, care a devenit sediul şcolii pentru perioada următoare, 1925 – 1932, cea mai complexă şi înfloritoare din întreaga sa istorie.

Spre exemplu, în 1927, stilul Bauhaus precum si cei mai faimoşi promotori ai săi au influenţat semnificativ expoziţia “Die Wohnung” (“Locuinţa”), organizată de Deutscher Werkbund în Stuttgart Unul din punctele de maximă atracţie a fost un complex de locuinţe experimental, Weissenhof Siedlung, care a fost atunci şi apoi a continuat să fie de-a lungul timpului unul din locurile în care mulţi ar fi dorit să locuiască

După mutarea întregii pleiade Bauhaus la Dessau, un grup de profesori şi colaboratori de-ai lor, mai conservatori şi mai dornici de a executa ceea ce guvernul conservator al Republicii încerca să le impună, au rămas la Weimar, înfiinţând o şcoală de design industrial, cunoscută ulterior sub numele de “Universitatea Tehnică de Arhitectură şi Inginerie Civilă”, care şi-a schimbat numele în 1996 în Universitatea-Bauhaus Weimar.

Bauhaus “Perioada Berlin” 1932 – 1933

 

Walter Gropius a fost urmat la conducerea Bauhaus de Hannes Meyer, care la rândul său a predat conducerea lui Ludwig Mies van der Rohe. Simultan, din diverse motive, printre care tensiunile interne din mişcarea târzie Bauhaus au fost esenţiale, şcoala se mută la Berlin, perioadă ce coincide şi cu preluarea conducerii de către van der Rohe.

Ascensiunea nazismului înspre controlul total al puterii în Germania începutului anilor 1930 a afectat fatal Bauhaus, ca şi multe alte intreprinderi intelectuale şi artistice. Datorită creşterii continue a presiunii politice, Staatsliches Bauhaus este în final închisă, în 1933, la ordinele specifice ale regimului nazist.

De fapt, atât Partidul nazist cât şi alte grupuri politice fasciste se opuseseră continuu mişcării Bauhaus de-a lungul anilor 1920, văzând-o sau doar pretextănd că o văd ca “un cuib de comunişti”, în special datorită artiştilor originari din Rusia. Unii dintre arhitecţii ce contribuiseră la arhitectura complexului Weissenhof au găsit ulterior refugiu în Rusia si Occident, fapt care a agravat contradicţia şi a întărit radicalismul autorităţilor naziste, după preluarea puterii de către Adolf Hitler. Astfel, scriitori nazişti propagandişti, aşa cum au fost Wilhelm Frick şi Alfred Rosenberg, au numit şcola Bauhaus “ne-germană” şi au criticat cu asprime stilul şi realizările sale de orice factură. Ba chiar mai mult, au categorisit mişcarea Bauhaus, alături de alte mişcări artistice moderniste, ca fiind reprezentate tipice ale artei degenerate şi deci total opuse direcţiei naţional-socialismului şi aspiraţilor celui de-al Treilea Reich “milenar” şi “rasei ariene.”

Bibliografie, note si citate:

 The New Architecture and the Bauhaus, Walter Gropius, 1955.

$$$

 CAMERA DE CHIHLIMBAR

Nota: Chihlimbarul, numit si „ambră galbenă”, este o piatră pretioasă de culoare galbenă, transparentă, translucidă sau opacă, cu incluziuni translucide sau opace, fiind de origine organică si anume răsina fosilă. Chihlimbarul nu este ambră adevărată. Vârsta chihlimbarului este apreciată de până la 260 milioane de ani. Provine din răsina arborilor din acele vremuri, care cu timpul s-a solidificat ca o substantă amorfă, fără să fie un mineral. În România singura exploatare de chihlimbar a fost în satul Colti, Buzău. [Wikipedia]

Camera de Chihlimbar se afla în Palatul Ecaterina din Tsarskoye Selo de langa Sankt Petersburg, fiind o camera complet decorata cu panouri de chihlimbar şi oglinzi prinse de panouri cu ajutorul unor frunze de aur. Acesta camera a fost creata în secolul al XVIII-lea si a fost distrusa in timpul celui de al Doilea Război Mondial. Camera a fost recreata în 2003.

Înainte de a fi pierduta (diastrusa sau furata), Camera de Chihlimbar a fost denumita de multe ori ” a opta minune a lumii” datorită frumuseţii sale originale si singulare. La origine , Camera de Chihlimbar a reprezentat o capodopera creata de maestrii germani şi rusi. Constructia Camerei de Chihlimbar a durat între 1701 – 1709 în Prusia. Camera a fost conceputa de sculptorul german baroc Andreas Schlüter şi construita de către meşterul danez in chihlimbar Gottfried Wolfram şi a rămas la Berlin City Palace până în 1716, când a fost oferita de regele Prusiei Friedrich Wilhelm I aliatului său, ţarul Petru cel Mare al rusilor.

În Rusia, Petru cel Mare a extins camera si a remodelat-o de trei ori, urmasii lui au remodelat-o inca de doua ori. Camera a cuprins la sfarsitul acestor remodelari mai mult de 55 de metri pătraţi şi conţinea peste şase tone de chihlimbar.

Camera de Chihlimbar a fost jefuita in timpul celui de-al doilea război mondial de către Germania Nazistă şi adusa la Königsberg (Kaliningrad) in Prusia Orientala. Camera s-a pierdut sau a fost distrusa în haosul de la sfârşitul războiului.

Camera de Chihlimbar, asa cum am mentionat, a fost construita intre anii 1701 –1706 pentru a fi instalata in Palatul Charlottenburg, rezidenta lui Friedrich I-ul, primul rege al Prusiei. Camera a fost construita la îndemnul si rugamintea celei de-a doua soţii a regelui, Sophie Charlotte. Conceptul camerei şi designul acestei capodopere a fost facut de maestrul barocului german Andreas Schlüter. Creatia conceptului lui Schlüter a fost implementata de Gottfried Wolfram, cunoscut artizan la curtea regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei, cu ajutorul meşterilor lucratori in chihlimbar Ernst Schacht şi Turau Gottfried din Danzig (Gdansk).

Deşi iniţial destinate pentru Palatul Charlottenburg, dupa ce panourile au fost completate au fost instalate in rezidenta din Berlin a regelui. Petru cel Mare, tarul Rusiei, in vizita lui din 1716, a admirat-o profund. Friedrich Wilhelm I, fiul primului rege, incercand sa cimenteze o alianţă ruso-prusaca împotriva Suediei, a oferit-o Rusiei. Astazi, Camera de Chihlimbar reprezinta un efort comun al meşterilor germani şi rusi. După o serie de 5 renovari si o reconstructie totala, camera de chihlimbar ocupa astazi mai mult de 55 de metri pătraţi şi conţine peste 6 tone de chihlimbar modelat.

La scurt timp după începutul invaziei germane a Uniunii Sovietice în al Doilea Război Mondial, soldaţii germani au dezasamblat Camera de Chihlimbar în termen de 36 de ore, sub supravegherea a doi experţi. La 14 octombrie 1941, Rittmeister Graf Solms-Laubach a dispus evacuarea a 27 de lăzi spre orasul Königsberg în Prusia de Est, pentru montarea vestitei camere în castelul orasului.

În vara anului 1944, Königsberg a fost puternic bombardat de britanici, orasul suferind daune grele. Intre 21-24 ianuarie, conform ordinelor lui Hitler si sub comanda lui Albert Speer, bunurile culturale ale orasului au fost transportate spre Germania. Camera de Chihlimbar nu a mai fost văzuta din nou niciodata. Diverse rapoarte au aparut ocazional, atestand că parti din Camera de Chihlimbar au supravieţuit războiului. Într-adevăr, două elemente din decoratiile camerei (dar nu panourile de chihlimbar în sine) au fost în cele din urmă redescoperite.

În 1979, a început un efort de reconstrucţie la Tsarskoye Selo (Rusia), bazat în mare măsură pe fotografii alb-negru ale Camerei de Chihlimbar originale. Dificultăţile financiare ale proiectului au fost rezolvate cu ajutorul a 3,5 milioane de dolari donati de compania germana Ruhrgas AG. Până în 2003, munca titanica a artizanilor rusi a fost finalizata. Nouă cameră a fost dedicată de catre preşedintele rus, Vladimir Putin si cancelarul german Gerhard Schröder, aniversarii a 300 de ani de la intemeierea oraşului Sankt Petersburg.

Bibliografie, note si citate:

Scott-Clark, Catherine; Adrian Levy. The Amber Room: The Untold Story of the Greatest Hoax of the Twentieth Century. London: Atlantic Books. 2004

$$$

 CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN

Acum 2000 de ani, lumea era condusa de romani. De la haos la razboaie civile, Imperiul roman a devenit si mai puternic, imbratisand si unind sub acelasi nume zeci de culturi diferite. Din Anglia pana-n Africa, din Siria pana-n Spania, unul din 4 oameni de pe Pamant traiau sub legea Romana.

Imperiul Roman din primul secol combina brutalitatea cu luxul civilizatiei, cucerind noi teritorii prin teroare, tiranie si lacomie.

Nasterea Imperiului Roman este ingropata in mituri. Arheologii au luat urmele primelor asezari in Paletine Hill, acestea datand de acum 750 de ani i.e.n.

Descoperirile se leaga de legenda care spune ca Roma a fost fondata in 21 aprilie 753 i.e.n.

Latinii s-au asezat in zona Romei acum 1000 de ani i.e.n. Duceau o viata simpla, primitiva. Se ocupau cu crescutul animalelor precum porci, oi, capre, bovine si traiau in colibe facute din lemne si paie.

Cum au reusit acesti oameni sa puna bazele unui oras ce mai tarziu avea sa domine lumea?

Ascensiunea Romei nu era inevitabila, dar a beneficiat de avantaje inca de la inceput. Roma se intindea doar la cativa kilometri de mare si de posibilitatea unui comert. Italia este pazita de Alpi la nord si de mare in tot imprejurul ei.

Romanii au fost influentati de greci. Acestia s-au stabilit in sudul Italiei de astazi, si au format orase precum Cumea si Tarentum, aducand cu ei si tehnologia lor avansata. Romanii au invatat de la greci diverse lucruri, precum scrisul si cititul. Nici religia nu a fost ocolita, aproape toata mitologia romanilor fiind derivata din mitologia greaca: Jupiters – Zeus, Mars – Ares, Venus – Afrodita etc.

Grecii nu au fost singurii migratori care s-au stabilit in peninsula. La nord, etruscii s-au asezat in regiunea Toscana si Umbria acum 1000 – 900 ani i.e.n.

Etruscii s-au dezvoltat ca agricultori si viticultori, dar si ca artizani ai unei ceramici deosebite. Au fost considerati mai avansati tehnologic fata de vecinii lor. Minele de plumb, cositor, fier sau cupru au furnizat materia prima pentru o metalurgie din care se aprovizionau pana si grecii sau cartaginezii. Etruscii s-au organizat in orase-sate incepand cu secolul 8 i.e.n.

Herodot spune ca etruscii provin din regiunea anatoliana Lidia, dar Dionis din Halicarnass atesta faptul ca de fapt etruscii erau locuitori nativi ai Etruriei, care isi spuneau Rasenna. Acest mister al originii etruscilor a condus catre numeroase studii, incepand cu secolele XV si XVI, continuand si in prezent. De asemenea, nici limba etrusca nu este foarte bine descifrata, majoritatea informatiilor pe care le avem despre etrusci provin din surse romane.

Patria de origine a etruscilor se numea Tuscia. Dar Thyscia (citit tuscia) era numele stravechi al Tisei, vecina cu Muntii Apuseni, de unde au plecat etruscii. Acest lucru confirma indubitabil ca Tuscia italiana a conservat numele originar al patriei etruscilor. Chiar numele Tisei consemnat documentar in secolul al XI-lea alaturi de Tyscia, este de origine etrusca, el insemnand „putin”, posibil nume dat acestui rau in comparatie cu fluviul Dunarea.

Etruscia era o societate predominant urbana, jucand un rol important in dezvoltarea comertului. Etruscii extravaganti erau privind de romani ca fiind slabi si decadenti. Si etruscii au imprumutat din cultura grecilor multe elemente.

Etruscii nu aveau obiceiul sa scrie epopei precum grecii, ci foloseau scrisul mai mult pentru ritualuri, precum triburile din Dacia. Se remarca o similitudine intre anumite cuvinte etrusce si corespondentele lor romanesti, ceea ce ar duce spre concluzia ca ambele limbi au avut la baza fondul vechi european. Iata aici cateva cuvinte: ame – mama, ati – tata (tati), carath – grad, nuk – nu, terg – targ, vinus – vin.

In jurul anilor 650 – 600 i.e.n, etruscii au traversat Tiber si au ocupat Latium.

Formarea Imperiului Roman

Dupa instaurarea imparatului Augustus, in anul 27 i.e.n, s-a ales forma de conducere monarhica. Augustus a ales pentru sine termenul de princeps, iar regimul instaurat de el a dat perioadei de inceput a imperiului (secolul 1 – 3 i.e.n.) numele de principat.

Diocletian si Constantin cel mare au inaugurat monarhia absoluta de drept divin, si au deschis epoca dominatului (sec. 4 – 5).

Imperiul Roman este cel mai vast si compact imperiu al antichitatii, una din cele mai unitare si durabile macroformatiuni statale din istoria omenirii. Imperiul Roman s-a extins prin cuceriri, unind pentru prima si singura data toate hotarele limitrofe Marii Mediterane, transformand-o intr-o Mare Internum. Intre granitele Imperiului Roman, care insumau peste 10.000 de kilometri, traiau pe o suprafata de 3,3 milioane pe km. patrati aproximativ 50 – 60 de milioane de locuitori. Circa 1 / 5 din populatia din acea vreme a globului.

In timpul dinastiei Antoninilor (96 – 192) Imperiul Roman a atins apogeul expansiunii teritoriale si a puterii militare.

Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, si-a consolidat pozitia prin infrangerea rivalului sau la putere, Marc Antoniu, in batalia de la Acium din anul 31 i.e.n. Gaius a declansat un amplu proces de restructurare a tututor institutiilor statului, fiind constient ca anii de razboi civil au lasat Roma intr-o stare de anarhie si ca societatea romana nu era inca pregatita sa accepte controlul total al unui despot.

Gaius a reusit sa castige simpatia tuturor. A desfiintat armatele sale si a organizat alegeri in urma carora a fost ales in functia de consul.

In anul 27 i.e.n. a returnat puterea Senatului Romei si s-a oferit sa renunte la suprematia militara peste Egipt, insa Senatul Roman nu numai ca l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei si Siriei. Mai tarziu, Senatul i-a dat si titlul de Augustus, insemnand „cel venerat”.

Data de 27 i.e.n. este considerata in mod oficial ca fiind inceputul Imperiului Roman. Fiind cel care facea regulile, a inventat si o noua functie, si anume cea de imparat al Romei, oferind controlul intregii armate romane. El folosea insa adesea titlul civil de „Princeps”.

La 19 august, anul 14 e.n. Augustus a lasat la conducere locul lui Tiberius, fiul sotiei sale Livia Drusilla, dintr-o alta casatorie.

Mai tarziu, in vremea imparatului Claudius, (41-54) imperiul s-a extins si in Britania, iar in vremea imparatului Traian (98-117) imperiul isi va atinge maxima intindere. Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia si unele parti din Arabia.

Incetarea razboaielor de cucerire ar fi avut ca efect imediat reducerea numarului de sclavi si implicit scaderea productivitati si rentabilitatii marii propietati.

La dezvoltarea provinciilor secolul al II lea contribuie si imparatul Hadrian, care usureaza fiscalitatea si anuleaza datoriile acestora fata de Roma. Cucerirea Daciei a consolidat economia si finantele statului roman.

Imparatul Hadrian, ce a domnit intre 117 si 138, a decis sa abandoneze Mesopotamia si partile Daciei de est, care fusesera incluse in Moesia.

Caderea Imperiului Roman – In asteptarea barbarilor

Dupa multe razboaie a urmat si o perioada de pace. Insa nu pentru mult timp. Secolul al III-lea a fost dominat de o anarhie militara, ce a dus la un haos total. Legiunile isi proclamau comandanti ca imparati si au avut loc multe razboaie civile.

Imparatul Aurelian (270-275) in urma conflictelor civile si impartirea in doua a imperiului, a decis in anul 271 sa abandoneze provincia Dacia.

Secolul al III-lea a adus declinul Imperiului Roman. Imparatul Constantin in incercari disperate de a reunifica imperiul, a dat un edict de toleranta religioasa (anul 313), in urma caruia crestinismul a devenit o religie favorizata, sperand ca sub un singur zeu va reusi sa potoleasca si sa uneasca oamenii.

A infiintat si o noua capitala, „Roma Secunda”, devenita cunoscuta sub numele de Constantinopol.

Ultimul imparat care va conduce pentru o scurta vreme intreg imperiul a fost Theodosius I, 394 – 395. In anul 380 a proclamat crestinismul ortodox ca religie oficiala, iar in 381 a fost tinut la Constantinopol al doilea sinod ecumenic.

Dupa anul 395 niciun imparat nu va mai conduce Imperiul Roman. Oficial, nu erau doua imperii, unul de Apus si unul de Rasarit. Ci era un imperiu cu doi imparati.

In anul 410 vizigotii condusi de Alaric au devastat Roma. Imperiul de vest s-a accentuat in vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuand sa piarda teritorii.

Nu mai era cale de intoarcere, indiferent ce s-ar fi facut. Imparatii romani ajunsesera niste marionete ale unor comandanti germanici.

Romulus Augustulus a fost inlaturat de la putere in anul 476 de Odoacru, un comandant german din armata romana, recunoscandu-l in schimb pe Zeno (474-491) ca singurul imparat roman.

Imperiul roman din orient a trecut mai usor de pericolele barbare din secolul V. Iustinian (527-565) a incercat chiar sa recucereasca occidentul roman. Romanii au recucerit Italia, dar economia romana s-a prabusit din pricina razboaielor.

Dupa multe razboaie, romanii pierd din nou teritorii. Italia a fost atacata de lombarzi iar sudul Spaniei va fi pierdut din nou.

In vremea lui Iustinian, romanii au platit un tribut scump ca sa pastreze pacea, orientand atentia imperiului la est.

In anul 800, papa de la Roma, Leo III l-a incoronat pe regele francilor Charlemagne ca imparat al romanilor, ducand la formarea Imperiului Romano-german.

In perioada dinastiei macedonene (867-1056) imperiul a inceput sa-si revina, cucerind parti din estul Anatoliei, Siria, Armenia, sudul Italiei si intreaga peninsula Balcanica.

Istoria Imperiului Roman a avut parte de multe urcusuri si coborasuri. In jurul anilor 1081 – 1118 imperiul a inceput cruciadele impotriva musulmanilor, profitand de pe urma acestora.

In secolul XIV, Anatolia a fost cucerita de turci, iar otomanii vor trece in Europa in 1354, ocupand Gallipoli. In 1453 otomanii cuceresc Constantinopolul, iar apoi in 1461 si Trapezuntul, marcand astfel sfarsitul imperiului roman.

De ce s-a prabusit Imperiul Roman?

Una din teorii spune ca degradarea agriculturii a cauzat declinul economic al Imperiului. Din pricina multor migratori, Imperiul a inceput sa se clatine. Orasele romane nu erau construite pentru a suporta un numar foarte mare de oameni, iar insuficienta mancarii a putut fi una din cauzele inceperii declinului. Zone intregi au fost desertificate si multe animale au disparut. Sclavia si taxele prea mari au fost un alt motiv. Acestea au fortat fermierii sa renunte la agricultura si sa se mute in orase. Lipsa mancarii, a apei, aparitia unor boli, au fost picaturi ce au ajutat la caderea Imperiului Roman.

Inflatia si taxele prea mari au dus la inchiderea minelor, slabind si mai tare economia.

Adrian Goldsworthy, un istoric englez, sustine ca Imperiul Roman s-a sfarsit din pricina razboaielor civile frecvente si legiunile romane, pentru controlul Imperiului. Armata fiind slabita, si depinzand de o societate tot mai slabita, nu avea cum sa castige lupta cu numarul dusmanilor care era din ce in ce mai mare.

Autoritatea centrala fiind slabita din pricina razboaielor civile tot mai dese, problemele sociale si economice, au dus la o incapacitate politica de a mentine controlul.

Joseph Tainter, in cartea sa „The Collapse of Complex Societies”, spune ca agricultura s-a degradat, in timp ce populatia a crescut. Romanii in schimb au incercat sa rezolve aceasta problema cucerind noi teritorii. Ca o consecinta a cresterii Imperiului, si cheltuielile au crescut.

Dovezile din scheletii descoperiti arata ca oamenii au fost sub-nutriti, iar conditiile tot mai degradante au dus pana la urma caderii acestei societati.

Conditiile foarte precare in care traiau oamenii au dat nastere la aparitia unor boli si epidemii. William McNeil, in urma unor studii, spune ca intre anii 165 si pana in secolul III populatia Imperiului de Vest s-a injumatatit.

O alta teorie spune ca si crestinismul a avut un rol in declinul Romei, facand populatia mai putin interesata de sloganul „aici si acum” asteptand in schimb rasplata in ceruri.

Istoricul Vegetius spune ca declinul Imperiului a survenit din pricina mercenarilor germani infiltrati la comanda legiunilor romane. „Germanizarea” ca un rezultat al diluarii culturii, loialitatea catre comandantii Romani si nu catre guvernul Roman, a dus probabil la sfarsitul acestui Imperiu.

Vergetius sustine ca nu prabusirea economiei si industriei a dus la prabusirea Romei, ci a declinului agriculturii si a pamantului care nu mai era cultivat, deseori din pricina invaziilor barbare.

Imperiul fiind macinat de numeroase pericole, atacuri externe; rascoale din peninsula si din provinciile Galia, Egipt, Africa; nesiguranta drumurilor fapt ce pagubea economia; luptele pentru tron, in care adesea erau implicate si legiunile au dus intr-un final la sfarsitul unui imperiu cu o istorie sangeroasa, plina de cuceriri si razboaie.

Sfarsitul Imperiului Roman de Apus a marcat sfarsitul unei ere, si inceperea uneia noi, Evul Mediu.

Emil Cioran spunea ca „a fost nevoie ca barbarii sa distruga Imperiul roman pentru ca Europa sa se poata naste.”

$$$

 CONSTANTIN TĂNASE, RUȘII ȘI INVAZIA

“Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie”

Pe 5 iulie 1880, la Vaslui, un orasel de provincie in care, de obicei, “nu se petrece nimic“, s-a nascut Constantin Tanase, fiul lui Ion si al Elenei, doi oameni de treaba care-si duceau traiul destul de greu, din putinul pe care il cistiga Ion Tanase ca laborant intr-o farmacie. Familia locuia intr-o casa taraneasca, situata pe strada Husilor. De mic, Constantin, singurul copil al familiei, a fost crescut cu snoave si povesti spuse cu haz de mama sa, Elena.

La scoala nu a fost un elev prea stralucit, dar nici n-a repetat vreo clasa. Cele mai mari note le-a avut la muzica si gimnastica, iar mari batai de cap i-a dat limba germana, la care nu a izbutit sa invete decit o poezie. Doua au fost motivele pentru care Constantin Tanase s-a indepartat timpuriu de joaca obisnuita a colegilor sai: concertele fanfarei militare din gradina publica si reprezentatiile din gradina “Pirjola”, unde aveau loc spectacole ale unor actori populari ca Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Inspirat de aceste “productii”, Tanase si-a injghebat, impreuna cu citiva colegi, o “trupa”, iar drept scena a fost ales beciul casei, unde au fost prezentate fragmente din “Mesterul Manole”, “Capitanul Valter Maracineanu” si “Constantin Brancoveanu”.

Tanase a jucat pentru prima data pe cind era elev la gimnaziu. Intr-o vara, sosita in turneu la Vaslui, trupei lui Segalescu i-a lipsit un actor, care a fost inlocuit de Tanase, nelipsit de la repetitii. Dupa acest “debut” s-a gindit sa se faca actor, cu toate ca tatal sau dorea sa-l vada “impiegat cu sapca rosie” la CFR. In 1896, Constantin Tanase a absolvit cele patru clase gimnaziale si, indemnat de mama sa, a incercat sa dea examen de admitere la Liceul Militar din Iasi. A fost cea mai mare deziluzie a vietii sale, dar si intiia manifestare de revolta. La vizita medicala, tinarul aspirant la haina de ofiter a fost respins in favoarea unui fiu de colonel, lucru care l-a contrariat teribil, deoarece era proba la care isi facea cele mai putine griji.

Revoltat, a dat buzna in incaperea in care erau triati candidatii si a facut scandal, dar fara nici un rezultat. Dupa acest esec, s-a gindit sa plece la Braila, la Liceul “Nicolae Balcescu”, dar, dupa citeva luni, a abandonat cursurile, din lipsa de bani. In timpul hoinarelilor prin Braila, Tanase s-a intilnit cu Ion Adam, invatator si scriitor, care i-a propus sa-l suplineasca in postul de invatator, el urmind sa plece in Belgia, pentru niste cursuri. Astfel, la 18 ani, Constantin Tanase a ajuns invatator la scoala din comuna Cursesti, plasa Rahova. Chiar daca la inceput locuitorii nu l-au primit cu incredere, pe parcurs a reusit sa-i cistige de partea sa, cu duhul blindetii. Din nefericire, Tanase nu a fost privit cu ochi buni de directorul scolii si de alti “oameni pizmasi”, care au facut tot posibilul sa scape de tinarul pedagog. Tot cu sprijinul lui Ion Adam, a reusit sa fie numit invatator suplinitor la scoala din catunul Hirsoveni, comuna Poenesti, unde invatase si Alexandru Vlahuta. Aplicind o metoda de predare originala, in care muzica si gimnastica ocupau un loc de frunte, Tanase a reusit, in scurt timp, sa-si aduca elevii la scoala. Apoi, s-a ocupat si de parintii scolarilor, ajutindu-i sa cunoasca regiunea, prin “mici excursii”, in timpul carora le preda istoria si geografia.

In scurt timp, invatatorul cu “nasul mare” ajunsese cel mai indragit om din comunitate si toate ar fi fost bune daca notarului si unui avocat de prin partea locului nu le-ar fi casunat pe popularitatea lui, si au facut tot posibilul sa-l dea afara. Ramas iarasi fara un loc de munca, pe 14 octombrie 1899, Constantin Tanase a plecat voluntar la Regimentul 1 Geniu Bucuresti. Acest lucru a insemnat si despartirea lui de Vaslui, oras pe care nu l-a mai revazut decit doar in turneele Teatrului de revista “Carabus”, cind isi si vizita parintii. La “Carabus”, timp de aproape 20 de ani, a reusit sa creeze tot ce este mai reprezentativ in umorul romanesc si in teatrul de revista. A facut din scena bucuresteana un fel de post de avangarda, sustinind cu mare eleganta si talent ideologia bunului simt, infierind chestiunile exagerate din politica, textele sale putind caracteriza si societatea actuala:

În ţara asta, ţara pâinii

Să aibă pâine chiar şi câinii

Guvernul nostru ne obligă

S-avem o zi de mămăligă

Lor ce le pasă cum e trăiul

Scumpiră trenul şi tramvaiul

Scumpiră tot, la cataramă

Până şi pâinea şi tutunul

Şi când înjuri pe şleau de mamă

Ei, cică, eu fac pe nebunul.”

“Teoria mea-i uşoară

Toată viaţa e o scară

Pe care, ca şi la moară

Toţi o urca şi-o coboară”

Crezind cu adevarat in nevoia unei atitudini active in fata raului, Constantin Tanase a promovat, la fel ca si Bernard Shaw, ideile potrivit carora “Sinceritatea este un pericol numai pentru ignoranti” si “Idealurile se aseamana cu stelele: nu poti ajunge la ele, in schimb te poti orienta“. Cit timp a fost director la “Carabus”, Constantin Tanase a lansat tineri artisti, nume sonore mai tirziu — Maria Tanase, Horia Serbanescu.

Tănase a murit în Bucuresti în 1945. Există zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roşie invadatoare. În orice caz, o altă sursă oferă informaţii de circumstanţă despre moartea sa, care par mai plauzibile. ( Blocaj renal in urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi – ciudata indicaţia doctorului)- informaţie dată de nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru. Potrivit acestei surse, Tănase încă mai juca în Bucureşti un an după sosirea ruşilor, şi a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi care aveau obiceiul să “rechiziţioneze” toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând “Davai ceas“. Tănase a compus un cuplet pe care l-am postat ca moto. merita citit inca o data:

“Rău era cu “der, die, das”

Da-i mai rău cu “davai ceas”

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo, tovărăşie”

“Algoritm de calcul al pensiei”

Altă chestie

E scoaterea la pensie

Astăzi eşti funcţionar

Însă mâine pensionar.

 

Poate te interesează

Pensia cum se calculează.

Ei, uite cum se calculează:

Din 35 de ani servici

Care vor fi socotiţi

Scazi primii ani de şcoală

Şi absenţele de boală,

Zilele de sărbătoare,

Orele suplimentare,

Plus un an şi patru luni.

Tragi o linie şi aduni.

 

Pe urmă împarţi la cinci, apoi

Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,

Scazi anul când te-ai născut,

Adaugi tot ce-ai scăzut

Şi la cifra ce-a ieşit

Pui un zero la sfârşit.

Anii pentru însuraţi

Se vor socoti dublaţi

Adică ani de război

Socotind că-n vremea asta

Te-ai războit cu nevasta.

 

La totalul obţinut

Pui trei zero la-nceput

Scazi anii de celibat

Ridici restul la pătrat

Şi-astfel într-o primă fază

Afli sumele de bază.

Apoi le extragi la toate

Rădăcinile pătrate

Şi la suma dobândită

Aplici cota cuvenită,

Care nu trebuie să fie

Mai mare de 5 la mie.

 

Din suma rămasă brută

Scazi 4 şi 8 la sută

Trei la mie la pompieri,

Impozitul pe averi.

Supracota respectivă,

Taxele pentru colivă,

Cinci la sută pentru dric,

Pe urmă nu mai scazi nimic.

 

Din totalul rezultat

Verşi 2/3 la stat

Şi restul ţi se cuvine, nu ştiu dacă mă exprim bine