$$$

 S-a întâmplat în 18 martie1906: La această dată, inginerul Traian Vuia (1872-1950), pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, constructorul primului avion din lume (brevetat, în Franţa, la 17 martie 1903), a realizat, la Paris, primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul, folosind exclusiv mijloace proprii de bord (aparatul s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său).

Meritul lui Traian Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul.Traian Vuia a venit pe lume în 17 august 1872, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi, localitatea îi poartă, în semn de recunoştinţă numele. Surducu Mic face parte din Banat, dar la acea vreme regiunea Banatului se afla sub stăpânire austro-ungară. Din acest motiv, Vuia a fost considerat mult timp ca fiind de origine maghiară sau austriacă.

Între anii1884 și 1892, Traian Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. Dupa ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară.După absolvirea facultăţii, Vuia trebuia să ia decizia care-l va orienta pe calea destinului. Putea să trăiască decent, profesând avocatura, sau să rişte ca să-şi vadă visul împlinit. 

A ales să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică ideile la Paris. Astfel, în 1902 porneşte către capitala Franţei – considerată la acea vreme si „capitala aeronauticii”. Aici spera să obţină un sprijin material şi o recunoaştere a proiectelor sale de zbor. Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul „aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul Francez. Românul va contacta marile figuri ale aeronauticii din acea perioadă, pentru a-i consulta în legătură cu aparatul său de zbor. Adresându-i-se lui Victor Tatin, acesta i-a atras atenţia că aparatul Vuia are nevoie de un motor uşor, dar foarte puternic. În replică, inventatorul a declarat ferm „Voi face acest aparat!”.

În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul a fost primit cu scepticism: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră”. Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi brevetează în acelaşi an apartul de zbor conceput el. De acum, toate eforturile lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil. Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care să înzestreze aparatul „Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure propulsia şi sustenaţia. „Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, avea să declare inginerul câţiva ani mai târziu.

În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic. „Vuia I” era un aparat de zbor cu aspectul unui liliac, cu aripi repliabile ca o umbrelă. După o serie întreagă de experimente, Traian Vuia avea să facă, la 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, prin mijloce proprii. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne.

Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Din acest moment, Traian Vuia va face o serie de observaţii legate de comportarea „aeroplanului-automobil” în zbor. Pentru asigurarea stabilităţii în aer avea nevoie de o propulsare mai puternica. Cu un motor de tip Antoinette şi cu o serie de modificări, aparatul „Vuia 1” s-a transformat în „Vuia 2”, brevetat în 1907, în Belgia. Acest aparat avea performanţe mult sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă.În capitala Franţei, Traian Vuia a încercat permanent să influenţeze destinul românilor din Transilvania, ducând o adevărată campanie pentru unificarea cu România. Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, a pus, la 30 aprilie 1918, bazele Comitetului Naţional al Româmilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia va publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. 

De asemenea, Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) unde, prin relaţiile care le cultivase, şi-a adus o importantă contribuţie la unficarea românilor. Cu această ocazie a publicat lucrarea „Le Banat” spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub pseudonim o colecţie de articole apărute în Austro-Ungaria, în care erau calomniate celelalte puteri participante la Conferinţa de pace, Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Tot în acest context, din proprie iniţiativă sau în urma unor sfaturi primite din ţară, a intrat în francmasonerie, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, se pare, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie, şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti din fostul Imperiu cu România.

Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în timpul celui de-al doilea război mondial, inginerul român a creat în 1943 „Frontul Naţional al Românilor din Franţa”. Această organizaţie a acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, care lupta împotriva ocupaţiei germane.Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse se vor concretiza în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu palete ale turbinelor. 

Între 1918-1925, el a conceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 ţine o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionat. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele puteau transporta doar mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, avea să dezvăluie abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasgeri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită.

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat. Savantul nu a fost ferit de problemele cu care se confruntă un vizionar.În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: „Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…” 

Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în România. În vremea primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru ministerul francez al apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. În 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

https://biblacad.ro/UPC-Vuia.html

https://www.scientia.ro/biografii/41-biografii-fizica/2623-traian-vuia-zborul.html

https://www.ro.biography.name/inventatori/65-romania/212-traian-vuia-1872-1953

http://tvr1.tvr.ro/traian-vuia-la-romani-care-au-schimbat-lumea_22922.html

&&&

 S-a întâmplat în 18 martie 1994: În această zi, a murit actriţa Gina Patrichi. Eugenia Margareta Elena Patrichi, pe numele său la naştere, a venit pe lume la 8 martie 1936, într-o casă din Strada Cazărmii nr. 56 din Bucureşti, fiind al doilea copil al familiei lui Grigore Patrichi, șef de laborator la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic, şi a Elenei Patrichi.Încă de mică, cea alintată Gina, demonstra o fire băiețoasă și dinamică, şi manifesta o fascinaţie aparte pentru teatru, fiindcă alături de alţi copii, inclusiv de fratele său, Mircea, crea scenete, stabilea distribuţii şi își realiza costume.A urmat Școala „Ion Creangă”, apoi Liceul de fete „Domnița Ileana”, unde, la serbările școlare, recita poezii și juca în piese de teatru.

Pasiunea pentru teatru devenea din ce în ce mai puternică, Gina era nelipsită de la spectacolele Teatrului Armatei, era fascinată de afişele care anunţau piesele de teatru. A crescut alături de spectacolele în care a putut admira actori remarcabili, de la Irina Răchițeanu-Șirianu, Mihai Popescu, la George Calboreanu, George Vraca, Maria Filotti, Sonia Cluceru, Lucia Strurza Bulandra, Jules Cazaban.Gina Patrichi a luat, pentru o perioadă, şi lecţii de balet, la școala condusă de Floria Capsali. A parcurs apoi liceul de chimie, însă atenţia sa nu era îndreptată decât spre lecturi din Coșbuc și Eminescu, de poezii recitate în fața oglinzii. Actrița Emma Romano a fost persoana providenţială pentru cariera sa ulterioară, acordându-i câteva lecţii şi încurajând-o să-şi urmeze pasiunea.

În anul 1952, fără ştirea părinţilor, se înscrie la examenul de la Institutul de Teatru, unde va recita „Mama” lui George Coșbuc, în fața comisiei formate din: Aura Buzescu, Al. Șahighian, George Dem. Loghin și A. Pop Marțian. Comisia îi sugerează că este prea tânără pentru a deveni studentă la teatru, însă după trei zile, află că este admisă, la doar 16 ani şi cu studiile medii neîncheiate.Va studia la clasa profesoarei Aura Buzescu, însă va frecventa şi celebra terasă Mon Jardin, unde cântau Gabi Mezei, Johnny Răducanu, Geo Reininger și Micki Ampoițan. Gina şi colegii ei studenţi au început să întârzie sau să absenteze de la cursuri, iar în anul III, profesoara Aura Buzescu, recunoscută pentru fermitatea ei, avea să o exmatriculeze pe Gina Patrichi, recunoscută, altfel, ca una dintre cele bune studente.Viitoarea mare actriţă avea să parcurgă o perioadă de dezamăgiri, a încercat să se alăture trupelor de amatori ale Caselor de Cultură, a cochetat cu circul, a încercat să se angajeze la o fabrică de tricotaje şi a fost bibliotecară la fostul Cazino din Stațiunea Mamaia.

În vara anului 1956, află că Teatrul de Stat din Galați avea nevoie de actori şi, graţie talentului său, este angajată. La 21 octombrie 1956, a debutat pe scena teatrului din Galaţi, în rolul Mariana Pleșoianu, în spectacolul „Nota zero la purtare” de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, în regia lui Valeriu Moisescu.Au urmat, pe scena gălăţeană, spectacolele „Don Gil de… Ciorap Verde”, de Tirso de Molina, regia Crin Teodorescu, în 1957 – rolul Dona Ines, „Gâlcevile din Chiogia”, de Carlo Goldoni, regia Valeriu Moisescu, tot în 1957 – rolul Lucietta, „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu, regia Valeriu Moisescu, în 1958 – rolul Gena, „Nora”, de Henrik Ibsen, regia Ariana Kuner, în 1959 – rolul Nora, „Poveste din Irkutsk”, de Arbuzov, regia Vlad Mugur, în 1962 – rolul Valia, „Celebrul 702”, de Alexandru Mirodan, regia Vlad Mugur, în 1961 – rolul Miss Pope, „Taina”, de Horia Stancu, regia Gheorghe Jora, în 1963 – rolul femeii de stradă, şi „Umbra”, de Evghenii Șvarț, regia Gheorghe Jora, în 1963 – rolul Anunțiata.

În anul 1964, Gina Patrichi se transferă la Teatrul Bulandra din Capitală, unde debutează, la 29 ianuarie, alături de George Oancea, Marcel Anghelescu și Victor Rebengiuc, în rolul Corinei din „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, regia Valeriu Moisescu.Au urmat roluri remarcabile realizate pe scena de la Bulandra, câteva dintre acestea fiind „Clipe de viață” de William Saroyan, regia Liviu Ciulei, în 1964 – rolul Kitty Duval, „D-ale carnavalului”, de Ion Luca Caragiale, regia Lucian Pintilie, în 1966 – rolul Mița Baston, „Victimele datoriei”, de Eugen Ionescu, regia Crin Teodorescu, în 1968 – rolul Madeleine, „Puricele în ureche”, de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, în 1969 – rolul Raymonde Chandebise, „Acești nebuni fățarnici” de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, în 1970 – rolul Silvia, „Elisabeta I”, de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, în 1974 – rolul Caterina de Medici,„Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, în 1975 – rolul Nastasia, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, regia Cătălina Buzoianu, în 1976 – rolul reporterei, „Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie”, de Jan Otcenasek, regia Valeriu Moisescu, în 1984 – rolul Maria Dockalova, „Hamlet” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, în 1985 – rolul Gertruda, „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu, regia Cătălina Buzoianu, în 1986 – rolul Ivona, „Forma mesei” de David Edgar, regia Ion Caramitru, în 1991 – rolul Verei Rousova sau „Teatrul comic” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete, în 1992.

În anul 1988, Gina Patrichi s-a aflat şi pe scena Teatrului Naţional din Cluj, în „Antoniu și Cleopatra”, de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, în rolul Cleopatrei.Gina Patrichi a jucat în numeroase producţii pentru cinema, alături de actori excepţionali precum Emil Botta, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ștefan Mihăilescu-Brăila, George Constantin, Draga Olteanu Matei, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, George Mihăiță, sau Florin Zamfirescu.În anul 1964, a debutat în film, în „Cartierul veseliei”, regia Manole Marcus, alături de Toma Caragiu, Olga Tudorache, Ilarion Ciobanu şi Tanți Cocea, iar primul rol important a fost, în acelaşi an, Roza Ianoși, în „Pădurea spânzuraţilor”, regia Liviu Ciulei, o ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu, film premiat, chiar la Festivalul de la Cannes, un an mai târziu.

Au urmat rolurile din „Procesul alb”, regia Iulian Mihu, în 1965 – Ana-Maria, „Felix și Otilia”, în 1972 – Olimpia, „Bariera”, regia Mircea Mureșan, tot în 1972 – Țuțuleasa, „Trecătoarele iubiri”, regia Malvina Urșianu, în 1974 – Hanna, „Dincolo de nisipuri”, regia Radu Gabrea, în 1974 – Vetina Berechet, „Nemuritorii”, în 1974 – Ioana, „Saltimbancii”, regia Elisabeta Bostan, în 1981 – Lisette, „Burebista” şi „Capcana”, ambele în 1980, „Cântec pentru fiul meu”, regia Constantin Dicu – Eliza şi „Probă de microfon”, regia Mircea Daneliuc – reportera TV Luiza – ambele tot în 1980. De asemenea, Gina Patrichi a fost admirată în „Pe malul stîng al Dunării albastre”, în 1983, în rolul fostei artiste Alexandra Bengescu „Zaza”, „Un saltimbanc la Polul Nord”, în 1984 – Paulette, „Sezonul pescărușilor”, regia Nicolae Oprițescu, în 1985 – Bătrâna vilegiaturistă, „Moromeții”, în 1987 – Maria Moromete („Guica”), „Figuranții”, regia Malvina Urșianu, în 1987 – Zaza, „Duminică în familie”, în 1988 – pensionara sau „Hanul dintre dealuri”, regia Cristiana Nicolae, în 1988 – Aspasia.

La televiziune, Gina Patrichi a jucat în filme sau seriale precum „Neînfricații”, regia Iulian Mihu, în 1969 – serial TV, „De ochii lumii”, regia Cornel Popa, în 1971, în serialul TV „Lumini şi umbre” (partea I şi partea a II-a – 1981 şi 1982), regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu şi Mircea Mureşan, în serialul „Fram”, regia Elisabeta Bostan, în 1983 sau în „Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie”, în 1990 – în rolul Marie Dockalova. La Teatrul Naţional de Televiziune, Gina Patrichi a fost distribuită în „Rața sălbatică”, de Henrik Ibsen, regia Petre Sava Băleanu, în 1965, „Troienele”, după Euripide și J.P. Sartre, regia Petre Sava Băleanu, în 1967 – Andromaca, „Surorile Boga”, de Horia Lovinescu, regia Petre Sava Băleanu, în 1967, „Răpirea prea frumoaselor sabine”, de Leonid Andreev, regia Adrian Georgescu și Dan Damian, în 1970, „Cavalerul tristei figuri”, după Cervantes, regia Petre Bokor, în 1971, „Pescărușul” de A.P. Cehov, regia Petre Sava Băleanu, în 1974 – Arkadina, „Cadavrul viu”, de L.N. Tolstoi, regia Cornel Popa, în 1975, „Livada cu vișini”, de A.P. Cehov, regia Cornel Todea, în 1975 – Liubov Andreevna Ranevskaia, „Serenadă pentru două vârste”, de Paul Everac, regia Constantin Dicu, în 1978, „Capcana”, de J.P. Miller, regia Eugen Todoran, în 1980, sau „Stâlpii societății”, de Henrik Ibsen, regia Dan Necșulea, în 1988 – Lona Hessel.

Vocea excepţională a Ginei Patrichi a dat viaţă unor personaje întruchipate magistral, pentru Teatrul Naţional Radiofonic, pentru care a realizat nu mai puţin de 160 de roluri, colaborând cu regizori ca Titel Constantinescu, Mihai Pascal, Constantin Dinischiotu, Paul Stratilat sau Dan Puican.După debutul la radio din anul 1964, în rolul Rozana din piesa „În căutarea adevărului”, de Eugenia Busuioceanu, regia Mihai Zirra, au urmat „Învățătoarea”, de Ștefan Bănulescu, în 1966, „Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu, în 1975, „Casa Bernardei Alba”, de Federico García Lorca, „Cymbeline”, de Shakespeare, în 1978, a fost Frieda din „Castelul”, de Kafka, în 1983, în „Din jale se întrupează Electra”, de Eugene O’Neill, în 1984, „Lotte la Weimar” de Thomas Mann, a fost Martine în „Doctor fără voie” de Molière sau Epancina din „Inocența iubirii” de Dostoievski, „Vocea umană” de Jean Cocteau, „Și dacă-i o minciună”, de Ionel Hristea.A jucat, de asemenea, tot la radio, în „Casa inimilor sfărâmate”, de G. B. Shaw, în 1973, „Licuricii”, de Tudor Mușatescu, 1975, în „Enescu”, de Mihail Davidoglu, în 1981, „Livada de vișini”, în care a jucat alături de George Constantin, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ, Mariana Buruiană, Dana Dogaru, Mitică Popescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, în 1983, sau în „Tango”, regia Dan Puican, în 1991, acesta fiind ultimul ei rol la teatrul radiofonic.

Cariera sa artistică strălucită a fost recompensată cu numeroase premii, printre aceste aflându-se Premiul Festivalului de la Costinesti pentru rolul Zaza din filmul „Pe malul stâng al Dunării albastre”, regia Malvina Urșianu, în 1983, Premiul ACIN pentru acelaşi rol, în acelaşi an, Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul „Antoniu și Cleopatra” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu, în 1988 şi Premiul de excelență acordat de UNITER, la 31 ianuarie 1994. Gina Patrichi a fost căsătorită cu celebrul avocat şi om politic Victor Anagnoste, din iulie 1959, cei doi aducând pe lume o fată, Oana, care s-a născut la 15 aprilie 1966.Marea actriţă a plecat spre veşnicie la 18 martie 1994, în urma unei boli incurabile, la doar 58 de ani.

În anul 1996, apărea volumul „Gina Patrichi. Clipe de viață”, autor fiind fratele actriţei, jurnalistul Mircea Patrichi, iar în 2008, criticul de teatru Mircea Morariu lansa volumul „Carte cu Gina Patrichi”, publicat la Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”.Astăzi, fosta stradă Orlando din Bucureşti, pe care a locuit Gina Patrichi, poartă numele marii actriţe.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gina-patrichi-2713/

http://www.fanitardini.ro/stiri-evenimente/portret-gina-patrichi-25-de-ani-de-la-disparitia-marii-actrite/

https://www.ziarulmetropolis.ro/gina-patrichi-traiesc-unele-momente-pana-la-paroxism/

http://www.rador.ro/2019/03/18/portret-gina-patrichi-o-actrita-de-neuitat/

https://ultima-ora.ro/gina-patrichi-actrita-care-a-alergat-spre-o-noua-tinerete-in-teatru/

https://www.cotidianul.ro/daca-ar-fi-trait-gina-patrichi-ar-fi-implinit-80-de-ani/

$$$

 S-a întâmplat în 18 martie…

- 37: Senatul roman îl proclamă pe Caligula împărat. Caius Iulius Caesar Germanicus (n. 31 august 12 - d. 24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea împărat roman şi al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 până în 41.

- 1314: Jacques de Molay, al 23-lea şi ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, este ars pe rug.

- 1823: S-a născut Constantin D. Aricescu, istoric, scriitor şi publicist; participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească (m.18.II.1886) (Dicţionarul scriitorilor români A-C, 1995)

- 1833, 18/30: Se constituie, la Iaşi, din iniţiativa medicilor Iacob Cihac şi Mihai Zotta, Societatea de Medici şi Naturalişti, având drept scop progresul medicinii şi ştiinţelor naturii, răspândirea cunoştinţelor agronomice, valorificarea bogăţiilor naturale, studierea faunei, florei şi apelor minerale ale Moldovei ş.a. 

- 1842: S-a născut Stéphane Mallarmé, poet şi eseist francez. Stéphane Mallarmé (d. 9 septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet şi critic francez.A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate şi forţă sugestivă. Creaţia sa („Herodiada", „După-amiaza unui faun", „Poezii") constituie o expresie viguroasă şi originală a poeziei moderne.

- 1844 (pe stil vechi: 6 martie): S-a născut Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov, compozitor rus (d. 1908)

- 1856, 18/30: A fost semnat, la Paris, Tratatul de pace care a încheiat războiul Crimeii (1853-1856); partea din Tratat referitoare la Principatele Române prevedea înlăturarea protectoratului rus (care dura de 25 de ani), menţinerea suzeranităţii otomane, dar sub garanţia colectivă a marilor puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardinei), convocarea unor Adunări ad-hoc pentru a consulta populaţia din Principate dacă doreşte sau nu unirea Moldovei cu Ţara Românească

- 1858: S-a născut Rudolf Diesel, inginer german, inventator al motorului cu aprindere prin compresie care-i poartă numele (brevetat în 1892) (m.29/30.IX.1913)

- 1861: Se proclamă Regatul Italiei.

- 1866: Este adoptată Legea învoielilor agricole (legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor). Legea a fost înăsprită în vremea guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu, când s-a instituit execuţia silită a tocmelilor agricole.

- 1871: Insurecţia populaţiei pariziene; este instaurată „Comuna din Paris" (nume dat guvernului insurecţional instaurat la această dată); înfrântă, la 28.V.1871, de armata guvernamentală cu sprijinul Prusiei

- 1871: S-a născut Frederick Simpson Coburn, pictor canadian 

- 1882: S-a născut Gian Francesco Malipiero, compozitor, muzicolog şi critic muzical italian (m. 1973) 

- 1887: Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moştenitor al Tronului, conferindu-i-se şi titlul de Alteţă Regală Principe de România.

- 1892:S-a născut (la Roma) Alexandru Duiliu Zamfirescu; prozator şi traducător (traduceri din Jorge Amado şi Francisco Javira); după anul 1919, bogată carieră diplomatică; fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu (m. 1968) 

- 1895: S-a născut Ion Barbu, poet şi matematician român român. Ion Barbu (n. Dan Barbilian, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial „Barbu”) şi al Smarandei, născută Şoiculescu.

- 1896: S-a născut Alexandru Colorian, poet simbolist şi publicist (m. 1971)

- 1899: S-a născut Ion Finteşteanu, actor român de teatru şi film.Ion Finteşteanu (n. Bucureşti - d. 21 octombrie 1984) a fost un celebru actor român de teatru şi de film. A făcut parte din trupa Teatrului Naţional din Bucureşti (1921-1984), fiind numit membru de onoare al acestui teatru (1971). În paralel cu activitatea artistică, a fost profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică şi şef al catedrei Arta actorului. A fost distins cu titlul de Artist al Poporului.

- 1900: Înfiinţarea clubului de fotbal Ajax Amsterdam.

- 1905: S-a născut fizicianul american Thomas Townsend Brown; a fost primul care a descoperit teoria referitoare la legăturile dintre electromagnetism şi câmpurile gravitaţionale ale lui Einstein (m. 1985)

- 1906: Inginerul Traian Vuia (1872-1950), pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, constructorul primului avion din lume (brevetat, în Franţa, la 17.VIII.1903), a realizat, la 18.03.1906, la Paris, primul zbor din lume cu un aparat mai greu decât aerul, folosind exclusiv mijloace proprii de bord (aparatul s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său).

- 1909: S-a născut Barbu Brezianu, istoric şi critic de artă (exeget al operei lui Constantin Brâncuşi), traducător (a realizat prima varinată în limba română a epopeii naţionale finlandeze „Kalevala") şi poet; deţinut politic (din 1952) în lagărul de muncă Capul Midia şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră (m. 2008)

- 1910: A murit filologul elveţian Adolf Tobler; specialist în lingvistică romanică; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1875 (n. 1835)

- 1910: S-a născut prozatoarea Ioana Postelnicu (pseudonimul Eugeniei-Ioana Banu) (m. 2004) S-a născut la Poiana Sibiului în 1910 şi după Liceul „Domniţa Ileana” din Sibiu în 1928 începe cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Cluj. După doi ani, în 1930, se transferă în Bucureşti, continuând aici studiile universitare.În 1937 şi-a început cariera literară la Cenaclul „Sburătorul" al lui E. Lovinescu. A scris o epopee, o frescă a vieţii rurale transilvănene în ciclu Vlaşinilor: Plecarea Vlaşinilor şi Întoarcerea Vlaşinilor, care cuprinde peste 1.000 de pagini, ecranizat de altfel. Acesta descrie viaţa păstorilor din Mărginimea Sibiului (comuna Poiana) cu care scriitoarea are legături de sânge.A primit de două ori Premiul Academiei Române (1943, 1979) şi premiul Uniunii Scriitorilor Români pentru întreaga activitate literară.

- 1913: S-a născut (în Macedonia) George Marcu, folclorist şi compozitor; studii despre folclorul aromân (m.24.XII.1984) 

- 1913: S-a născut René Clément, regizor francez de film, scenarist şi actor (m.17.III.1996)

- 1917: S-a născut (la Herson, Ucraina) Mircea Ionescu-Quintus, scriitor şi om politic liberal; fost preşedinte al PNL (1993-2001); preşedinte al Senatului (1997 - 2000); fost deţinut politic (1948 - 1953) 

- 1921: S-a născut Î.P.S. Bartolomeu (Valeriu Anania), arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului (din 1993) şi mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (întronizat la 25.III.2006); teolog, dramaturg, poet şi traducător; membru de onoare al Academiei Române din noiembrie 2010 (m. 2011)

- 1922: În India, Mahatma Gandhi este condamnat la şase ani de închisoare pentru revoltă; va face numai doi ani.

- 1926: A murit Ioan Paul, profesor de estetică la Universitatea din Cluj, prozator din gruparea „Vieţii româneşti" (n. 1857)

- 1927: S-a născut juristul Ion P. Filipescu; contribuţii în domeniul dreptului civil, al dreptului internaţional privat şi al dreptului comercial internaţional; membru al Academiei Române (m. 2002) 

- 1932: S-a născut scriitorul american John Updike; romanele „Rabbit is rich” (1981) şi „Rabbit at rest” (1990) i-au adus două premii Pulitzer pentru Literatură, în 1982 şi 1991 (m. 2009) 

- 1937: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Horia Moculescu 

- 1940: Al doilea război mondial: Adolf Hitler şi Benito Mussolini se întâlnesc la Brenner pentru o alianţă împotriva Franţei şi a Marii Britanii. 

- 1941: S-a născut Wilson Pikett, cântăreţ afro-american de muzică soul (m. 2006)

- 1946: S-a născut Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician

- 1953: A murit Mihai Costăchescu, istoric şi folclorist; s-a remarcat ca editor de izvoare slavo-române; autor a numeroase monografii istorice despre sate moldoveneşti; membru corespondent al Academiei Române (n.23.IX.1884)

- 1954: A apărut, la Bucureşti, săptămânalul „Gazeta literară", organ al Uniunii Scriitorilor din România.

- 1955: S-a născut P.S. Casian Crăciun (prenumele la botez: Costică), episcopul Dunării de Jos (din iulie 1994)

- 1956: A murit romancierul american Louis Bromfield (n. 1896)

- 1957: S-a născut Horia-Roman Patapievici, scriitor, fizician, filosof şi eseist. 

- 1959: S-a născut Luc Besson, regizor, scenarist şi producător de film francez

- 1960: A murit Vasile Al-George, poet, publicist şi traducător (mai ales din literatura maghiară) (n. 1895)

- 1963: S-a născut Vanessa Williams, actriţă şi cântăreaţă americană, prima femeie de culoare aleasă Miss America, în 1983

- 1964: A murit Norbert Wiener, matematician american (lucrări în domeniile teoriei probabilităţilor, teoriei cuantelor, teoriei relativităţii şi al electrotehnicii); considerat fondatorul ciberneticii ca o nouă ştiinţă („Cibernetica", 1948) (n. 1894). Lucrarea sa, „Cibernetica", a apărut, însă, la zece ani după apariţia lucrării „Psihologia consonantistă", în limba franceză, a medicului român Ştefan Odobleja (autorul primei variante a concepţiei cibernetice generalizate)

- 1965: Cosmonautul sovietic Alexei Leonov păşeşte pentru prima dată în afara unei nave spaţiale (pentru 12 minute).

- 1968: A murit Eugen Cuteanu, compozitor şi violonist, fondator al cvartetului de coarde timişorean ce-i poartă numele (n.28.XII.1900) 

- 1980: A murit (la Locarno/Elveţia, unde se stabilise în ultimii ani ai vieţii) Erich Fromm, psihanalist şi filosof german de origine evreiască; a fost un apropiat al „Şcolii de teorie critică" de la Frankfurt; în 1934 s-a stabilit în Statele Unite (n. 1900)

- 1988: A murit muzicianul Charles Williams Butterfield, cotat printre cei mai buni trompetişti americani albi de dixieland (n.14.I.1917)

- 1991: A murit Maria Holban, istoric (studii de valoare legate, mai cu seamă, de feudalismul timpuriu românesc, secolele XIII-XIV); membru corespondent al Academiei Române (n. 1901)

- 1994: A murit actriţa Gina Patrichi (n. 1936)

- 1996: A murit poetul grec Odysseas Elytis; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1979 (n. 1911)

- 1999: S-a înfiinţat Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă.

- 2002, 18-27: S-a desfăşurat recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România; numărul persoanelor înregistrate - 21.680.974 a scăzut cu 1.129.061 faţă de recensământul din 1992; ponderea populaţiei române în totalul cetăţenilor era de 89,47%.: Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern” a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic. După această dată, cronologia recensămintelor consemnează următoarele: al 2-lea recensamânt s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 - martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, între 5 şi 12 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011

- 2003: Inaugurarea Institutului Naţional de Criminologie, instituţie specializată în cercetare ştiinţifică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei

- 2005: A murit dirijorul israelian Gary Bertini (n. 1927)

- 2007: A murit (la Paris) sculptorul Ovidiu Maitec; membru titular al Academiei Române din 1999 (n. 1925) 

- 2008: A murit Anthony Minghella, regizor de film, scenarist şi dramaturg britanic; câştigător al unui premiu Oscar pentru filmul „Pacientul englez" (1996) (n. 1954)

- 2009: A murit (în urma unui accident de schi) actriţa de film britanică Natasha Richardson; fiica actriţei Vanessa Redgrave şi soţia actorului Liamm Neeson (n. 1963)

- 2011: A murit avocatul şi diplomatul Warren Christopher, fost secretar american de stat (n. 1925).A fost investit în funcţia de secretar de stat adjunct la 26 februarie 1977, şi a servit în această poziţie până la 20 ianuarie 1981. S-a implicat în negocierea Acordurilor Algeriene şi în eliberarea a 52 de ostatici americani din Iran.A condus relaţiile chino-americane cu Republica Populară Chineză şi o comisie legată de drepturile omului. Preşedintele Jimmy Carter i-a acordat, pe 16 ianuarie 1981, Medalia Prezidenţială a Libertăţii, cea mai importantă distincţie civilă a naţiunii

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1827: La această dată, s-a născut pictorul Mişu Popp. Mişu Popp s-a născut la Brașov în 1827, în familia zugravului de biserici Ioan  Popp de Galați. S-a format ca pictor sub influența academismului din Viena, unde a urmat studii universitare de artă. Participant la revoluţia de la 1848, după  înfrângerea mişcării paşoptiste transilvănene, este obligat să se refugieze din Brașov  la Bucuresti. 

În perioada valahă, a jucat alături de braşoveanul  Constantin Lecca un rol important în evolutia artei româneşti, elogiată in presa vremii.  După întoarcerea la Brașov, pe lângă pictarea unor lăcașuri de cult, Mișu Popp s-a remarcat ca un apreciat portretist. Creația sa cuprinde numeroase portrete ale fruntașilor români din Brașov. Mișu Popp face parte dintre pictorii importanti ai celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar criticii spun că locul sau este alături de pictorii vremii, precum Tătărescu sau Aman.Pictorul braşovean Mişu Popp s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. 

A fost prieten și colaborator al unui alt pictor braşovean renumit  - Constantin Lecca, împreună cu care a pictat mai multe biserici, printre care şi Sfânta Treime din Schei. Lecca a fost primul  român care a executat la noi pictură religioasă  în stil occidental. Mişu Popp şi Constantin Lecca, doi braşoveni care au avut multe de spus în arta românească. Are meritul de a fi realizat o impresionantă operă portretistică având ca temă personalităţi istorice, politice, culturale dar şi funcţionari, orăşeni, preoţi de sat şi ţărani. Lucrările sale sunt caracterizate de conventionalism academic, fără a distruge expresia imaginii. Face parte, alături de litograful Carol Popp Szathmary şi de pictorul Constantin Lecca din grupul de artişti ardeleni care au influenţat semnificativ pictura românească a sec. al XIX-lea.

Surse:

Popescu, Elena, „Mişu Popp (1827-1892)”, Muzeul Naţional Brukenthal, Ed. Altip, Sibiu, 2007

Ion Frunzetti: Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București, 1991

http://www.muzeulartabv.ro/docs/cat%20arta%20si%20istorie%20ver%20web%20mic.pdf

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tarabarsei/1932/BCUCLUJ_FP_280068_1932_004_002.pdf

http://artindex.ro/2012/05/16/popp-misu/

http://www.anuarulsargetia.ro/pictura-religioasa-a-pictorului-misu-popp

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1827: La această dată, s-a născut pictorul Mişu Popp. Mişu Popp s-a născut la Brașov în 1827, în familia zugravului de biserici Ioan Popp de Galați. S-a format ca pictor sub influența academismului din Viena, unde a urmat studii universitare de artă. Participant la revoluţia de la 1848, după înfrângerea mişcării paşoptiste transilvănene, este obligat să se refugieze din Brașov la Bucuresti. 

În perioada valahă, a jucat alături de braşoveanul Constantin Lecca un rol important în evolutia artei româneşti, elogiată in presa vremii. După întoarcerea la Brașov, pe lângă pictarea unor lăcașuri de cult, Mișu Popp s-a remarcat ca un apreciat portretist. Creația sa cuprinde numeroase portrete ale fruntașilor români din Brașov. Mișu Popp face parte dintre pictorii importanti ai celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar criticii spun că locul sau este alături de pictorii vremii, precum Tătărescu sau Aman.Pictorul braşovean Mişu Popp s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. 

A fost prieten și colaborator al unui alt pictor braşovean renumit - Constantin Lecca, împreună cu care a pictat mai multe biserici, printre care şi Sfânta Treime din Schei. Lecca a fost primul român care a executat la noi pictură religioasă în stil occidental. Mişu Popp şi Constantin Lecca, doi braşoveni care au avut multe de spus în arta românească. Are meritul de a fi realizat o impresionantă operă portretistică având ca temă personalităţi istorice, politice, culturale dar şi funcţionari, orăşeni, preoţi de sat şi ţărani. Lucrările sale sunt caracterizate de conventionalism academic, fără a distruge expresia imaginii. Face parte, alături de litograful Carol Popp Szathmary şi de pictorul Constantin Lecca din grupul de artişti ardeleni care au influenţat semnificativ pictura românească a sec. al XIX-lea.

Surse:

Popescu, Elena, „Mişu Popp (1827-1892)”, Muzeul Naţional Brukenthal, Ed. Altip, Sibiu, 2007

Ion Frunzetti: Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București, 1991

http://www.muzeulartabv.ro/docs/cat%20arta%20si%20istorie%20ver%20web%20mic.pdf

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tarabarsei/1932/BCUCLUJ_FP_280068_1932_004_002.pdf

http://artindex.ro/2012/05/16/popp-misu/

http://www.anuarulsargetia.ro/pictura-religioasa-a-pictorului-misu-popp

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie 1865: În această zi, a murit scriitorul Nicolae Filimon, unul dintre fondatorii romanului românesc; primul critic muzical român; cronicar teatral. Nicolae Filimon s-a născut la 6 septembrie 1819, la București, fiind al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei. Studiază la Şcoala catihetică din curtea Bisericii Enei, cu dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi în cea a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii. A studiat şi la şcoala de cântareţi bisericeşti a monahului rus Vissarion şi la şcoala de cântăreţi de pe lângă Societatea Filarmonică a lui I. Heliade Radulescu şi C. Aristia.

La vârsta de zece ani este cântăreț la biserica Enei, în parohia tatălui său. Își desăvârșește cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali, iar începând cu anul 1931, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola. Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la sfârşitul vieţii, şi „Conțopist” la Departamentul Credinței.La 26 februarie 1856, în cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează în publicistică la ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici muzicale. În anul 1858, realizează o călătorie în vestul Europei, care va constitui sursa de inspiraţie pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”

În anul 1858, publică în „Naționalul”, nuvela Mateo Cipriani sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, inclusă în volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar un an mai târziu, publică, în același ziar, nuvela „O baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul amintit.La 17 septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar al Comisiei Documentale, iar un an mai târziu, „Naționalul” publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în volumul „Excursiuni în Germania meridională”În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela „Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă reeditându-i şi nuvela „Mateo Cipriani”. În acelaşi an, „Naționalul” publică nuvela „Ascanio și Eleonora”, iar, spre final, în luna decembrie, își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la „Naționalul” cu o cronică intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”.

În anul 1861, „Revista Carpaților” publică nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii” şi debutează, în Independenţa”, cu cronici muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.În noiembrie 1861, începe o colaborare la revista „Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.” Un an mai târziu apare, în „Țăranul român”, basmul „Roman Năzdrăvan”, iar la sfârșitul anului, i se publică și „Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos”.

În mai 1862, este numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului, în acelaşi an „Revista română” a lui Al. I. Odobescu publicându-i în mai multe numere romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, roman care îi va apărea în volum un an mai târziu şi care reprezenta o frescă a societăţii româneşti de la început de secol XIX. Trebuie spus că activitatea de cronicar muzical și dramatic îl va ajuta pe Nicolae Filimon să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai târziu ale romanului „Ciocoii vechi și noi”: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea şi Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir. Datorită romanului său de căpătâi, Nicolae Filimon va rămâne în literatura noastră ca întemeietor al romanului românesc modern, iar prin indermediul personajului Dinu Păturică, el crea în literatura română, tipul parvenitului.

În octombrie 1864, Filimon denea epitrop al bisericii Enei, apoi își reia activitatea de cronicar dramatic la „Buciumul”, revista lui Cezar Bolliac.În anul 1865, publică în „Dâmbovița” ultimul său articol intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, câteva dintre acestea fiind „Jocul bănăţean”, apărut în „Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858, „Literatură poporană. Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21 noiembrie / 3 decembrie 1864, la Bucureşti.Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori, primele tragediene la expoziţiunea de la Paris”, traducere după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24 februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte”, publicată în 1859.Nicolae Filimon a trecut la Domnul la 19 martie 1865, fiind răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

G. Călinescu scria despre el: „Filimon a fost primul nostru critic muzical profesionist, un folclorist cu însemnate merite; romantic și pitoresc în nuvele, dar înzestrat și cu apetența clasicului pentru fizionomii și caractere, el are în roman intuiții balzaciene și siguranța tonurilor fundamentale: de unde şi vigoarea cu care impune genului un model, un personaj, precum și un ideal etic şi social”.

Fostul prim-ministru Ion Ghica, îi făcea lui Nicolae Filimon un portret emoţionant: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/127-nicolae-filimon-1819-1865

https://www.ziarulmetropolis.ro/ciocoii-vechi-și-noi-romanul-lui-nicolae-filimon-oglindă-a-epocii/

https://gorjeanul.ro/bicentenarul-nasterii-lui-nicolae-filimon-nicolae-filimon-creatorul-romanului-romanesc-autentic/

https://www.bucuresti-centenar.ro/nicolae-filimon/

http://www.rador.ro/2019/09/06/portret-200-de-ani-de-la-nasterea-lui-nicolae-filimon-autorul-primului-roman-realist-din-literatura-romana/

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1900: La această dată, avea loc descoperirea Palatului din Cnossos, Creta. Cnossos (Knossos) este un sit arheologic situat la 5 km sud-est de Heraklion, capitala insulei Creta, în care se află ruinele unei importante aşezări şi ale unui palat minoic, descoperite şi restaurate între 1900-1931 de către arheologul englez Sir Arthur Evans. La 19 martie 1900, Arthur John Evans a început săpăturile în Creta, la Cnossos. Celebrul palat este situat la cinci kilometri depărtare de Heraklion, în valea râului Kairatos. Palatul din Cnossos este monumentul cel mai recomandabil al arhitecturii cretane.

Prima aşezare de la Cnossos datează din neolitic, iar palatul ridicat ulterior aici este considerat a fi servit drept reşedinţă a legendarului rege Minos. Cu siguranţă, la Cnossos a fost principalul centru de putere în Creta. Primele săpături arheologice pe scară mare au fost făcute în 1878 de către negustorul şi anticarul cretan Kalokairinos Minos, în timp ce Creta se afla încă sub ocupaţie turcească. Kalokairinus a săpat câteva secţiuni în aripa de vest a palatului. Săpăturile arheologice sistematice se leagă de numele lui Arthur John Evans, directorul Muzeului Ashmolean din Oxford, care a achiziţionat întreaga zonă a sitului, continuându-şi investigaţiile până în 1931.

Sir Arthur John Evans a fost cel care, prin săpăturile arheologice începute în 19 martie 1900, a scos la lumină palatul şi întreaga zonă înconjurătoare, unde s-a aflat o mare parte a oraşului minoic şi mai multe necropole. Evans a restaurat palatul, folosind ca material principal betonul, o tehnică condamnată de către arheologii zilelor noastre ca fiind arbitrară şi dăunătoare stucturii originale minoice. Evans a efectuat mai multe lucrări de restaurare la Palatul lui Minos, cum îl numea el, o mare parte dintre acestea fiind controversate, iar palatul, aşa cum arată în momentul de faţă, este rezultatul imaginaţiei lui Evans şi al ideilor preconcepute despre minoici, cel puţin aşa susţin unii dintre arheologi. După Evans, săpăturile de la Cnossos au fost efectuate de Şcoala Britanică de Arheologie din Atena şi de Serviciul Arheologic al Ministerului Culturii din Grecia. Săpăturile continuă şi în prezent, în paralel cu programul de conservare pentru a opri deteriorarea palatului.

Palatul de la Cnossos a fost ridicat folosindu-se piatra şi noroiul pe post de mortar. În interior, zidurile erau acoperite cu gips alb. Suprafeţele exterioare ale pereţilor erau acoperite cu mai multe straturi de ipsos. Frescele minoice păstrează încă, după 4.000 de ani, culorile vii în care au fost pictate. Cretanii pictau cu coloranţi extraşi din plante aplicate pe tencuiala umedă, creând astfel culori permanente, indestructibile. În partea de vest a palatului au fost descoperite 19 depozite alungite. În fiecare depozit se află două rânduri de vase mari, în total aproximativ 400, dintre care 150 au fost recuperate. La nord, deasupra Sălii Tronului, se află o cameră restaurată de Evans, care conţine copii ale unor fresce minoice, originalele fiind expuse la Muzeul Arheologic Heraklion. Evans a restaurat aceste fresce din bucăţi foarte mici de ipsos, recuperate în timpul săpăturilor. Frescele de pe pereţii palatelor cretane, îndeosebi cele din Cnossos, pot fi puse alături de cele mai bune opere de artă ale lumii antice. Cu toate că în arta cretană au existat teme religioase, ea a avut un caracter mai laic decât cea egipteană sau babiloniană.

Sala Tronului a reprezentat, probabil, o încăpere sacră. Tronul de alabastru se află pe peretele de nord. De-a lungul pereţilor se întind bănci, iar pe podea, în faţa tronului, în centrul camerei, se află un bazin folosit pentru curăţenia rituală. Pe peretele de sud se află o frescă ce reprezintă grifoni, fiare mitice cu cap de vultur, urechi de cal şi cap de leu, care simbolizau puterea regală şi divină. O scară principală duce la apartamentele regale care s-au păstrat într-o stare bună. Partea de est a palatului a avut cinci etaje, în timp ce partea de vest era de trei etaje. Apartamentele reginei aveau ferestre, bănci, un coridor şi camere secundare în care s-a găsit o baie cu apă curentă.Apartamentele regelui sunt construite din blocuri de pietre fără mortar. Holul principal este compus dintr-o cameră cu multiple căi de acces şi coridoare de jur împrejur, asigurând furnizarea luminii şi a aerului. Pe coridorul de vest s-au descoperit vestigiile unui tron impresionant. Palatul reprezintă un complex gigantic de camere, săli şi curţi, acoperind aproximativ 60.000 de metri pătraţi.

La Cnossos au fost descoperite tăbliţe de lut în scrierea numită Liniarul B, cea mai veche formă de scriere în limba greacă. Scribii palatului înregistrau pe aceste tăbliţe detaliile lucrărilor şi administrării principalelor lor industrii, precum producţia de ulei parfumat, aur, vase din bronz, care, textile, precum şi distribuţia de bunuri,ca şi lână, oi şi grâne. Există şi tăbliţe cu silabarul anterior, Liniarul A. În total au fost descoperite peste două mii de astfel de tăbliţe. Scrierea liniară B, în mare parte descifrată astăzi, este alcătuită din 88 de semne, care indică vocale, consoane şi diferite silabe; în afară de acestea, scrierea cuprinde multe semne pentru noţiuni.

La scurt timp de la începerea săpăturilor, întreaga lume a fost fascinată de descoperirile şi restaurările lui Evans. Structura palatului a fost una labirintică. Stâlpi subţiri de lemn susţineau terase şi parcuri, coloanele fiind specifice acestui gen de construcţii.Mulţi arheologi consideră că impunătoarea clădire nu a fost construită ca un palat, ci mai degrabă ca un loc sacru sau un templu cu semnificaţii deosebite. În acest scop ei argumentează că multe dintre picturile şi statuile descoperite aici au un caracter votiv şi reprezintă figuri de preotese în cadrul unor ceremonii speciale, uneori oferind hrană unei zeiţe, legată probabil de fertilitatea pământului. Este posibil ca palatul să fi devenit reşedinţă regală într-o perioadă mai târzie. Palatul a fost distrus pe la anul 1380 î. Hr., în urma unui incendiu.

Primul palat a fost construit la Cnossos pe la anul 2.000 î. Hr. şi a rezistat până în 1700 î. Hr., când a fost distrus de un mare cutremur de pământ, eveniment care a adus sfârşitul a ceea ce arheologii au numit perioada palaţială. Un palat, nou, mai complex, a fost ridicat pe ruinele celui vechi. Această structură anunţa Epoca de Aur a culturii minoice sau perioada neopalaţială. Acest Mare Palat sau Palatul lui Minos a reprezentat realizarea cea mai de seamă a culturii minoice şi centrul celui mai puternic oraş-stat din Creta.Complexul avea funcţia de centru administrativ şi religios, cuprinzând până la 1400 de încăperi din patru aripi, aranjate în jurul unei curţi dreptunghiulare, cu funcţie de centru al întregului complex. Fiecare secţiune a palatului din Cnossos avea un rol special. În partea vestică erau altarele, camerele ceremoniale şi încăperile înguste pentru depozitare, pline cu vase cunoscute sub numele de pithoi. Camera tronului se află în această secţiune.

În partea vestică îndepărtată a complexului se afla marea curte pavată, intrarea oficială în palat. Aripa estică a avut cândva patru nivele, dintre care doar trei s-au păstrat până astăzi. În această parte a complexului se aflau şi camerele rezidenţiale ale elitei minoice conducătoare, atelierele, un altar şi Marea Scară. Alte părţi ale palatului includ apartamente vaste, cu ţevi din teracotă prin care trecea apă curentă şi poate primul exemplu de toaletă în care se trăgea apa.Frescele înfăţişează prinţese, doamne de la curte, peşti, flori şi jocuri ciudate, în care tinerii sar peste tauri impunători. Când au fost descoperite, aceste picturi murale erau fragmentate, unele componente semnificative lipsind. Prin urmare, au fost reconstruite şi înlocuite de Evans şi de artistul Piet de Jong. Există, prin urmare, controverse cu privire la acurateţea reconstrucţiilor, deşi nu se îndoieşte nimeni de natura ritualică şi religioasă a acestor fresce.

În timpul înfloririi culturii minoice, palatul avea unul sau două etaje, fără a mai socoti încăperile de la subsol, unde se aflau pivniţele, atelierele, magaziile de alimente şi arme, precum şi temniţa. Încăperile oficiale ale palatului erau alcătuite din sala mare şi sala mică a tronului şi din săli destinate cultului. Palatul avea o mare reţea de canalizare făcute din conducte de lut ars cu diametre mari şi mici, pentru băi, bazine şi closete.Despre numele lui Minos s-a speculat că ar fi însemnat pur şi simplu „rege”. În miturile greceşti, palatul este numit „labirint”. Complicata construcţie reprezenta o îngrămădire complicată de sute de încăperi. Grecii ahei l-au socotit o clădire din care nu se mai poate ieşi. De atunci, cuvântul „labirint” a devenit sinonim cu o clădire având un sistem complicat de camere şi coridoare. 

Potrivit legendelor, în fundul palatului locuia Minotaurul – o fiinţă pe jumătate om, pe jumătate taur – căruia oraşul Atena îi trimitea în fiecare an şapte tineri şi şapte tinere, victime pe care Minotaurul le devora. Se spune că Minotaurul a fost omorât de eroul atenian Teseu, fiul regelui Egeu. Probabil că mitul despre Teseu a oglindit dependenţa Aticii faţă de Cnossos, la începutul perioadei minoice târzii.

Surse:

https://www.livescience.com/27955-knossos-palace-of-the-minoans.html

https://www.crestinortodox.ro/religie/palatul-knossos-122395.html

https://destepti.ro/palatul-lui-minos-din-knossos

https://www.directbooking.ro/obiectiv-palatul-din-knossos-983.aspx

http://www.nicudurla.ro/palatul-din-knossos-intre-legenda-si-adevar/

http://actualitateabotosaneana.ro/palatul-knossos-din-insula-creta-civilizatia-minoica-ii/