$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1827: La această dată, s-a născut pictorul Mişu Popp. Mişu Popp s-a născut la Brașov în 1827, în familia zugravului de biserici Ioan  Popp de Galați. S-a format ca pictor sub influența academismului din Viena, unde a urmat studii universitare de artă. Participant la revoluţia de la 1848, după  înfrângerea mişcării paşoptiste transilvănene, este obligat să se refugieze din Brașov  la Bucuresti. 

În perioada valahă, a jucat alături de braşoveanul  Constantin Lecca un rol important în evolutia artei româneşti, elogiată in presa vremii.  După întoarcerea la Brașov, pe lângă pictarea unor lăcașuri de cult, Mișu Popp s-a remarcat ca un apreciat portretist. Creația sa cuprinde numeroase portrete ale fruntașilor români din Brașov. Mișu Popp face parte dintre pictorii importanti ai celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar criticii spun că locul sau este alături de pictorii vremii, precum Tătărescu sau Aman.Pictorul braşovean Mişu Popp s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. 

A fost prieten și colaborator al unui alt pictor braşovean renumit  - Constantin Lecca, împreună cu care a pictat mai multe biserici, printre care şi Sfânta Treime din Schei. Lecca a fost primul  român care a executat la noi pictură religioasă  în stil occidental. Mişu Popp şi Constantin Lecca, doi braşoveni care au avut multe de spus în arta românească. Are meritul de a fi realizat o impresionantă operă portretistică având ca temă personalităţi istorice, politice, culturale dar şi funcţionari, orăşeni, preoţi de sat şi ţărani. Lucrările sale sunt caracterizate de conventionalism academic, fără a distruge expresia imaginii. Face parte, alături de litograful Carol Popp Szathmary şi de pictorul Constantin Lecca din grupul de artişti ardeleni care au influenţat semnificativ pictura românească a sec. al XIX-lea.

Surse:

Popescu, Elena, „Mişu Popp (1827-1892)”, Muzeul Naţional Brukenthal, Ed. Altip, Sibiu, 2007

Ion Frunzetti: Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București, 1991

http://www.muzeulartabv.ro/docs/cat%20arta%20si%20istorie%20ver%20web%20mic.pdf

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tarabarsei/1932/BCUCLUJ_FP_280068_1932_004_002.pdf

http://artindex.ro/2012/05/16/popp-misu/

http://www.anuarulsargetia.ro/pictura-religioasa-a-pictorului-misu-popp

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1827: La această dată, s-a născut pictorul Mişu Popp. Mişu Popp s-a născut la Brașov în 1827, în familia zugravului de biserici Ioan Popp de Galați. S-a format ca pictor sub influența academismului din Viena, unde a urmat studii universitare de artă. Participant la revoluţia de la 1848, după înfrângerea mişcării paşoptiste transilvănene, este obligat să se refugieze din Brașov la Bucuresti. 

În perioada valahă, a jucat alături de braşoveanul Constantin Lecca un rol important în evolutia artei româneşti, elogiată in presa vremii. După întoarcerea la Brașov, pe lângă pictarea unor lăcașuri de cult, Mișu Popp s-a remarcat ca un apreciat portretist. Creația sa cuprinde numeroase portrete ale fruntașilor români din Brașov. Mișu Popp face parte dintre pictorii importanti ai celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, iar criticii spun că locul sau este alături de pictorii vremii, precum Tătărescu sau Aman.Pictorul braşovean Mişu Popp s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. 

A fost prieten și colaborator al unui alt pictor braşovean renumit - Constantin Lecca, împreună cu care a pictat mai multe biserici, printre care şi Sfânta Treime din Schei. Lecca a fost primul român care a executat la noi pictură religioasă în stil occidental. Mişu Popp şi Constantin Lecca, doi braşoveni care au avut multe de spus în arta românească. Are meritul de a fi realizat o impresionantă operă portretistică având ca temă personalităţi istorice, politice, culturale dar şi funcţionari, orăşeni, preoţi de sat şi ţărani. Lucrările sale sunt caracterizate de conventionalism academic, fără a distruge expresia imaginii. Face parte, alături de litograful Carol Popp Szathmary şi de pictorul Constantin Lecca din grupul de artişti ardeleni care au influenţat semnificativ pictura românească a sec. al XIX-lea.

Surse:

Popescu, Elena, „Mişu Popp (1827-1892)”, Muzeul Naţional Brukenthal, Ed. Altip, Sibiu, 2007

Ion Frunzetti: Arta românească în secolul XIX, Editura Meridiane, București, 1991

http://www.muzeulartabv.ro/docs/cat%20arta%20si%20istorie%20ver%20web%20mic.pdf

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tarabarsei/1932/BCUCLUJ_FP_280068_1932_004_002.pdf

http://artindex.ro/2012/05/16/popp-misu/

http://www.anuarulsargetia.ro/pictura-religioasa-a-pictorului-misu-popp

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie 1865: În această zi, a murit scriitorul Nicolae Filimon, unul dintre fondatorii romanului românesc; primul critic muzical român; cronicar teatral. Nicolae Filimon s-a născut la 6 septembrie 1819, la București, fiind al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei. Studiază la Şcoala catihetică din curtea Bisericii Enei, cu dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi în cea a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii. A studiat şi la şcoala de cântareţi bisericeşti a monahului rus Vissarion şi la şcoala de cântăreţi de pe lângă Societatea Filarmonică a lui I. Heliade Radulescu şi C. Aristia.

La vârsta de zece ani este cântăreț la biserica Enei, în parohia tatălui său. Își desăvârșește cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali, iar începând cu anul 1931, este corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola. Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la sfârşitul vieţii, şi „Conțopist” la Departamentul Credinței.La 26 februarie 1856, în cadrul aceluiași departament, este ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează în publicistică la ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici muzicale. În anul 1858, realizează o călătorie în vestul Europei, care va constitui sursa de inspiraţie pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”

În anul 1858, publică în „Naționalul”, nuvela Mateo Cipriani sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, inclusă în volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar un an mai târziu, publică, în același ziar, nuvela „O baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul amintit.La 17 septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar al Comisiei Documentale, iar un an mai târziu, „Naționalul” publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în volumul „Excursiuni în Germania meridională”În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela „Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă reeditându-i şi nuvela „Mateo Cipriani”. În acelaşi an, „Naționalul” publică nuvela „Ascanio și Eleonora”, iar, spre final, în luna decembrie, își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la „Naționalul” cu o cronică intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”.

În anul 1861, „Revista Carpaților” publică nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii” şi debutează, în Independenţa”, cu cronici muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.În noiembrie 1861, începe o colaborare la revista „Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la Brad, cu o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo.” Un an mai târziu apare, în „Țăranul român”, basmul „Roman Năzdrăvan”, iar la sfârșitul anului, i se publică și „Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos”.

În mai 1862, este numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului, în acelaşi an „Revista română” a lui Al. I. Odobescu publicându-i în mai multe numere romanul „Ciocoii vechi și noi” sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, roman care îi va apărea în volum un an mai târziu şi care reprezenta o frescă a societăţii româneşti de la început de secol XIX. Trebuie spus că activitatea de cronicar muzical și dramatic îl va ajuta pe Nicolae Filimon să redacteze ceea ce înseamnă document de epocă în capitolele de mai târziu ale romanului „Ciocoii vechi și noi”: Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea şi Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir. Datorită romanului său de căpătâi, Nicolae Filimon va rămâne în literatura noastră ca întemeietor al romanului românesc modern, iar prin indermediul personajului Dinu Păturică, el crea în literatura română, tipul parvenitului.

În octombrie 1864, Filimon denea epitrop al bisericii Enei, apoi își reia activitatea de cronicar dramatic la „Buciumul”, revista lui Cezar Bolliac.În anul 1865, publică în „Dâmbovița” ultimul său articol intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, câteva dintre acestea fiind „Jocul bănăţean”, apărut în „Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858, „Literatură poporană. Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21 noiembrie / 3 decembrie 1864, la Bucureşti.Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori, primele tragediene la expoziţiunea de la Paris”, traducere după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24 februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte”, publicată în 1859.Nicolae Filimon a trecut la Domnul la 19 martie 1865, fiind răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

G. Călinescu scria despre el: „Filimon a fost primul nostru critic muzical profesionist, un folclorist cu însemnate merite; romantic și pitoresc în nuvele, dar înzestrat și cu apetența clasicului pentru fizionomii și caractere, el are în roman intuiții balzaciene și siguranța tonurilor fundamentale: de unde şi vigoarea cu care impune genului un model, un personaj, precum și un ideal etic şi social”.

Fostul prim-ministru Ion Ghica, îi făcea lui Nicolae Filimon un portret emoţionant: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/127-nicolae-filimon-1819-1865

https://www.ziarulmetropolis.ro/ciocoii-vechi-și-noi-romanul-lui-nicolae-filimon-oglindă-a-epocii/

https://gorjeanul.ro/bicentenarul-nasterii-lui-nicolae-filimon-nicolae-filimon-creatorul-romanului-romanesc-autentic/

https://www.bucuresti-centenar.ro/nicolae-filimon/

http://www.rador.ro/2019/09/06/portret-200-de-ani-de-la-nasterea-lui-nicolae-filimon-autorul-primului-roman-realist-din-literatura-romana/

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1900: La această dată, avea loc descoperirea Palatului din Cnossos, Creta. Cnossos (Knossos) este un sit arheologic situat la 5 km sud-est de Heraklion, capitala insulei Creta, în care se află ruinele unei importante aşezări şi ale unui palat minoic, descoperite şi restaurate între 1900-1931 de către arheologul englez Sir Arthur Evans. La 19 martie 1900, Arthur John Evans a început săpăturile în Creta, la Cnossos. Celebrul palat este situat la cinci kilometri depărtare de Heraklion, în valea râului Kairatos. Palatul din Cnossos este monumentul cel mai recomandabil al arhitecturii cretane.

Prima aşezare de la Cnossos datează din neolitic, iar palatul ridicat ulterior aici este considerat a fi servit drept reşedinţă a legendarului rege Minos. Cu siguranţă, la Cnossos a fost principalul centru de putere în Creta. Primele săpături arheologice pe scară mare au fost făcute în 1878 de către negustorul şi anticarul cretan Kalokairinos Minos, în timp ce Creta se afla încă sub ocupaţie turcească. Kalokairinus a săpat câteva secţiuni în aripa de vest a palatului. Săpăturile arheologice sistematice se leagă de numele lui Arthur John Evans, directorul Muzeului Ashmolean din Oxford, care a achiziţionat întreaga zonă a sitului, continuându-şi investigaţiile până în 1931.

Sir Arthur John Evans a fost cel care, prin săpăturile arheologice începute în 19 martie 1900, a scos la lumină palatul şi întreaga zonă înconjurătoare, unde s-a aflat o mare parte a oraşului minoic şi mai multe necropole. Evans a restaurat palatul, folosind ca material principal betonul, o tehnică condamnată de către arheologii zilelor noastre ca fiind arbitrară şi dăunătoare stucturii originale minoice. Evans a efectuat mai multe lucrări de restaurare la Palatul lui Minos, cum îl numea el, o mare parte dintre acestea fiind controversate, iar palatul, aşa cum arată în momentul de faţă, este rezultatul imaginaţiei lui Evans şi al ideilor preconcepute despre minoici, cel puţin aşa susţin unii dintre arheologi. După Evans, săpăturile de la Cnossos au fost efectuate de Şcoala Britanică de Arheologie din Atena şi de Serviciul Arheologic al Ministerului Culturii din Grecia. Săpăturile continuă şi în prezent, în paralel cu programul de conservare pentru a opri deteriorarea palatului.

Palatul de la Cnossos a fost ridicat folosindu-se piatra şi noroiul pe post de mortar. În interior, zidurile erau acoperite cu gips alb. Suprafeţele exterioare ale pereţilor erau acoperite cu mai multe straturi de ipsos. Frescele minoice păstrează încă, după 4.000 de ani, culorile vii în care au fost pictate. Cretanii pictau cu coloranţi extraşi din plante aplicate pe tencuiala umedă, creând astfel culori permanente, indestructibile. În partea de vest a palatului au fost descoperite 19 depozite alungite. În fiecare depozit se află două rânduri de vase mari, în total aproximativ 400, dintre care 150 au fost recuperate. La nord, deasupra Sălii Tronului, se află o cameră restaurată de Evans, care conţine copii ale unor fresce minoice, originalele fiind expuse la Muzeul Arheologic Heraklion. Evans a restaurat aceste fresce din bucăţi foarte mici de ipsos, recuperate în timpul săpăturilor. Frescele de pe pereţii palatelor cretane, îndeosebi cele din Cnossos, pot fi puse alături de cele mai bune opere de artă ale lumii antice. Cu toate că în arta cretană au existat teme religioase, ea a avut un caracter mai laic decât cea egipteană sau babiloniană.

Sala Tronului a reprezentat, probabil, o încăpere sacră. Tronul de alabastru se află pe peretele de nord. De-a lungul pereţilor se întind bănci, iar pe podea, în faţa tronului, în centrul camerei, se află un bazin folosit pentru curăţenia rituală. Pe peretele de sud se află o frescă ce reprezintă grifoni, fiare mitice cu cap de vultur, urechi de cal şi cap de leu, care simbolizau puterea regală şi divină. O scară principală duce la apartamentele regale care s-au păstrat într-o stare bună. Partea de est a palatului a avut cinci etaje, în timp ce partea de vest era de trei etaje. Apartamentele reginei aveau ferestre, bănci, un coridor şi camere secundare în care s-a găsit o baie cu apă curentă.Apartamentele regelui sunt construite din blocuri de pietre fără mortar. Holul principal este compus dintr-o cameră cu multiple căi de acces şi coridoare de jur împrejur, asigurând furnizarea luminii şi a aerului. Pe coridorul de vest s-au descoperit vestigiile unui tron impresionant. Palatul reprezintă un complex gigantic de camere, săli şi curţi, acoperind aproximativ 60.000 de metri pătraţi.

La Cnossos au fost descoperite tăbliţe de lut în scrierea numită Liniarul B, cea mai veche formă de scriere în limba greacă. Scribii palatului înregistrau pe aceste tăbliţe detaliile lucrărilor şi administrării principalelor lor industrii, precum producţia de ulei parfumat, aur, vase din bronz, care, textile, precum şi distribuţia de bunuri,ca şi lână, oi şi grâne. Există şi tăbliţe cu silabarul anterior, Liniarul A. În total au fost descoperite peste două mii de astfel de tăbliţe. Scrierea liniară B, în mare parte descifrată astăzi, este alcătuită din 88 de semne, care indică vocale, consoane şi diferite silabe; în afară de acestea, scrierea cuprinde multe semne pentru noţiuni.

La scurt timp de la începerea săpăturilor, întreaga lume a fost fascinată de descoperirile şi restaurările lui Evans. Structura palatului a fost una labirintică. Stâlpi subţiri de lemn susţineau terase şi parcuri, coloanele fiind specifice acestui gen de construcţii.Mulţi arheologi consideră că impunătoarea clădire nu a fost construită ca un palat, ci mai degrabă ca un loc sacru sau un templu cu semnificaţii deosebite. În acest scop ei argumentează că multe dintre picturile şi statuile descoperite aici au un caracter votiv şi reprezintă figuri de preotese în cadrul unor ceremonii speciale, uneori oferind hrană unei zeiţe, legată probabil de fertilitatea pământului. Este posibil ca palatul să fi devenit reşedinţă regală într-o perioadă mai târzie. Palatul a fost distrus pe la anul 1380 î. Hr., în urma unui incendiu.

Primul palat a fost construit la Cnossos pe la anul 2.000 î. Hr. şi a rezistat până în 1700 î. Hr., când a fost distrus de un mare cutremur de pământ, eveniment care a adus sfârşitul a ceea ce arheologii au numit perioada palaţială. Un palat, nou, mai complex, a fost ridicat pe ruinele celui vechi. Această structură anunţa Epoca de Aur a culturii minoice sau perioada neopalaţială. Acest Mare Palat sau Palatul lui Minos a reprezentat realizarea cea mai de seamă a culturii minoice şi centrul celui mai puternic oraş-stat din Creta.Complexul avea funcţia de centru administrativ şi religios, cuprinzând până la 1400 de încăperi din patru aripi, aranjate în jurul unei curţi dreptunghiulare, cu funcţie de centru al întregului complex. Fiecare secţiune a palatului din Cnossos avea un rol special. În partea vestică erau altarele, camerele ceremoniale şi încăperile înguste pentru depozitare, pline cu vase cunoscute sub numele de pithoi. Camera tronului se află în această secţiune.

În partea vestică îndepărtată a complexului se afla marea curte pavată, intrarea oficială în palat. Aripa estică a avut cândva patru nivele, dintre care doar trei s-au păstrat până astăzi. În această parte a complexului se aflau şi camerele rezidenţiale ale elitei minoice conducătoare, atelierele, un altar şi Marea Scară. Alte părţi ale palatului includ apartamente vaste, cu ţevi din teracotă prin care trecea apă curentă şi poate primul exemplu de toaletă în care se trăgea apa.Frescele înfăţişează prinţese, doamne de la curte, peşti, flori şi jocuri ciudate, în care tinerii sar peste tauri impunători. Când au fost descoperite, aceste picturi murale erau fragmentate, unele componente semnificative lipsind. Prin urmare, au fost reconstruite şi înlocuite de Evans şi de artistul Piet de Jong. Există, prin urmare, controverse cu privire la acurateţea reconstrucţiilor, deşi nu se îndoieşte nimeni de natura ritualică şi religioasă a acestor fresce.

În timpul înfloririi culturii minoice, palatul avea unul sau două etaje, fără a mai socoti încăperile de la subsol, unde se aflau pivniţele, atelierele, magaziile de alimente şi arme, precum şi temniţa. Încăperile oficiale ale palatului erau alcătuite din sala mare şi sala mică a tronului şi din săli destinate cultului. Palatul avea o mare reţea de canalizare făcute din conducte de lut ars cu diametre mari şi mici, pentru băi, bazine şi closete.Despre numele lui Minos s-a speculat că ar fi însemnat pur şi simplu „rege”. În miturile greceşti, palatul este numit „labirint”. Complicata construcţie reprezenta o îngrămădire complicată de sute de încăperi. Grecii ahei l-au socotit o clădire din care nu se mai poate ieşi. De atunci, cuvântul „labirint” a devenit sinonim cu o clădire având un sistem complicat de camere şi coridoare. 

Potrivit legendelor, în fundul palatului locuia Minotaurul – o fiinţă pe jumătate om, pe jumătate taur – căruia oraşul Atena îi trimitea în fiecare an şapte tineri şi şapte tinere, victime pe care Minotaurul le devora. Se spune că Minotaurul a fost omorât de eroul atenian Teseu, fiul regelui Egeu. Probabil că mitul despre Teseu a oglindit dependenţa Aticii faţă de Cnossos, la începutul perioadei minoice târzii.

Surse:

https://www.livescience.com/27955-knossos-palace-of-the-minoans.html

https://www.crestinortodox.ro/religie/palatul-knossos-122395.html

https://destepti.ro/palatul-lui-minos-din-knossos

https://www.directbooking.ro/obiectiv-palatul-din-knossos-983.aspx

http://www.nicudurla.ro/palatul-din-knossos-intre-legenda-si-adevar/

http://actualitateabotosaneana.ro/palatul-knossos-din-insula-creta-civilizatia-minoica-ii/

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1917: În această zi, s-a născut Dinu Lipatti, pianist şi compozitor; ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia; membru post-mortem al Academiei Române (1997) (d. 1950, la Geneva). Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu- i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. 

A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui „copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.

În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al doilea război mondial revine la București, unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu.În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, pianista Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.

În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească.La 16 septembrie 1950 are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul „Jesus bleibt meine Freude" din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.

„Ultimul lui concert, cu Schumann-ul dirijat de Ansermet, a bulversat o lume întreagă”, îşi aminteşte Gabrielle Dubois Ferriere. „L-am ascultat la Besançon, unde am trăit un miracol. Boala îl făcuse angelic şi îi dădea o dimensiune parcă ireală muzicii pe care o interpreta.”Până la acel moment, avusese parte de recunoaştere şi admiraţie din plin. Se impusese uşor, firesc, prin claritatea sunetelor produse de clape la atingerea sa, fără să facă paradă de o tehnică impecabilă, mizând pe o sensibilitate conducătoare, pe recrearea atmosferei partiturii. Mai târziu, credinţa artistului că respectul pentru partitură nu duce nicăieri, dacă nu e însoţit de dragoste, s-a consolidat. O combinaţie unică de forţă şi sensibilitate, care l-a făcut pe un critic să-l numească „degete de fier în mănuşi de catifea”.

Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid, iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte se pare că au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: „Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare".Von Karajan, cu care Dinu Lipatti concertase la Victoria Hall, spunea că, prin arta pianistului român, nu a mai auzit sunetul pianului, ci „muzica în cea mai pură formă a ei”.

Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe dintre aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția „Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat).Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune.În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti.Era modest și exigent cu sine însuși - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.„Casa memorială Dinu Lipatti” se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Surse:

http://www.dinulipatti.org/

http://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/biografie.htm

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/100-de-ani-de-la-nasterea-lui-dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman

https://www.europafm.ro/dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman/

https://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_872_dinu-lipatti-un-artist-de-o-spiritualitate-divina_pg_0.htm

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie1944: În timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul Operaţiei Margareta I, trupele naziste ocupă Ungaria. Operaţia Margareta (Unternehmen Margarethe) a fost numele planurilor elaborate de Wehrmacht în timpul celui de-al doilea război mondial pentru ocuparea Ungariei fasciste şi a României, în ipoteza trecerii iminente a acestor state satelite ale Germaniei naziste de partea Uniunii Sovietice.

Operaţia Margareta I, de invadare a Ungariei, a fost pusă în aplicare la 19 martie 1944. Trupele hitleriste nu au întâmpinat rezistenţă la invadarea Ungariei horthiste din partea armatei ungare, operaţiunea realizându-se fără vărsare de sânge. Operaţia Margareta II, de invadare a României, nu a fost pus în aplicare. În 1944, Armata Roşie ajunsese la frontiera Ungariei. Pentru a preveni o acţiune a lui Horthy în defavoarea lui, Hitler l-a chemat pe acesta pentru discuţii în Austria, la castelul Kessheim, la marginea oraşului Salzburg, foarte aproape de Berchtesgaden, reşedinţa montană a lui Hitler. Însă, o dată ajuns acolo, Horthy a fost reţinut cu forţa şi practic deposedat de putere. Germania era decisă să evite o „a doua Italie”, ieşită din Axă în 1943, aşa că a pregătit din septembrie 1943 planul Margarethe, în virtutea căruia, la 19 martie 1944, opt divizii germane, venind din zonele Belgrad, Zagreb, Viena şi Cracovia, au ocupat Ungaria. Un guvern-marionetă a fost instalat la putere, pe 23 martie 1944, condus de premierul Döme Sztójay. Horthy a rămas şef al statului. 

Adolf Eichmann, şeful secţiei din ministerul securităţii germane ce se ocupa cu deportarea evreilor, împreună cu comandanţii unităţilor SS speciale Sondereinsatzkommando, Hermann A. Krumey şi Dieter Wisliceny (acesta din urmă desemnat anterior pentru Grecia), au ajuns la Budapesta cu un grup de ofiţeri SS. Eichmann a ordonat conducerii comunităţii evreieşti să se prezinte la o conferinţă pentru a-i cere înfiinţarea unui organism administrativ numit „Consiliul Evreiesc” (în germană „Judenrat”). Acesta urma să execute ordinele germane. La 21 martie a luat fiinţă Consiliul Evreiesc, avându-i ca membri pe: Dr. Ernő Bóda, Dr. Ernő Pető, Dr. Károly Wilhelm, Dr. Samu Csobádi, Samu Kahan-Frankl, Fülöp Freudiger şi Dr. Nison Kahan. Şeful consiliului era Samu Stern. La 29 martie a intrat în vigoare o nouă lege care înăsprea regimul de discriminare a evreilor din Ungaria, introducea obligativitatea stelei galbene cusută pe îmbrăcăminte, instituia înregistrarea proprietăţilor şi concentrarea populaţiei evreieşti în anumite zone. Eichmann a împărţit Ungaria în zece districte jandarmereşti şi șase zone operaţionale antievreieşti: zona I Carpaţi; II Transilvania; III nordul Ungariei (Felvidék, adică Slovacia); IV sudul Ungariei (Délvidék, adică Voivodina); V Transdanubia (Dunán-túl, adică Pannonia la vest de Dunăre); VI Budapesta. 

Deportarea şi concentrarea populaţiei evreieşti a fost efectuată de trupele speciale de acţiune, SS, supranumite Sondereinsatzkommandos, aduse din localitatea austriacă Mauthausen, unde era în funcţiune unul din temutele lagăre de concentrare naziste.Suveranitatea Ungariei exista din 19 martie 1944 numai pe hârtie. Ca urmare a victoriilor Aliaţilor, şeful statului, Horthy, şi guvernul Miklós Kállay au început să se mişte încă din 1943 în direcţia ieşirii Ungariei din război. Unele liberalizări i-au iritat pe nemţi, de exemplu cererea retragerii armatei ungare din Ucraina sub pretextul apărării în Carpaţi; protecţia fizică acordată evreilor;articolele critice antinaziste sporadice din presa ungară. 

Teama de o ocupaţie sovietică îi determinau pe Horthy şi Kállay la prudenţă. Hitler s-a gândit să determine invadarea Ungariei cu trupe române, slovace şi croate, ca măsură de pedepsire a lui Horthy, dar s-a răzgândit. La 19 martie 1944 a avut loc ocuparea Ungariei, sub numele de cod „Margarethe I”. Mareşalul Reichului Heinrich Himmler, şeful Oficiului Suprem al Securităţii Reichului (RSHA) Ernst Kaltenbrunner, trupele de uscat comandate de feldmareşalul Maximilian von Weichs, 600 de agenţi ai Gestapo-ului şi ai Serviciului de Securitate (SD) şi o subunitate specială de circa 250 de ofiţeri SS, în frunte cu Adolf Eichmann, şeful Biroului IV B 4 din RSHA, au fost cei însărcinaţi cu implementarea „planului Margareta I”.La 17 martie 1944, când Horthy şi ministrul de Externe, Jenő Ghyczy, ministrul Apărării, Lajos Csatay, generalul Ferenc Szombathelyi, şeful Statului Major al Armatei maghiare, şi Miklós Kállay, ambasadorul ungar la Berlin, au dat curs „invitaţiei” lui Hitler sosind la castelul Klessheim de lângă Salzburg, operaţia de ocupare a Ungariei fusese lansată. Horthy a încercat să-i explice lui Hitler planul maghiar de „dezangajare”.

Pus în faţa alternativei ori o Ungarie ocupată, ori un guvern extremist pro-german, Horthy a încercat să câştige timp. Berlinul nu a mai aşteptat decizia acestuia şi la 19 martie 1944, a ordonat armatei germane să ocupe Ungaria. Trei zile mai târziu, Sztójay a devenit prim-ministru şi ministru al afacerilor externe. Numirea în ministerul de interne a doi antisemiţi notorii, László Endre şi László Baky, responsabili cu rezolvarea „problemei evreieşti”, a înlesnit considerabil activitatea subordonaţilor lui Eichmann. După numirea sa ca secretar de stat, Baky a declarat cinic şi fără echivoc: „Sarcina mea priveşte stârpirea totală şi definitivă a ticăloşilor evrei şi a stângii politice. Sunt convins că guvernul va reuşi să ducă la bun sfârşit această misiune covârşitoare, care este de o importanţă politică colosală“.Bombardamentele aliate asupra Budapestei se intensificaseră.

László Baky, susţinut de Gestapo şi SS, încercase printr-o lovitură de stat să ajungă la putere. La 4 iulie 1944, Horthy l-a rugat pe Edmund Veesenmayer (emisarul plenipotenţiar al lui Hitler în Ungaria) să retragă Gestapoul, ca suveranitatea Ungariei să poată fi restabilită. El şi-a exprimat totodată nemulţumirea pe care o resimţea faţă de Sztójay şi dispreţul pe care îl avea pentru Baky şi Endre (responsabilii cu deportările evreilor). Două zile mai târziu, Horthy l-a informat pe ambasadorul Germaniei că intenţiona să oprească deportările evreilor, iar la 7 iulie 1944 Horthy ordona încetarea transferului de evrei către Germania. „Horthy se baza pe loialitatea armatei maghiare, pe prietenii politici şi pe fiul său, Horthy Miklós junior, care ar fi stabilit legături cu Aliaţii, cu şefii evreimii budapestane şi cu diverse grupări antinaziste. 

După ce a fost eliberat, fiind pus în faţa trecerii României de partea Aliaţilor, Horthy a demis guvernul şi a încercat formarea unuia nou. În paralel, a purtat negocieri cu sovieticii. La 15 octombrie 1944, Horthy anunţa oficial la radio, că Ungaria ieşea din război, însă Hitler îi ordonase cu o zi înainte comandantului Otto Skorzeny să plece în Ungaria cu o misiune specială. Miklós, fiul lui Horthy, a fost arestat în aceeaşi zi şi folosit drept ostatec. Ulterior, comandoul special condus de Skorzeny a intrat în Budapesta cu 42 de tancuri din clasa Tiger („Tigru”) şi cu unitatea Goliath. La 16 octombrie 1944, Horthy a fost capturat în palatul regal din Buda, fiind forţat să revoce armistiţiul şi să abdice o zi mai târziu.

Surse:

Teşu Şolomovici, ZIUA. Randolph L. Braham, „Politica genocidului. Holocaustul în Ungaria”, Editura Hasefer, 2003

http://enacademic.com/dic.nsf/enwiki/313817

https://codenames.info/operation/margarethe-i/

https://www.zeit.de/1994/12/unternehmen-margarethe

https://www.revolvy.com/page/Operation-Margarethe

$$$

 S-a întâmplat în 19 martie 2013: În această zi, a murit actriţa Irina Petrescu. Irina Petrescu s-a născut la Bucureşti, la 19 iunie 1941, dar deţinea proprietăţi însemnate în Argeş, de unde erau bunicii săi, care aveau în satul Rădeşti o casă musceleană cu etaj şi cu cerdac. 

Bunicul său a fost învăţător şi director de şcoală. Dar, mai presus de toate, şi-a iubit părinţii pe care, însă, i-a pierdut prea devreme. Ambii au murit în urma unui accident de circulaţie, petrecut atunci când se întorceau de la Rădeşti spre Bucureşti. Nenorocirea s-a petrecut în anul 1967, când Irina Petrescu se afla în turneu, în străinătate.Talentată, elegantă şi misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească şi a atras atenţia regizorilor din străinătate. „Nu este o legendă. Irina Petrescu a fost la Hollywood şi i s-a propus să rămână acolo. Din motive personale a preferat însă să se întoarcă în ţară. Era născută să facă film şi a fost 'modelată' de cei mai importanţi regizori români: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ion Popescu Gopo sau Gheorghe Vitanidis", arăta criticul de film Irina Margareta Nistor într-un interviu, la o zi după decesul actriţei la 19 martie 2013.

Irina Petrecu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (1963). A debutat la Bulandra cu piesa „Noaptea e un sfetnic bun" (1964) de Alexandru Mirodan, în regia lui Radu Penciulescu, unde a jucat alături Octavian Cotescu, Ştefan Ciubotăraşu, Victor Rebengiuc. A desfăşurat o prestigioasă activitate artistică în cadrul Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti. Activitatea teatrală a fost dublată de o bogată filmografie: „Valurile Dunării" (1959), „Nu vreau să mă însor" (1960), „Poveste sentimentală" (1961), „Paşi spre lună" (1963), „Străinul" (1964), „De-aş fi ... Harap-Alb", „Duminică la ora şase" (1965), „Dimineţile unui băiat cuminte" (1966), „Şeful sectorului suflete" (1967), „Răutăciosul adolescent" (1969), „Facerea lumii" (1971) 

A mai jucat în: „Şapte zile" (1973), „Stejar-extremă urgenţă" (1974), „Dincolo de pod", „Prin cenuşa imperiului", „Concert din muzică de Bach" (1975), „Trei zile şi trei nopţi" (1976), „Acţiunea autobuzul" (1977), „Castelul din Carpaţi" (1981), „Imposibila iubire", „Singur de cart" (1983), „Încrederea", „Al patrulea gard de lângă debarcader", „O lumină la etajul zece" (1984), „Cântec în zori" (1988), „Cei care plătesc cu viaţa" (1991), „Hotel de lux" (1992), „Domnişoara Cristina" (1996).A făcut parte din distribuţia filmului documentar „Despre Iulian Mihu aşa cum a fost; Despre Noi, aşa cum suntem", în regia lui Laurenţiu Damian (2009).În februarie 2011, a avut loc premiera în România a coproducţiei româno-israeliene „Misiunea Directorului de Resurse Umane", regia Eran Riklis, film în care Irina Petrescu face un rol memorabil.

S-a remarcat în numeroase roluri în piese dintre care enumerăm doar câteva: „Leonce şi Lena" de Georg Buchner (1970), „Anunţul la mica publicitate" de N. Gingsburg, „A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare (1973), „Elisabeta l" de Paul Foster (1974), „Ferma" de David Storey (1975), „Dimineaţa pierdută" de Gabriela Adameşteanu (1986), „Uriaşii munţilor" de Luigi Pirandello (1987), „Mizantropul" de Moliere (1989), „Unchiul Vanea" de A.P. Cehov (2001), „Sfârşit de partidă" de Samuel Beckett (2009).

I-au fost acordate o serie de premii printre care: Mamaia 1964 („Străinul"); Mamaia 1966 („Duminică la ora şase"); Moscova 1969 („Răutăciosul adolescent"). Deşi rolul din „Răutăciosul adolescent" al lui Gheorghe Vitanidis, i-a adus premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de la Moscova, Irina Petrescu spunea că rolul din filmul de debut al lui Lucian Pintilie, „Duminica la ora 6", a fost cel mai potrivit. În „Duminica la ora 6", Irina Petrescu face o frumoasă pereche cu Dan Nuţu. Au urmat Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România 1971 („Facerea lumii"); ACIN 1984 („O lumină la etajul zece"); Premiul Uniunii Cineaştilor din România 1992 („Hotel de lux"). La 7 aprilie 2003 a fost distinsă cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate, iar în 2007, a primit, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) desfăşurat la Cluj-Napoca, premiul pentru întreaga carieră cinematografică. 

În noiembrie 2008, Irina Petrescu s-a numărat printre personalităţile premiate la cea de-a XIV-a ediţie a premiilor Flacăra, la secţiunea teatru şi film, pentru o „actriţă fină, fragilă, energică şi sensibilă". Actriţa a fost declarată în iunie 2009, „prietena UNATC" (Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti). În anul 2000, actriţa Irina Petrescu a fost decorată cu Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Ofiţer, de către Preşedinţia României. A primit Premiul pentru Eleganţă (august 2008) la Gala Premiilor VIP, premiul „Aristizza Romanescu" (decembrie 2011) în domeniu artelor spectacolului, acordat de Academia Română, pentru „creaţia teatrală şi cinematografică". În martie 2012 a primit premiul de excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF). 

Deşi avea un mare succes în carieră, viaţa Irinei Petrescu a fost marcată de suferinţă. Probabil, pierderea ambilor părinţi a fost cel mai dureros episod din destinul actriţei, mai ales că necazul s-a petrecut pe vremea când era în plină glorie. După o căsnicie eşuată în tinereţe, a fost căsătorită pentru puţin timp cu actorul Virgil Ogăşanu, actriţa nu s-a mai căsătorit. Irina Petrescu s-a bucurat şi de câteva iubiri celebre. În 1980 a fost diagnosticată cu cancer mamar şi s-a operat. A murit la 19 martie 2013 la Spitalul Elias. A fost înmormântată în Cimitirul „Reînvierea” din Colentina.

Surse:

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-irina-petrescu-frumusetea-clasica-a-filmului-si-teatrului-romanesc-10676690

https://www.cinemagia.ro/actori/irina-petrescu-2287/

https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/stiri/a-murit-actrita-irina-petrescu-2317678

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/19/documentar-irina-petrescu-de-la-radesti-la-hollywood-09-04-42

http://www.cinemarx.ro/persoane/irina-petrescu-79497.html?biografie