$$$

 S-a întâmplat în 7 martie161: În această zi, a murit Antoninus Pius, împărat roman. Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (n.19 septembrie 86 ) a fost împărat roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din „Cei cinci împăraţi buni". Familiei căreia îi aparţinea, o ramură a marei ginte Aurelia, era originară din Nemansus (Nimes - Franţa) din Galia Narbonensis. Oraşul s-a mândrit cu împăratul care a trăit pentru a aduce lumii romane epoca cea mai bună şi cea mai fericită.

Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 şi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 şi proclamat succesor la tron, cu condiţia de a adopta la rândul său, pe Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă se caracterizează prin atenţia acordată administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele antiromane din Britannia, Mauretania, Egipt şi Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o atmosferă de linişte pe plan intern şi extern, Antoninus Pius sărbătoreşte în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetăţii Eterne (Roma). Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al întregului principat.

A primit desemnarea de moştenitor al tronului, la 25 februarie 138 d. Hr, fiind obligat totodată să adopte, la rândul său, pe Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius) şi Lucius Verus (fiul celui care fusese desemnat primul ca moștenitor, dar care decedase). Cei doi urmau a domni simultan, după moartea lui Antoninus. Cu ocazia adopţiei şi-a schimbat numele de familie şi supranumele, luând pe cel al tatălui adoptiv, astfel că a devenit Titus Aelius Hadrianus Antoninus. Au trecut patru luni şi jumătate până a murit Hadrianus, la 10 iulie 138, zi în care a devenit împărat la cincizeci şi doi de ani. S-a comportat cu deosebită moderaţie în exercitarea puterii absolute, a dat domniei un caracter patriarhal, a dezvoltat instituţiile domniilor precedente, în special reformele importante ale lui Hadrianus, a fost loial faţă de senat şi i-a redat un spor de importanță în viaţa politică. Trăsăturile generoase care i-au caracterizat toată domnia pe parcursul a douăzeci şi trei de ani. 

Antoninus a realizat, în aplauzele întregii lumi romane, acordul între două poziţii ce păreau că se exclud în mod mutual, principatul şi libertatea. Cu Antoninus, înţelepciunea şi dreptatea erau aşezate pe tron. Noul împărat avea toate virtuţile morale ale antichităţii austere. Roma întreagă saluta în el un nou Numa Pompilius, iar senatul s-a făcut interpretul sentimentelor de admiraţie şi de respect ale întregului imperiu, decernându-i supranumele de Pius (cel Pios), ceea ce însemna, în limba latină, recunoaşterea virtuţii şi onestităţii sub care a intrat în posteritate. Acel timp fericit a fost, în mare parte, rezultatul păcii aproape neîntrerupte de care s-a bucurat imperiul. Acei douăzeci şi trei de ani au reprezentat apogeul acelei „Pax romana” cu care romanii se mândreau de secole. Antoninus spunea că doreşte mai mult să ajute un cetăţean decât să ucidă o mie de inamici.

Cu toată pacea generală, legiunile imperiale au mărşăluit, în diverse reprize, contra popoarelor barbare de la frontiere, sau pentru reprimarea unor revolte locale. Istoricii vorbesc de răzvrătiri în Germania, în Dacia, la iudei, în Ahaia şi în Egipt. În Britannia, legatul Lollinus Urbicus a întreprins o expediţie împotriva brigantilor situaţi la hotarele Britanniei (Anglia) şi ale Calcedoniei (Scoţia), iar după succesele militare, a construit, pentru a-i ţine la respect, un mare sistem de fortificaţii. Pe frontiera Numidiei au fost reprimate câteva atacuri ale triburilor sălbatice africane, iar în Orient, parţii visau să cotropească imperiul. Antoninus nu simţea dorinţa călătoriilor asemănător predecesorului său. Considera că o călătorie a unui primceps era totdeauna o grea povară pentru provincii.Totuși nu a ezitat să ajungă la frontiera Siriei, unde a reuşit să îndepărteze orice pericol. Parţii nu au mai reluat atacurile, decât după moartea lui Antoninus.

Domnia sa, care n-a avut strălucirea militară a lui Traian, a menţinut şi a impus respectul numelui de roman. Quazii, pe malurile Dunării, şi armenii în Orient, primeau regi cu aprobarea lui Antoninus. Grecii din coloniile Pontului Euxin au fost protejaţi împotriva incursiunilor sciţilor. O prosperitate fără precedent şi fără teama zilei de mâine, domnea în toate provinciile. Toţi agenţii financiari ai împăratului au primit ordin să perceapă impozitele în limita strict legală. Antoninus a primit voluntari, a proscris delatorii, a ascultat plângerile provinciilor contra abuzurilor, iar cei ce s-au făcut vinovaţi au fost destituiţi şi obligaţi la restituirea celor agonisite ilicit.Ţinea în funcție timp îndelungat pe funcţionarii provinciali, dacă îi dădeau satisfacţie. Antoninus acorda atenția și vigilența unui tată de familie tuturor treburilor de administraţie şi generale ale statului.Toţi care aveau ceva să-i spună, erau obligați să o facă direct, fără intermediari. A locuit în palatul imperial de pe Palatin, vechea reşedinţă a lui Tiberius.

Împăratul care nu făcea nici o cheltuială inutilă, care a suprimat o mulţime de funcţionari care nu foloseau la nimic, care redusese bogăţia modului de viaţă la curtea imperială la o simplitate egală cu a supuşilor, nu se gândea să facă economii când era vorba de binele supuşilor sau de prosperitatea statului. Oamenii de litere au primit protecţia imperială şi totodată un tratament cu onoruri municipale. Retorul Nerod Atticus şi retorul latin Cornelius Fronto, maeştrii lui Marcus Aurelius, au ajuns amândoi la demnitatea de consuli, în 143. Impăratul a făcut numeroase donaţii băneşti oraşelor provinciale pentru a le ajuta în lucrările lor edilitare. Cutremure de pământ teribile au făcut ravagii în ţinuturile Liciei, Cariei, în insulele Mitylene, Cos şi Rodos. În particular, oraşul Rodos a fost în totalitate ruinat. Antoninus a distribuit peste tot ajutoare şi a ajutat să se reconstruiască cu măreţie toate oraşele distruse.

La Roma a terminat Mausoleul lui Hadrianus, care urma să fie şi mormântul său. A terminat și decorația interioară a dublului templu al zeițelor Venus și Roma.Pe calea sacră, în Forum Romanum, a ridicat magnificul templu corintian în onoarea soţiei sale, Faustina Senior, moartă în 141 şi în care i s-a rezervat un cult, după moarte.Templul a primit numele lui „Antoninus şi al Faustinei”. Se mai păstrează şi astăzi, un grup de zece coloane înalte de 17 metri, de marmură. La Terracina a readâncit portul și a reconstruit cheiurile şi debarcaderele. La Alexandria, a dispus repararea celebrului far, dându-i-se putere să mai reziste un mileniu.

Această domnie a fost una dintre cele mai fecunde pentru treburile publice. Toate provinciile s-au îmbogățit cu monumente din această domnie. Antoninus s-a remarcat şi prin viaţa legislativă. Digestele cuprind un mare număr de prevederi şi hotărâri semnate chiar de el şi elaborate de numeroşi jurişti, Vindius Verus, Salvius Valens, Volusius, Maecianus, etc, acte pe care le-a introdus în consiliul imperial. Toate dispoziţiile legislative ale lui Antoninus poartă anumite îmbunătăţiri care îl caracterizează, toate au fost elaborate de calea umanităţii şi echităţii. S-a ocupat și de protecţia sclavilor: proprietarul care maltrata un sclav, trebuia să-l vândă; dacă îl omora, fapta era asimilată drept crimă şi ca atare pedepsită cu exilul sau cu moartea, după poziţia socială a făptaşului. La fel a privit protecţia femeii şi a copilului: femeia nu putea fi urmărită pentru adulter de către soţ, dacă acesta se făcea el însuşi vinovat de infidelitate conjugală.Adopţiunea era totdeauna condiţionată de binele adoptatului. Este vorba de instituţia celebră „Quarte Antoninus” foarte cunoscută în dreptul roman. Noi fundaţii caritabile s-au constituit pentru tinerele fete sărace, pe care împăratul le numea Tinerele Faustiniene, în memoria soţiei sale.

A arătat mare ataşament religiei tradiționale romane, restaurând cu grijă toate cultele. Pentru aceasta, senatul i-a ridicat un monument „ob insignem erga coerimonias publicas curam ac religionem”. Antoninus nu a practicat o credinţă superstiţioasă sau habotnică, arătând creştinilor toleranţă. Acestui împărat i-a dedicat, Sfântul Justin, Apologia sa. Celebrul martiriu al Sfântului Polycarp, episcop de Smirna şi al tovarăşilor săi, a fost un incident izolat şi străin de împărat. Analiştii străini recunosc că în acea epocă Biserica a cunoscut pacea, reculegându-se înaintea asaltului căruia a trebuit să-i facă față sub domniile următoare. La moartea sa, senatul, cu care totdeauna a trăit într-o deplină armonie, cu excepţia a două-trei tentative de conspiraţie, i-a decernat toate onorurile, toată recunoştinţa de care putea dispune şi l-a aşezat în rândul zeilor. I-a consacrat un colegiu special de preoţi şi i-a ridicat în Câmpul lui Marte o coloană de granit. 

Din căsătoria cu Faustina, Antoninus a avut doi fii care au murit la vârstă mică şi două fiice, Aurelia Fadilla, moartă în tinereţe şi Faustina cea Tânără (Junior), care a devenit împărăteasă alături de Marcus Aurelius.Antoninus nu s-a mai recăsătorit după moartea Faustinei, dar, conform obiceiului roman, şi-a alăturat o concubină, Galeria Lysistrata, veche libertă a împărătesei. După el imperiul a revenit ginerelui său şi în acelaşi timp, fiu adoptiv, Marcus Aurelius, pentru care a avut totdeauna un mare ataşament. Acela i-a menţinut cu pioșenie cultul ce şi-l conservase, Antoninus, din timpul vieţii. Odată cu dispariţia lui Antoninus, Imperiul Roman suferea o pierdere inegalabilă. Numele generic de Dinastie a Antoninilor, dat de istorici, desemnează o serie de şapte împăraţi care s-au succedat la tronul Romei între 96 - 192 şi sub care antichitatea romană a cunoscut epoca de aur, iar civilizația antică epoca cea mai fericită. Aceşti şapte principi au fost: Nerva (96-98), Traianus (98-117), Hadrianus (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Lucius Verus, co-împărat (161-169), Commodus (180-192). Cu toate că tuturor li s-a atribuit acest nume comun de Antoninus, ei au aparţinut unor familii deosebite, cu excepţia urmaşilor lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus.

Surse:

https://study.com/academy/lesson/antoninus-pius-facts-quotes-accomplishments.html

https://www.britannica.com/biography/Antoninus-Pius

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/04/tronul-romei-antoninus-pius-titus.html

http://www.scritub.com/istorie/IMPARATI-ROMANI53851123.php

http://oxfordre.com/classics/view/10.1093/acrefore/9780199381135.001.0001/acrefore-9780199381135-e-543

$$$

 S-a întâmplat în 7 martie 1274: În această zi, a plecat la cele veșnice Toma d'Aquino, teolog şi filosof italian, canonizat în 1323. Sfântul Toma de Aquino (n. pe la sfârşitul anului 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii. Sfântul Toma din Aquino a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii. Doctor al Bisericii, denumit şi Învăţător al Bisericii (Doctor Ecclesiae) , denumire dată celor mai de seamă teologi creştini. În Răsărit titlul a fost conferit de Conciliile Ecumenice („Părinte al Bisericii" sau „Sfânt Părinte") dar a fost dat la mult mai mulţi decât cei afişaţi mai jos.Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Biserica Ortodoxă (nu ca doctori ci ca Sfinţi Părinţi), cât şi de catolici. Biserica Ortodoxă, chiar dacă nu-i denumeşte astfel (Doctores Ecclesiae"), îi cinsteşte, avându-i trecuţi în calendar.Data nașterii lui Toma de Aquino (San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu exactitate. S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino.

În 1244, Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drumul într-acolo, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

Era un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau însă erau plini de admirație pentru notițele lui. În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.. 

Cea mai cunoscută lucrarea a lui d’Aquino este Summa Theologica, o lucrare de proporții, considerată a fi una dintre cele mai importante opere filosofice europene, rămasă însă neterminată. Astfel, în materie de filosofie a religiei, Toma de Aquino consideră că Dumnezeu există, în baza următoarelor argumente :

- Argumentul mișcării – Trăim într-o lume în care lucrurile se mișcă. Mișcarea este cauzată de agenți care pun lucrurile în mișcare. Tot ceea ce se mișcă a fost pus în mișcare de către altcineva, motiv pentru care cineva trebuie să fi pornit fenomenul mișcării, în primă instanță – Dumnezeu;

- Argumentul cauzalității – Unele lucruri sunt cauzate. Orice este cauzat trebuie să fie cauza unui alt fenomen. Trebuie să existe un prim lucru necauzat, care a pornit acest lanț cauzal –Dumnezeu;

- Argumentul necesității – În lume, viața noastră, deși reală, palpabilă, nu este esențială pentru funcționarea universului, existența noastră nu este o necesitate. Multiplicând argumentul, observăm că viața niciunui om nu este necesară, în mod singular, existenței vieții în general. Astfel, trebuie să existe o viață fără de care viața celorlalți nu ar fi posibilă – Dumnezeu ;

- Argumentul gradelor de comparație – Proprietățile sunt măsurate în grade de comparație. Pentru existența acestor grade de comparație, este necesară existența unui standard de perfecțiune, față de care să se poată realiza această raportare – Dumnezeu;

- Argumentul teleologic – Modul în care ființele acționează și trăiesc, felul complex în care corpul omenesc funcționează sunt argumente care susțin că apariția lor nu a fost una întâmplătoare, ci a existat o ”programare inteligentă”, realizată cu un scop final, iar autorul acestei opere este Dumnezeu.

A murit în zorii zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cisterciană de la Fossanova, în timp ce mergea la Conciliul din Lyon, convocat de fericitul Grigore al X-lea. Când Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, în anul 1323, celor care obiectau că Toma nu făcuse mari minuni nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază renumită: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.Gândirea sfântului Toma a fost, timp de secole, baza studiilor filosofice şi teologice a seminariştilor şi a cunoscut o deosebită reînflorire în timp, prin opera lui Leon al XIII-lea şi a lui Jacques Maritain. Şi poate deosebit de actuale, mai mult decât marile Summae, sunt tocmai Opuscule teologico-pastorale şi Opuscule spirituale, mereu retipărite.

Surse:

„Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei

Tamaș, Iosif, Philosophia perennis: gândirea tomistă în spațiul românesc, Editura Sapientia, Iași, 2010.

Băltuță, Elena, De la quo la quod: teoria cunoașterii la Toma din Aquino și d-ul care face diferența, Editura Humanitas, București, 2013

Chenu, M.D., Toma de Aquino și teologia, trad. de Elena I. Burlacu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

Dancă, Wilhelm, Logica filosofică. Aristotel și Toma de Aquino, prefață de Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iași, 2002

http://www.humanitas.ro/toma-daquino

https://www.sfinticatolici.ro/toma-de-aquino/

http://thomasdaquino.ca/biography/

https://www.biography.com/religious-figure/saint-thomas-aquinas

https://www.britannica.com/biography/Saint-Thomas-Aquinas

https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/toma-de-aquino-si-demonstratia-existentei-lui-dumnezeu/

$$$

 S-a întâmplat în 7 martie1395: La această dată era semnat, la Brașov,Tratatul antiotoman de la Braşov dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Biserica Sfântul Martin din Brașov este unul dintre cele mai vechi monumente din Braşov, iar acest tratat despre care amintesc azi este legat istoric de acest lăcaş de cult. Edificiul a fost iniţial biserică romano-catolică şi l-a avut drept patron pe Sf. Martin de Tours. Aici, la 7 martie 1395, în această veche biserică (pe atunci mănăstire), Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg au semnat primul tratat de alianţă antiotomană din istoria sud-estului Europei.

Mircea cel Bătrân a avut cea mai longevivă domnie din istoria Țării Românești. Aflat la mijlocul conflictului dintre două puteri, Imperiul Otoman și Regatul Ungariei, a reușit să supraviețuiască printr-o abilă îmbinare a diplomației cu războiul. Unii istorici spun că tratatul s-a încheiat în condiţii de deplină egalitate, alţii spun că, în fapt, Sigismund a condiţionat sprijinul către Mircea, impunându-i acestuia condiţii de vasalitate…Orice va fi fost cu exactitate, tratatul a rămas ca un punct de reper în istorie…

În 1394 are loc lupta de la Rovine. Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. 

Mircea cel Bătrân obține un succes din punctul de vedere al daunelor provocate adversarului.Totuși, turcii erau prea mulți pentru a fi goniți peste Dunăre. Un pretendent, Vlad, este pus de otomani pe tron. Mircea mai dă o luptă nefavorabilă în zona Curții de Argeș și se refugiază la Brașov. În Brașov, încheie acest tratat cu regele maghiar Sigismund de Luxembrug. Tratatul era îndreptat „împotriva acelor vrăjmași cumpliţi, vicleni şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri care sunt turcii”.Tratatul stabilea scop, strategie și acţiuni comune contra otomanilor. Mircea cel Bătrân se angaja: „ca ori de câte ori de acum înainte regele maghiar va merge cu oştirea să împotriva aşa-zişilor turci sau împotriva unor părtaşi ai lor atunci tot cu oştirea, oamenii şi toată puterea noastră să fim datori a merge cu dânsul de asemenea noi înşine împotriva acelora”. Dacă însă regele nu ar fi venit în persoană şi ar fi trimis doar oştirea, Mircea urma să procedeze la fel ca un egal al regelui, angajându-se să asigure liberă trecere precum şi hrană necesară, contra cost, oştirii regale ce va merge în părţile lui Dobrotici sau în orice alte locuri.În răspuns la ajutorul oferit de Mircea, regele maghiar se obliga să-l sprijine în cazul în care ar fi fost atacat de turci. În toate orașele și cetățile cucerite de la turci urmau să fie puse garnizoane ale lui Mircea, dublate de cele ale lui Sigismund.  

Principala prevedere a tratatului de la Braşov era că regele maghiar recunoştea lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Banatului de Severin, Amlaşului, Făgăraşului, posesiuni pierdute de Radu I. De menționat este că domnul muntean era într-o poziție aparent precară. Fusese gonit din țara lui. Ba mai mult, tratatul de Brașov îl întărește cu pecetea mică, cea destinată actelor interne, nu cu pecetea mare, destinată actelor externe. În timpul retragerii, Mircea nu avusese timp să recupereze toate bunurile care îi aparțineau. Calitățile militare și diplomatice au suplinit acest neajuns ce l-ar fi putut transforma într-un veșic domn fără tron. În baza tratatului de pe 7 martie 1395 de la Brașov, pe 6 aprilie, oștile lui Mircea și Sigismund sunt gata de plecare spre Țara Românească. Luptele efective au avut loc în luna mai și au dus la reluarea cetății Turnu din mâinile turcilor. Campania a avut un succes limitat.Vlad cel pus de turci, n-a putut fi gonit. Mai mult, el îndrăznește să atace în munți oastea maghiară ce se întorcea de la Turnu și-i pricinuiește mari pierderi.În urma acestei biruințe, Vlad păstrează cel puțin jumătatea de răsărit a țării, inclusiv Argeșul. 

Din această reședință, dă pe 28 mai 1396 act omagial către Vladislav Iagello, regele Poloniei, către soția acestuia Hedviga și urmașii lor, făgăduind credință și ascultare. Dacă Vlad n-ar fi stăpânit în Argeș, un asemena act, cu indicația precisă a datei și locului, n-ar fi putut exista. Mircea fie a rămas stăpân pe doar pe Oltenia, fie s-a retras în Ardeal. Vlad va ieși de pe scena istorie la sfârșitul lui 1396, când Mircea cel Bătrân redevine domn al Ungro-Vlahiei.

Surse:

P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, Bucureşti, 1875.

A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1889.

Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901.

http://ziarullumina.ro/mircea-cel-batran-vrednic-aparator-de-neam-si-de-tara-130285.html

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2016/09/23/documentar-630-de-ani-de-la-inceputul-domniei-lui-mircea-cel-batran-09-47-51

$$$

 S-a întâmplat în  7 martie1765: În această zi, s-a născut fizicianul francez Joseph-Nicéphore Niépce, inventatorul fotografiei (n. Cholon-sur-Saône și — d. 5 iulie 1833). Niépce este primul care a reuşit să realizeze imagini permanente, printr-un proces numit de el heliografie (a imprimat imagini pe suporturi metalice, folosind emulsii); prima fotografie păstrată datează din 1827; în anul 1829 s-a asociat cu Daguerre, realizând primele dagherotipii (Niépce a rămas, însă, mult timp în uitare, umbrit de gloria asociatului său, căruia i s-a atribuit în totalitate această descoperire). 

Joseph Nicéphore Niépce începe să experimenteze în 1822 diferite procedee pentru copierea gravurilor obținând rezultate modeste. Vara anului 1826 îl găsește pe Niépce în casa sa de la Saint-Loup-de-Varennes pregătindu-și camera obscură pentru o noua încercare. Va alege ca suport o placă cositorită bine șlefuita iar ca material fotosensibil, un amestec de bitum, ceva asemănător cu asfaltul. După o expunere de opt ore, lucru ce a dus la iluminarea clădirilor pe ambele parți, a urmat „developarea” ce consta în introducerea plăcii într-un solvent pentru a spăla bitumul ce nu a fost întărit de lumină, rezultatul fiind o imagine pozitivă. S-a produs astfel geneza primei fotografii: „La cour du domaine du Gras”.

Botezându-și procesul „heliografie” Niépce îl va prezenta Societății Regale din Anglia însa aceasta se va arata prea puțin interesată de invenția francezului. Întors acasă va încredința imaginea prietenului sau, botanistul și desenatorul Francis Bauer, cel care va face adnotări pe rama date legate de autor. Deși încearcă în 1829 un parteneriat cu Louis Jacques Mandé Daguerre, nu va produce prea multe imagini pentru ca se stinge din viață pe 5 iulie 1833, fără a i se recunoaște meritul de a fi realizat prima fotografie din istoria umanității. 

În secolul al XIX-lea, imaginea va trece prin multe mâini fiind expusă pentru ultima oară în 1898 după care va fi uitata preț de vreo 50 de ani. Abia în 1952 Helmut Gernsheim, un neobosit istoric și colecționar de fotografie, va descoperi placa cositorita și îi va confirma proveniența si autenticitatea recunoscându-i lui Joseph Nicéphore Niépce rolul de prim fotograf. Imaginea va fi donată ulterior Universității din Texas, în proprietatea căreia se află și în prezent.

Surse:

http://iphf.org/inductees/joseph-nicephore-niepce/

https://www.britannica.com/biography/Nicephore-Niepce

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2017/08/19/ziua-mondiala-a-fotografiei-03-57-52

http://www.photo-museum.org/niepce-invention-photography/

https://www.crestinortodox.ro/remember/remember-personalitati/joseph-nicephore-niepce-72173.html

https://playtech.ro/2015/de-pe-vremea-cand-nu-existau-selfie-urile-omul-care-ne-a-dat-fotografia/

,$$$

 S-a întâmplat în 7 martie 2002: La această dată, a murit Alexandru Balaci, istoric şi critic literar, membru al Academiei Române (n. 1916)   A absolvit, în 1934, Colegiul Național „Carol I'' din Craiova, în a cărui revistă „Înmuguriri'' a debutat în anul 1932. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București (1934-1938), iar în 1943 își ia doctoratul în litere („magna cum laudae''), cu teza „Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian''.În 1965 obține titlul de doctor docent.

Începând din 1948 este conferențiar, apoi profesor și șef de catedră la Facultatea de Litere a Universității din București, iar în perioada 1962-1965 a fost prorector al Universității din București. Redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă în perioada 1952-1959, a fost, de asemenea, vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă (1965-1969), director la Accademia di Romania din Roma (1969-1973), redactor-șef al revistei „'Viața Românească'' (1986-1990). Între 1981-1990 a fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Specialist de marcă în limba și literatura italiană, Alexandru Balaci este autorul unui număr impresionant de lucrări, studii și articole, apărute în prestigioase reviste de profil din țară și străinătate, dintre care amintim „'Studii italiene'' (patru volume, 1958-1964), „Orientarea prozei contemporane italiene'' (1962), „Storia della letteratura italiana. Cinquecento. Seicento'' (1962), „Contribuții la o exegeză dantescă'' (1965), „Studii despre Dante'' (1965), „Antologia della letteratura italiana delle origini fino ai nostri giorni'' (1973), „Jurnal italian'' (1973), „Itinerare paralele'' ș.a. A scris o serie de monografii dedicate unor personalități ilustre ale culturii italiene. Alexandru Balaci este coordonatorul și autorul monumentalei lucrări „Istoria literaturii italiene'', în trei volume, precum și al unui mare număr de dicționare ale limbii italiene.

A fost ales, la 3 februarie 1965, membru corespondent, iar la 8 noiembrie 1994 — membru titular al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al unor organisme de prestigiu: Comisia Națională Română pentru UNESCO, Asociația Română pentru Națiunile Unite, Asociația Culturală România-Italia, Societatea „Dante Alighieri'', Societatea Europeană de Cultură, Comunitatea Europenă a Scriitorilor, Asociația Internațională a Criticilor Literari, Asociația Internațională pentru Studiile de Limbă și Literatură Italiană, Fundația Internațională a Traducătorilor, Academia de Literatură a Italiei, Academia „Burchardt'', Accademia „del Dialogo'', Accademia „del Mediterraneo'', Academia Tiberiană etc. A primit Premiul „Tor Margana'' (1971), Premiul „Etna Taormina'' (1974), Premiul „Circe Sabaudia'' (1983), precum și Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986) și a fost distins cu titlul de Comandor al Ordinului „'Merito della Repubblica Italiana''.Alexandru Balaci a murit la 7 martie 2002, la București.

Surse:

Dicționarul scriitorilor români, 1995

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_proza_Geo-Vasile-Omagiu-Alexandru-Balaci.html

http://www.poezie.ro/index.php/author/0035192/index.html

https://adevarul.ro/news/societate/oameni-cari-fost-academicianul-alexandru-balaci-1_5762c1be5ab6550cb8029e98/index.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alexandru-balaci-quot-nu-m-am-temut-niciodata-de-moarte-quot-2996913

$$$

 S-a întâmplat în 7 martie 2002: La această dată, a murit Alexandru Balaci, istoric şi critic literar, membru al Academiei Române (n. 1916) A absolvit, în 1934, Colegiul Național „Carol I'' din Craiova, în a cărui revistă „Înmuguriri'' a debutat în anul 1932. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București (1934-1938), iar în 1943 își ia doctoratul în litere („magna cum laudae''), cu teza „Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian''.În 1965 obține titlul de doctor docent.

Începând din 1948 este conferențiar, apoi profesor și șef de catedră la Facultatea de Litere a Universității din București, iar în perioada 1962-1965 a fost prorector al Universității din București. Redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă în perioada 1952-1959, a fost, de asemenea, vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă (1965-1969), director la Accademia di Romania din Roma (1969-1973), redactor-șef al revistei „'Viața Românească'' (1986-1990). Între 1981-1990 a fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Specialist de marcă în limba și literatura italiană, Alexandru Balaci este autorul unui număr impresionant de lucrări, studii și articole, apărute în prestigioase reviste de profil din țară și străinătate, dintre care amintim „'Studii italiene'' (patru volume, 1958-1964), „Orientarea prozei contemporane italiene'' (1962), „Storia della letteratura italiana. Cinquecento. Seicento'' (1962), „Contribuții la o exegeză dantescă'' (1965), „Studii despre Dante'' (1965), „Antologia della letteratura italiana delle origini fino ai nostri giorni'' (1973), „Jurnal italian'' (1973), „Itinerare paralele'' ș.a. A scris o serie de monografii dedicate unor personalități ilustre ale culturii italiene. Alexandru Balaci este coordonatorul și autorul monumentalei lucrări „Istoria literaturii italiene'', în trei volume, precum și al unui mare număr de dicționare ale limbii italiene.

A fost ales, la 3 februarie 1965, membru corespondent, iar la 8 noiembrie 1994 — membru titular al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al unor organisme de prestigiu: Comisia Națională Română pentru UNESCO, Asociația Română pentru Națiunile Unite, Asociația Culturală România-Italia, Societatea „Dante Alighieri'', Societatea Europeană de Cultură, Comunitatea Europenă a Scriitorilor, Asociația Internațională a Criticilor Literari, Asociația Internațională pentru Studiile de Limbă și Literatură Italiană, Fundația Internațională a Traducătorilor, Academia de Literatură a Italiei, Academia „Burchardt'', Accademia „del Dialogo'', Accademia „del Mediterraneo'', Academia Tiberiană etc. A primit Premiul „Tor Margana'' (1971), Premiul „Etna Taormina'' (1974), Premiul „Circe Sabaudia'' (1983), precum și Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986) și a fost distins cu titlul de Comandor al Ordinului „'Merito della Repubblica Italiana''.Alexandru Balaci a murit la 7 martie 2002, la București.

Surse:

Dicționarul scriitorilor români, 1995

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_proza_Geo-Vasile-Omagiu-Alexandru-Balaci.html

http://www.poezie.ro/index.php/author/0035192/index.html

https://adevarul.ro/news/societate/oameni-cari-fost-academicianul-alexandru-balaci-1_5762c1be5ab6550cb8029e98/index.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alexandru-balaci-quot-nu-m-am-temut-niciodata-de-moarte-quot-2996913

$$$

 S-a întâmplat în 7 martie…

- 161: A murit Antoninus Pius, împărat roman (n. 86).

- 189: S-a născut Publius Septimius Geta, împărat roman.Publius Septimius Geta ( d. 26 decembrie 211) a fost al doilea fiu al împăratului Septimius Severus şi frate cu Caracalla.În anul 208 sau 209 a fost numit Caesar şi desemnat urmaş la tronul imperiului împreună cu fratele său.În februarie 211, după moartea lui Septimius Severus, cei doi fraţi îşi asumă guvernarea în Roma.După scurt timp au început rivalităţile între cei doi fraţi. La finalul aceluiaşi an, Caracalla l-a asasinat pe Geta în palatul imperial.

- 1274: A murit Toma d'Aquino, teolog şi filosof italian, canonizat în 1323. Sfântul Toma din Aquino (născut în. 1225, Aquino, Italia, d. Fossanova) a fost un călugăr dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii.Doctor al Bisericii, denumit şi Învăţător al Bisericii (în latină Doctor Ecclesiae) este denumirea dată celor mai de seamă teologi creştini.În Răsărit titlul a fost conferit de Conciliile Ecumenice („Părinte al Bisericii" sau „Sfânt Părinte") dar a fost dat la mult mai mulţi decât cei afişaţi mai jos.Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuţi atât de Biserica Ortodoxă (nu ca doctori ci ca Sfinţi Părinţi), cât şi de catolici. Biserica Ortodoxă, chiar dacă nu-i denumeşte astfel („Doctores Ecclesiae"), îi cinsteşte, avându-i trecuţi în calendar.

- 1395: Tratatul antiotoman de la Braşov dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei; Tratatul reprezintă prima alianţă militară românească antiotomană

- 1441:Iancu de Hunedoara devine voievod al Transilvaniei, în paralel cu funcţiile de comite al Timişoarei şi ban al Severinului; în această triplă calitate şi apoi ca guvernator (regent) al Ungariei (din 1446) a dus o îndelungată luptă împotriva expansiunii otomane, obţinând victorii de prestigiu                                                                     

- 1524: Exploratorul florentin Giovanni da Verrazano ajunge în Carolina de Sud.Giovanni da Verrazzano (scris şi Verrazano; n. 1485 în Toscana, Italia - d. 1528 în Antilele Mici) a fost un explorator florentin, navigând sub steagul francez. A fost primul european care a vizitat viitorul oraş New York şi golfurile Narrangansset.În timpul copilăriei pe care a petrecut-o la Florenţa, Verrazzano a beneficiat de o educaţie excelentă. Apoi s-a mutat în Dieppe, Franţa şi a intrat în serviciul maritim francez.A făcut mai multe călătorii la Levant. În 1523, Francis I a convenit să-i ofere lui Verrazzano două nave pentru a putea întreprinde o expediţie în vederea descoperirii unui coridor maritim spre Asia dinspre apus.

– 1765: S-a născut fizicianul francez Joseph-Nicéphore Niépce, inventatorul fotografiei; este primul care a reuşit să realizeze imagini permanente, printr-un proces numit de el heliografie (a imprimat imagini pe suporturi metalice, folosind emulsii); prima fotografie păstrată datează din 1827; în anul 1829 s-a asociat cu Daguerre, realizând primele dagherotipii (Niépce a rămas, însă, mult timp în uitare, umbrit de gloria asociatului său, căruia i s-a atribuit în totalitate această descoperire) (m. 1833)

- 1785: S-a născut scriitorul italian Alessandro Manzoni (m. 1873).

- 1793: Prima utilizare a ghilotinei la Rouen. Ghilotina (franceză- Guillotine) este un mecanism gravitaţional prevăzut cu un cuţit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte.Doctorul Joseph Ignace Guillotin cere la 10 octombrie 1789 introducerea utilizării ghilotinei, pentru a pune capăt execuţiilor crude anterioare, în care călăul nu reuşea adeseori decapitarea la prima încercare.În cazul ghilotinării, prin despărţirea foarte rapidă a capului de trunchi, având ca efect imediat tăierii măduvei spinării, se consideră că moartea se produce într-un timp extrem de scurt, de ordinul milisecundelor, scurtând astfel suferinţa condamnatului. Guillotin a fost sprijinit în cererea sa de călăul Parisului timpului respectiv, Charles Henri Sanson, care descria amănunţit dezavantajele decapitării cu sabia.Guillotin a suferit sufleteşte din cauză că instrumentul de execuţie purta şi a continuat să poarte numele lui. Ideea şi scopul declarat al creerii mecanismului era de a ameliora suferinţele osânditului la moarte, lucru care, din păcate, a fost interpretat altfel de către posteritate. 

- 1809: A murit Jean Pierre Francois Blanchard, inventator francez, pionier al aeronauticiiJean Pierre Francois Blanchard (n.4 iulie 1753, Les Andelys, Franţa – d. Paris) este un practicant al zborului cu balonul. În 1785, a realizat prima traversare aeriană cu balonul a Canalului Mânecii, fiind însoţit de medicul american John Jeffries. În 1785, a inventat o paraşută.Zborurile sale cu balonul în alte ţări europene, precum şi în Statele Unite în 1793, au stimulat interesul pentru zborul cu balonul. A organizat multe demonstraţii în Europa, împreună cu soţia sa.Amândoi au murit în accidente diferite cu balonul.

- 1845: A murit Constantin Faca, poet şi dramaturg, un fervent susţinător al teatrului românesc (n. ~1800)

- 1850: S-a născut Thomas G. Masaryk, filosof, sociolog şi om politic ceh; primul preşedinte al Republicii Cehoslovace, proclamat la 14.XI.1918; reales în 1927 şi 1934; în 1935 s-a retras în favoarea lui Edvard Beneš; membru de onoare străin al Academiei Române (1934) (m. 1937)

- 1875: S-a născut compozitorul francez Maurice Ravel. Joseph Maurice Ravel (n.Ciboure - d. 28 decembrie 1937, Paris) a fost un compozitor francez impresionist, celebru mai ales datorită muzicii de balet pentru orchestră în Do major Boléro, compusă în 1928, una din ultimele piese compuse înainte ca boala să-l condamne la tăcere.La începutul secolului al XX-lea, personalitatea puternică a dirijorului şi compozitorului M.Ravel s-a impus în lumea muzicală prin interpretări artistice şi prin noutatea lucrărilor sale muzicale cu rafinate sonărităţi impresioniste şi un pronunţat colorit folcloric.

- 1876: Oficiul de Patente al SUA, de la New York, brevetează invenţia telefonului; la 14.II.1876 americanii Alexander Graham Bell (1847-1922) şi Elisha Gray (1835-1901) au depus la acest Oficiu cerere de brevet pentru invenţia telefonului; primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori       

- 1891: A murit Franz Miklosich, lingvist şi filolog sloven; unul dintre întemeietorii şcolii comparativ-istorice a gramaticii şi a lexicului slav; contribuţii privind raporturile dintre limba română şi limbile slave („Elemente slave în limba română") şi dialectele limbii române în general („Cercetări româneşti: Monumente de limbă istro- şi macedo-române"); membru de onoare străin al Academiei Române (1880) (n. 1813) 

– 1893: S-a născut Nicolae Oancea, compozitor şi dirijor de muzică corală (m. 1974)

- 1905, 7/20: S-a născut traducătoarea Frida Papadache; remarcată pentru versiunile româneşti ale unor scriitori americani clasici şi moderni (Twain, Dreiser, Steinbeck) şi, mai ales, pentru primele traduceri româneşti din Joyce (m. 1989)

– 1908: S-a născut actriţa italiană de film Anna Magnani (m. 1973)

- 1924: S-a născut Kobo Abe, scriitor, fotograf şi inventator japonez. Kobo Abe (d. 22 ianuarie 1993) a fost pseudonimul lui Kimifusa Abe, scriitor japonez, fotograf şi inventator..Kobo Abe a colaborat cu regizorul japonez Hiroshi Teshigahara, pe la mijlocul anilor 1960, la adaptarea pentru ecran a romanelor sale: Groapa, Femeia nisipurilor, Chip străin sau Harta ruinată. Explorările la limita dintre suprarealism şi coşmar ale individului în societatea contemporană i-au determinat pe critici să-l compare pe Abe cu Franz Kafka, iar faima sa a depăşit graniţele ţării sale, Japonia.

- 1931: S-a născut soprana franceză Mady Mesplé 

- 1931: A murit Theo van Doesburg, pictor olandez.Theo van Doesburg (n.30 august 1883), pictor olandez, decorator, poet, teoretician al artei, fondator si animator al curentului De Stijl.Pe numele adevarat Christiaan Emil Maria Kupper, a fost unul dintre cei mai importanti artisti olandezi din secolul XX, a lucrat in stil post-impresionist si fovist pana in 1916, cand a inceput sa fie atras de arta abstracta.Compozitiile ulterioare sunt in mare parte abstractizari geometrice ale elementelor din natura.A fost unul dintre principalii animatori ai curentului Stijl, fiind atras de stilul geometric influentat de arhitecti moderni, ca Le Corbusier, Gropius sau Mies van der Rohe. Intre 1921 - 1923 a predat la Weimar Bauhaus, fiind influentat de Mondrian. In 1923 participa la o expozitie dadaista in Olanda, sub pseudonimul J. K. Bonset. In 1926 isi prezinta teoria elementarismului - folosirea planului inclinat in picturile abstracte pentru a intensifica efectul dinamic.

- 1931: A murit Akseli Gallen-Kallela, pictor şi grafician finlandez. Akseli Gallen-Kallela (n. 26 aprilie 1865) a fost un pictor şi grafician finlandez.Este celebru pentru ilustraţiile la epopeea naţională Kalevala, ilustraţiile sale fiind considerate foarte importante pentru definirea identităţii naţionale finlandeze. Există un muzeu care-i poartă numele în Espoo, Finlanda.

- 1932: A murit Aristide Briand, politician francez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Aristide Briand (n. 28 martie 1862) a fost un politician şi om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcţia de prim ministru al Franţei. Aristide Briand a primit în 1926 Premiul Nobel pentru Pace, împreună cu Gustav Stresemann din Germania, pentru Tratatele de la Locarno. (Austen Chamberlain din Regatul Unit câştigase Premiul Nobel pentru pace cu un an mai devreme pentru aceleaşi Tratate de la Locarno).

– 1938: S-a născut Albert Fert, fizician şi profesor francez; Premiul Nobel pentru fizică pe 2007, împreună cu fizicianul german Peter Grünberg, pentru descoperirea simultană, în 1988, a efectului mecanic de magnetorezistenţă gigantică, care „a revoluţionat tehnicile ce permit citirea informaţiei stocate pe un hard disk”

– 1940: S-a născut arhidiaconul Jean Lupu, dirijor de cor, compozitor şi profesor; iniţiatorul şi dirijorul Corului de copii şi tineret „Symbol“ al Patriarhiei Române

– 1940: S-a născut Dan Jitianu, arhitect şi scenograf (m. 1994)

- 1941: S-a născut publicistul Radu Pascal, membru fondator al revistei de politică externă „Lumea" (1963) (m. 1996) 

- 1942: A murit Nina Arbore, pictor, grafician român. 

- 1995: A murit Paul-Emile Victor, explorator şi etnolog francez; a participat la peste 60 de expediţii în Arctica şi Antarctica (n. 1907)

- 1997: A murit Edward Mills Purcell, fizician american (n. 1912)

- 1998: A murit mezzo-soprana austriacă Léonie Rysanek (n. 1926)

- 1999: A murit regizorul american de film Stanley Kubrick. Stanley Kubrick (n. 26 iulie 1928) a fost un regizor, scenarist şi producător de film american, câştigător al Premiului Oscar, care în ultimii 40 de ani ai carierei sale a locuit în Anglia. Kubrick a fost renumit prin grija cu care îşi alegea subiectele, metoda lentă de a lucra, varietatea de genuri pe care le-a abordat şi perfecţionismul său.Filme: Spartacus (a câştigat 4 Premii Oscar, unul dintre ele fiind adjudecat de Peter Ustinov pentru rolul vânzătorului de sclavi, Batiatus), Lolita, Dr. Strangelove etc.

- 2002: A murit Alexandru Balaci, istoric şi critic literar; membru al Academiei Române (n. 1916).

- 2004: A murit medicul Nicolae Cajal, specialist în inframicrobiologie; contribuţii în diagnosticul de laborator al virozelor, genetica virusurilor şi profilaxia unor viroze (vaccinul antirujiolos); preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România din iunie 1994 (până la sfârşitul vieţii); membru al Academiei Române (n. 1919)

- 2004: A murit medicul Eugeniu Proca; timp de peste 40 de ani şi-a concentrat atenţia asupra problemelor insuficienţei renale; a organizat primul Centru de hemodializă şi a efectuat primele transplanturi renale din România (1980); membru de onoare al Academiei Române (n. 1927)

- 2006: A murit Ghizela Suliţeanu, folclorist şi etnolog (n. 1920) 

- 2009: A murit sociologul Andrei Roth; s-a preocupat de sociologia ştiinţei şi culturii, societatea în tranziţie, condiţia minorităţilor, naţionalism şi democraţie (n. 1927)

– 2010: A murit medicul Ioan Drăgan, considerat „părintele” medicinei sportive din România; fost director al Centrului Naţional de Medicină Sportivă (1966-1986); el este cel care a pus bazele Agenţiei Naţionale Anti-Doping (n. 1930)

– 2013: A murit britanicul Kenny Ball (numele real: Kenneth Daniel Ball), trompetist, vocalist şi şef de orchestră de jazz (Kenny Ball & His Jazzmen) (n. 1930) – 5 ani

– 2013: A murit Damiano Damiani, regizor, scenarist, actor şi scriitor italian (n. 1922) 

– 2014: A murit compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române (n. 1924)