$$$

 Femeia care a vorbit în două limbi pentru ca adevărul să nu fie denaturat

Sarah Winnemucca a depus mărturie în fața Congresului Statelor Unite în 1884, traducându-și singură cuvintele din limba paiute în engleză, pentru ca nimeni să nu le îndulcească sau să le răstălmăcească. A fost prima femeie nativă americană care a publicat o carte și care a vorbit direct în fața legiuitorilor despre foamete, strămutare și distrugerea sistematică a propriului popor.

La Washington, D.C., ea nu purta doar povara propriei istorii, ci responsabilitatea de a transforma suferința în limbaj pe care puterea să fie obligată să-l audă. Vorbea mai întâi în limba Northern Paiute, apoi se traducea singură în engleză, refuzând să lase un interpret să îi atenueze acuzațiile sau să ofere oficialilor pretextul de a spune că au înțeles greșit. Ea descria tratate încălcate, pământuri furate, rații deturnate de agenți corupți în timp ce copiii mureau de foame, depozite pline cu hrană care nu ajungea niciodată în rezervații.

Nu era un gest simbolic, ci o încercare disperată de a opri distrugerea prin puterea mărturiei.

Născută în jurul anului 1844, lângă lacul Humboldt, în ceea ce avea să devină Nevada, purta numele paiute Thocmetony, „Floare de Scoică”. A crescut într-o perioadă în care contactul dintre comunitățile Northern Paiute și coloniștii albi devenea tot mai frecvent. Bunicul ei, șeful Truckee, a crezut că o conviețuire pașnică este posibilă și a colaborat cu exploratori americani, însă realitatea avea să demonstreze altceva.

Pe măsură ce deceniile treceau, devenea clar că „coexistența” însemna, de fapt, strămutare și pierdere. Sarah a devenit interpret și intermediar între autorități și comunitatea sa, traducând tratate și ordine militare, fiind martoră directă la modul în care promisiunile guvernamentale se evaporau, iar rațiile destinate oamenilor înfometați erau furate.

În timpul Războiului Bannock din 1878, a servit ca cercetaș și interpret pentru armată, încercând să prevină violența și să limiteze distrugerile. După înfrângere, mulți Paiute au fost forțați să trăiască în condiții dure în Rezervația Yakama, departe de teritoriile lor ancestrale. Sarah a văzut foametea, bolile, abuzurile și corupția.

A scris scrisori. A protestat. A fost ignorată.

A decis atunci să meargă direct la sursă. În 1883 a publicat Life Among the Piutes: Their Wrongs and Claims, prima carte scrisă de o femeie nativă americană, combinând autobiografia cu analiza politică și documentarea abuzurilor. A numit oficiali corupți, a descris tratate încălcate și a transformat experiența colectivă într-un document istoric.

În 1884, a depus mărturie în fața Congresului. A vorbit despre politici care, pe hârtie, păreau administrative, dar în realitate produceau foamete și moarte. Nu cerea milă, ci respectarea tratatelor semnate și responsabilitate din partea guvernului.

Congresul a ascultat. S-au propus reforme. Apoi lucrurile au stagnat. Proiectele au murit în comisii, agenții corupți au rămas în funcții, iar condițiile din rezervații s-au deteriorat.

Sarah făcuse tot ce putea: învățase limba engleză, lucrase în cadrul sistemului, oferise dovezi și mărturie directă. Și totuși, sistemul nu s-a schimbat suficient pentru a preveni devastarea.

Ea a continuat să lupte, a ținut prelegeri, a deschis o școală pentru copiii Paiute, încercând să le ofere educație fără a le șterge identitatea culturală. A murit la 16 octombrie 1891, aproape uitată de presa națională și de oficialii cărora le vorbise.

Astăzi, istoricii recunosc importanța ei în literatura nativă americană, în istoria femeilor și în activismul politic. Cartea ei este citită, iar mărturia ei este citată ca dovadă a eșecurilor guvernului american față de popoarele indigene.

Povestea ei arată că traducerea este putere politică, că mărturia poate rămâne chiar și atunci când este ignorată, și că munca de supraviețuire – a hrăni, a educa, a vorbi, a păstra memoria – este o formă de eroism tăcut.

Sarah Winnemucca a vorbit în două limbi pentru a nu lăsa adevărul să fie deformat. A lăsat în urmă un document care dovedește că distrugerea poporului ei nu a fost tăcută și nici acceptată fără rezistență.

#SarahWinnemucca #VociIndigene #IstorieAscunsa

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie1269: La această dată, apărea prima menţiune documentară a cetăţii Deva, într-un act emis de Ştefan, duce de Transilvania, în care se aminteşte de Castrum Deva. Începând cu 1307, cetatea a devenit reşedinţă voievodală. Cetatea, care servea ca fortăreaţă militară, a fost transformată de Iancu de Hunedoara în castel nobiliar (1453) şi întărită succesiv între secolele XVI-XVIII, ajungând printre cele mai puternice din Transilvania.Deva este un municipiu situat în partea central-vestică a României, reşedinţă a judeţului Hunedoara. Este situat pe stânga văii râului Mureş, în Depresiunea Simeria-Deva, la poalele de nord-est ale Munţilor Poiana Ruscăi.

Cetatea Devei face parte dintre cele 12 fortificații regale construite de regele Bela al IV-lea după invazia tătarilor din secolul al XIII-lea. Pe lângă cetățile regale, pe teritoriul Transilvaniei au fost construite în aceeași perioadă și multe cetăți fortificate ale nobilimii locale. Edictul regelui Bela al IV-lea din 1260 suna astfel: „Ordon ca pe tot teritoriul supus coroanei, în locurile care se pretează, să fie înființate fortificații, să fie construite cetăți în care populația să se poată retrage în cazul amenințării unui pericol. […] Orice persoană care deține o proprietate situată într-un loc bun pentru construirea unei fortificații, acela îl va da la schimb sau sub orice formă juridică comunității locale cu scopul construirii unor adăposturi întărite, sigure. Iar dacă un asemenea loc se află în proprietate regală, acela va fi, de asemenea, dat în folosința persoanelor private, pentru ca în acest fel locurile bune pentru fortificații să ajungă în posesia celor care pot să se îngrijească de construirea unor edificii care să folosească adăpostirii în siguranță a cât mai multor persoane, în caz de pericol.”

Prima atestare documentară a cetății are loc în 1269, când tânărul rege Ștefan al V-lea l-a numit administrator al cetății pe Comitele Chyl Petru din Câlnic, pentru vitejia cu care a luptat împotriva cumanilor care îl susțineau pe Bela al IV-lea într-un conflict intern pentru domnie.La doar patru ani după victoria Comitelui din Câlnic împotriva cumanilor, sub cetatea Devei au avut loc lupte împotriva tătarilor. În secolul al XIV-lea, Deva și satele înconjurătoare sunt amintite ca „district militar valah”. Jurisdicția Cetății Devei se întindea asupra „scaunelor” Deva, Ilia și Șoimuș, a moșiilor crișene și a împrejurimilor Bradului. Acestea făceau parte din domeniul regal, fiind conduse de cneji.

Întreținerea, reparațiile și construcțiile noi din cetate erau realizate cu localnicii satelor aflate sub jurisdicția acesteia. Din 1302 cetatea devine reședința voievozilor Transilvaniei, Roland Borșa și Ladislau Kán. Alegerea cetății drept reședință voievodală dovedește că aceasta era puternică și dispunea de construcții suficiente pentru a satisface pretențiile curții. Oraşul propriu-zis s-a dezvoltat în jurul cetăţii Deva şi a avut o importanţă deosebită, încă de timpuriu. În 1307 era reşedinţă voievodală, apoi a fost centru de district, stăpânit de Iancu de Hunedoara. Mai târziu, între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea cetatea a fost amplificată, devenind una dintre cele mai puternice cetăţi din Transilvania. Cetatea a avut un rol de apărare în timpul incursiunilor otomane din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, iar după anul 1607 s-a aflat în proprietatea principilor Transilvaniei. În 1686 a fost ocupată de austrieci, iar în 1784 a fost asediată fără succes de ţăranii răsculaţi şi de minerii din Munţii Apuseni, în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. În 1848 cetatea a fost sediul trupelor imperiale care au intervenit împotriva revoluţiei maghiare, iar în luna august a anului 1849 a fost distrusă ca urmare a exploziei depozitului de muniţii.

Surse:

http://www.primariadeva.ro/

https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/scurt-istoric

https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-cetatea-devei-sapte-secole-de-istorie/

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie1788: În această zi, s-a născut filosoful german Arthur Schopenhauer, iniţiatorul „voluntarismului” modern; ideile sale au devenit cunoscute în România prin intermediul „Junimii”, influenţând literatura şi filosofia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Arthur Schopenhauer s-a născut la Danzig. Datorită averii moştenite de la tatăl său, a putut duce multă vreme o viaţă lipsită de griji, dedicându-se filosofiei. După studii de medicină şi ştiinţe ale naturii la Göttingen, întrerupte curând, îşi obţine în 1813 titlul de doctor în filosofie la Jena, cu lucrarea „Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente”. 

La sfatul îndrumătorului său de doctorat, filosoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, îi citeşte pe Platon şi Kant În 1811 audiază cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degrabă dezamăgit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscută în epocă, tânărul Arthur reuşeşte să-l cunoască personal pe Goethe, care îi va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor.În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică în 1816 scrierea Despre văz şi culori. La începutul anului 1819 apare Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte care cuprinde „o metodă de filosofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". Temperamentul tumultuos al autorului cărţii răzbate şi din lunga corespondenţă cu editorul Brockhaus, ce rămâne un document literar al epocii. Imediat după publicarea cărţii, Schopenhauer pleacă într-o călătorie în Italia, pentru ca, în 1820, să se înscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesând doar puţină vreme (dar rămânând înscris formal până în 1831). Concurenţa făţişă pe care încearcă să i-o facă lui Hegel în faţa studenţilor, programându-şi cursul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu acesta, se termină cu o înfrângere: doar un număr de nouă studenţi, în total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holeră în 1831, iar Schopenhauer părăseşte la rându-i Berlinul de frica bolii, mutându-se la Frankfurt.

În 1839, scrierea sa „Despre libertatea voinţei” este premiată de Academia Norvegiană şi va apărea în 1841 împreună cu o altă scriere, căreia premiul îi fusese însă refuzat, intitulată Despre fundamentul moralei.În 1843 publică, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital"), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui", cu o vorbă din Faust-ul lui Goethe. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Acestea îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţii sale de tinereţe.Este, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, se vede înconjurat şi de discipoli.Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii" şi „evangheliştii" săi. 

Arthur Schopenhauer fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". Era convins de asemenea că, în viitor, va deveni obiectul unui adevărat cult.Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main. 

Surse:

http://www.whoswho.de/bio/arthur-schopenhauer.html

http://www.poezie.ro/index.php/author/0019778/Arthur_Schopenhauer

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/13/schopenhauer-viata-si-opera/

https://www.iep.utm.edu/schopenh/

https://www.britannica.com/biography/Arthur-Schopenhauer

http://www.humanitas.ro/arthur-schopenhauer

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie1903: În această zi, s-a născut Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet, umorist şi publicist (d. 1970). Tudor Muşatescu s-a născut la Câmpulung, judeţul Argeş. Era fiul Elenei (născută Vlădescu) şi al lui Alexandru Muşatescu, profesor de latină, greacă şi română, director al Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câmpulung, primar, senator, prefect.

Între 1910 şi 1914, Muşatescu învaţă la şcoala primară din Câmpulung şi dovedeşte un talent literar precoce – la nouă ani compunea feeria Povestea violetelorşi alcătuia revista „Ghiocelul”, în care publica epigrame, schiţe şi piesa Ardealul.Urmează liceul la Câmpulung şi Iaşi (1914-1919), iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Scrie versuri pentru copii în „Revista copiilor şi a tinerimii”, povestiri şi însemnări de război, cuplete pentru reviste teatrale, pe care le publică sub pseudonim (Ion Freamăt, Mircea Boldur, Mat) în „România” şi „Scena” din Iaşi.

Între 1919 şi 1924 urmează Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie absolvite magna cum laude, dar nu va profesa nici în domeniul juridic, nici ca profesor de franceză.Se dedică jurnalisticii şi literaturii, colaborează la „Adevărul literar”, „Universul literar”, „Ţara de Jos”, „Sburătorul”, „Sinteza”, scrie frecvent în „Rampa”, „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” şi în „Cetatea literară”, unde semnează cu pseudonimele Lunettes Noires, Simeon Kiru, Mitică, Mouche, Don Rodrigue, Dimitrie Taiga, B. Vrăbiuţă.Primele piese, T.T.R. şi Datoria, îi sunt jucate (fără a fi vreodată tipărite) în 1925, în timpul stagiului militar, de colegii de la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Artilerie din Craiova. La Bucureşti i se reprezintă în 1928 piesa Panţarola care, deşi premiată de Asociaţia Criticilor Dramatici, nu are succesul scontat de E. Lovinescu.

În noiembrie 1932, la Teatrul Naţional din Bucureşti, comedia Titanic Vals este primită foarte bine de public, deschizând astfel un drum pe care Muşatescu îl va parcurge ca autor de succes. Întemeiază, împreună cu Sică Alexandrescu, Teatrul Vesel şi Teatrul Nostru, cu Aurel Maican – Grădina Boema, iar în 1943 – Teatrul Colorado. Ca animator şi conducător de companii teatrale, face foarte multe adaptări şi localizări ale unor piese străine, unele minore, dar înregistrând succes în epocă. Este inspector general al teatrelor (1930-1940) şi intră în componenţa conducerii Societăţii Autorilor Dramatici Români.În 1945 începe redactarea paginilor de jurnal. 

Din 1949 şi până în 1951 traversează o perioadă grea. Piesele îi sunt scoase de pe afiş şi, după mărturia jurnalului, familia supravieţuieşte din salariul modest al soţiei dramaturgului, actriţa Kitty Gheorghiu. Începând cu anii ’50 comediile lui Muşatescu sunt montate din nou, iar Titanic Vals şi Visul unei nopţi de iarnă vor fi şi ecranizate.Versurile din volumul de debut, Vitrinele toamnei, apărut în 1926, pun în evidenţă un fond liric capabil să cuprindă în fineţea notaţiilor sinceritatea trăirii, din care nu lipseşte o undă de autoironie, ca şi farmecul oraşului din anii copilăriei. În schimb, schiţele din volumele Nudul lui Gogu (1928) şi Ale vieţii valuri (1932) se află sub semnul umorului. Opera în proză este completată de Teatru la domiciliu (1944).Însă ceea ce l-a consacrat pe Muşatescu este dramaturgia. În 1932 are loc premiera spectacolului Sosesc deseară (reluat în 1936 cu titlul Chestiuni de familie), comedie ce îşi propune să amendeze mentalitatea provinciei şi a personajelor impregnate de acest spirit, dar dornice să pară altfel de cum sunt.Comedia Titanic Vals va însemna unul din cele mai răsunătoare succese ale teatrului românesc. În stagiunea 1932-1933 se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti de o sută de ori, este reluată la Cluj, Craiova, Iaşi şi, în 1960, din nou la Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu, fiind tradusă şi montată în mai multe ţări.Titanic Vals este în primul rând o comedie de moravuri, ce vizează din nou mediul provincial într-una din ipostazele lui caracteristice: familia funcţionarului mărunt, marcată deopotrivă de lipsuri materiale şi de absenţa oricărei perspective. 

Coana Chiriţa (1942), compusă la sugestia lui Liviu Rebreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti, după personajul lui V. Alecsandri, exploatează din plin comicul de caracter şi contrastul hazliu dintre realitate şi pretenţiile Chiriţei. Scriitorul a mai abordat melodrama cu accente sociale - Ţara fericirii (1945), satira socială – Al optulea păcat (1946) şi farsa violent satirică – A murit Bubi (1948). Comedia de moravuri Burtă verde (1952) batjocoreşte carierismul politic, dar, lipsită de consistenţa tipologică din …Escu, pare mai curând o autopastişă sub semnul schematismului tendenţios al epocii în care este scrisă. De altfel, după 1944 are loc o anume reorientare a autorului spre probleme social-morale, însă cu o inspiraţie secătuită.Dintre toate scrierile sale, însă, Titanic Vals a rămas până azi piesa de rezistenţă a lui Tudor Muşatescu, fiind tradusă şi jucată frecvent la noi sau peste hotare. 

Comedie de moravuri, genul în care Muşatescu a excelat, Titanic Vals reînvie burghezia românească din epoca interbelică, luându-i în deriziune condiţia şi aşezând-o în situaţii comice care să-i trădeze neajunsurile.Piesa a fost ecranizată cu succes în 1964, în regia lui Paul Călinescu, avându‑i în rolurile principale pe Grigore Vasiliu-Birlic, Silvia Fulda, Coca Andronescu, Ion Finteşteanu şi Mihai Fotino. Prin opera sa, Muşatescu a fost considerat un continuator al comediei caragialiene de moravuri.Multe dintre piesele sale au fost traduse în limbi străine şi au cunoscut succesul şi peste hotare. Scriitorul a murit la 4 noiembrie 1970.

Surse:

https://www.artline.ro/Tudor-Musatescu-30084-1-n.html

https://www.cinemagia.ro/actori/tudor-musatescu-28678/

https://www.ziarulmetropolis.ro/tudor-musatescu-ultimul-interviu-batranetea-pur-si-simplu-o-magarie/

http://www.autorii.com/scriitori/tudor-musatescu/

http://www.teatral.ro/artist/tudor-musatescu

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-detudor-musatescu-1_50aeb0ea7c42d5a6639f2c29/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie1937, 22/23: La această dată, a murit Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki, doctor în drept,entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți. Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki (Constantin N. Freiherr von Hormuzaki; n. 3 octombrie 1862, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. Cernăuți, a fost doctor în drept, Dr. h. c. în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți (din 1931) și din 1919 membru de onoare al Academiei Române. A avut contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie.

Constantin era descendent al unei vechi familii fanariote în Principatul Moldovei, nepotul lui Doxaki Hurmuzachi (1782–1857).Fiii lui Doxaki, Nicolae și Gheorghe, au primit titlul de baroni austrieci pe 20 iulie 1881 (Diploma la Viena, 2 octombrie 1881), în calitate de moșieri mari și deputați al Consiliului Imperial (Reichsrat).Viitorul politician a fost fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea).Fratele lui, Alexandru, a fost politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare al imperiului austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

Fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea), fratele lui Alexandru, ultimul mareșal al Bucovinei, a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca.A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Studiază filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care o absolvă în 1888, obținând licențiatul în drept. A desfăşurat o bogată activitate publicistică (până în 1918), colaborând la diverse periodice ale vremii, în ţară, dar şi la publicaţii de specialitate din Viena, Berlin, Dresda, Zurich, Braunschweig.În 1888 a intrat în serviciul procuraturii de finanțe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor științifice. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo.Pasionat de științele naturale, începând din 1890 se consacră cercetărilor entomologice.

În 1888 scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Kaferfauna der Bucovina und Nordrumăniens)”. În anul 1897, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina (Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina)”, în care a descris 834 de specii de macrolepidoptere și răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi și a împărțit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic).De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național. S-a căsătorit 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuțchi), cu care a avut doi copii. În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind după aceea în patrie. În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți. A murit la 22/23 februarie 1937, la Cernăuţi.

Surse:

http://bibliotecacernauti.com/images/carte_pdf/carte-Hurmuzaki.pdf 

http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000007658&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V2649/pdf

https://www.icr.ro/uploads/files/nr-1-4-2013.pdf 

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=H

https://cultural.bzi.ro/viata-lui-constantin-de-hurmuzaki-20295

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie1977: În această zi, a murit Marcel Anghelescu, actor de teatru şi film, protagonist de succes al comediilor lui Caragiale. Marcel Anghelescu, actor de teatru și film, s-a născut la 3 noiembrie 1909, la Craiova. A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică de la Chișinău în 1933.

În perioada cât s-a aflat la Chișinău, a fost remarcat de regizorul de teatru Ion Aurel Maican, care i-a și oferit câteva roluri. După terminarea studiilor a plecat la Iași, apoi, după venirea lui Ion Aurel Maican la București, Marcel Anghelescu vine și el în Capitală, unde avea să fie remarcat de regizorul Sică Alexandrescu. A interpretat roluri de comedie, dramă, roluri de compoziție, cu predilecție comice, pe scena Teatrului Național din Iași, a Teatrului Național din București, în teatrul radiofonic, pe marele și pe micul ecran. Între 1971-1974 i-a fost încredințată conducerea Teatrului din Ploiești.

Pe scena Teatrului Național din București a jucat în numeroase spectacole în regia lui Sică Alexandrescu: „O scrisoare pierdută'', de I. L. Caragiale (1948) (în rolul lui Ghiță Pristanda), alături de Costache Antoniu, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Ion Finteșteanu ș.a.; „D'ale carnavalului'' (1951), alături de Alexandru Giugaru, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Cella Dima, Grigore Vasiliu Birlic, Carmen Stănescu, Maria Voluntaru; „O noapte furtunoasă'' (1952), alături de Alexandru Giugaru, Silvia Dumitrescu, Eugenia Popovici, Radu Beligan, Niky Atanasiu; „Momente'' (1952), alături de Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteșteanu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic; „Revizorul'' de Gogol (1953); „Cuza-Vodă'' (1959), în rolul lui Mihail Kogălniceanu.

În 1969 a jucat la Teatrul din Oradea în „Micul infern'' de Mircea Ștefănescu, tot în regia lui Sică Alexandrescu. A jucat, de asemenea, în „Regele Lear'' de W. Shakespeare, precum și în „Căruța cu paiațe'' de Mircea Ștefănescu. Un rol absolut memorabil este cel din 1971, în „Take, Ianke și Cadîr'', de V. I. Popa, în regia lui Ion Finteșteanu.Marcel Anghelescu a interpretat, cu vocea sa memorabilă, roluri și în numeroase piese de teatru radiofonic: „D'ale carnavalului'' (1951); în comediile „O noapte furtunoasă'' și „O scrisoare pierdută'' (1952); în „Bădăranii'', de Goldoni; „Însurătoare'' și „Revizorul'' de Gogol; „Jocul de-a vacanța'' și „Steaua fără nume'' de Mihail Sebastian; „Comedia erorilor'', „Hamlet'' și „Nevestele vesele din Windsor'' de Shakespeare; „Istoria ieroglifică'' de Dimitrie Cantemir; „Jocul amăgirii'' de Pierre Corneille; „Omul cu mârțoaga'', după George Ciprian, în regia lui Romeo Chelaru; „Greșelile unei nopți'', în regia lui Paul Urmuzescu; „Familia anticarului'' de Carlo Goldoni, în regia lui Paul Urmuzescu ș.a.

A colaborat cu Aurel Baranga, scenarist și regizor,la piesa „Fii cuminte, Cristofor!''.A jucat în numeroase filme începând din anii '40.Pe micul ecran a avut apariții în câteva scenete și cuplete. În 1953, Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă''. În 1964 a primit titlul de Artist al Poporului „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei'', iar, în 1967, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice''. A fost, de asemenea, laureat al Premiului de Stat.A murit la 22 februarie 1977, la București.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/marcel-anghelescu-3647/

http://aarc.ro/personalitate/view/marcel-anghelescu

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/marcel-anghelescu/

http://miscareaderezistenta.ro/teatru/sa-ne-amintim-de-ei-a-fost-odata-marcel-anghelescu-39703.html

http://libersaspun.3netmedia.ro/tag/marcel-anghelescu/

$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie 2006: În această zi, a murit Angelica Adelstein-Rozeanu (n. 15 octombrie 1921, Bucureşti – d. Haifa, Israel), jucătoare de tenis de masă. S-a născut într-o familie de origine evreiască (Adelstein) şi a început să practice tenisul de masă încă de la vârsta de opt ani. La 12 ani a participat la prima sa competiţie naţională, Cupa României, pe care o câştigă, spre surpriza tuturor participanţilor. Prima victorie dobândită a responsabilizat-o, astfel că Angelica Rozeanu se înscrie pe listele unui club sportiv şi se antrenează în compania jucătorilor deja consacraţi.

La 15 ani devine campioană naţională (concursul s-a desfăşurat la Cernăuţi), deţinând neîntrerupt titlul până în 1957 (în afara perioadei războiului, 1940 - 1945).Prima victorie la nivel internaţional survine în 1938, în cadrul Open-ului maghiar (Czegled). Până la izbucnirea războiului participă la trei campionate mondiale: Praga (1936), Baden (1937), Cairo (1939), unde obţine un loc pe podium (locurile 2 şi 3).În 1944 se căsătoreşte cu Lou Rozeanu, de care divorţează în 1959.Reprezentarea României la campionatul mondial din Anglia (1948) îi aduce un meritat loc 3.Reiterând prestaţia spectaculoasă de la prima sa competiţie internaţională, Angelica Rozeanu câştigă în 1950 titlul de campioană mondială la Budapesta, reuşind această performanţă de 6 ori consecutiv: Austria (1951), India (1952), România (1953), Anglia (1954), Olanda (1955), Japonia (1956).Preşedintă a Federaţiei Române de tenis de masă (1950 - 1960).

În februarie 1960 emigrează în Israel, continuă să joace tenis şi să obţină trei titluri de campioană naţională (1960 – 1962). Meritele sale excepţionale au fost trecute în Cartea recordurilor în 1998. În 1954 a fost desemnată de autorităţile comuniste Maestru Emerit al sportului, iar în 2004 a primit din partea statului român ordinul „Meritul sportiv”, clasa I.

Surse:

Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/angelica-rozeanu-legenda-tenisului-masa-campioana-mondiala-istoria-sportului-romanesc-1_56cc51fe5ab6550cb81e970b/index.html

https://identitatea.ro/angelica-rozeanu-zeita-tenisului-de-masa/

https://jwa.org/encyclopedia/article/adelstein-rozeanu-angelica