$$$

 S-a întâmplat în 22 februarie…

– „Ziua Mondială a Cercetaşilor”, marcată, anual, în peste 170 de ţări de pe toate continentele, la data naşterii (22 februarie 1857) ofiţerului britanic Robert Baden-Powell, iniţiatorul mişcării de cercetaşi; în dimineaţa zilei de 1.VIII.1907, pe insula Brownsea din sudul Angliei, lordul Baden-Powell a suflat din corn pentru a da deşteptarea membrilor primei tabere de cercetaşi (în jur de 20 de tineri)

– „Ziua Europeană Dedicată Victimelor Criminalităţii”(European Day for Victims of Crime). Noile norme privind drepturile minime ale victimelor în cadrul Uniunii Europene (Directiva 2012/29/UE ) au fost adoptate la 25 octombrie 2012; directiva garantează drepturi minime pentru victime oriunde s-ar afla în UE, inclusiv un nivel adecvat de asistenţă, de informare şi de protecţie

– 1269: Apare prima menţiune documentară a Cetăţii Deva, într-un act emis de Ştefan – duce de Transilvania, în care se aminteşte de Castrum Deva.Începând cu 1307, cetatea a devenit reşedinţă voievodală. Cetatea, care servea ca fortăreaţă militară, a fost transformată de Iancu de Hunedoara în castel nobiliar (1453) şi întărită succesiv între secolele XVI-XVIII, ajungând printre cele mai puternice din Transilvania

– 1512: A murit navigatorul florentin Amerigo Vespucci, care a luat parte la câteva călătorii în Lumea Nouă (1497-1507); după numele său, la sugestia geografului german M. Waldseemuler, au fost denumite noile teritorii descoperite, care formează America de azi (n. 1454)

– 1636: A murit Santorio Santorio (numit şi Santorio Santorii sau Sanctorius din Padova) medic italian, celebru datorită faptului că a realizat primele studii în domeniul metabolismului (n. 1561)

– 1674: A murit Jean Chapelain, critic literar şi scriitor francez, unul dintre principalii teoreticieni ai clasicismului (n. 1595)

– 1712: S-a născut Bod Péter, cărturar umanist secui, figura cea mai reprezentativă a istoriografiei maghiare transilvănene în secolul al XVIII-lea (m. 1769)

– 1732: S-a născut George Washington, general şi om politic american; comandant suprem al forţelor militare în timpul Războiului pentru independenţa coloniilor engleze din America de Nord (1775-1783); preşedintele Convenţiei constituţionale de la 1787; primul preşedinte al SUA (1789-1797) (m. 1799)

– 1788: S-a născut filosoful german Arthur Schopenhauer, iniţiatorul „voluntarismului” modern; ideile sale au devenit cunoscute în România prin intermediul „Junimii”, influenţând literatura şi filosofia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (m. 1860) 

– 1797: A murit Baronul de Münchhausen (Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen), poet liric german, autor al unor poveşti cunoscute sub numele de „Aventurile Baronului Munchhausen” (n. 1720)

– 1810: S-a născut poetul şi fabulistul Grigore Alexandrescu; a impus în literatura română, ca specii literare, satira („Satira. Duhului meu”),fabula („Boul şi viţelul”) şi epistola („Epistolă către Voltaire”) (m. 1885). 

– 1817: S-a născut Niels W. Gade, compozitor, dirijor, violonist, organist şi profesor danez (m. 1890)

– 1819: S-a născut James Russell Lowell, poet, eseist, critic literar, editor şi diplomat american (m. 1891)

– 1824: S-a născut astronomul francez Pierre Janssen (Pierre Jules César Janssen) (m. 1907)

– 1881: S-a născut Petre Grimm, istoric literar şi traducător; fondatorul catedrei de engleză a Universităţii din Cluj; cercetări privind relaţiile culturale româno-engleze (m. 1944)

– 1898: S-a născut Ion Vicol, dirijor şi pedagog (m. 1996) 

– 1900: Are loc prima audiţie, la Paris, a „Sonatei a II-a pentru pian şi vioară”, de George Enescu

– 1901: S-a născut Iustinian Marina (numele de botez: Ioan), al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977) (m. 1977)

– 1902: S-a născut chimistul Constantin M. Macarovici; lucrări în domeniul chimiei anorganice şi analitice; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (m. 1984)

– 1903: S-a născut Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet, umorist şi publicist (m. 1970)

– 1905: S-a constituit, la Bucureşti, primul sindicat muncitoresc din România, Sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I. C. Frimu şi Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 şi 20 martie de înfiinţarea sindicatului strungarilor şi, respectiv, al lucrătorilor din fabricile de încălţăminte (22.II/7.III)

– 1905: S-a născut Luis Sandrini, actor de film şi producător argentinian (m. 1980)

– 1906: Se înfiinţa, printr-un decret al Regelui Carol I, Institutul Geologic al României şi se crea Corpul geologilor, primul director al institutului fiind profesorul Ludovic Mrazec. În 2005, Guvernul României a reafirmat, prin Hotărârea nr. 1399,atribuţiile de serviciu geologic naţional ale Institutului Geologic al României.Statutul de serviciu geologic a fost recunoscut şi la nivelul Uniunii Europene, prin admiterea Institutului Geologic al României ca membru al EuroGeoSurveys.Institutul Geologic al României este instituţia abilitată să întocmească, să editeze şi să imprime hărţile naţionale geologice, hidrogeologice, geofizice şi metalogenetice la diverse scări

– 1908: S-a născut Sir John Mills, actor britanic de film (m. 2005) 

– 1914: S-a născut pictorul german Karl Otto Götz

–1921: S-a născut actriţa italiană de film Giulietta (Giulia Anna) Masina; soţia regizorului de film Federico Fellini (m. 1994). 

– 1925: S-a născut Edward Gorey, ilustrator (recunoscut pentru lucrările sale în creion şi cerneală) şi scenograf american (m. 2000).

– 1928: S-a născut balerina Irinel Liciu (Lia Silvia Popa), prim-solistă a Operei Române din Bucureşti între anii 1950 şi 1970 (m. 2002, s-a sinucis a doua zi după moartea soţului său, poetul Ştefan Augustin Doinaş) 

– 1932: S-a născut dirijorul de cor Aurel Grigoraş; a fost dirijor al Corului Radiodifuziunii Române (m. 2000)

– 1933: S-a născut inventatorul, profesorul şi inginerul Virgilius Justin Capră; a realizat peste 130 de invenţii, dintre care 72 sunt prototipuri de automobile cu un consum redus de combustibil, 7 aparate de zbor şi 15 motoare neconvenţionale. „Rucsacul zburător”, cea mai importantă dintre invenţiile sale, realizat în 1956, a fost brevetat câţiva ani mai târziu, de către americani, fiind folosit de cosmonauţii de la NASA în călătoriile spaţiale; a conceput şi cea mai mică maşină din lume (Soleta), care are un consum redus de benzină (0,5l/100km), motorul rotativ cu jet periferic, cutia neagră care reduce parţial gravitaţia corpurilor, fotoliul zburător, aerodina cu decolare şi aterizare verticală, elicopterul portativ, automobilul electric Oblio, motoreta electrică Oroles, triciclul Troty – soluţia autorului la problemele de trafic urban, precum şi alte vechicule nepoluante (m. 2015)

– 1937: A murit Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki, doctor în drept, Dr. h. c. în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți 

– 1938: S-a născut Paul Neagu, sculptor, pictor, grafician, profesor, eseist şi poet; figură emblematică a neoavangardei anilor ’60-’70 ai secolului XX; stabilit în Marea Britanie în 1969, a revenit după 1989 mereu în România (m. 2004) 

– 1938: S-a născut Pierre Vallières, scriitor şi jurnalist canadian de limbă franceză, figură reprezentativă a mişcării pentru independenţa Quebec-ului (m. 1998) 

– 1942, 22/23: A murit Stefan Zweig, poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist şi biograf austriac (n. 1881)

– 1949: S-a născut Andreas Nikolaus „Niki” Lauda, om de afaceri austriac şi fost pilot de Formula 1, campion mondial în anii 1975, 1977 şi 1984

– 1950: S-a născut actriţa franceză Miou-Miou (numele real: Sylvette Héryl)

– 1952: S-a născut Voicu Popescu, muzician, artist liric, dirijor, regizor muzical; dirijorul Corului de copii al Radiodifuziunii Române

– 1959: S-a născut actorul american de film Kyle MacLachlan

– 1961: S-a născut violonista Cristina Anghelescu; din anul 1990 solistă a Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Române

– 1969: A murit Nicolae Daşcovici, jurist (specialist în drept internaţional public), istoric şi publicist; în 1930 a reprezentat România la Conferinţa pentru codificarea dreptului internaţional de la Haga şi la Conferinţa pentru unificarea dreptului fluvial de la Geneva; membru corespondent al Academiei Române din 1948 (n. 1888)

– 1973: A murit profesorul de teologie Ioan Gh. Savin; a desfăşurat o bogată activitate didactică şi publicistică (la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti); prin el, teologia fundamentală s-a definit ca disciplină de sine stătătoare în teologia ortodoxă românească; a fost deţinut mulţi ani în închisorile comuniste (n. 1885) 

– 1977: A murit Marcel Anghelescu, actor de teatru şi film, protagonist de succes al comediilor lui Caragiale (n. 1909)

– 1991: A murit Alexandru Raicu, poet, prozator, traducător şi jurnalist (n. 1914)

–1992: Se inaugura, la Bucureşti, Centrul Euro-Atlantic, în prezenţa secretarului general al Organizaţiei Nord-Atlantice, Manfred Wörner. Centrul a fost înfiinţat în septembrie 1991 pe baza unei hotărâri de guvern

– 1994: A murit arhitectul Ştefan Balş-Lupu; la comanda Patriarhiei Române şi a Mitropoliei Moldovei, a desfăşurat o amplă acţiune de refacere şi restaurare a unor edificii de cult şi a unor monumente istorice; a scris singur sau în colaborare mai multe monografii: „Mănăstirea Moldoviţa”, „Mănăstirea Humor”, „Mănăstirea Neamţ” ş.a; membru de onoare al Academiei Române din 1993 (n. 1902)

– 2001: A murit medicul neurolog Vlad Voiculescu, personalitate de marcă a ştiinţelor medicale româneşti; membru titular al Academiei Române din 1991 (n. 1913)

– 2002: A murit (la New York) Vlaicu Ionescu, autoritate recunoscută pe plan mondial în materie de traducere, decriptare şi interpretare a catrenelor lui Nostradamus (n. 1922)

– 2002: A murit Chuck Jones, grafician, creator de desene animate, scenarist, producător şi regizor american; cele mai remarcabile sunt filmele realizate pentru seria Looney Tunes şi Merrie Melodies ale departamentului Warner Bros. Cartoons al studioului omonim (n. 1912)

– 2006: A murit Angelica Adelstein-Rozeanu (n. 15 octombrie 1921, Bucureşti – d. Haifa, Israel), jucătoare de tenis de masă.

– 2011: A murit părintele cu rang de protosinghel, Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc Podromu din Muntele Athos (n. 1914)

– 2011:A murit eseistul, prozatorul, ziaristul şi editorul Ion Hobana (pseudonimul lui Aurelian Manta Roşie); după mai multe cărţi pentru copii, publică povestiri şi exegeză SF, exegeză ufologică, numeroase antologii comentate de science fiction românesc şi străin (n. 1931)

– 2011: A murit actorul britanic de televiziune Nicholas Courtney (n. 1929, la Cairo)

– 2012: A murit compozitorul şi chitaristul american Billy Strange (n. 1930)

– 2013: A murit dirijorul şi pianistul german Wolfgang Sawallisch (n. 1923) 

– 2014: În Ucraina, a avut loc răsturnarea regimului pro-rus al preşedintelui Viktor Ianukovici, acesta părăsind Ucraina şi refugiindu-se în Rusia. Schimbarea de regim, care s-a produs după aproape trei luni de manifestaţii antiguvernamentale, soldate cu aproape 100 de morţi şi peste 1.000 de răniţi, a avut loc ca urmare a deciziei guvernului din noiembrie 2013 de a suspenda pregătirile pentru semnarea Acordului de Asociere la UE, ceea ce a declanşat ample proteste în Piaţa Independenţei (Maidan) din Kiev

– 2015: A murit tenorul Octavian Dumitru, solist al Operei Naţionale Iaşi (n. 1981)

$$$

 EVOLUȚIA HAMAS

Hamas, o organizație islamistă sunnită, are o istorie complexă, profund împletită cu conflictul palestiniano-israelian și cu lupta continuă pentru statalitate și autodeterminare.

Rădăcinile Hamas pot fi urmărite până la prima Intifada palestiniană, o perioadă de intensă nesupunere civilă și proteste declanșate de moartea a patru muncitori palestinieni. Răspunsul Israelului la Intifada, care a inclus desfășurarea extinsă de soldați și contramăsuri, a atras critici pentru disproporționalitatea sa percepută. În această perioadă, Hamas a început să apară ca o forță semnificativă în politica și rezistența palestiniană.

În timpul războiului arabo-israelian din 1948, fondatorii Hamas au fost forțați să fugă, ceea ce a dus la sentimente anti-israeliene care aveau să devină un principiu fundamental al organizației. Pe măsură ce atacurile inițiale ale grupării împotriva Israelului s-au intensificat, aceasta s-a confruntat cu un răspuns puternic, ceea ce a dus în cele din urmă la scoaterea lor în afara legii.

În special, Hamas a avut inițial dificultăți în a câștiga popularitate pe scară largă în timpul primei Intifade. Cu toate acestea, masacrul de la Hebron s-a dovedit a fi un punct de cotitură, determinând Hamas să ceară răzbunare și ducând la o schimbare a tacticilor sale militante. Acest eveniment a marcat o evoluție semnificativă în abordarea grupării și în influența sa crescândă în rândul palestinienilor.

Hamas a făcut, de asemenea, o schimbare crucială în strategia sa de țintire, abandonând distincția dintre țintele militare și cele civile. Justificându-și acțiunile cu citate religioase din Coran, Hamas și-a continuat campania de atentate sinucigașe cu bombă ca represalii pentru acțiunile israeliene, escaladând tensiunile în regiune.

În ciuda represaliilor neîncetate din partea forțelor israeliene, Hamas a preluat controlul administrativ asupra Fâșiei Gaza după ce a câștigat alegerile, introducând schimbări radicale și pregătind terenul pentru confruntări sporite cu Israelul. Acest lucru a impulsionat și mai mult un ciclu de măsuri de represalii, inclusiv atacuri cu rachete, închiderea granițelor și atacuri aeriene, ducând la escaladarea tensiunilor și a violenței dintre cele două partide.

Chiar și în mijlocul escaladării tensiunilor și violențelor, Hamas a oferit Israelului o armistițiu de zece ani, deși cu condiții care includeau retragerea completă a Israelului din teritoriile palestiniene ocupate și recunoașterea drepturilor palestinienilor. Cu toate acestea, Hamas și-a menținut poziția față de operațiunile armate, refuzând să îndeplinească cerințele formulate pentru ajutor internațional, ceea ce a dus la un impas prelungit.

În contextul acestor evoluții, au existat momente în care Hamas și-a exprimat disponibilitatea de a coopera în rezolvarea conflictului arabo-israelian, inclusiv prin articularea unei viziuni pentru un stat palestinian bazat pe granițele din 1967 și prin demonstrarea deschiderii către dialogul cu comunitatea internațională și cu administrația Obama. Aceste momente au sugerat potențialul unui angajament diplomatic și o cale către o rezoluție pașnică.

Cu toate acestea, complexitatea situației a devenit evidentă în mod evident atunci când Israelul a declarat război Hamas, ceea ce a dus la noi violențe și crize umanitare, deoarece civili neînarmați, ostatici și soldați israelieni capturați au fost transportați în Fâșia Gaza. Regiunea a fost cufundată într-o stare de tensiune și instabilitate sporite, ceea ce a determinat apeluri urgente pentru a se face distincție între civili și combatanți, pentru a atenua impactul conflictului asupra vieților nevinovate.

Traiectoria Hamas de la originile sale în timpul Intifadei până la dinamica sa actuală cu Israelul subliniază natura complexă și interconectată a conflictului palestiniano-israelian. Această istorie în continuă evoluție continuă să modeleze peisajul geopolitic al Orientului Mijlociu, prezentând provocări și oportunități continue pentru pace și stabilitate în regiune.

$$$

 CONSTANTIN DIMITRESCU-IAȘI

Constantin Dimitrescu-Iași (25 noiembrie 1849 – 16 aprilie 1923) a fost un filosof, sociolog și pedagog moldovean , apoi român .

Biografie

Născut la Iași , tatăl său a fost magistratul Dimitrie Dimitrescu. A urmat școala primară în orașul său natal între 1856 și 1860, urmată de liceu între 1860 și 1867. Printre colegii săi de clasă s-au numărat Alexandru Lambrior , George Panu și Calistrat Hogaș . Între 1867 și 1869, a urmat facultatea de literatură și filozofie a Universității din Iași și, în același timp, a lucrat ca profesor suplinitor de latină. Între 1869 și 1870, Dimitrescu-Iași a predat la Botoșani . A predat din nou la Iași între 1870 și 1872, continuându-și studiile universitare. Între 1872 și 1875, a fost profesor la Bârlad . Apoi a plecat în Germania pentru a studia la universitățile din Berlin (1875–1876) și Leipzig (1876–1877). Între 1879 și 1885, a predat estetică, istoria filosofiei, logică, psihologie și pedagogie la Universitatea din Iași. 

În 1885, Dimitrescu-Iași s-a transferat la Universitatea din București , unde a predat istoria filosofiei antice și moderne, etică și estetică până la pensionarea sa în 1919. Inspector general pe lângă Ministrul Educației , a fost, de asemenea, director al școlii normale superioare din Iași, al Bibliotecii Universitare din București (1898–1910) și al seminarului pedagogic condus de universitate (1899–1919). A fost rector al Universității din București timp de doisprezece ani, din octombrie 1898 până în ianuarie 1911. Deși s-a alăturat ziarului Junimea în 1878, Dimitrescu-Iași nu a susținut orientarea politică a acestuia, condamnând chiar pozițiile acestuia într-o serie de articole apărute în Drapelul și Democrația între 1897 și 1898. Dimitrescu-Iași a condus revista Revista pedagogică din 1891 până în 1898 și era destul de familiarizat cu principiile pedagogiei moderne. Asociat apropiat al lui Spiru Haret , a adus o contribuție substanțială la legea din 1898 pentru reforma învățământului secundar și superior. A murit la Turnu Severin . 

Perspectiva sa filosofică a fost profund influențată de pozitivismul și evoluționismul european din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din care a preluat numeroase idei, uneori necritic. Dimitrescu-Iași considera că oamenii sunt mașini în mișcare, simple complexe de fenomene fiziologice. Adept al unui monism cu influențe materialiste, el credea în unitatea dintre materie și spirit și a susținut o etică bazată pe date științifice. A fost primul care a predat sociologie în România; cursurile sale se bazau pe argumente darwiniste . În activitatea sa didactică, a contribuit la răspândirea anumitor idei socialiste, dar s-a opus aplicării lor practice. A scris mai multe studii despre sociologia literaturii ( Recenzentul ; Spiritul democratic în literatură, arte, știință ) care nu au aplicat în mod constant o argumentare riguroasă. 

În domeniul esteticii, Dimitrescu-Iași a încercat să reconcilieze pozitivismul și evoluționismul cu ideile filosofiei romantice germane, pornind de la formalismul lui Johann Friedrich Herbart , al cărui discipol se considera. Și-a expus ideile în Der Schönheitsbegriff („Conceptul de frumos”), pe care l-a tradus parțial în 1895 în România literară și științifică , precum și în mai multe articole apărute sub pseudonimul Faust în ziarele Dreptatea (1896), Drapelul și Democrația (1896–1898). A jucat un rol important în îndrumarea esteticii românești către o înțelegere mai precisă a rolului și funcției artei în societate. Subliniind importanța științelor naturii pentru estetică, a avut tendința de a-și baza opiniile pe științele experimentale. El credea că frumusețea poate fi explicată prin metode experimentale care lucrează împreună cu psihologia, în special cele ale Völkerpsychologie . Folosind opiniile lui Herbart și descoperirile experimentale ale lui Hermann von Helmholtz , Gustav Fechner , Adolf Zeising , Friedrich Theodor Vischer și Robert von Zimmermann , el a distins între două aspecte ale frumuseții (unul pur formal și obiectiv, celălalt subiectiv) și a emis teoria că armonia lor definește esența frumuseții. 

Pentru Dimitrescu-Iași, frumusețea poetică era pur subiectivă, bazată pe imaginație și sentiment; termenul „frumusețe” în acest caz era doar o convenție, iar materialul în sine constituia imaginile sale. Însă creațiile poetice nu puteau fi considerate frumoase decât prin prisma relațiilor formale dintre imagini, singurele care le defineau originalitatea. Artistul era văzut ca o ființă superioară din punct de vedere al dezvoltării fiziologice, dând naștere noțiunii de „dinastii ale talentului”. Acestea sunt însă influențate de mediul lor natural și social, ceea ce explică apariția indivizilor creativi în condiții democratice. 

Viziunea sa asupra criticii literare era că disciplina trebuia să evite o aplicare mecanică a teoriilor estetice, explicând în schimb originea, dezvoltarea și disiparea tendințelor literare. Aderând la obiectivitate, aceasta formează judecăți bazate nu pe valoarea subiectului operei, ci pe originalitatea relațiilor formale și pe sinceritatea autorului. Aceasta deoarece în artă, frumosul este echivalent cu adevărul și este explicat mai temeinic prin legile vieții emoționale. Unele dintre opiniile sale i-au permis să înțeleagă și să simpatizeze cu mulți dintre principiile lui Constantin Dobrogeanu-Gherea , pe care l-a sprijinit în activitatea sa jurnalistică.

$$$

 EVANGHELIA SECRETĂ DUPĂ MARCU

Evanghelia secretă după Marcu este o evanghelie pseudoepigrafă (nu a fost scrisă de persoana cărei i-a fost atribuită), considerata de fapt o addenda secreta la Evanghelia canonică după Evanghelistul Marcu. Textul acestei evanghelii este cunoscut numai dintr-o epistola scrisă de Clement din Alexandria.

Clement din Alexandria, pe numele lui Titus Flavius Clemens (aprox. 150 – 215), nascut intr-o familie pagana s-a convertit la crestinism devenind conducatorul scolii catehetice din Alexandria. Persecutat de romani s-a refugiat în Capadocia, devenind in timp un important invatat crestin al vremurilor lui. S-au pastrat trei tratate importante scrise de el – Protrepticus, Paedagogus și Stromata.

Epistola scrisă de Clement din Alexandria a fost descoperita în 1958 de Morton Smith, care a fost profesor de istorie antica la Universitatea Columbia din Statele Unite la manastirea Mar Saba, pe atunci pe teritoriul Iordaniei.

Mar Saba (Sfantul Sava), este o manastire Ortodoxa de rit Grec-Bizantin. Manastirea este constuita in Muntii Ierusalimului pe costisa unui defileu (Wadi Qelt) abrupt sapat in munti de raul Kidron, care uneste Ierusalimul de Ierihon. Manastirea are o extraordinara istorie. Locasul nu este accesibil cu masina, si singura posibilitate ar fi o plimbare de 6-7 Km din Ierihon sau aproape dublu de la autostrada principala, care uneste Ierusalimul cu Ierihonul.

***

Manastirea Mar Saba este una din cele mai vechi din lume, a fost construita in anul 439 d.Hr. langa grota in care a locuit Sf. Sava din Cappadocia. Sf. Sava a fost fiul unui general Roman educat de unchiul sau patriarhul Flavian al Antiohiei si trimis dupa aceea la manstirea lui Teochtist din Ierusalim. La varsta de 30 de ani devine sihastru in muntii Ierusalimului, traind singur o perioada de 10 ani. Cu timpul, se aduna imprejurul lui cativa calugari, formand una din cele mai vechi manastiri existente in lume. In secolul al VIII-a se alatura manastirii si Sf. Ioan Damaschinul, unul din cei mai mari teologi, astronomi si matematicieni ai bisericii din toate timpurile, si indiscutabil cel mai mare iconograf ortodox. Moastele Sf. Sava si Sf. Ioan Damaschinul sunt pastrate pana in zilele noastre in aceasta manastire. Manastirea este cucerita in secolul al XII-lea de cruciatii normanzi, care alunga calugarii in pustiu si devine manastire catolica pana in anul 1965, cand Papa Paul al VI-a inapoiaza manastirea Patriarhului Grec Athenagoras I-ul, cu ocazia vizitei lui in Tara Sfanta.

Importanta manastirii Sf. Saba pentru crestinismul ortodox si a crestinismului Unit (Greco-Catolic), este enorma, Typiconul (in româna , cred ca este tradus Tipicul – “respectând ordinea”) este cartea care conţine instrucţiunile şi rubricile care în Biserica Creştină Ortodoxă stabilesc ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an si necesită existenţa cărţilor liturgice care conţin componentele fixe şi variabile ale acestor slujbe. În uzul monahal, tipicul mănăstiresc include atât regulile de vieţuire în mănăstire cât şi pravila de rugăciune a fost creat in aceasta manastire si este folosit asa cum a fost creat pana in zilele noastre.

In biblioteca aceste manastiri se afla unele din cele mai importante scrieri ale Crestinismului Timpuriu. Interesant de mentionat ca manastirea a fost distrusa in anul 651 d.Hr de Persani, care au cucerit-o si vandalizata de zeci de ori pana in secolul al IX-lea cand Califul arab, cunoscutul Harun-al-Rasid a inconjurat-o cu ziduri aproape impenetrabile. Intrarea femeilor in manastire este permisa pentru rugaciune intr-un locas numit “Turnul Femeilor”. Deoarece calugarii manastirii sunt vegetarieni, intrarea cu alimente de carne sau cu mere (marul Evei) este interzisa. Mai multe despre aceasta manastire si perioada in care a vizitat-o, aici si aici.

 ***

Epistola lui Clement, este adresata unui anume Theodor, neidentificat deocamdata. Cele trei file se aflau la sfarsitul unui volum tiparit, cuprinzand Scrisorile lui Ignatiu al Antiohiei (Teoforul), in editia ingrijita de savantul olandez Isaac Voss (1646). Paleografii au datat filele respective in secolul al XVIII-lea. Asadar un text din secolul al III-lea, continand doua fragmente ale unei evanghelii din sec. I, a ajuns pana la noi intr-un manuscris din secolul al XVIII-lea. Descoperirea Epistolei clementine a starnit numeroase polemici in lumea savanta, amplificate dupa publicarea, de catre Morthon Smith, a unui tom masiv in care insista mai cu seama asupra caracterului magic al lui Iisus Cristos.

Conform epistolei, Evanghelistul Marcu, in timpul sederii lui Petru la Roma, a asternut in scris faptele Domnului; totusi nu le-a publicat pe toate, nereferindu-se nici la “lucrurile de taina” (mystikas), ci le-a ales numai pe cele pe care le-a socotit foarte utile intru sporirea credintei catehumenilor. Dupa ce Petru a suferit martiriul, Marcu a plecat la Alexandria luand cu sine si memoriile sale si pe cele ale lui Petru; dintre acestea, trecand in prima sa carte pe cele de natura a-i face pe simpli credinciosi sa inainteze intru gnoza, a compus si o evanghelie mai spirituala spre folosul celor desavarsiti.Totusi el n-a dezvaluit lucrurile de negrait si nici n-a descris invatatura hierofantica a Domnului; ci, adaugand si alte fapte celor scrise mai inainte, a mai pus alaturi si cateva logia a caror explicatie stia ca ii va conduce pe ascultatori, ca un mistagog, in sanctuarul adevarului acoperit cu sapte voaluri.

Epistola readuce in discutie chestiunea, foarte sensiblia, a traditiei ezoterice crestine, care, conform teoriei lui Guy Stroumsa, dupa ce ar fi fost eliminata de linia ierarhic-exoterica, ar fi dat nastere misticismului crestin [vezi Guy Stroumsa, Hidden Wisdom. Esoteric Traditions and the Roots of Christian Mysticism, Brill, 1996]. Am tradus textul addendei Evanghelistului Marcu in limba romana, nu doresc insa sa reproduc textul. In primul rand, din cauza elementelor profund ezoterice care cu greu ar putea fi intelese de neofiti si in al doilea rand din cauza falsului care planeaza asupra acestui text.

Conform unor studii se sustine ca Morton Smith ar fi falsificat aceasta epistola. Avand in vedere ca acuzatorii sunt savanti de o mare notorietate stiintifica (Craig A. Evans si Emanuel Tov). O analiza paleografica a textului facuta de un mare expert in scrisul perioadei lui Clement facuta de Agamemnon Tselikas indica porobabilitatea unui fals.

Cu toate aste eu cred in autenticitatea aceste addende din foarte multe motive!

Surse:

 Smith, Morton. The Secret Gospel: The Discovery and Interpretation of the Secret Gospel According to Mark, London Victor Gollancz Ltd. 1974;

Brown, Scott G. Mark’s Other Gospel: Rethinking Morton’s Smith Controversial Discovery (ESCJ 15; Waterloo, Ont.: Wilfrid Laurier University Press, 2005;

$$$

 EXISTENȚIALISMUL TEOLOGIC

1) Existențialismul pascalian:

Existențialismul pascalian este o abordare filosofică dezvoltată de filosoful, matematicianul și omul de știință francez Blaise Pascal (1623-1662). Este o formă unică de existențialism care combină elemente atât ale teologiei creștine, cât și ale filosofiei condiției umane.

Blaise Pascal s-a născut într-o familie înstărită din Clermont-Ferrand, Franța, și a fost educat în matematică și științe. Cu toate acestea, la vârsta de 31 de ani a experimentat o profundă convertire religioasă, care avea să-i schimbe cursul vieții și operei. A început să exploreze relația dintre credință și rațiune și a dezvoltat o abordare unică a filosofiei, care avea să fie cunoscută sub numele de existențialism pascalian.

În centrul existențialismului pascalian se află credința că ființele umane sunt în mod inerent imperfecte și incomplete. Pascal susținea că suntem în permanență în căutarea a ceva dincolo de noi înșine, care să dea sens și scop vieții noastre. Această căutare poate lua multe forme, cum ar fi urmărirea cunoașterii, a puterii sau a plăcerii, dar, în cele din urmă, este o încercare de a găsi ceva care să umple golul din noi.

În celebra sa lucrare, Pensări, Pascal a susținut că nu putem găsi adevărata fericire sau împlinire doar prin rațiune. În schimb, trebuie să ne îndreptăm către credința în Dumnezeu și religia creștină. Pentru Pascal, credința nu este doar o chestiune de credință, ci un mod de viață care implică o relație personală profundă cu Dumnezeu. Prin credință, putem găsi sens și scop în viață și putem depăși limitele existenței noastre finite.

Pascal credea, de asemenea, că ființele umane sunt sfâșiate între două forțe opuse: dorința de plăcere și frica de moarte. El susținea că încercăm în mod constant să scăpăm de realitatea mortalității noastre căutând plăcerea, bogăția și puterea. Cu toate acestea, aceste căutări sunt în cele din urmă inutile, deoarece nu pot depăși faptul fundamental al existenței noastre: că suntem muritori și că într-o zi vom muri.

Existențialismul pascalian a avut un impact profund asupra filosofiei contemporane, în special în domeniile eticii și teologiei. A fost folosit pentru a critica abordarea seculară, raționalistă a filosofiei și pentru a argumenta importanța credinței și a credinței religioase în viața umană. De asemenea, a influențat dezvoltarea gândirii existențialiste și postmoderne.

Una dintre contribuțiile cheie ale existențialismului pascalian este accentul pus pe importanța condiției umane. Filosofia lui Pascal ne încurajează să ne confruntăm cu realitatea mortalității noastre și să ne recunoaștem limitele ca ființe umane. Procedând astfel, putem dezvolta o apreciere mai profundă pentru viață și lumea din jurul nostru.

2) Rațiunea și Dumnezeu la Pascal:

Blaise Pascal a fost un matematician, fizician și filosof francez care a trăit în secolul al XVII-lea. Este cel mai cunoscut pentru lucrarea sa, „Pensées”, o colecție de note și gânduri pe o gamă largă de subiecte, inclusiv religie, filozofie și matematică. În această lucrare, Pascal explorează relația dintre rațiune și Dumnezeu și limitele cunoașterii umane. Pascal a fost profund religios, iar opiniile sale despre Dumnezeu și credință au fost modelate de educația sa catolică. Cu toate acestea, a fost și om de știință și matematician și credea că rațiunea are un rol important de jucat în înțelegerea lumii din jurul nostru. Pentru Pascal, relația dintre rațiune și credință era una complexă și el a căutat să reconcilieze aceste forțe aparent opuse.

Una dintre temele cheie din opera lui Pascal este ideea că rațiunea umană este limitată. El susținea că există anumite lucruri care depășesc sfera cunoașterii umane și că înțelegerea noastră asupra lumii este în mod necesar incompletă. Pascal credea că această limitare este un rezultat al existenței noastre finite ca ființe umane și că numai Dumnezeu are o înțelegere completă a universului.

În ciuda acestei limitări, Pascal credea că rațiunea era încă un instrument important în căutarea noastră de a înțelege lumea. El susținea că rațiunea ne putea ajuta să recunoaștem limitele cunoașterii noastre și să apreciem vastitatea și complexitatea universului. În acest sens, rațiunea și credința erau forțe complementare, mai degrabă decât opuse.

Părerile lui Pascal despre Dumnezeu au fost modelate și de credința sa în importanța credinței. El credea că credința este esențială pentru relația noastră cu Dumnezeu și că este necesară pentru mântuirea noastră. Cu toate acestea, Pascal nu se mulțumea cu o credință oarbă care accepta dogmele religioase fără a pune la îndoială. În schimb, el credea că credința ar trebui să fie întemeiată pe rațiune și că ar trebui să ne străduim să înțelegem natura lui Dumnezeu prin rațiunea și experiența noastră.

Unul dintre conceptele cheie din opera lui Pascal este ideea de „Dumnezeu al filosofilor” versus „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”. Dumnezeul filosofilor este o zeitate distantă și abstractă, care poate fi înțeleasă doar prin rațiune. Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, pe de altă parte, este un Dumnezeu personal care poate fi cunoscut doar prin credință și revelație.

Pentru Pascal, Dumnezeul filozofilor nu era suficient. El credea că avem nevoie de o relație personală cu Dumnezeu, una bazată pe credință și experiență. Această credință se reflectă în faimosul său argument al „pariului”, în care susține că este rațional să crezi în Dumnezeu, chiar dacă nu există dovezi empirice ale existenței sale. Pascal credea că beneficiile unei vieți de credință și devotament față de Dumnezeu depășeau cu mult riscurile necredinței.

3) Existențialismul kierkegaardian:

Existențialismul kierkegaardian este o mișcare filosofică ce își ia numele de la filosoful danez Søren Kierkegaard. Kierkegaard este adesea considerat părintele existențialismului, o mișcare filosofică ce pune accentul pe experiența subiectivă a individului și pe importanța alegerii și responsabilității personale.

Existențialismul kierkegaardian subliniază importanța existenței individuale și a experienței subiective a individului. Acesta se preocupă de chestiunile legate de identitatea personală, sens și scop. Existențialismul kierkegaardian susține că viața nu are în mod inerent sens, ci că indivizii trebuie să își creeze sens.

Kierkegaard credea că relația individului cu Dumnezeu era esențială pentru filosofia sa. El susținea că credința nu era o chestiune de credință rațională, ci o chestiune de angajament personal și pasiune.

Kierkegaard credea că credința le cere indivizilor să facă un „salt al credinței” dincolo de limitele rațiunii și să îmbrățișeze necunoscutul. Existențialismul kierkegaardian subliniază, de asemenea, importanța alegerii și responsabilității personale. Indivizii sunt văzuți ca fiind liberi să își facă propriile alegeri, dar și responsabili pentru consecințele acestor alegeri. Kierkegaard credea că indivizii trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile vieți și să facă alegeri care să reflecte valorile și credințele lor.

Unul dintre cele mai faimoase concepte ale lui Kierkegaard este ideea de „cavaler al credinței”. Cavalerul credinței este o persoană care și-a luat angajamentul față de ceva mai mare decât sine, fie că este vorba de Dumnezeu sau de un scop superior. Cavalerul credinței este dispus să facă sacrificii și să își asume riscuri pentru a-și atinge scopul, dar recunoaște și limitele propriei înțelegeri și nevoia de a îmbrățișa necunoscutul.

Existențialismul kierkegaardian a avut un impact semnificativ asupra filosofiei și teologiei. A influențat opera multor filosofi și teologi care au căutat să exploreze natura existenței umane și rolul credinței în viața umană. Accentul pus de Kierkegaard pe alegerea și responsabilitatea individuală a avut, de asemenea, un impact asupra gândirii politice și sociale, în special în domeniile libertății individuale și autonomiei personale.

4) Esențialismul în teologie:

Esențialismul este un concept filosofic și teologic care pune accentul pe ideea caracteristicilor esențiale sau inerente ale lucrurilor sau ființelor. În teologie, esențialismul a fost folosit pentru a descrie natura lui Dumnezeu, a sufletului uman și a planului divin de mântuire. Conceptul de esențialism în teologie este strâns legat de ideea de esențialism în filosofie.

Esențialismul în filosofie postulează că obiectele, conceptele sau ființele au proprietăți sau caracteristici inerente, neschimbate, care le definesc identitatea. Esențialismul în teologie se bazează pe acest concept, sugerând că Dumnezeu, sufletul uman și alte concepte religioase au proprietăți esențiale care le definesc natura.

Una dintre principalele implicații ale esențialismului în teologie este că acesta implică o înțelegere fixă, neschimbătoare a naturii lui Dumnezeu și a sufletului uman. Esențialismul sugerează că există un anumit set de caracteristici sau calități care îl definesc pe Dumnezeu și sufletul uman și că aceste calități sunt neschimbate și eterne. Această viziune a influențat dezvoltarea doctrinelor religioase, cum ar fi Trinitatea și nemurirea sufletului.

Totuși, esențialismul în teologie a fost supus criticilor, atât din interiorul, cât și din afara cercurilor religioase. Una dintre principalele critici aduse esențialismului în teologie este aceea că acesta poate limita înțelegerea noastră despre Dumnezeu și sufletul uman. Prin definirea lor în termeni de caracteristici fixe, neschimbate, esențialismul ne poate împiedica să explorăm întreaga complexitate și bogăție a acestor concepte.

O altă critică adusă esențialismului în teologie este aceea că acesta poate duce la o abordare rigidă și dogmatică a credințelor religioase. Prin accentuarea caracteristicilor fixe și neschimbate, esențialismul poate descuraja deschiderea și explorarea și poate duce la o lipsă de toleranță față de diverse credințe și practici.

În ciuda acestor critici, esențialismul în teologie rămâne un concept puternic și influent în gândirea religioasă. Acesta continuă să modeleze credințele și practicile religioase și să influențeze dezvoltarea doctrinelor și tradițiilor religioase. Un domeniu în care esențialismul în teologie a fost deosebit de influent este cel al discuțiilor despre natura sufletului uman.

Esențialismul sugerează că sufletul uman are anumite proprietăți sau caracteristici esențiale care îi definesc natura. De exemplu, unele opinii esențialiste sugerează că sufletul uman este nemuritor, neschimbător și de natură divină.

Esențialismul a fost folosit și pentru a descrie natura lui Dumnezeu. Viziunile esențialiste despre Dumnezeu sugerează că Dumnezeu are anumite proprietăți esențiale, cum ar fi omnipotența, omnisciența și omniprezența, care definesc natura sa. Aceste proprietăți sunt văzute ca eterne și neschimbate și ca fiind esențiale pentru înțelegerea noastră a naturii și caracterului lui Dumnezeu.

5) Rudolf Bultmann: Demitizarea Bibliei:

Rudolf Bultmann a fost un teolog luteran german care a trăit în secolul al XX-lea. Este cel mai bine cunoscut pentru munca sa de demitizare a Bibliei, care a avut ca scop separarea mesajului esențial al creștinismului de elementele sale mitologice și supranaturale. Abordarea lui Bultmann asupra Bibliei a fost puternic influențată de pregătirea sa în filosofie, în special de existențialismul lui Martin Heidegger. El a susținut că textele biblice au fost scrise într-un limbaj mitologic care nu mai avea sens pentru cititorii moderni și că elementele supranaturale ale Bibliei erau pur și simplu expresii ale credințelor și presupunerilor culturale ale autorilor antici. Pentru a înțelege mesajul esențial al creștinismului, Bultmann credea că aceste elemente mitologice trebuiau eliminate.

Procesul de demitizare, conform lui Bultmann, implica separarea elementelor mitologice ale Bibliei de mesajul său central. El credea că mesajul esențial al creștinismului era chemarea la credința radicală în Iisus Hristos și că acest mesaj putea fi înțeles fără referire la evenimente supranaturale precum nașterea din fecioară sau învierea. Bultmann susținea că aceste elemente supranaturale nu erau fapte istorice, ci mai degrabă expresii ale credințelor și presupunerilor culturale ale autorilor biblici.

Abordarea lui Bultmann față de Biblie a fost controversată, în special în rândul teologilor mai conservatori care credeau în adevărul literal al Bibliei. Cu toate acestea, ideile sale au avut un impact semnificativ asupra erudiției biblice și a teologiei. Accentul pus de Bultmann pe dimensiunea existențială a credinței și respingerea elementelor supranaturale ale Bibliei au contribuit la punerea bazelor pentru o teologie mai modernă și mai riguroasă din punct de vedere intelectual.

Unul dintre conceptele cheie din opera lui Bultmann este ideea de „interpretare existențială”. El credea că Biblia nu este o colecție de fapte istorice, ci mai degrabă o serie de povești și metafore care transmit un adevăr existențial mai profund. Bultmann susținea că poveștile biblice sunt menite să fie citite ca expresii ale experienței umane a credinței și îndoielii, mai degrabă decât ca relatări literale ale evenimentelor istorice.

Opera lui Bultmann a avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra studiului Noului Testament. El a susținut că Evangheliile nu erau relatări biografice ale vieții lui Isus, ci mai degrabă reflecții teologice asupra importanței sale. Bultmann credea că Evangheliile au fost scrise într-un limbaj mitologic menit să transmită adevărul existențial al mesajului creștin, mai degrabă decât o relatare literală a evenimentelor istorice.

În ciuda naturii sale controversate, opera lui Bultmann privind demitizarea Bibliei a avut un impact de durată asupra erudiției biblice și a teologiei. Accentul pus de el pe dimensiunea existențială a credinței și respingerea elementelor supranaturale ale Bibliei au contribuit la deschiderea drumului către o teologie mai modernă și mai riguroasă din punct de vedere intelectual. Astăzi, ideile sale continuă să influențeze cercetători și teologi din întreaga lume, iar moștenirea sa rămâne o parte importantă a istoriei interpretării biblice.

6) Existențialismul acum:

Existențialismul este o mișcare filosofică apărută în Europa la mijlocul secolului al XX-lea și care continuă să influențeze gânditorii și artiștii din întreaga lume și astăzi. În esență, existențialismul se preocupă de sensul și scopul existenței umane și subliniază responsabilitatea individului de a-și crea propriul sens și de a-și croi propriul drum în viață.

Una dintre temele cheie ale existențialismului este căutarea sensului vieții. Această căutare este adesea caracterizată de un sentiment de angoasă sau disperare, pe măsură ce indivizii se confruntă cu întrebarea care este scopul lor într-o lume care pare indiferentă față de existența lor. Acest sentiment de criză existențială nu este specific mijlocului secolului al XX-lea și este încă o parte importantă a experienței umane de astăzi. De fapt, mulți oameni simt astăzi un sentiment accentuat de anxietate existențială, pe măsură ce se confruntă cu probleme precum schimbările climatice, inegalitatea socială și natura schimbătoare a muncii și a relațiilor.

Ca răspuns la această criză, mulți gânditori și artiști contemporani explorează teme și idei care sunt centrale în existențialism. De exemplu, în literatură, operele unor autori precum Haruki Murakami și Chimamanda Ngozi Adichie explorează teme de alienare, identitate și căutare a sensului. În muzică, artiști precum David Bowie și Kendrick Lamar au explorat teme de autoexprimare și individualitate, precum și probleme sociale și politice.

Pe lângă arte, ideile existențialiste sunt explorate și în domenii precum psihologia și terapia. Terapia existențială, de exemplu, subliniază importanța responsabilității personale și necesitatea ca indivizii să își asume un rol activ în crearea propriului sens și scop în viață. Această abordare a avut o influență deosebită în domeniul psihologiei pozitive, care se concentrează pe cultivarea emoțiilor, relațiilor și experiențelor pozitive pentru a promova bunăstarea și prosperitatea.

O altă modalitate prin care existențialismul este relevant astăzi este accentul pus pe autenticitate și individualitate. Într-o lume care adesea valorizează conformismul și normele sociale, existențialismul încurajează indivizii să își îmbrățișeze calitățile unice și să își croiască propriul drum în viață. Această idee a fost deosebit de influentă în comunitatea LGBTQ+, deoarece indivizii au luptat pentru dreptul de a-și exprima adevărata identitate și de a-și trăi viața după propriile reguli.

Totuși, deși existențialismul oferă un cadru puternic pentru înțelegerea condiției umane, nu este lipsit de limite și critici. Una dintre principalele critici aduse existențialismului este că acesta poate fi individualist și prea concentrat pe sine. Unii susțin că existențialismul neglijează importanța structurilor sociale și politice care modelează viața indivizilor și că poate duce la un sentiment de izolare și nihilism.

Ca răspuns la aceste critici, unii gânditori contemporani explorează modalități prin care existențialismul poate fi combinat cu alte cadre filosofice și politice. De exemplu, filosofa Martha Nussbaum a susținut că ideile existențialiste pot fi combinate cu o abordare mai comunitară, în care indivizii lucrează împreună pentru a crea o societate dreaptă și echitabilă.

$$$

 ALEXANDRU LAMBRIOR

Alexandru Lambrior (12 ianuarie 1845 – 20 septembrie 1883) a fost un filolog și folclorist român. Născut în Fălticeni , în Moldova , a studiat la Universitatea din Iași și, după ce și-a început cariera de profesor, la Paris. Și-a reluat activitatea didactică în 1878, dar a murit de tuberculoză cinci ani mai târziu. Pionier al lingvisticii în țara sa, a venerat limba românească din vechile cronici medievale, deplângând ceea ce considera a fi efectele corozive ale neologismelor. Lambrior a compilat o antologie de succes de texte care acoperă aproximativ trei secole, iar munca sa asupra literaturii timpurii a coexistat cu un interes pentru folclor, despre care a propus și teorii originale.

Biografie

Născut la Fălticeni, în Principatul Moldovei , [a] tatăl său a fost Dimitrachi Lambrior; un copil sărac adoptat, originile lui Dimitrachi sunt necunoscute, iar fiul său avea să se străduiască mai târziu să le afle. Mama sa, Marghiolița, era fiica unui boier de rang inferior : tatăl ei, Vasile Cumpătă, era vistiernic și deținea o moșie mare în satul Soci . Până în 1848, Dimitrachi devenise pitar , dar a murit mai târziu în acel an, iar Marghiolița i-a urmat în 1850, lăsându-i orfani pe Alexandru, în vârstă de cinci ani, și pe sora sa mai mică; ulterior a fost crescut de diverse rude, mai întâi la bunici și apoi în Flămânzi . În 1852, a început școala primară la Târgu Neamț , a continuat în orașul natal și a terminat la Piatra Neamț în 1860. În acel an, a intrat cu bursă la gimnaziul central din Iași ; a fost colegi de clasă cu George Panu , Calistrat Hogaș și Constantin Dimitrescu-Iași . 

După absolvirea liceului, s-a înscris la facultatea de literatură a Universității din Iași . Acolo, imediat după obținerea diplomei, a devenit profesor suplinitor în cadrul departamentului de literatură în 1868, iar în anul următor a obținut un post similar în secția de istorie. Ulterior a fost numit profesor și director la Liceul AT. Laurian din Botoșani , dar a fost demis arbitrar din motive politice după doi ani. Concedierea din mai 1871, care a implicat mai mulți profesori din mai multe orașe și a fost efectuată de ministrul Educației, Cristian Tell , i-a determinat pe toți membrii facultății de la Laurian, cu excepția a doi, să demisioneze în termen de două zile și a stârnit proteste ample, dar în cele din urmă zadarnice. În 1872, a devenit profesor de istorie la școala militară din Iași. La începutul aceluiași an, s-a alăturat societății literare Junimea . A ținut mai multe prelegeri publice pe diverse teme, câștigând stimă pentru inteligența și capacitatea sa critică. Din septembrie 1874 până în februarie 1875, a predat istorie avansată la Colegiul Național al orașului . 

Cu sprijinul liderului Junimea , Titu Maiorescu , a fost trimis la Universitatea din Paris cu o bursă de stat la începutul anului 1875, împreună cu G. Dem. Teodorescu și Panu, bunul său prieten din liceu, care și-a consemnat amintirile despre Lambrior după moartea acestuia din urmă. La Sorbona, a participat la cursuri predate de Michel Bréal , Gaston Paris și Arsène Darmesteter . În 1876, Lambrior a intrat la École des Hautes Études , unde a fost apreciat de profesorii săi. Începând cu 1877, a început să publice câteva articole de lingvistică în revista România și a fost ales membru al Société de Linguistique de Paris . Încă de la mijlocul anului 1876, ministrul educației național-liberale, Gheorghe Chițu, amenința că îi va suspenda bursa, suspectând că Lambrior, care trimitea scrisori către ziarul rival conservator Timpul , era mai interesat de politică decât de studii. Presiunea a crescut când Teodorescu s-a întors cu o diplomă de la Sorbona în 1877, dar Lambrior a explicat că propria sa școală nu acorda astfel de diplome. Chițu a răspuns că guvernul român nu recunoștea certificatele Școlii și i-a suspendat bursa în ianuarie 1878. 

Lambrior s-a întors la Iași în iunie, preluând fostul său post la Colegiul Național. Pentru a-și întreține familia, a predat și la mai multe școli private. A fost prieten apropiat cu Mihail Eminescu și Ion Creangă și a continuat să publice în Convorbiri Literare , organul Junimea , unde își făcuse debutul public în 1873. În 1879, a început să ofere un curs deschis de filologie românească la universitate. În 1882, a fost numit profesor la școala normală superioară; în același an, a fost ales membru corespondent al Academiei Române . 

Spre sfârșitul anului 1882, Lambrior s-a îmbolnăvit din ce în ce mai mult de tuberculoză; a început să lipsească de la cursurile pe care unii dintre studenții săi le țineau în locul lui. În noiembrie, Creangă a deplâns starea prietenului său, atribuind-o suprasolicitării muncii. Se agăța cu disperare de viață, tulburat de gândurile pentru familia sa: în 1869, se căsătorise cu Maria, fiica maiorului Manolache Cișman din Huși , iar cuplul avea trei fii cu vârste cuprinse între șapte și doisprezece ani. Știa ce înseamnă să fii orfan și că nu aveau mijloace de întreținere. Împreună cu prietenul său Grigore Tocilescu , a plănuit o călătorie în Italia. În martie 1883, a început să se simtă mai bine; în iunie, se afla la o vilă în afara Iașiului și a petrecut lunile iulie și august lângă Mănăstirea Văratec . Ulterior, a plănuit o călătorie la București pentru a-l vedea pe Tocilescu, dar a început să vomite violent sânge la gara din Iași . În septembrie, a reluat ideea de a merge în Italia, unde plănuia să studieze limba napolitană ca parte a cercetărilor sale despre limba română. În ultima sa scrisoare, adresată lui Grigore Crețu cu patru zile înainte de moartea sa, a scris despre călătorie și a comentat cele mai recente publicații filologice. Unul dintre fiii săi a devenit medic la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, un al doilea a lucrat ca magistrat la Tecuci , iar al treilea a fost învățător și inspector școlar primar la Bacău . 

Contribuții

Ca filolog, Lambrior și-a făcut un nume în 1873, când a publicat un studiu despre limba română veche și modernă, care a devenit un text reprezentativ pentru abordarea Junimea asupra problemelor lingvistice. Articolul se învârtea în jurul traducerii în limba românească a patru volume filozofice de Johan Gabriel Oxenstierna , apărute în Moldova între 1781 și 1807. Deși i-a lăudat pe traducători pentru acuratețea exprimării lor, el a deplâns evitarea cuvintelor mai vechi în favoarea unor termeni mai noi, despre care considera că nu ar putea fi niciodată în armonie cu restul limbii. 

Pornind de la un pozitivism lingvistic în esență neogramatic , el a fost interesat să descopere regulile fonetice, morfologice și sintactice ale limbii române. Ajutat de cunoștințele sale despre istoria limbii și dialectele acesteia, a ales să-și integreze studiul nu în contextul limbilor balcanice, așa cum se făcuse în general până atunci, ci în contextul limbilor romanice. A apărat cu vehemență limba așa cum era vorbită de oamenii de rând și a deplorat orice fel de neologisme, pe care le considera dăunătoare spiritului limbii și caracterului său național. Un articol din 1874 a reiterat unele dintre ideile găsite în articolul său anterior, arătându-și preferința pentru limba vechilor cronici, despre care credea că nu era legată de influențe retorice străine sau de o dorință conștientă de artă, ci avea totuși un ritm propriu. El a citat ca exemplu opera lui Miron Costin . 

În ceea ce privește limba scrisă, el aprecia forța expresivă și calitatea evocatoare a acesteia, despre care credea că aparțin doar limbii recepționate și nu neologismelor. El recomanda ca limba literară să fie îmbogățită prin împrumuturi din expresii populare vii și lăuda autorii care au ales acest stil. În același timp, disprețuia artiștii mai inovatori: „cei mai nenorociți dintre toți poeții și scriitorii sunt cei care folosesc neologisme fără posibilitatea de a contribui la vreo sursă literară”. Într-un amplu studiu din 1881, a fost printre primii savanți români care au sugerat că limba a fost scrisă înainte de 1500, propunând totodată că literele latine erau folosite înainte de adoptarea alfabetului chirilic românesc . Ideile sale au fost preluate ulterior de Alexandru Dimitrie Xenopol și Alexandru Rosetti . Același articol, pornind de la o analiză a scrierii chirilice, pleda în favoarea unui sistem fonetic de ortografie. 

În 1880–1881, a fost printre primii filologi care au susținut că Coresi a jucat un rol principal în dezvoltarea limbii literare și că primele traduceri de texte religioase din Transilvania au „stins” dialectele scrise locale din celelalte provincii românești, Moldova și Țara Românească . Filologi ulteriori, precum Nicolae Iorga , Ovid Densusianu , Rosetti și Petre P. Panaitescu, au îmbrățișat ideea, care a fost reevaluată critică abia de Ion Gheție în anii 1980. În conformitate cu principiile sale și cu noțiunea junimistă de educație patriotică, a publicat Carte de citire , o antologie de texte românești vechi, în 1882. Aceasta a fost capodopera sa , republicată postum de două ori. A treia astfel de culegere, după cele ale lui Timotei Cipariu și Bogdan Petriceicu Hasdeu , include o prefață în care autorul își menționează amploarea didactică, precum și pe cea estetică, opinând că „adevărata limbă românească” se învață cel mai bine „citind și recitind fragmente bine scrise”. Introducerea include o istorie a limbii, o analiză a caracteristicilor sale fonetice și morfologice folosind exemple vechi și o trecere în revistă a scrierii chirilice. Textele, aranjate cronologic și pe genuri, datează din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XIX-lea și, cu o singură excepție, sunt reproduse în acest alfabet. Pe baza amplorii cunoștințelor contemporane, acestea sunt datate și localizate și precedate de scurte comentarii. 

El era foarte interesat de istoria și tradițiile populare, încorporând folclorul literar într-un context mai larg. Lambrior considera că folclorul avea o valoare documentară atât în studierea istoriei, cât și a limbii. Prin urmare, el a recomandat ca folclorul să fie colectat direct de la săteni și a criticat antologiile alcătuite de latiniști erudiți. A fost primul folclorist român care a pledat în favoarea alcătuirii unui corpus de literatură populară prin înregistrarea tuturor variantelor și tipurilor în forma lor autentică, cu scopul de a înțelege cu precizie ideile, credințele, spiritul și înclinațiile literare ale poporului. Pionier în multe domenii, judecata lui George Călinescu a devenit din ce în ce mai valabilă pe măsură ce secolul al XX-lea a progresat: „numărul său mic de publicații filologice este amintit cu venerație, dar niciodată consultat.” 

Lambrior a afirmat, de asemenea, că în secolele anterioare a existat o asemănare a tradițiilor între boieri și țărani. El credea că propriul său secol a fost martorul dezrădăcinării primilor și expunerii celui de-al doilea la o influență crescândă din partea clasei educate, amenințând producția și transmiterea folclorului. Aceasta a fost explicația pe care a oferit-o pentru dispariția anumitor forme, cum ar fi balada. În plus, în 1875, a fost primul care a susținut că epopeea românească a început la curțile medievale timpurii. El a sugerat că genul era inițial cântat la adunările elitei și că, pentru nobilimea românească a perioadei, reprezenta cea mai înaltă formă de artă verbală. Teoriile sale au fost îmbrățișate și dezvoltate de generațiile ulterioare de folcloriști, inclusiv Iorga și Panaitescu.

$$$

 ANTON PAVLOVICI CEHOV

Cehov, Anton Pavlovici (29.01.1860, Taganrog, Rusia – 14/15.07.1904, Badenweiller, Germania). Scriitor rus, important dramaturg şi maestru al prozei scurte de factură modernă.

Artist al exprimării laconice şi precise, Cehov a sondat adâncimile naturii umane, dezvăluind motivaţiile secrete ale personajelor sale. Cele mai bune piese şi povestiri scrise de el sunt lipsite de intrigi complicate şi de rezolvări clare. Concentrându-se asupra unor fapte aparent triviale, ele creează o atmosferă specială, numită uneori melancolică sau lirică. Cehov a descris viaţa societăţii ruse contemporane lui folosind o metodă înşelător de simplă, fără procedee literare vizibile, fiind considerat principalul reprezentant al realismului rus de la sfârşitul secolului XIX.

Copilăria şi tinereţea

Tatăl lui Cehov era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

După ce a frecventat scurtă vreme o şcoală locală grecească, Cehov a fost admis în gimnaziul (liceul) orăşenesc, unde a rămas timp de 10 ani. Aici a primit cea mai bună educaţie disponibilă în mod obişnuit la vremea respectivă – riguroasă, dar lipsită de imaginaţie, bazată pe clasicii greci şi latini. În timpul ultimilor trei ani de şcoală, Cehov a locuit singur şi s-a întreţinut din meditaţiile date elevilor din clasele mai mici, căci tatăl său, ajuns la faliment, se mutase cu restul familiei la Moscova pentru a-şi încerca din nou norocul.

În toamna lui 1879, Cehov s-a alăturat familiei la Moscova, unde a rămas până în 1892. S-a înscris imediat la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1884, devenind medic. La această vreme, era deja principalul susţinător financiar al părinţilor şi fraţilor săi, pentru că tatăl nu mai reuşea să obţină decât posturi prost plătite. În calitate de cap neoficial al familiei, Anton a dovedit un simţ remarcabil al responsabilităţii şi rezerve nesecate de energie, susţinându-şi neobosit mama şi fraţii mai mici din sumele câştigate ca ziarist independent şi autor de schiţe umoristice – muncă pe care o îmbina cu studii medicale conştiincioase şi cu o activă viaţă socială.

Cehov şi-a început cariera scriitoricească publicând mici texte comice, semnate cu pseudonim, în reviste de satiră şi umor. Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului fără pretenţii şi produsese mai multe scrieri decât toate textele sale ulterioare luate la un loc. În plus, pe parcurs, transformase specia schiţei umoristice de cca 1 000 de cuvinte într-o formă minoră de artă. Cehov a avut şi încercări de a scrie literatură serioasă, studii ale nefericirii şi disperării omeneşti care contrastau bizar cu anecdotismul textelor sale comice. Treptat, această latură gravă a devenit predominantă şi, curând, a ajuns să prevaleze asupra celei umoristice.

Maturitatea literară

Progresul literar al lui Cehov în tinereţe poate fi cântărit după primele apariţii ale scrierilor sale într-un şir întreg de publicaţii din Sankt Petersburg, capitala Rusiei, fiecare mai serioasă şi mai respectată decât cea anterioară. În 1888, Cehov publică primul său text într-o revistă literară majoră, Severnîi vestnik (Curierul de Nord). Odată cu această scriere – o nuvelă intitulată Stepa (Step) -, el renunţă la ficţiunea umoristică. Stepa, descriere autobiografică a unei călătorii prin Ucraina văzute cu ochii unui copil, este prima dintre cele peste 50 de povestiri pubîicate într-o varietate de reviste şi colecţii între 1888 şi 1904, anul morţii sale, care, alături de dramele mature compuse în aceeaşi perioadă, reprezintă elementele de bază pe care şi-a clădit reputaţia.

Deşi 1888 este primul an în care Cehov produce aproape numai lucrări cu caracter serios, umorul – acum subiacent – rămâne întotdeauna un ingredient important al textului. Scriitorul e mai preocupat de calitate decât de cantitate, căci numărul textelor publicate scade drastic de la peste o sută în anii de vârf 1886 şi 1887 la numai 10 nuvele în 1888. În afară de Stepa, Cehov a creat în această perioadă câteva povestiri profund tragice, dintre care remarcabilă este O poveste banală (Skucinaia istoriia, 1889), o investigaţie pătrunzătoare în mintea unui bătrân profesor de medicină muribund. Ingenuitatea şi perspicacitatea acestui tur de forţă psihologic sunt cu atât mai remarcabile cu cât aparţineau unui scriitor încă foarte tânăr. În aceeaşi perioadă, piesa Ivanov (1887-1889) culminează cu sinuciderea eroului, apropiat de vârsta lui Cehov. Împreună cu O poveste banală, ea aparţine unui grup de scrieri cehoviene numite „studii clinice”, care explorează experienţele unor personaje bolnave fizic sau mental într-un mod ce aminteşte cititorului că autorul însuşi era medic prin formaţie – şi a continuat să practice medicina, chiar dacă sporadic.

Către sfârşitul anilor 1880, mulţi critici începuseră să-i reproşeze lui Cehov – acum suficient de cunoscut pentru a le atrage atenţia – lipsa unor convingeri politice şi sociale ferme şi faptul că nu îşi înzestra operele cu o anumită tendinţă. Asemenea aşteptări l-au iritat pe scriitor, care nu manifesta nici un partizanat politic sau filozofic. La începutul anilor 1890, a căutat brusc să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane întreprinzând o expediţie sociologică de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9 650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, şi renumită ca sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Călătoria a fost o lungă şi periculoasă aventură cu trăsura şi pe apă. După ce a ajuns nevătămat, a studiat situaţia locală şi a realizat un recensământ al locuitorilor insulei, Cehov s-a întors să-şi publice descoperirile sub forma unei lucrări de cercetare care îşi are şi azi un loc de cinste în analele penologiei ruseşti: Insula Sahalin (Ostrov Sahalin, 1893-1894).

Scriitorul a ajuns pentru prima oară în Europa occidentală însoţit de A.S. Suvorin, un înstărit patron de ziar şi editorul unei bune părţi din opera lui Cehov. Prietenia lor lungă şi apropiată i-a adus lui Cehov o anume lipsă de popularitate, din cauza caracterului reacţionar al ziarului deţinut de Suvorin, Novoe vremea (Timpuri noi). Ulterior, scriitorul a rupt relaţiile cu Suvorin din pricina atitudinii pe care ziarul acestuia a adoptat-o în timpul celebrei afaceri Dreyfus din Franţa, când Cehov a fost un susţinător înfocat al lui Dreyfus.

În anii din preajma expediţiei sale pe insula Sahalin, Cehov şi-a continuat experimentele în sfera dramaturgiei. Duhul pădurii (Leşii, 1888-1889) este o piesă prea lungă, în patru acte, de un umor inept, care, printr-un miracol al artei, a fost transfigurată – în bună parte, prin scurtare – în Unchiul Vanea (Deadea Vanea), una dintre capodoperele dramatice ale scriitorului, un studiu excepţional al zădărniciei vieţii într-un conac de ţară. Transformarea s-a produs cândva între 1890 şi 1896; piesa a fost publicată în 1897.

Printre celelalte încercări dramatice ale perioadei se detaşează câteva dintre gălăgioasele farse într-un act cunoscute drept vodeviluri: Ursul (Medved), Cerere în căsătorie (Predlojenie), Nunta (Svadba), Aniversarea (Iubilei) şi altele.

După ce a contribuit, atât ca medic, cât şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la cca 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa cca şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vârstnicii săi părinţi şi pentru sora lui Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele.

Perioada Melihovo a fost cea mai fertilă din viaţa lui Cehov în domeniul prozei scurte, pentru că acum compune Zvăpăiata (Poprîgunia), Vecinii (Sosedi, 1892), Povestea unui necunoscut (Rasskaz neizvestnogo celoveka, 1893), Călugărul negru (Cernîi monah, 1894), Omorul (Ubiistvo) şi Ariadna (1895), între multe alte capodopere. Viaţa rurală devine una dintre temele principale ale scrierilor sale, îndeosebi în Ţăranii (Mujiki, 1897). Fără vreo intrigă spectaculoasă, această secvenţă de schiţe excepţional redactate a provocat în Rusia un scandal mai mare decât orice alt text al autorului, în parte datorită refuzului său de a se supune convenţiei conform căreia scriitorii prezentau, în mod normal, ţărănimea rusă într-o lumină sentimentală şi edulcorată.

Continuând să creeze numeroase portrete ale intelectualilor vremii, Cehov a descris lumea negustorilor şi a fabricanţilor în texte precum Împărăţia femeilor (Babie ţarstvo, 1894) şi Trei ani (Tri goda, 1895). Aşa cum s-a remarcat de multe ori, opera sa oferă o panoramă a Rusiei vremii, şi încă atât de exactă încât poate fi folosită chiar ca sursă pentru cercetări sociologice.

În unele povestiri din perioada Melihovo, Cehov a atacat implicit învăţăturile lui Lev Tolstoi, celebru romancier şi gânditor şi respectat contemporan mai vârstnic. El însuşi fost cândva (la sfârşitul anilor 1880) discipol ezitant al vieţii simple propovăduite de Tolstoi şi al neîmpotrivirii la rău, Cehov respinsese între timp aceste doctrine. Noua sa viziune asupra vieţii răzbate într-o povestire de o elocvenţă aparte: Salonul nr. 6 (Paiaţa nomer 6,1892), în care un medic mai în vârstă îşi manifestă neîmpotrivirea la rău, refuzând să amelioreze situaţia jalnică a pacienţilor cu tulburări mentale internaţi în salonul din subordinea sa, dar sfârşeşte prin a fi el însuşi internat ca pacient ca urmare a maşinaţiunilor unui subaltern. În Viaţa mea (Moia jizn, 1896), tânărul erou, fiu al unui arhitect provincial, sfidează cu încăpăţânare convenţiile clasei de mijloc, devenind zugrav şi cultivând o viaţă simplă tolstoiană, pe care Cehov o înfăţişează drept greşit înţeleasă. Într-un grup de povestiri ulterioare legate între ele, Omul în carapace (Celovek v futleare), Agrişe (Krîjovnik) şi Despre iubire (O liubvi, 1898), Cehov dezvoltă tema, construind diferite personaje care eşuează în mod similar să-şi folosească întregul potenţial. Aşa cum se vede din aceste pledoarii pentru libertatea persoanei, povestirile lui Cehov conţin adesea un soi de morală implicită, deşi autorul lor nu şi-a elaborat niciodată vreo doctrină etică sau filozofică.

Pescăruşul (Ceaika) este singura operă dramatică a lui Cehov datată cu precizie în perioada Melihovo. La premiera din 17 octombrie 1896 (stil vechi), această dramă în patru acte, greşit subintitulată „comedie”, a fost prost primită, practic fluierată. Profund afectat, autorul a părăsit sala în al doilea act, după una dintre cele mai traumatizante experienţe ale vieţii sale, jurând să nu mai scrie niciodată pentru scenă. Doi ani mai târziu însă, piesa a fost resuscitată de nou-înfiinţatul Teatru de Artă din Moscova, unde s-a bucurat de un mare succes şi a restabilit reputaţia de dramaturg a lui Cehov. Pescăruşul este un studiu al conflictului dintre generaţii, reprezentate de două actriţe şi doi scriitori, în care unele detalii i-au fost sugerate autorului de episoade din vieţile prietenilor săi.

Perioada Ialta: 1899-1904

În martie 1897, Cehov suferise o hemoragie pulmonară provocată de tuberculoză, ale cărei simptome se făcuseră simţite mult mai devreme. Silit să se recunoască pe jumătate invalid, scriitorul a vândut moşia de la Melihovo şi şi-a construit o vilă la Ialta, staţiunea de coastă din Crimeea. De atunci, el şi-a petrecut mare parte din ierni în Ialta sau pe Riviera franceză, rupt de viaţa intelectuală a Moscovei şi Petersburgului, lucru cu atât mai frustrant cu cât piesele lui începeau să atragă serios atenţia lumii literare. În plus, Cehov s-a îndrăgostit de o tânără actriţă, Olga Knipper, care juca în piesele sale şi cu care s-a şi căsătorit în 1901; căsnicia aceasta a fost, probabil, singura poveste de dragoste profundă a vieţii sale. Dar, cum Knipper şi-a continuat cariera actoricească, au trăit separaţi în cea mai mare parte a lunilor de iarnă, iar căsnicia lor nu a produs urmaşi.

Niciodată administrator prea bun al averii sale, Cehov a încercat în 1899 să-şi pună ordine în afacerile literare vânzând drepturile de editare ale scrierilor produse deja, mai puţin piesele, editorului A.F. Marx, pentru suma – nedrept de mică – de 75 000 de ruble. Între 1899 şi 1901, Marx a publicat prima ediţie cuprinzătoare a operei lui Cehov, în 10 volume, după ce autorul însuşi eliminase din ea multe dintre textele sale de tinereţe. Chiar şi aşa, această ediţie, retipărită în 1903 cu adăugiri, a fost nemulţumitoare în multe privinţe.

Perioada Ialta a marcat un declin în producţia de povestiri, dar o mai mare concentrare asupra scrierilor dramatice. Ultimele două piese ale lui Cehov – Trei surori (Tri sestrî, 1901) şi Livada de vişini (Vişniovîi sad, 1904) – au fost amândouă compuse pentru Teatrul de Artă din Moscova. Oricât de mult le era îndatorat Cehov celor doi fondatori ai teatrului, Vladimir Nemirovici-Dancenko şi Konstantin Stanislavski, el n-a fost mulţumit de repetiţiile şi reprezentaţiile la care a asistat. Afirmând, în mod repetat, că dramele sale târzii erau comedii, nu tragedii, Cehov a fost tot mai îngrijorat de insistenţa producătorilor asupra unei abordări grave, care accentua exagerat situaţiile – e drept, frecvente – când personajele tună şi fulgeră împotriva plictiselii şi a futilităţii propriei vieţi. În ciuda reputaţiei de inovator a lui Stanislavski, care a propus un stil natural, nondeclamator, pe scena până atunci dominată de histrionism a teatrului rus, producţiile sale nu au fost niciodată suficient de naturale şi de nondeclamatorii pentru Cehov, care îşi dorea ca piesele sale să fie jucate în cea mai uşoară notă cu putinţă. Şi, cu toate că textele sale de referinţă au intrat, de atunci, în repertoriul teatrelor din întreaga lume, e îndoielnic că dorinţa i-a fost îndeplinită altfel decât extrem de rar.

Şi totuşi, o solemnitate exagerată poate ruina, de pildă, Trei surori, o piesă în care Cehov înfăţişează aspiraţiile nostalgice ale unui trio de tinere femei din provincie. Dacă Livada de vişini fusese proclamată de autorul ei „o comedie, pe alocuri chiar o farsă”, această ultimă piesă trasează portretul expresiv al clasei moşiereşti ruse aflate în declin, cu personaje care rămân comice în ciuda caracterului lor profund tulburător. Trei surori a avut premiera la Moscova pe 17 ianuarie 1904 (stil vechi). La mai puţin de şase luni după aceea, Cehov murea de tuberculoză.

Deşi preţuit deja de publicul literar rus la vremea morţii sale, Cehov nu a devenit celebru pe plan internaţional decât după Primul Război Mondial, când traducerile au contribuit la popularizarea operei sale. Şi totuşi, stilul său evaziv, aparent stângaci – în care ceea ce rămâne nespus pare adesea mult mai important decât ceea ce e spus – i-a împiedicat pe criticii literari să facă o analiză eficientă a scrierilor sale, iar pe alţi scriitori să-l imite.

Abia la 40 de ani de la moartea sa, odată cu publicarea Operelor complete (Polnoe sóbrame socinenii i pisem) în 20 de volume (între 1944 şi 1951), Cehov a fost, în sfârşit, prezentat în limba rusă cu un profesionalism demn – deşi cu unele rezerve – de valoarea sa. Opt volume ale acestei ediţii cuprind corespondenţa scriitorului, estimată la câteva mii de scrisori. Excepţional de vivace şi de spirituale, ele contrazic convingerea – comună în timpul vieţii lui Cehov – că era un pesimist înrăit. Ca mostre ale artei epistolare ruse, scrisorile sale au fost socotite de istoricul literar D.S. Mirski de valoare aproape egală cu corespondenţa lui Aleksandr Puşkin. Deşi Cehov este, deocamdată, cunoscut în principal pentru piesele sale, opinia critică dă semne că ar începe să-i considere povestirile – îndeosebi pe cele scrise după 1888 – o izbândă artistică încă mai semnificativă şi mai originală.

sursa: 

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 304-305