$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1941: În această zi, s-a născut actorul Ştefan Iordache. Ștefan Iordache (d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune. Ștefan Iordache s-a născut la Bucureşti, însă şi-a pterecut primii ani din viaţă la Calafat, în județul Dolj, oraş în care locuiau bunicii din partea mamei.S-a mutat apoi, alături de părinţii săi, Elena, casnică, şi Traian, un croitor de lux, la Bucureşti, locuind timp de mai mulţi ani în cartierul Rahova, pe care îl considera adevărata sa „patrie“.În primii ani de şcoală, părinţii săi – o familie de oameni simpli – şi-au dorit ca fiul lor să înveţe foarte bine, cel mic excelând la matematică și științele exacte. În liceu, Ştefan Iordache s-a pregătit să devină medic, însă la vârsta de 16 ani, în 1958, a picat examenul la Facultatea de Medicină. A fost, apoi, inclus în brigada artistică a unei cooperative, iar în 1959, a intrat ultimul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa lui Dinu Negreanu, absolvit în 1963, printre primii, cu nota 10, în aceeaşi generaţie cu nume precum Irina Petrescu, Cornel Coman sau Valentin Uritescu.

Pentru examenul de licenţă, Ştefan Iordache a interpretat rolul principal din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht.În anul 1964, a debutat în film, în „Străinul“, regizat de Mihai Iacob, după romanul omonim publicat, în 1955, de Titus Popovici. Alături de Ştefan Iordache, în distribuţie s-au mai aflat Irina Petrescu, Șerban Cantacuzino, George Calboreanu, Ștefan Ciubotărașu, Fory Etterle, George Măruță și Gheorghe Dinică.Dupa încheierea filmărilor ar fi trebuit îşi satisfacă stagiul militar obligatoriu, însă salvarea a venit de la un nou rol – cel al studentului Teo – , în pelicula „Gaudeamus Igitur“, în regia lui Gheorghe Vitanidis, la Cluj, unde a filmat alături de Ileana Dunăreanu, Sebastian Papaiani, Șerban Cantacuzino, Dem Rădulescu, Anna Széles, Irina Gărdescu, Olimpia Arghir şi Constantin Guriță. A fost momentul în care Ştefan Iordache şi Sebastian Papaiani s-au împrietenit atât de tare, încât şi-au „însemnat” cu furculiţa încheietura mâinii stângi, devenind „fraţi de cruce”.

După absolvirea facultăţii, a fost repartizat la Teatrul din Reşiţa, apoi a trecut, pentru perioade scurte, pe la teatrele din Timișoara și Constanța, unde a jucat, în 1964, doar în „Vedeta Blondă” din „N-avem centru înaintaș”, în regia lui Jean Stopler, pentru a cunoaşte perioada de glorie la Teatrul Nottara din Bucureşti, unde a jucat până în anul 1977.Pe această scenă, Ştefan Iordache a impresionat în roluri memorabile precum „Hamlet”, în regia lui Dinu Cernescu, „Crimă și pedeapsă”, în regia Sandei Manu, sau „O noapte furtunoasă”, montată de George Rafael. Din 1977, a jucat pe scena Teatrului Mic, până în anul 1990, unde a jucat magnific în „Maestrul și Margareta”, regia Cătălina Buzoianu, „Emigranții”, de Mrozek, regia Mircea Daneliuc, în „Amurgul burghez”, de Romulus Guga, regia Dan Pița, în spectacolul „Lolita”, adaptare scenică după Nabokov de Mihaela Tonitza Iordache, regia Cătălina Buzoianu şi, alături de Mitică Popescu și Dana Dembinschi, a realizat un rol tulburător în „Alex și Morris”, în regia lui Gelu Colceag.

 După 1990, a jucat pe scena Teatrului Național din Craiova, unde s-a remarcat în mai multe roluri care au marcat, în fapt, începutul ascensiunii internaţionale a teatrului craiovean. Ştefan Iordache a colaborat la realizarea mai multor piese şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, printre rolurile sale remarcabile aflându-se cele din „Richard al III-lea” și „Titus Andronicus”, de Shakespeare, ambele în regia lui Silviu Purcărete, sau „O scrisoare pierdută” după Caragiale, regia Alexandru Tocilescu, „Barrymore”, de W. Luce, regia Gelu Colceag.Ştefan Iordache a abordat cu același succes și musicalul, jucând în „Au fost odată două orfeline”, „Adio, femei!” (alături de Angela Similea) și „Bună seara, domnule Wilde!”.

Ultimul său rol în teatru a fost Prințul Potemkin, în „Ecaterina cea Mare” de G.B. Shaw (2008, regia Cornel Todea), interpretat pe scena Teatrului Național din București. Cariera sa cinematografică, derulată pe parcursul unei jumătăţi de secol a fost cel puţin la fel de impresionantă. Ştefan Iordache a făcut roluri memorabile în „Ediţie specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, prducţie 1980, în care a jucat alături de Mircea Albulescu, apoi în „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie, în 1981, în care a jucat alături de Mariana Mihuț, Petrică Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, sau în „Glissando“ (personajul Ion Teodorescu), lansat în 1985, peliculă ce a făcut furori în epocă, în regia aceluiaşi Mircea Daneliuc, în care a jucat alături de Tora Vasilescu, Ioan Fiscuteanu, Constantin Dinulescu sau Camelia Zorlescu.De asemenea, el a fost admirat în „Hotel de lux“, „Concurs“, sau „Noiembrie, ultimul bal“, în regia lui Dan Piţa, film lansat în 1989, al cărui titlu a fost considerat o prevestire a căderii comunismului.

Ştefan Iordache a fost profesorul universitar Victor Petrini, în „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), în regia lui Şerban Marinescu, un film excepţional cu o distribuţie pe măsură: Dorel Vişan – Duiosul, comandantul lagărului, Gheorghe Dinică – anchetator de Securitate, Maia Morgenstern – Matilda, soţia lui Petrini, Victor Rebengiuc – şef de cadre, Tora Vasilescu – bibliotecara Nineta, Emil Hossu – Iustin Comănescu, Mircea Albulescu – deţinutul-gardian „Grecul” şi George Constantin.În 2007 a jucat în ultimul său rol în film, în producţia „Ticăloşii”, unde l-a interpretat consilierul prezidenţial Didi Sfiosu, fost revoluţionar.Ştefan Iordache a avut o lungă şi remarcabilă colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, pe parcursul căreia a înregistrat peste 60 de piese, în marea lor majoritate, roluri principale.A lucrat cu Paul Stratilat în „Pavilionul cu umbre” (1972) de Gib Mihăescu, dar și cu Titel Constantinescu în „Interlocutorul” (1979) de Octavian Paler, și cu Leonard Popovici în „După-amiaza unui autor” (1986) de E. Hemingway. Sub bagheta Elenei Negreanu a fost Jean din „Neînțelegerea” (1981) de Albert Camus și Franz din „Sechestrații din Altona” (1985) de Jean-Paul Sartre.Regretatul Cristian Munteanu l-a distribuit în multe piese, printre care: „Avram Iancu” (1982) de Lucian Blaga, „Cezara” (1983) după Mihai Eminescu, „Adela” după Garabet Ibrăileanu, dar și în „Othello”, în rolul Iago. Unul dintre rolurile mari a fost, tot la Teatrul Radiofonic, Faust din piesa cu același nume de Goethe.Regizorul Dan Puican l-a îndrăgit de la începuturi, distribuindu-l în rolul principal din „Amfitrion” (1976) de Plaut, apoi în „Bel-Ami” (1981) de Maupassant, iar în 1984, Ștefan Iordache era Astrov din „Unchiul Vanea”, de Cehov.

Ultima întâlnire cu studiourile teatrului radiofonic a fost cea din anul 2003, când a jucat rolul lui Costache Caragiale în piesa „O repetiție moldovenească” de Costache Caragiale.Ștefan Iordache a fost și un foarte sensibil interpret de muzică ușoară. În anul 1994 Ștefan Iordache participa, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II. În anul 1995 Ștefan Iordache participa, din nou, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III. În anul 1995, apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „… între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov, pe versurile Andreei Andrei, interpreți fiind Sanda Ladoși şi Ștefan Iordache. În anul 2003, marele actor a înregistrat alături de bunii săi prieteni, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, albumul „Cântece de petrecere”, iar în anul 2006 apare CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Elena Cârstea), „Sunt doar un poet” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși).

Un an mai târziu, Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise”, toate melodiile fiind compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult” – dedicat special de Ștefan Iordache soției sale Mihaela Tonitza – „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt interpretate în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”. În anul 2008, Jurnalul Național a editat o ediție specială „Ștefan Iordache. Muzică de colecție”, cu un CD care conține poezii și melodii interpretate de Ștefan Iordache. Printre acestea sunt și cinci melodii compuse de Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei și anume: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Ți-am dăruit o floare” și „Magazinul meu de vise”.

În anul 2004, a fost lansată cartea-album „Regele scamator. Ștefan Iordache”‘, scrisă de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu și ilustrată de Sorin Ilfoveanu, o mărturisire a actorului făcută cu dragoste despre viață, despre oameni, despre teatru și, în același timp, un spațiu plin de confesiuni și întâmplări inedite.Printre premiile pe care Ştefan Iordache le-a obţinut, se numără Premiul Festivalului de film de la Karlovy Vary – în 1964, pentru „Străinul”, Premiul ACIN pentru rolul său din filmul „Ediţie specială”, regizat de Mircea Daneliuc – în 1978, „Premiului Criticii pentru cel mai bun spectacol străin“ la Festivalul de Teatru al Americilor de la Montréal, Premiul ACIN, pentru rolul din filmul „Glissando”, regizat de Mircea Daneliuc, în 1984, Premiul ACIN, pentru rolul său din filmul „Noiembrie, ultimul bal”, regizat de Dan Piţa – în 1989, „Leul de Argint” la Veneţia pentru rolul din „Hotel de lux”, în 1994, Premiul Festivalului de teatru „Salvo Randone, Sciacca, Italia – în 1998, Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru rolul titular din „Barrymore”, în regia lui Gelu Colceag – în 2001, Premiul Academiei Române pentru întreaga activitate – în 2003 – şi Premiul de Excelenţă în cinematografia românească la cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania – în 2006.

A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar – care ne-a părăsit în 2010 – şi nu a avut copii.Ștefan Iordache, „cel mai iubit dintre pământeni”, a trecut la cele veşnice, la 14 septembrie 2008, într-un spital din Viena, în urma unei boli incurabile. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu, lângă locul în care actorul a trăit în ultimii ani de viaţă. În aprilie 2009, președintele UNITER, Ion Caramitru, i-a acordat post-mortem, un premiu special, în cadrul celei de-a XVII-a ediții a Galei Premiilor UNITER.De asemenea, începând cu acelaşi an, 2009, în memoria marelui artist, în cadrul Galei Tânărului Actor — HOP, Premiul pentru cel mai bun actor, la secțiunea individual, se numește Premiul „Ștefan Iordache”.Începând cu anul 2010, la Caracal, are loc, în fiecare an, Festivalul de Teatru “Ştefan Iordache”, cea mai importantă manifestare culturală de peste an din acest oraş.În anul 2011, când actorul ar fi împlinit, la 3 februarie, 70 de ani, Șerban Marinescu, regizorul care l-a distribuit pe Ștefan Iordache în multe dintre filmele sale, i-a dedicat artistului documentarul „Autoportret”. Filmul care cuprinde o selecție din peste 80 de interviuri este, în viziunea regizorului Șerban Marinescu, un „regal” Ștefan Iordache – o față mai puțin știută a artistului – „un prilej de-a oferi și altora, puțin, din privilegiul pe care l-am avut, lucrând împreună mai bine de treizeci de ani”, aşa cum afirma Marinescu.

În aprilie 2012, marelui actor Ştefan Iordache i-a fost acordată post-mortem o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București, dezvelită de sora sa, Ileana Iordache. De asemenea, i s-a conferit, in memoriam, o stea din aur din partea unei Case de Bijuterii, dar și Placheta Bucureștiului, toate, în semn de respect și apreciere pentru activitatea sa excepţională în slujba culturii naţionale.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stefan-iordache-2286/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/09/14/documentar-10-ani-de-la-moartea-actorului-stefan-iordache--175174

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/stefan-iordache-cred-ca-exista-ceva-deasupra-actorului-ceva-care-ne-ajuta-sa-depasim-orice-greutati-sa-uitam-orice-durere-cand-pasim-pe-scena

https://www.cotidianul.ro/stefan-iordache-actorul-rege-cu-un-inger-pe-umar/

http://www.ziare.com/stefan-iordache/biografie

https://yorick.ro/stefan-iordache-mi-a-placut-sa-traiesc-sa-exist/

https://radioromaniacultural.ro/portret-stefan-iordache-actorul-rege-un-aristocrat-al-artelor-spectacolului/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1954: În această zi, a murit Ionel Teodoreanu, scriitor (n. 1897). Ionel Teodoreanu a fost un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.Ionel Teodoreanu s-a născut în casa părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare.Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași (astăzi Colegiul Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Național (astăzi Colegiul Național), urmând clasele a VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe care le termină în 1916.Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lily S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tânăra Lilly era rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor.Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează diploma de licențiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald- Cezar. Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 58 de ani, în București.

Surse:

http://www.dozadebine.ro/ionel-teodoreanu-un-incomparabil-mestesug-artistic-si-o-calda-iubire-pentru-lucrurile-frumoase/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ionel-teodoreanu-un-crai-de-lux-si-marea-sa-neimplinire-in-dragoste

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_ionel_teodoreanu.htm

https://serialreaders.com/110-biografie-ionel-teodoreanu.html

https://www.artline.ro/Ionel-Teodoreanu-29568-1-n.html

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie...

- 1468: A murit tipograful german Johann Gutenberg; în jurul anului 1440, a inventat tiparul cu litere mobile (n. ~1400)  

- 1772: S-a născut Pierre Claude Pajol, general francez (d. 1844)Claude-Pierre Pajol, conte al Imperiului, a fost un general de cavalerie al epocii războaielor napoleoniene şi om politic francez.

- 1809: S-a născut Felix Mendelssohn Bartholdy, compozitor, dirijor şi pianist german. Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, în general cunoscut sub numele de Felix Mendelssohn (d.4 noiembrie, 1847) a fost un compozitor şi dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a romantismului. Lucrările sale includ simfonii, concerte, oratorii, piese pentru pian şi muzică de cameră. După o lungă perioadă de relativă denigrare, originalitatea sa creativă a fost reevaluată şi, în sfârşit, recunoscută.

- 1815: A fost fondată, in Elveţia, prima fabrică pentru producţia de brânză, în vederea comercializării 

- 1828: S-a născut Elena Ghica, scriitoare cunoscută sub numele de Dora D'Istria (d.1888)

- 1859: S-a născut Hugo Junkers, celebru constructor german de avioane (d. 1935). 

- 1861: S-a născut Matthias Friedwagner, filolog şi folclorist austriac (m. 1940) 

- 1870: A murit (la Budapesta) Emanoil Gojdu, jurist şi om politic, care a reprezentat interesele românilor din Transilvania şi ale comunităţii româneşti din Ungaria; moştenirea sa (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870 (n. 1802)

- 1880, 3/15: Constituirea în mod oficial a Partidului Conservator, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori-moderaţi, conservatori-democraţi, conservatori-progresişti, junimişti; ca formaţiune politică de sine stătătoare, Partidul Conservator a existat încă din perioada Unirii Principatelor şi a participat la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României; încetarea activităţii partidului coincide cu moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai 1925, când se hotărăşte fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Poporului

- 1887: S-a născut Georg Trakl, poet austriac, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului expresionist timpuriu. Lirica sa fantastico–metaforică este marcată de tristeţe şi melancolie („Cerul furat”, „Cântecul Bernadettei”, „Steaua celor nenăscuţi”) (d.03.11.1914) 

- 1890: Are loc, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, premiera dramei "Năpasta" de I. L. Caragiale; în distribuţie: Aristizza Romanescu (Anca), Grigore Manolescu (cârciumarul Dragomir), Constantin Nottara (Ion)

- 1890: S-a născut fizicianul elveţian Paul Scherrer; a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea cercetărilor legate de fisiune şi tehnologia nucleară; membru de onoare străin al Academiei Române (1947) (m. 1969).

- 1894: S-a născut Norman Percevel Rockwell, desenator, ilustrator şi pictor american. Norman Percevel Rockwell (d. 8 noiembrie 1978) a fost un desenator, ilustrator şi pictor american. Lucrările sale s-au bucurat şi continuă să se bucure de o deosebită popularitate în Statele Unite ale Americii, unde Rockwell este cunoscut mai ales pentru ilustraţiile sale, devenite faimoase, pentru coperta revistei The Saturday Evening Post, la care a colaborat timp de peste patruzeci de ani.Şi-a împrumutat stilul la realizarea decorurilor folosite în serialul de teatru TV Poveştile Magice ale Shelley Duvall.

- 1894: Lansarea, la Bath, Maine-SUA, a primului velier cu corp metalic „Dirigo"

- 1898: S-a născut Gheorghe I. Brătianu, istoric şi om politic român (d. 1953)

- 1898: S-a născut Alvar Aalto, arhitect finlandez. Hugo Henrik Alvar Aalto, cunoscut mai ales ca Alvar Aalto (d.11 mai 1976), a fost un arhitect finlandez şi un designer de obiecte casnice şi mobilă extrem de influent al secolului 20, uneori numit Părintele modernismului în ţările nordice. Născut în Kuortane, în Marele Ducat al Finlandei, parte a Imperiului rus, Aalto a fost unul din cei mai importanţi arhitecţiai mişcării moderne scandinave în arhitectură şi design, contibuind decisiv la afirmarea identităţii naţionale a unei Finlande suverane.Opera sa cuprinde piese de arhitectură, mobilier şi sticlă, folosite la decorări interioare, respectiv proiecte de design conceptual, pragmatic şi vizionar.       

- 1907: S-a născut scriitorul american James Michener (m. 1997)

-1908:- Se constituie Partidul Conservator Democrat, sub conducerea lui Take Ionescu 

- 1909: S-a născut André Cayatte, regizor francez.. În 1952, primeşte Premiul special al Juriului, la Cannes, pentru filmul „Toţi suntem asasini" (d. 03.02.1989) 

- 1914: S-a născut compozitorul şi violonistul Florin Dimitriu

- 1921: S-a născut poetul Sergiu Filerot; membru al grupării „Albatros", colaborator, alături de Geo Dumitrescu, Marin Preda, Şt. Popescu ş.a., la placheta colectivă „Sârmă ghimpată", interzisă de cenzura antonesciană (1942); trimis în faţa Curţii Marţiale din Bucureşti sub acuzaţia de defetism, riscă pedeapsa cu moartea, comutată la zece ani de închisoare datorită intervenţiei unor intelectuali antifascişti (dr. Bagdasar, avocatul Avram Bunaciu); eliberat la 23.VIII.1944 (m. 1989) 

- 1924: A murit Thomas Woodrow Wilson, preşedinte al SUA, politician reformator în plan intern, care a contribuit fundamental la grăbirea deznodământului Primului Război Mondial prin decizia luată asupra participării SUA la operaţiunile militare de partea Antantei (începînd cu anul 1917). Programul său în 14 puncte a pus bazele ordinii mondiale postbelice, chiar dacă în propria ţară a fost criticat aspru şi respins. Angajamentul personal în favoarea păcii depus de cel de-al 28-lea preşedinte american a fost răsplătit în anul 1919 cu decernarea Premiului Nobel pentru Pace (n.28.12.1856) 

- 1925: S-a născut actorul Ştefan Mihăilescu-Brăila (m. 1996)

- 1925: A murit Oliver Heavside, inginer, matematician şi fizician britanic; a adaptat numerele complexe pentru calculul circuitelor electrice; a inventat metode matematice pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale; a reformulat ecuaţiile lui Maxwell şi, independent de Gibbs, a descoperit calculul vectorial (n. 1850)

- 1926: Semnarea, la Berna, a Tratatului de conciliaţiune, de aranjament judiciar şi de arbitraj obligatoriu româno-elveţian (a intrat în vigoare la 27.VIII.1926) 

- 1926: S-a născut Tudor George, poet şi traducător (m. 1992) 

- 1929: La sala Eforie, are loc premiera filmului „Iancu Jianu" de Horia Igiroşanu, primul din seria dedicată de regizor haiducilor 

- 1930: S-a născut pictoriţa britanică Gillian Ayres

- 1932: Conferinţa generală pentru dezarmare de la Geneva, la care participă 63 de state, inclusiv România 

- 1935: A murit Hugo Junkers; inventator şi industriaş german; pionier în domeniul construcţiei monoplanelor şi al aparatelor de zbor cu structură în întregime metalică; a proiectat unul dintre primele motoare cu turboreacţie (n. 1859)

- 1936: A murit preotul Nicolae Ivan, episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului între anii 1921 şi 1936, calitate în care a organizat noua eparhie ortodoxă (putând fi considerat unul dintre ctitorii acesteia); până în 1918 a fost unul dintre militanţii pentru drepturile românilor transilvăneni şi realizarea statului naţional unitar român; membru de onoare al Academiei Române; membru de drept în Senatul României (din 1921) (n. 1855) 

- 1936: S-a născut prozatorul Constantin Virgil Negoiţă; absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti; profesor de informatică şi calculatoare, este unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în domeniul teoriei sistemelor vagi (fuzzy systems); stabilit din 1982 în Statele Unite 

-1941: S-a născut actorul Ştefan Iordache.unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic şi Teatrul Naţional de Televiziune, şi a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.

- 1941: S-a născut filosoful Vasile Tonoiu; membru al Academiei Române 

- 1944: S-a născut actorul Dan Tufaru (m. 2002)

- 1946: S-a născut inginerul Adrian Rusu; lucrări în domeniul microelectronicii, al construcţiei dispozitivelor electronice cu semiconductori şi al circuitelor integrate; membru corespondent al Academiei Române 

- 1950: S-a născut actriţa americană de film Morgan Fairchild

- 1954: A murit Ionel Teodoreanu, scriitor (n. 1897)

- 1956: A murit matematicianul francez Émile Borel; contribuţii în domeniul analizei matematice, în topologie şi în teoria probabilităţilor; membru de onoare străin al Academiei Române (1934) (n. 1871) 

- 1957: S-a creat, la Bucureşti, Arhiva Naţională de Filme

- 1957: Poetul Ştefan Augustin Doinaş a fost arestat şi condamnat de regimul comunist la un an închisoare sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”; a fost eliberat la 5 februarie 1958 

- 1962: SUA instituie blocada economică asupra Cubei 

- 1962: Voiajul inaugural, Havre - New-York, al pachebotului „France" cu 1 958 pasageri la bord

- 1966: Staţia automată sovietică „Luna 9", lansată la 31.01.1966, a realizat prima aselenizare şi a transmis imagini ale suprafeţei lunare 

- 1985: A murit Frank Oppenheimer, fizician american (n. 14.08.1912)

- 1989: A murit regizorul şi actorul american de film John Cassavetes, cel mai important reprezentant al cinematografului independent de la sfârşitul anilor ’50 (n. 1929)

- 1994: A murit actriţa Marietta Rareş (n. 1897)

- 1995 - Este lansată naveta spaţială „Discovery", pentru o misiune de opt zile. La bord s-a aflat cosmonautul rus Serghei Krikalev, alături de alţi 5 astronauţi americani. A fost prima misiune comună americano-rusă din 1975, cînd a avut loc istorica întâlnire în Cosmos dintre staţia americană „Apollo" şi cea sovietică „Soiuz"

- 1997: A murit scriitorul ceh Bohumil Hrabal (n. 1915)

- 2000: A început, la Bruxelles, prima etapă a negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană (UE); din cele 31 de capitole ce urmau a fi negociate, s-a început cu cele referitoare la învăţământ, cultură şi audio-vizual (România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007)

- 2000: A murit poeta Florenţa Albu (n. 1934)

- 2005: A murit Ioan Flora, poet de limbă română din Banatul sârbesc şi traducător; a colaborat mai bine de două decenii la cele mai importante reviste literare din România şi din Serbia (n. 1950)

- 2005: A murit biologul american Ernst Mayr, considerat drept „un Darwin al secolului XX"; este cel care, în anii ’40, a realizat sinteza între evoluţionism şi genetică (n. 1904)

- 2009: A murit pictorul Virgil Almăşanu (n. 1926)

$$$

 DISCUL CERESC DE LA NEBRA

Discul ceresc de la Nebra a fost descoperit într-un tezaur de artefacte în 1999, când detectoriști de metale l-au scos ilegal dintr-un vechi sit religios aflat pe un deal din apropierea orașului Nebra, în landul german Saxonia-Anhalt.

După ce poliția a recuperat discul în 2002, arheologii au studiat acest obiect unic, dezvăluind că are o vechime de până la 3.800 de ani și că reprezintă cea mai veche reprezentare cunoscută a fenomenelor astronomice. Următoarea ca vechime este o hartă a stelelor de pe tavanul unui mormânt egiptean antic, veche de aproximativ 3.500 de ani, relatează Live Science.

Discul ceresc de la Nebra a fost realizat din aproximativ 4 kilograme de bronz, potrivit Muzeului de Stat al Preistoriei din Halle, Germania, unde obiectul este expus. Bronzul a fost aplatizat într-un disc cu diametrul de 32 de centimetri și apoi decorat cu 50 de grame de incrustații din aur, care reprezintă o barcă, o semilună, o lună plină sau un soare și o serie de stele.

Pe baza stilului topoarelor și a datării cu carbon a lemnului din mânerele săbiilor recuperate împreună cu discul din tezaurul metalic, experții consideră că Discul ceresc de la Nebra a fost îngropat în jurul anului 1600 î.Hr., în Epoca Bronzului Timpurie, însă este posibil să fi fost creat cu două secole mai devreme.

Unele cercetări au pus sub semnul întrebării autenticitatea discului, susținând că probabil nu provine din Nebra și că ar fi cu aproximativ 1.000 de ani mai recent, pe baza analizelor de sol și chimice ale artefactului. Un studiu ulterior a contrazis aceste afirmații și a concluzionat că discul este autentic și provine din Nebra, dar că a fost realizat în mai multe etape.

Examinarea atentă a discului a arătat că acesta a fost realizat în cel puțin cinci faze. Inițial, discul de bronz includea luna plină sau soarele, semiluna și 32 de stele. Apoi, au fost adăugate câte un arc pe fiecare parte a discului. Un al treilea arc, care ar putea reprezenta o barcă, a fost adăugat ulterior în partea de jos. În a patra fază, marginea discului a fost perforată, sugerând că acesta ar fi putut fi atașat de un suport, precum un stâlp, pentru utilizare ceremonială. În cele din urmă, arcul din stânga a fost îndepărtat înainte ca discul să fie îngropat împreună cu tezaurul metalic. Totuși, experții nu știu exact când a fost realizat discul sau cât timp a trecut între fazele de decorare.

Discul ceresc de la Nebra pare să reprezinte cerul nopții, mai multe stele formând Pleiadele, cunoscute și sub numele de „Cele Șapte Surori”. Arcurile aurii de pe fiecare parte a discului ar putea reprezenta orizonturile, marcând solstițiile de vară și de iarnă, iar barca ar putea fi una mitică, care transporta soarele pe cer de la est la vest în timpul zilei și înapoi noaptea.

Prin alinierea Discului ceresc cu platoul de pe dealul Mittelberg, unde a fost găsit, arcul orizontului vestic se aliniază cu Brocken, un munte înalt în spatele căruia soarele apune la solstițiul de vară. Acest lucru sugerează că Discul ceresc ar fi putut fi folosit pentru a ține evidența unor date astronomice importante în preistorie.

Însă cine a folosit Discul ceresc de la Nebra și cine l-a îngropat rămân încă mistere, parțial deoarece a fost recuperat de căutători de comori și nu în cadrul unei săpături științifice. Aceștia au deteriorat soarele sau luna plină din aur, au zgâriat suprafața și au curățat-o necorespunzător. Având în vedere numeroasele tumuli funerari bogat amenajați ai unor persoane importante care presărau peisajul Germaniei centrale încă din jurul anului 2000 î.Hr., este posibil ca Discul ceresc de la Nebra să fi aparținut cândva unui conducător din Epoca Bronzului.

$$$

 ANTON BREITENHOFER

Anton Breitenhofer, născut la Reșița pe 10 aprilie 1912, a urmat școala elementară locală timp de șase ani (până în 1924), urmați de doi ani la gimnaziul de stat și doi ani la o școală de ucenici. A urmat studiile de lăcătuș. După căderea comunismului în 1944, a fost deportat la Berezovsk, în Munții Urali, în Rusia, în ianuarie 1945. Apoi a lucrat timp de un an ca director silvic în Oravișa, înainte de a se muta la București în 1949 cu soția sa, Anna (născută Sehr), cu care se căsătorise la Reșița pe 24 aprilie 1937. Breitenhofer a devenit unul dintre secretarii nou-înființatului Comitet Antifascist German.

În 1954 s-a afiliat Uniunii Scriitorilor din România. Între 1958 și 1987 a publicat 14 cărți și a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1973 pentru cartea sa „Prea târziu pentru Marilena”. În 1960 s-a afiliat și Uniunii Jurnaliștilor.

Din 1954 până în 1976, Anton Breitenhofer a fost redactor-șef al cotidianului romano-german „Neuer Weg”. A fost ales membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, în Marea Adunare Națională (parlamentul român de la acea vreme) și în Consiliul Popular și de Stat.

La 17 mai 1971, președintele federal al Germaniei, Gustav Heinemann, i-a acordat Crucea Federală pentru Merit, clasa I, din Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania. Anton Breitenhofer s-a pensionat în 1976. A murit la București în timpul revoluției din 20 decembrie 1989 și a fost înmormântat în orașul său natal, Reșița, la 8 ianuarie 1990.

$_$$

 CAMILIAN DEMETRESCU

În primăvara anului 2012, în Italia, la vila sa din Gallese (provincia Viterbo), pleca în lumea de dincolo Camilian Demetrescu, una dintre personalităţile care au dat exilului românesc o strălucire cu totul aparte, atât în sfera de exprimare a artelor frumoase, cât şi în aceea a publicisticii.

Născut în 1924 la poalele munţilor Bucegi (la Buşteni, chiar în gara Buşteni), Camilian Demetrescu va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând, în paralel, şi cursurile facultăţilor de Medicină şi de Filosofie. Începând din 1950 şi până în 1969, artistul a traversat o perioadă de intensă activitate, afirmându-se atât în sfera artelor plastice (ca participant la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate), cât şi printr-o intensă activitate publicistică pe teritoriile criticii de specialitate, devenind director al revistei Arta. În 1966, la Editura Meridiane, se producea un strălucit debut editorial, cu un volum intitulat Culoare - suflet şi retină. Cartea s-a bucu­rat de o elogioasă primire în presa de specialitate, fiind inclusă în bibliografiile unora dintre facultăţile de artă.

Pentru români, anul 1968, anul evenimentelor aşa-numitei Primăveri de la Praga, căpăta nu puţine accente profund derutante. În politica de la Bucureşti părea că se întrezăreşte un curajos act de emancipare faţă de Moscova. Aşa se face că, în presa occidentală, statura dictatorului Ceauşescu era, brusc, ridicată la proporţii de monumentalitate. În atmosfera generală din România, momentul amintit se adăuga unei aparente diminuări a presiunilor politicului asupra vieţii de toate zilele, în general, cât şi asupra orientărilor din cultură şi artă, în special. Coroborate între ele, acestea toate aveau să determine adevărate seisme în percepţia anumitor intelectuali români. Mulţi dintre ei vor fi încredinţaţi că desluşesc în atitudinea dictatorului promisiunile unor schimbări fundamentale şi se vor grăbi să se înscrie în partid. Camilian Demetrescu, a cărui luciditate nu s-a dezminţit niciodată, va rămâne imun faţă de acele prea grăbite entuziasme, care, foarte curând, aveau să fie spulberate. Şi, ceva mai târziu, avea să şi scrie despre toate acestea: „Primăvara de la Praga fusese înmormântată, a noastră, nenăscută încă, agoniza” (Camilian Demetrescu, Exil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 8, 9, 10) Aşa se face că, tocmai în anul de supraglorie ceauşistă, 1968, artistul, cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest faţă de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea Ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia.

Începând de atunci, în viaţa şi în creaţia lui Camilian Demetrescu se petrec schimbări fundamentale. Desigur, faptul că atât în Italia (Festivalul „Dei due mondi” de la Spoleto, 1972, expoziţia „Dante in Vaticano”, 1984, Parma - Palazzo della Pilotta, 1975, Viterbo -

Palazzo dei Priori - 1977, Roma - Calcografia Nazionale - 1980), cât şi în alte țări va participa cu expoziţii personale de mare amploare sunt întâmplări care intrau, oarecum, într-o ordine a firescului. Dar semnificativ devenea de aici înainte interesul accentuat faţă de creaţia lui. Şi nu va fi vorba doar de expozantul ca atare, ci şi de ipostazele colaterale ale creatorului, cum a fost aceea de comisar la Quadriennale Nazionale di Roma (expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia - 1977), fiind invitat de două ori la Bienala de la Veneţia.

Cu adevărat spectaculoase aveau să fie însă - în această a doua parte a vieţii de creator - mutaţiile înregistrate la nivelul limbajului său artistic. Acesta avea să migreze spre teritorii care - până nu demult - ar fi fost greu de anticipat pentru cei ce îi cunoscuseră creaţia de dinaintea momentului exil. Se poate vorbi de o anume distanţă, apreciabilă chiar, faţă de jocurile formale ale abstracționismului pe care îl practicase anterior. Se pare că resorturile acestei adevărate metanoia s-au datorat şi eforturilor consacrate restaurării unei micuţe biserici romanice (Santi Filippo e Giacomo) pe care o descoperise în 1977 la Gallese, provincia Viterbo, nu departe de Roma.

Ceva, parcă predestinat, stăruia în destinul acesteia. Călugării cistercieni ofereau acolo un popas pelerinilor care coborau pe Via Francigena, care lega abaţia Mont Saint Michel, dintre Normandia şi Bretania, cu Santiago de Compostella şi se ramifica de-a lungul Italiei în drumuri secundare, presărate cu biserici romanice destinate să-i adăpostească pe drumeţii ce se îndreptau către mormântul Sfântului Petru de la Roma şi Ţara Sfântă. Artistul peregrin, venind tocmai din îndepărtata Valahie, devenea şi restaurator al micii biserici, dar şi mai mult decât atât, prin ucenicia pe care şi-o asumase acolo cu o veritabilă pasiune. Evident, fusese atins de harul şi spiritualitatea care plutea între zidurile ridicate de călugări în jurul anului 1000. În acel spaţiu sacramental avea să sculpteze sublima imagine a Pantocratorului. Şi toate acestea la un loc explică întrucâtva ranversarea copernicană a noii sale deveniri artistice, evidentă fiind fascinaţia cu care artistul redescoperea valorile artei creştine medievale.

„...S-a petrecut acolo - avea să mărturisească într-un interviu - schimbarea artei mele de la abstract la figurativ, a început acolo noua perioadă creştină şi am lucrat timp de 32 de ani, acolo am trăit sărbătorile şi întâlnirile cu prietenii din toată lumea, a fost botezat al doilea băiat Emanuel şi primul nostru nepot Alessandro” (v. Mircea Brenciu, interviu în vol. Dia­loguri cardinale, Ed. Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură Cincinat Pavelescu // Ed. Kron-Art Brașov 2012).

Afirmaţiile privind acea perioadă poartă în ele ecouri ale filosofiei meonice a lui Berdiaev. Ca şi la acesta, întrezărim ispita irepresibilă a unei re-întoarceri către un nou Ev Mediu în care alegoria şi simbolul revin în prim-plan. Adică re-devin modalităţi esenţiale ale formelor de exprimare artistică. Până şi credinţa, în noua lui viziune, pare atinsă de nostalgia începuturilor ei aurorale. De unde şi o altă mărturisire limpede pe care avea să o formuleze nu numai în grafia plastică ce îi va fi proprie ca artist, ci şi în cele pe care ni le va încredinţa prin scris. Pacea spirituală şi atât de creştineasca îngăduinţă a ecumenismului aveau să constituie de atunci înainte tărâmurile în care, deopotrivă, artistul, precum şi omul vor stărui să îşi afle sălăşluirea/ locuirea spirituală. (Să nu uităm, spunem noi, semnificaţia primă a cuvântului Oikumene, aceea de pământ locuit!) „...familia noastră ecumenică - mărturisea în acelaşi interviu - eu şi Mihaela ortodocşi, cei doi băieţi greco-catolici, iar nora şi primul nepot, catolici. Binecuvântarea Lui ne va apăra de şerpii care de acum înainte vor sta mai departe de noi.”

Această aspiraţie îşi va găsi exprimarea artistică într-un proiect absolut monumental, ale cărui temeiuri, mărturisite de Camilian, au fost extrase dintr-o enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea. Este vorba de crearea unei imagini în care Hristos ţine în mâna dreaptă Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă Catedrala Sfântul Petru din Roma. Se poate spune că arta lui Camilian Demetrescu atingea altitudinile unei re-descoperiri a omului paradigmatic şi totodată a izvoarelor uitate ale culturii europene în care vibraseră pulsaţiile Sacralităţii, acel Altul Absolut (Ganz Andere) în termenii unui Rudolf Otto. Şi veritabila schimbare la faţă a exprimării artistice a lui Camilian Demetrescu avea să culmineze cu celebrul ciclu de nouă tapiserii pe tema Hierofaniilor, ciclu care a fost - şi a rămas - expus în spaţiul destinat audienţelor private ale Papei Benedict al XVI-lea. Inaugurarea lor avea să se facă, alături de Sfântul Părinte, la 2 ianuarie 2008, împrejurare pe care artistul o va evoca în amintirile din interviul (deja amintit) cu Mircea Brenciu: „Momentul cel mai important pe care l-am trăit a fost întâlnirea cu privirea acestui om. O privire care te vede, te întreabă şi te ascultă fără grabă. I-am prezentat tapiseriile una câte una, simbolurile au vorbit pentru mine, amintind înţelepciunea creştină a ţăranului nostru”.

Momentul de maximă lipezime şi tot­odată de oficializare a acestei reconversii artistice copernicane s-a produs cu prilejul expoziţiei organizate în septembrie 1981, la Roma. Mircea Eliade este acela care l-a consemnat ca atare: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan ameninţat să piardă treptat toate libertăţile pe care abia a învăţat să le cunoască /.../... a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebreismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte, civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri. El propune o lectură a simbolurilor biblice /.../ inspirat de iconografia romanică şi mai ales bizantină /.../ Artistul ştie, şi vrea s-o spună prin arta sa, că fiecare eveniment cotidian, în aparenţă insignifiant, are în schimb o semnificaţie simbolică, ilusrează un simbolism primordial, transistoric, universal; şi că actul de descifrare a acestor semnificaţii simbolice, religioase, ale evenimentelor poate să devină un instrument de iluminare şi de mântuire”.

Începând de la momentele acelea, Camilian Demetrescu se alătură acelor artişti şi gânditori pentru care prezenţa abstracţiunilor în artă căpăta conotaţiile unei tot mai vizibile ostilităţi către tot ceea ce era „omenesc/ prea omenesc”. Mesajul - întemeiat pe o paralizie a reflecţiei şi o asurzire a sensibilităţii - se pustia de sensuri, devenind tot mai vid. („Arta abstractă”, va spune Camilian în ultimul său interviu, „sugerează, nu comunică!”) Încă din primele pagini ale Teoriei sale estetice (Ästhetische Theorie), Theodor Wisengrund Adorno avansase o afirmaţie tulburătoare: „Locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atât mai zdruncinată cu cât societatea a devenit mai puţin umană”.

Asumându-şi exilul, Camilian Demetrescu îşi asuma acum un nou destin artistic îndepărtându-se de arta abstractă pe considerentul că: „...abstractizând creaţia şi formele sale simbolice, înseamnă a goli imaginea de misterul întâlnirii dintre Spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. /.../ S-a ajuns, astfel, la o nouă formă de iconoclastie (laică, atee) mai devastantă decât cea doctrinară împotriva «chipului cioplit» din Tablele Legii. Declinul iconografiei, al catehismului vizual, a lăsat singur cuvântul rostit al Evangheliei /.../ şi tocmai de aceea arta simbolică devine cu atât mai indispensabilă pentru a da consistenţă cuvântului. /..../ Avem nevoie (aici, în Occident mai ales) de o urgentă întoarcere la o iconografie cu adevărat sacră, evident fără a copia experienţa trecutului, în spiritul unei renovări moderne, dar în continuitatea marii tradiţii creştine”.

Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat exilul pentru Camilian Demetrescu, am putea vorbi de o regândire a rosturilor artei ca orizont cu vastă deschidere spre transcendenţă. Se situa astfel într-o foarte strânsă rezonanţă cu cei mai apropiaţi prieteni şi comilitoni din bejenie (Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Mircea Popescu), dar şi sub iradiaţiile marilor spirite ce au strălucit în cultura europeană a veacului XX: Gabriel Marcel, Raymond Abellio sau Jünger. Prin spectaculoasa lui reconversie, atât artistul Camilian Demetrescu, cât şi gânditorul şi, nu mai puţin, publicistul se repliau către o „regândire a fenomenului” de „dezvrăjire a lumii” (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise în modernitatea noastră pe cale de a-şi afla desă­vârşirea prin secularizare. Imperios necesară devenea acum re-inversarea sensurilor, deci o re-vrăjire a lumii. Reinstaurarea sacralităţii se profila ca un nou temei de re-fondare a civilizaţiei, demantelată de violentele ecloziuni pozitiviste.

Vorbind despre delirul nihilismului, despre „pompele funebre ale iluminismului” care l-au îngropat pe Dumnezeu în panteonul miturilor apuse, ca şi despre ateismul care, prin ridicarea deasupra oraşelor a noilor catedrale de avangardă, tinde să distrugă „acel corp al lui Christos, care dintotdeauna se cheamă Biserica”, gânditorul Camilian Demetrescu întreabă: „...ce a mai rămas înăuntrul acestor ziduri de ciment şi de piatră artificială însemnate, totuşi, paradoxal, cu o cruce solitară? /.../ De câte ori mă regăsesc într-unul din aceste edificii noi, înscrise la cadastru drept locuri de cult, /.../ nu pot să nu închid ochii, pentru a mă întreba ce anume lipseşte ca să mă simt cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu, şi de ce mă apasă acest vid inexorabil din jurul meu. /.../ Tot restul parcă a fost înghiţit de un ciclon în prăpastia uitării, aruncat în betonierele acestei civilizaţii care sfărâmă şi devoră memoria umanităţii”.

Cine va parcurge aceste aserţiuni în mod inevitabil va fi surprins de cvasisimilitudinile cu rostirile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai exilului românesc, Vintilă Horia. Aproape cu aceleaşi cuvinte ambii s-au exprimat cu privire la acest „moment de confuzie şi incertitudine pe care, cum va fi spus câştigătorul premiului Goncourt, nici Biserica nu a ştiut să-l evite”. Într-adevăr, postumitatea lui Vintilă Horia a oferit una dintre cele mai erudite şi strălucitoare cărţi ale exilului românesc: „Crucea”. Este eseul care pledează pentru o reinstaurare a acelei ordini prin care umanitatea ar fi în măsură să se regăsească în propria sa esenţă, păstrând proximitatea cu inefabilul şi cu acel esenţial ce se refuză „disidenţelor raţionaliste”. Şi acolo se vorbeşte despre pustietatea dintre zidurile modernelor „locuri de cult”. Se cuvine să precizăm că această scriere a fost descoperită foarte târziu şi s-a publicat abia anul 2017 numai în România. Pentru a înţelege totuşi aceste similitudini e suficient să ne amintim de prietenia îndelungată şi constantă care s-a legat între cei doi. Camilian a fost şi unul dintre comentatorii deosebit de avizaţi şi subtitli ai scrierilor lui Vintilă Horia.

În percepţia, evident încă inhibată a celor, foarte puţini la număr, care, azi, ar mai putea fi dispuşi să se intereseze de operele şi marile figuri ale exilului românesc, personalitatea lui Camilian Demetrescu se configurează ca una dintre apariţiile deosebit de complexe prin diversitatea uimitoare a orientărilor sale. Remarcabilă este, în primul rând, luciditatea exemplară cu care a ştiut să-şi evalueze propriul timp, „ca timp al trăirii/ timp al mărturisirii”. Moralmente îşi asumase rigorile (şi nu puţinele riscuri) ale exilului ca pe o condiţionare de-ne-evitat a supravieţuirii sale în primul rând din punct de vedere spiritual şi moral.

Prin urmare, se va înţelege de ce întreaga lui publicistică se va complini ca un demers de reală şi profundă continuitate cu întreaga orientare anticomunistă a exilului. Ţinând seama de ceea ce respiră în întreaga ei substanţă, publicistica lui se bazează pe raţiuni refractare, incisive, total incomode, dar şi de o luciditate imperturbabilă. Într-o Italie la fel de stângistă ca şi Franţa intelectuală, exilatul politic anticomunist avea curajul să-i scrie lui Berlinguer. Şi totuşi, în acea Italie „gramscizată, ocupată ideologic de cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societăţii /.../ cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului politic”, artistul şi, implicit, publicistul vor fi deosebit de apreciați. Și astfel, în 1990, la Roma, i se va conferi Premiul Internaţional „Labirintul de argint”. (Un premiu deosebit de onorant, anterior conferit unor mari personalităţi între care se numărau Jorge Luis Borges, teologul Julien Ries, filosoful Augusto del Noce.) În anul următor (1991) obţine Premiul Internaţional „La Pleïade”, acordat de Fundaţia „Adenauer” şi Parlamentul Italian. În anul 2000, și preşedintele României îi va conferi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, pentru contribuţia deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

La o privire retrospectivă, dacă aprofundăm sensurile şi semnificaţiile pe care le degajă în amplexiunea lor demersurile sale, deopotrivă prin exprimarea plastică, dar şi prin cea publicistică, descoperim la Camilian Demetrescu un amplu rechizitoriu asupra tragicelor şi aberantelor desfăşurări de evenimente cu care cultura, în lumea europeană şi nu numai, continuă să se confrunte.

$$$

 CIVILIZAȚIA MOCHE

Cultura Moche (cunoscută și sub numele de Mochica) a apărut între coasta de nord și văile Peruului antic, în special în văile Chicama și Trujillo, între anii 1 și 800 d.Hr. Statul Moche s-a extins în cele din urmă de la Valea Huarmey din sud până la Valea Piura din nord și chiar și-a extins influența până la Insulele Chincha. Teritoriul Moche era împărțit lingvistic de două limbi separate, dar înrudite: Muchic (vorbit la nord de Valea Lambayeque) și Quingan. Cele două zone au prezentat, de asemenea, stiluri artistice și arhitecturale diferite și, prin urmare, statul Moche poate fi descris ca o confederație, mai degrabă decât ca o singură entitate unificată. 

Moche au fost contemporani cu cultura Nazca (200 î.Hr. - 600 d.Hr.) mai de-a lungul coastei, dar datorită cuceririlor teritoriilor înconjurătoare, au reușit să acumuleze bogăția și puterea necesare pentru a se impune ca una dintre cele mai importante culturi andine timpurii. vechi și unice Moche au excelat, de asemenea, în artă la un asemenea grad estetic încât picturile lor murale naturaliste și colorate, ceramica și lucrările în metal se numără printre cele mai remarcabile din America. 

Capitala, cunoscută pur și simplu sub numele de Moche și care dă numele culturii care a fondat-o, este situată la poalele muntelui Cerro Blanco și acoperea inițial o suprafață de 300 de hectare. Pe lângă locuințele urbane, piețele, depozitele și clădirile de lucru, are și monumente impresionante, printre care se numără două movile funerare masive din cărămidă de chirpici, în formă de piramidă. Aceste structuri monumentale, în starea lor originală, prezintă caracteristici tipice arhitecturii Moche: niveluri multiple, acces prin rampe și un acoperiș înclinat. 

Cea mai mare „piramidă” este Huaca del Sol, care are patru niveluri și are astăzi o înălțime de 40 m. Inițial avea o înălțime de 50 m, acoperea o suprafață de 340 x 160 m și a fost construită cu aproximativ 140 de milioane de cărămizi, fiecare ștampilată cu marca producătorului. O rampă pe partea de nord oferă acces la vârf, care este o platformă în formă de cruce. Cea mai mică structură, cunoscută sub numele de Huaca de la Luna, măsoară 500 m în diametru și a fost construită cu aproximativ 50 de milioane de cărămizi de chirpici. Are trei niveluri și este decorată cu frize care prezintă mitologia și ritualurile Moche. Întreaga structură a fost odată închisă într-un zid mare de cărămidă de chirpici. Ambele piramide au fost construite în jurul anului 450 d.Hr., erau inițial colorate în roșu, alb, galben și negru și erau folosite ca un decor impunător pentru ritualuri și ceremonii. Conchistadorii spanioli au deviat ulterior râul Moche pentru a demola Huaca del Sol și a jefui mormintele din interior, ceea ce sugerează că piramida a fost folosită și de Moche timp de generații ca mausoleu pentru persoane importante. 

Clădirile excavate între cele două movile piramidale includ numeroase reședințe mari, cu curți interioare închise de ziduri. Câmpurile din jurul sitului sunt aranjate într-un model regulat de grilă, cu parcele dreptunghiulare mici, uneori cu o mică platformă de observație din cărămizi de lut, sugerând un fel de statut elitist de supraveghere și control (Kurakas). Agricultura Moche a beneficiat de sistemul extins de canale, rezervoare și apeducte, astfel încât terenul putea susține o populație de aproximativ 25.000 de oameni. 

Alte situri Moche includ un centru de pelerinaj la Pacatnamú, un sit pe vârful unui munte, deasupra râului Jequetepeque, folosit de fapt încă din Perioada Intermediară Timpurie (200 î.Hr.). Există, de asemenea, centre administrative în Panamarca (unde există o altă movilă mare din cărămidă de chirpici, de data aceasta cu o rampă de urcare care duce spre vârful structurii) și în Huancaco în valea Viru și Pampa de Los Incas în valea Viru. Santa.

Inițial, religia și arta Moche au fost influențate de cultura Chavín timpurie (900-200 î.Hr.) și de etapele finale ale culturii Chimú. Cunoașterea panteonului Moche este incompletă, dar îi cunoaștem pe Al Paec, creatorul sau zeul cerului (sau fiul său), și pe Si, zeița lunii. Se credea că Al Paec, reprezentat de obicei în arta Moche cu colți feroce, o coafură de jaguar și cercei șerpuiți, locuia în munți înalți. Pentru a-l îmbuna, se aduceau sacrificii umane, în special de la prizonierii de război, dar și de la cetățenii Moche, iar sângele său era oferit în cupe ritualice. Dacă era considerată zeitatea supremă, deoarece era zeița care controla anotimpurile și furtunile, avea o influență atât de mare asupra agriculturii și vieții de zi cu zi. În plus, luna era considerată chiar mai puternică decât soarele, deoarece putea fi atât noaptea, cât și ziua. De asemenea, este interesant faptul că picturile murale și descoperirile, cum ar fi mormântul intact al preotesei, cunoscută sub numele de Doamna din Cao, ilustrează faptul că femeile puteau juca un rol proeminent în religia și ceremonia Moche. 

O altă zeitate frecventă care apare în arta Moche este zeul Decapitator, jumătate om, jumătate jaguar, numit așa deoarece este uneori înfățișat ținând într-o mână un cuțit ceremonial (tumi) cu aspect feroce și în cealaltă capete tăiate ale victimelor sacrificiale. Zeul poate fi reprezentat și ca figura unui păianjen gigantic pregătit să sugă sângele vieții victimelor sale. Faptul că aceste scene reflectă evenimente din viața reală este susținut de descoperiri arheologice, cum ar fi cea de la poalele Huaca de la Luna, unde scheletele a 40 de bărbați sub vârsta de treizeci de ani prezintă dovezi că au fost mutilați și aruncați din vârful piramidei. Oasele scheletelor prezintă urme de tăieturi, membrele au fost smulse din pozițiile lor, iar oasele maxilarului lipsesc din scheletele tăiate. Interesant este că trupurile se odihnesc pe suprafața solului moale ca urmare a ploilor abundente El Niño, dezvăluind că este posibil să fi fost aduse sacrificii zeilor Moche pentru a atenua acest dezastru ecologic. Au fost descoperite și cupe ceremoniale care conțineau urme de sânge uman, iar mormintele au dezvăluit indivizi costumați și împodobiți cu bijuterii, aproape exact ca figurile religioase simbolizate în picturile murale Moche. 

Multe exemple de artă Moche fină au fost recuperate din mormintele din Sipán (300 d.Hr.), San José de Moro (550 d.Hr.) și Huaca Cao Viejo, care sunt unele dintre cele mai bine conservate situri funerare ale oricărei culturi andine. Moche erau olari iscusiți și metalurgiști superbi, iar printre descoperiri se numără coafuri și platoșe din aur rafinate, bijuterii din aur, argint și turcoaz (în special bobine pentru urechi și ornamente pentru nas), textile, cuțite tumi și farfurii, vase de cupru și vase de băut. Vasele din ceramică fină erau adesea realizate cu matrițe, dar fiecare era decorat individual și distinct; de obicei folosind culori crem, roșu și maro. Poate cele mai faimoase vase sunt oalele cu cioc și etrier, cu portrete extrem de realiste. Acestea au portrete ale unor oameni considerați reali, iar mai multe exemple ar fi putut reprezenta aceeași persoană. De fapt, o față (ușor de identificat după buza spartă) apare pe peste 40 de oale. 

Formele și decorațiunile ceramice s-au consolidat în timp și au devenit din ce în ce mai elaborate, deși, pe de altă parte, subiectele au devenit mai puțin variate în ceramica și arta Moche târzie în general. Unul dintre cele mai distinctive stiluri create de Moche folosește figuri siluetate, înfrumusețate cu detalii fine, foarte asemănătoare cu cele din ceramica grecească cu figuri negre. Figurile efigii ceramice sunt, de asemenea, comune, în special ale muzicienilor, preoților și captivilor. 

Subiectele populare în arta Moche (așa cum se observă în picturile murale, frize, decorațiuni ceramice și obiecte din metal fin) includ oameni, figuri antropomorfe (în special pisici cu colți), pești și crabi. Scenele complete sunt, de asemenea, comune, în special ceremoniile religioase cu preoți războinici și păsări, șamani, ritualuri de coca, războinici înarmați, războaie rituale și reale cu captivii rezultanți, episoade de vânătoare și, bineînțeles, zeități - scene care prezintă ceruri nocturne traversate de nave în formă de semilună, care transportă figuri precum Si. Multe dintre aceste scene sunt concepute pentru a surprinde narațiuni și, mai presus de toate, acțiune: figurile fac întotdeauna ceva în arta Moche.

Arhitectura Mochica a fost marcată de utilizarea chirpiciului, toate creațiile sale magnifice fiind realizate din acest material. Și deși nu au avut o planificare structurală. 

Mochiștii au realizat construcții arhitecturale mărețe care în prezent generează mare uimire și admirație. Există încă dovezi ale acestor construcții minunate. La fel ca și huaca del sol și huaca de la luna, aceste lucrări spectaculoase au fost construite pentru a fi centre religioase și guvernamentale. 

O altă construcție care provoacă mare admirație este sistemul de irigații pe care l-au folosit pentru a transforma deșertul într-o mare recoltă de legume. 

Mochica au exercitat o mare influență în regiune, datorită sistemului economic pe care l-au implementat pentru a supraviețui. Acesta se baza în principal pe pescuit, agricultură și creșterea animalelor. 

Datorită vastului teritoriu pe care îl locuiau Moche, aceștia au construit un tip de barcă numită „Caballitos de Totora” pentru pescuit. Pe care chiar și astăzi le folosesc în acest scop. Pentru agricultură, au implementat sistemul de irigații care le-a permis să-și cultive hrana, fără teama soarelui.

Cultura Mochica a adus contribuții importante, chiar și societății moderne, datorită invențiilor și inovațiilor sale pentru acea vreme. Care sunt: 

Au realizat nenumărate picturi murale, în care au surprins imagini și figuri reprezentative.

Au construit un canal mare și un sistem de irigații în toată regiunea deșertică.

Creșterea animalelor cu conținut ridicat de proteine pentru consumul uman.

Utilizarea elementelor organice pentru îmbunătățirea culturilor.

Implementarea unui sistem amplu de irigații pentru a consolida și îmbunătăți agricultura. 

Conform datelor istorice, societatea Mochica era organizată în clase sociale, care erau clasificate în funcție de puterea politică, religioasă, economică și socială. Era o civilizație total teocratică, care în perioada sa de glorie a ajuns să fie împărțită în două mari teritorii, nordul și sudul. Aceste teritorii erau dominate de un singur guvernator sau rege. 

Totuși, era structurată sub o putere administrativă, unde mai întâi era conducătorul, apoi marele preot, preotesele și șeful militar. Precum și un grup de bătrâni și nobili. Apoi, existau poporul și clasa muncitoare, care se dedica în mare parte pescuitului, vânătorii și agriculturii, precum și inginerii și meșteșugarii. În cele din urmă, existau sclavii. 

Religia era puternic legată de puterea politică, de fapt, huacas au fost construite cu scopul de a fi ridicate ca centre religioase și politice.

Sfârșitul culturii Mochica a început în secolul al VI-lea, când un fenomen devastator a distrus clădirile și fortărețele arhitecturale. Acest dezastru natural a cauzat pierderea recoltelor, precum și a piramidelor și palatelor.

Ca o consecință a teribilului fenomen meteorologic, mulți dintre locuitori au început să se îmbolnăvească. 

Din cauza slăbiciunii pe care o cunoștea imperiul, mulți dintre lideri au început războaie interne, ceea ce a dus la sfârșitul imperiului Moche și al civilizației în ansamblu. 

Această cultură acoperă în prezent Peru cu o mare moștenire culturală și ancestrală, cu minunate opere artistice și arhitecturale. La fel cum ingineria și metalurgia îl fac o cultură fascinantă și atractivă. 

Lucrările în ceramică, elaborarea picturilor murale și alte creații artistice le permit să devină Patrimoniu Cultural al umanității.