$$$

 Nașterea la cer a unui martor al Crucii și al demnității românești

La douăzeci și doi de ani de la nașterea sa la cer, chipul și mărturia Părintelui Martir Vasile Vasilescu se așază cu o limpezime dureroasă în conștiința celor care mai pot privi istoria fără uitare, pentru că viața sa, începută la 28 ianuarie 1909 în Roșieștii Vasluiului și încheiată pământește la 6 ianuarie 2003, nu este doar o biografie, ci o confesiune vie despre ce a însemnat prigoana comunistă împotriva credinței, culturii și spiritului românesc. Monah în momentul arestării, întemnițat vreme de ani în locuri devenite sinonime cu suferința și exterminarea – Bacău, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina, Stoienești, Gherla – Părintele Vasile nu și-a scris amintirile în focul imediat al durerii, nici la scurt timp după eliberare, ci după douăzeci și cinci de ani, atunci când gândurile se limpeziseră de patima sentimentelor și puteau spune adevărul curat, lăsând faptele să vorbească și pe făptuitori să se condamne singuri prin cruzimea lor.

În aceste pagini, el descrie cum a fost lovită în miezul ei spiritualitatea românească, cum au fost umiliți cei care reprezentau fruntea neamului, cum a fost batjocorită credința creștină și călcate în picioare valorile pe care se clădise o țară generație după generație, arătând limpede că nu oamenii au fost adevăratul țel al prigoanei, ci însăși memoria, cultura și verticalitatea unui popor. În 1959, când s-a dezlănțuit prigoana împotriva călugărilor, peste trei sute de monahi și monahii au fost scoși fără judecată doar din eparhia Mitropoliei Moldovei, iar el, după ani de muncă duhovnicească și restaurare a Mănăstirii Antim și după zece ani de refacere a Schitului Pocrov, ajuns punct de atracție pentru pelerini din toată țara, a fost scos din mănăstire, lipsit de dreptul de a purta hainele călugărești și de a sluji, trimis la casa părintească din Vutcani, unde singura mângâiere a rămas scrisul și traducerea Bibliei, în timp ce Părintele Haralambie lucra la volumele de spiritualitate românească.

Acea scurtă liniște a fost curmată brutal în noaptea de 14 septembrie 1959, când, chiar de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Securitatea a năvălit în casa părintească, a răscolit totul, a confiscat și a distrus manuscrise de o valoare uriașă, a încălcat în picioare munca unei vieți și a rupt fără milă legăturile de familie, sub privirea unui tată bătrân și a unor copii care aveau să audă cuvintele profetice ale Părintelui Haralambie: „de acum nu mă veți mai vedea niciodată”. Drumul cu ochelari de tablă pe ochi, anchetele absurde, amenințările, acuzațiile fabricate – de la ascultarea „Vocii Americii” la simple convorbiri cu oameni considerați indezirabili – au culminat cu procese formale, în care dovezile lipseau, dar sentințele erau deja decise, iar anii de condamnare au fost urmați de transferuri prin închisori, inclusiv la Jilava, unde umilința, foamea și teroarea erau parte dintr-un sistem gândit să frângă suflete.

Și totuși, în mijlocul acestor iaduri, Părintele Vasile consemnează momente de lumină care sfidează orice logică a violenței, precum cântarea „Hristos a înviat” în zorii Paștelui din 1960, în grajdurile închisorii din Bacău, când optzeci de deținuți au simțit pentru o clipă că moartea fusese învinsă, sau acceptarea tunderii și a bătăilor „ca oile spre junghiere”, fără ca făgăduințele făcute lui Dumnezeu să fie atinse, pentru că acolo, în taina sufletului, niciun regim nu putea coborî.

Această viață, așternută fără ură, fără patimă, dar cu o forță morală copleșitoare, rămâne un document de conștiință și o mărturie că libertatea interioară nu poate fi confiscată, că adevărul nu poate fi ucis definitiv și că jertfa, chiar ascunsă decenii la rând, continuă să lucreze în tăcere asupra celor dispuși să asculte.

#MartiriiÎnchisorilor #PărinteleVasileVasilescu #MemoriaCredinței #Jilava #Gherla #RezistențăSpirituală #IstorieVie

Cât din această memorie vie mai suntem dispuși să purtăm și să apărăm astăzi, pentru ca jertfa lor să nu rămână doar o pagină citită, ci o responsabilitate

$$$

 Rosemary Kennedy – prețul tăcerii și al perfecțiunii impuse

S-a născut într-o familie care visa putere, prestigiu și o imagine fără fisuri, într-o Americă obsedată de aparențe, iar Rosemary Kennedy a venit pe lume în 1918, în plină pandemie de gripă spaniolă, printr-o naștere complicată, în care lipsa de oxigen i-a marcat definitiv dezvoltarea, fără ca cineva să știe atunci cât de scump avea să fie plătit acel început de viață.

A crescut mai lent decât frații și surorile ei, a vorbit mai târziu, a învățat cu dificultate să scrie și să se descurce singură, însă nu era o fată tristă sau retrasă, ci o tânără caldă, afectuoasă, care iubea dansul, muzica, călătoriile și prezența familiei, o prezență luminoasă surprinsă în fotografii din anii ’30, unde zâmbea sincer, fără să știe că tocmai acest zâmbet urma să fie considerat, într-o zi, o problemă.

Pentru majoritatea familiilor, o fiică cu un coeficient intelectual mai scăzut ar fi însemnat grijă, răbdare și protecție, dar familia Kennedy nu trăia după regulile obișnuite, ci după o logică dură a ambiției, în care Joseph P. Kennedy Sr., tatăl, vedea copiii ca piese într-un plan măreț, o dinastie politică ce nu trebuia să cunoască slăbiciuni, ezitări sau imperfecțiuni.

Când Rosemary a ajuns la vârsta adultă și a început să-și manifeste dorința de independență, cu schimbări de dispoziție, gesturi imprevizibile și un interes firesc pentru bărbați, tatăl ei nu a văzut o tânără care crește, ci un risc, o posibilă rușine, o amenințare la adresa imaginii publice a familiei, într-o epocă în care o sarcină în afara căsătoriei ar fi distrus iremediabil reputația Kennedy.

În loc să o protejeze, a decis să o „corecteze”.

În 1941, fără știrea soției, a copiilor și, mai ales, fără consimțământul lui Rosemary, Joseph Kennedy a acceptat o procedură promovată la acea vreme drept revoluționară: lobotomia, o intervenție brutală care promitea calm, docilitate și control, dar care, în realitate, distrugea personalitatea și autonomia pacientului.

La doar 23 de ani, Rosemary a fost dusă într-un spital, unde, complet conștientă, a fost supusă unei operații în timpul căreia medicii îi cereau să numere și să vorbească, oprindu-se abia când cuvintele nu au mai venit, moment în care viața ei, așa cum o știa, s-a încheiat definitiv.

După intervenție, nu mai putea vorbi coerent, nu mai putea merge normal, nu mai avea control asupra propriului corp, iar tânăra plină de viață a fost redusă la o umbră tăcută, izolată rapid într-o instituție din Wisconsin, departe de presă, de societate și, pentru mult timp, chiar de familie.

Ani la rând, numele ei a fost evitat, povestea ei ascunsă, iar unii dintre frați au aflat adevărul abia după aproape două decenii, în timp ce carierele politice ale lui John, Robert și Ted Kennedy înfloreau, clădite, fără să se spună vreodată public, pe sacrificiul tăcut al unei surori.

Abia după ce tatăl a suferit un accident vascular cerebral, mama, Rose Kennedy, a văzut cu ochii ei ce se întâmplase cu fiica sa, iar una dintre surori, Eunice, a transformat durerea într-o misiune, punând bazele Jocurilor Olimpice Speciale, o mișcare care a schimbat viețile a milioane de persoane cu dizabilități intelectuale din întreaga lume.

Rosemary Kennedy a trăit până în 2005, peste șaizeci de ani într-o viață instituționalizată, purtând consecințele unei decizii luate nu din grijă, ci din frică și orgoliu, o existență sacrificată pentru ca un nume să rămână „curat”.

Povestea ei nu este doar despre trecut, ci despre pericolul de a pune imaginea, puterea și ambiția mai presus de demnitatea umană, despre tăceri convenabile și despre prețul plătit de cei vulnerabili atunci când nu se încadrează într-o poveste perfectă.

#RosemaryKennedy #IstorieAscunsă #AbuzDePutere #Lobotomie #FamilieȘiTăcere #Memorie #DemnitateUmană

Câte destine au fost frânte de-a lungul istoriei nu pentru că erau „bolnave”, ci pentru că nu se potriveau imaginii pe care alții voiau să o protejeze?

$$$

 Eva Schloss (1929–2026), martor al memoriei care nu are voie să tacă

Cu profundă tristețe a fost primită vestea trecerii la cele veșnice a Eva Schloss, născută Eva Geiringer, supraviețuitoare a Auschwitz și una dintre vocile care, timp de o viață, au refuzat să lase istoria să fie uitată sau simplificată.

Eva s-a născut la 11 mai 1929, într-o familie evreiască din Viena, iar în 1938, odată cu escaladarea persecuțiilor naziste, familia ei a fugit mai întâi în Belgia, apoi în Olanda, stabilindu-se la Amsterdam, în același imobil în care locuia și Anne Frank, cele două fete, apropiate ca vârstă, împărțind pentru o vreme jocuri, conversații și o copilărie fragilă, amenințată de o lume care se prăbușea în jurul lor.

În 1942, ambele familii au intrat în clandestinitate, încercând să evite arestarea, însă în mai 1944, familia Evei a fost trădată de un agent dublu infiltrat în rezistența olandeză, fiind deportată la Auschwitz, unde tatăl și fratele ei au fost uciși, iar Eva și mama sa au supraviețuit la limită până la eliberarea lagărului de către trupele sovietice, purtând pentru tot restul vieții urmele unei experiențe care nu poate fi cu adevărat povestită, ci doar mărturisită.

După război, s-au întors la Amsterdam, unde l-au reîntâlnit pe Otto Frank, singurul supraviețuitor al familiei Frank, care avea să devină ulterior soțul mamei Evei, legând pentru totdeauna destinele acestor două istorii devenite simboluri ale Holocaustului.

Stabilită mai târziu la Londra, Eva Schloss s-a căsătorit cu Zvi Schloss, a scris mai multe cărți de memorii și a devenit cofondatoare a Anne Frank Trust UK, dedicându-și viața educației, dialogului și luptei împotriva uitării, antisemitismului și relativizării răului, vorbind generațiilor tinere cu o luciditate calmă, dar de neclintit, despre ce se întâmplă atunci când ura devine politică de stat.

Eva Schloss a murit la 3 ianuarie 2026, la vârsta de 96 de ani, lăsând în urmă nu doar o biografie legată de una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei, ci și o responsabilitate colectivă: aceea de a păstra vie memoria, nu ca ritual, ci ca avertisment.

#EvaSchloss #Holocaust #Memorie #Auschwitz #AnneFrank #IstorieVie #NuUita

Suntem pregătiți să apărăm adevărul istoric cu aceeași fermitate cu care acești martori l-au purtat o viață întreagă?

$__$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1802: La această dată, s-a născut Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii Societăţii Literare (1827) şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc” (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară; „Muzeu naţional” (1836); „Curier de ambe sexe” (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1867.

Ion Heliade-Rădulescu, născut la Târgovişte, a fost un filolog desăvârșit: poet, prozator, traducător, îndrumător literar şi animator cultural. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în Bucureşti. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti. Heliade-Rădulescu şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe şi abia la 10 ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a lui I. Barac, „Istorie despre Arghir cel frumos” şi „Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă”. Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade-Rădulescu capătă primele noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel şi Hugh Blair. Din şcoala grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme.

În 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava”, de curând înfiinţată de Gheorghe Lazăr. La numai 18 ani, predă, alături de Lazăr, aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu, N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de 6 ani lecţii de matematică, de gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf. Sava” în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale. La 1828 tipăreşte la Sibiu „Gramatica românească”, prelucrată după un model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc”, primul ziar apărut în Ţara Românească. Odată cu achiziţionarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui Eliad”. Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. În 1833, împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură, declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentaţii teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat şi „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836). Divergenţele politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat adversitatea dintre Heliade-Rădulescu şi ceilalţi reprezentanţi ai mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală.

În aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător. Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie (1836). În publicaţiile sale, „Curierul românesc”, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837), „Almanah literar pe anul 1839”, semnează versuri originale şi traduceri, articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei „Biblioteci universale” prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843 şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti. În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenentei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian Tell. Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în ultimii ani, din nou la Paris.

În anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil (Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei politice. Întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul românesc” (acum „Curierul român”, 1859), urmat de un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român” (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de aproape toţi foştii susţinători sau discipoli. 

Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface influența asupra contemporanilor. A trecut la cele veșnice pe 27 aprilie 1872 la Bucureşti.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/92-ion-heliade-radulescu-1802-1872

https://mnlr.ro/muzeul-digital/ion-heliade-radulescu/

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/79677-ion-heliade-radulescu.html

http://galeriaportretelor.ro/item/ion-heliade-radulescu/

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A28543/pdf

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=833

https://www.istorie-pe-scurt.ro/ion-heliade-radulescu-cel-dintai-mare-filolog-al-valahiei/

$__$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1881, 6/7: La această dată, s-a născut Ion Minulescu, poet, prozator, dramaturg, traducător şi gazetar, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului românesc (n. Bucureşti – d.11 aprilie 1944, Bucureşti). Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu șase zile înainte de naşterea copilului. Mama, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. Minulescu îşi petrece copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le face la Piteşti, până în clasa a VI-a, când rămâne corigent la limba română; se înscrie la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899.

Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile doar un semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Aici frecventează cafenelele literare, cunoaşte poeţi şi ziarişti, citeşte literatură simbolistă şi decadentă (Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas etc.). Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal (Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinaire) în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în 1905, fără să-şi fi terminat studiile.

A debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei” (1897), cu poeziile Gândurile şi Aşteptare, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la 1900 publică versuri în „Foaia interesantă”, „Foaia pentru toţi”, „Moda ilustrată”, „Carmen”, „Evenimentul” şi „Adevărul de joi”. Începe să fie remarcat în 1906-1907, când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară”, „Viaţa românească” şi „Convorbiri critice” (În oraşul cu trei sute de biserici stârneşte interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul revistei). Debutul editorial are loc în 1908, cu Romanţe pentru mai târziu. Tot în 1908 debutează şi ca prozator, cu Casa cu geamurile portocalii. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de posteminescianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program Aprindeţi torţele!, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908).

Este, pentru scurt timp (în 1906), redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. În 1910 o cunoaşte pe Claudia Millian, cu care se căsătoreşte în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Este şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914. În toamna lui 1916 se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). În 1919 îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940 va funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură.

Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Minulescu fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului.Gazetar împătimit, este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Junimea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”.

Poezia de tinereţe, de până la 1906, anticipă destul de vag tiparul lirismului minulescian, fiind un exerciţiu cu două matrice poetice - Mihai Eminescu şi Al. Macedonski. Înrâurirea simbolismului francez a produs mutaţia stilistică spre o formulă originală, numită mai târziu „minulescianism”. Prezenţa poetică a lui Minulescu se impune în forţă atât în revistele vremii, cât, mai ales, prin volumele din 1908 şi 1913 - Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi - propunând publicului romanţa simbolistă, un model accesibil al poeziei moderne, şi odată cu ea o nouă estetică, promovată şi teoretic în articolele-program din „Revista celorlalţi” şi „Insula”.Succesul şi voga literară pe care o declanşează fac din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne, încă timid reprezentată în epocă. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei - specie cu tradiţie în literatura română (de la poeţii Văcăreşti, prin C.A. Rosetti sau Alexandru Depărăţeanu, la Mihai Eminescu, ca şi la minorii Mihail Zamphirescu sau George Creţeanu) - pentru muzicalitatea ei, uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Mai ales procedeele muzicale, refrenul şi repetiţia, proprii romanţei, au fost exploatate pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist.

Apelul la romanţa tradiţională dezvăluie şi o notă autohtonă a poeziei minulesciene: un trubadur, un jongler cu o psihologie balcanică, a cărei formă de expresie e bavardajul. Poezia lui Minulescu e uşor de memorat şi aptă de (auto)parodiere, cum s-a şi petrecut în epocă. Verslibrismul minulescian (Vladimir Streinu), unul strict formal (constând în ruperea şi redispunerea tipografică a versului clasic, ca vers liber), este un tip de exerciţiu care a deschis calea celui veritabil în poezia română.Fantasticul minulescian este unul conectat la viaţa citadină, modernă (ca la Mircea Eliade sau la Alexandru A. Philippide), rupând deci cu linia, mai bine reprezentată în epocă (prin Galaction sau Vasile Voiculescu), a fantasticului de extracţie rurală. Infiltrarea de umor, grotesc şi sarcasm (cu surse în Gogol şi mai ales în I.L. Caragiale) adaugă acestor proze unele note suprarealiste.

Romanele Roşu, galben şi albastru (1924), Corigent la limba română (1928), Bărbierul regelui Midas şi 3 şi cu Rezeda 4 (1933) sunt (auto)biografii imaginare scrise cu multă eleganţă stilistică şi într-o perfectă estetică a oralităţii (Paul Zarifopol). Se vizează fresca socială şi comedia de moravuri, răspunzând gustului public pentru un modernism decadent, frivol, amoral şi cinic, cu rezolvări melodramatice (sfârşituri tragice, sinucideri etc.) sau senzaţionale (intrigă poliţistă).Tot în modernismul decadent se include erotismul exacerbat, morbid şi frivol, atribuit mai ales personajelor feminine. O încercare de tehnică romanescă pe mai multe planuri narative, cu un joc de duble şi triple reflecţii ale personajului, anunţă proza modernă. Umorul şi ironia, ca şi autopastişa confirmă că scriitorul le-a conceput ca pe un exerciţiu literar, ca pe o improvizaţie de poet (cum singur mărturiseşte în Autobiografie), în maniera prozopoematică a prozei simboliste.

Teatrul lui Minulescu continuă acest tip de improvizaţie stilistică şi împinge, şi din cauza cerinţelor genului, la exces câteva caracteristici: artificiozitatea construcţiei şi tehnicii teatrale, iluzionism verbal şi lirism strident, sentimentalism, tentă tragicomică ori melodramatică, vervă şi fantezie, clişee dramatice (triunghiul erotic, finalul funest) etc., toate tributare gustului pentru teatrul bulevardier francez, un gust epicureic şi amoral. Unele soluţii dramatice (întâlnite la Oscar Wilde, Henri Bataille, Maeterlinck, Pirandello) vestesc teatrul modern: dedublarea şi multiplicarea personajelor, măştile, imixtiunea commediei dell’arte şi a teatrului de marionete (mai ales în piesa Manechinul sentimental). Minulescu a fost şi unul din marii gazetari ai anilor 1910-1940.

În afară de „Revista celorlalţi” şi „Insula”, importante ca tribune ale orientării moderniste şi simboliste în poezia românească, el mai scoate, împreună cu Liviu Rebreanu, în 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!”. A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul”, cât mai ales în rubrica zilnică de la „Românul” (în 1914) şi în articolele din ziarul de război „România” (1917-1918), unde se vădeşte a fi un fin analist al evenimentelor politice, sensibil la tragismul conflagraţiei mondiale, sobru şi cu judecată clarvăzătoare, la antipodul estetului boem şi neangajat, cum, îndeobşte, e etichetat.În ceea ce priveşte activitatea de cronicar plastic, desfăşurată de-a lungul întregii vieţi, se impune prin bun-gust şi orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care îi remarcă pe Brâncuşi, Iser, Dărăscu şi, în genere, pe artiştii de avangardă ai vremii. În comentariile sale a căutat să promoveze teatrul modern european (de la Oscar Wilde la Pirandello), dramaturgia română originală (Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Alexandru Davila, Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga) şi, mai ales, să afirme mereu valoarea şi importanţa lui I.L. Caragiale.

Opera sa cuprinde :

Romanţe pentru mai târziu, Bucureşti, 1908;

Casa cu geamurile portocalii, Bucureşti, 1908;

De vorbă cu mine însumi, cu ilustraţii de Iser, Bucureşti, 1913;

Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 1920;

Pleacă berzele, Bucureşti, 1921;

Lulu Popescu, Bucureşti, 1921;

Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, 1924;

Manechinul sentimental, Bucureşti, 1926;

Allegro ma non troppo, Bucureşti, 1927;

Spovedanii, Bucureşti, 1927;

Amantul anonim, Craiova, 1928;

Corigent la limba română, cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1928;

Cetiţi-le noaptea, Bucureşti, 1930;

Strofe pentru toată lumea, Bucureşti, 1930;

Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1931;

Porumbiţa fără aripi, Bucureşti, 1931;

3 şi cu Rezeda 4, Bucureşti, 1933;

Nu sunt ce par a fi..., Bucureşti, 1936;

Nevasta lui Moş-Zaharia, Oradea, 1937;

Ciracul lui Hegesias, Bucureşti, 1939;

Versuri, Bucureşti, 1939;

Când doi se ceartă, Bucureşti, 1940;

Versuri, Bucureşti, 1943;

Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, Bucureşti, 1943;

Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1966;

Bucureştii tinereţii mele..., ediţie îngrijită de Mioara Minulescu, prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1969;

Banchetul meu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1971;

Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Emil Manu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983;

Versuri, postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975;

Romanţe pentru mai târziu, ediţie îngrijită de Marcela Radu, Craiova, 1984;

Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Simion Mioc, Timişoara, 1985;

Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1986;

Proză, postfaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1986;

Corigent la limba română şi alte proze, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Cluj Napoca, 1989;

Opere, ediţie îngrijită de Emil Manu, introducere de Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1995.

Surse:

Petre Anghel, „Ion Minulescu', 100 cei mai mari scriitori români, Editura Lider, București, 2003

http://www.humanitas.ro/ion-minulescu

http://www.viatasiopera.ro/minulescu-ion/biografie.html

https://romanialiterara.com/2019/05/ion-minulescu-75-de-ani-de-la-moarte/

https://booknation.ro/curiozitati-despre-ion-minulescu/

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/96-ion-minulescu-1881-1944

http://www.autorii.com/scriitori/ion-minulescu/index.php

$$_

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1897: În această zi, s-a născut prozatorul Ionel Teodoreanu (nume complet: Ioan-Hipolit Teodoreanu), creatorul celebrului roman pentru adolescenţi „La Medeleni”; fratele scriitorului Al. O. Teodoreanu (Păstorel) şi soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897,Iași – d. 3 februarie 1954, București). 

Primii ani de şcoală primară Ionel Teodoreanu i-a urmat la şcoala germană „Pitar-Moş” din Bucureşti, după care a revenit la Iaşi, unde a absolvit liceul în anul 1916. la doi ani de la terminarea liceului, el a promovat, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai facultăţii de Drept de la Universitatea din Iaşi. În anul 1920 i s-a eliberat diploma de licenţiat în Drept, în baza examenului pe care l-a trecut cu succes. Între timp, spre sfârşitul anului 1918, Ionel Teodoreanu a cunoscut-o pe Maria Ştefana Lupaşcu (Lily), viitoarea sa soţie (cunoscută apoi ca scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu). Cei doi s-au căsătorit şi au avut împreună doi fii gemeni: Ştefan şi Osvald-Cezar.

Ionel Teodoreanu a debutat în Revista „Însemnări literare”, în 1919, cu „Jucării pentru Lily”. În ceea ce priveşte debutul său editorial, acesta a avut loc câţiva ani mai târziu, în 1923 cu „Uliţa copilăriei”. Ca şi fratele său, Păstorel Teodoreanu, a fost legat de grupul „Viaţa Românească”, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Acesta l-a susţinut cu tărie ţi şi-a pus mari speranţe în talentul scriitoricesc al lui Ionel Teodoreanu. Speranţele criticului nu au fost înşelate, fiindcă Ionel Teodoreanu a devenit în scurt timp un colaborator de nădejde la revista „Viaţa românească”. Anii 1920, 1921, 1922 şi 1923 au fost deosebit de activi pentru tânărul scriitor, iar din 1924 acesta s-a apucat de lucru la trilogia „La Medeleni”. Cartea a fost primită bine de unii critici, care au ţinut să sublinieze prospeţimea condeiului lui Teodoreanu. Însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre G. Călinescu, care l-a ironizat pe romancier în a sa lucrare „Istoria Literaturii Române de la origini şi până în prezent”. Totuşi, în ciuda atitudinii lui Călinescu, despre romanul lui Ionel Teodoreanu se poate spune fără să greşim, că emană cu adevărat viaţă. De altfel, trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei un mare succes, atât de public cât şi de librărie.Împărţindu-şi timpul între baroul avocăţesc şi masa de scris, Ionel Teodoreanu a elaborat, până în 1947, aproape în fiecare an câte un volum. Între 1930 – 1933 el a ocupat postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Aceasta a fost singura funcţie oficială pe care a deţinut-o de-a lungul vieţii. Perioada directoratului său a rămas un moment distinct în istoria teatrului ieşean, prin calitatea ridicată a reprezentaţiilor.

În anul 1938 Ionel Teodoreanu s-a decis să părăsească Iaşul (pe care l-a evocat adesea în scrierile sale) în favoarea Bucureştiului. Ajuns în capitală el şi-a continuat atât activitatea literară cât şi pe cea de avocat. după stabilirea sa în Bucureşti au apărut romanele „În casa bunicilor”, „Fundacul Varlamului”, „Întoarcerea în timp” şi „Masa umbrelor”. Din punct de vedere critic, scrierile lui Ionel Teodoreanu nu se pot împărţi în perioada ieşeană sau perioada bucureşteană. Stilul său a rămas acelaşi iar scriitorul şi-a urmat nestingherit destinul literar. Din marele număr de romane publicate, în mod deosebit a atras atenţia publicului şi cel intitulat „Prăvale Baba”.Ionel Teodoreanu a încetat din viaţă la 3 februarie 1954, la Bucureşti.

Romane publicate:

La Medeleni, vol. I-III (1925–1927)

Turnul Milenei (1928)

Bal mascat (1929)

Fata din Zlataust (1931)

Golia (1933)

Crăciunul de la Silivestri (1934)

Lorelei (1935)

Arca lui Noe (1936)

Secretul Anei Florentin (1937)

Fundacul Varlamului (1938)

Prăvale Baba (1939)

Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940)

Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)

Hai-Diridam (1945)

La porțile nopții (1946)

Să vie Bazarcă (1947, apărut postum in 1971)

Zdrulă și Puhă (1948)

Scrieri cu caracter memorialistic:

Ulița copilăriei (1923)

În casa bunicilor (1938)

Iarbă (1938)

Întoarcerea în timp (1939)

Masa umbrelor (1946)

Surse:

https://serialreaders.com/110-biografie-ionel-teodoreanu.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ionel_teodoreanu.htm

https://www.artline.ro/Ionel-Teodoreanu-29568-1-n.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ionel-teodoreanu-un-crai-de-lux-si-marea-sa-neimplinire-in-dragoste

http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/ionel-teodoreanu-intre-rezervele-criticilor-si-nostalgiile-cititorilor/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-65-de-ani-de-la-moartea-scriitorului-ionel-teodoreanu/

http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diverse/_evocari:_prin_ani_si_peste_ani_cu_ionel_teodoreanu/1177/

$$$

 S-a întâmplat în 6 ianuarie1907: La această dată, s-a născut fizicianul şi inginerul Ion I. Agârbiceanu, conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962); membru corespondent al Academiei Române din 1963; fiul scriitorului Ion Agârbiceanu. 

Ion I. Agârbiceanu s-a născut în familia scriitorului şi preotului Ion Agârbiceanu şi a Mariei, în comuna Bucium, judeţul Alba. Formarea sa ulterioară se datorează atât familiei, cât apropiaţilor acesteia, scriitorul fiind prieten cu istoricul Nicolae Iorga, dar şi cu alţi intelectuali din Transilvania şi Muntenia. Pe micul Ion l-a ajutat în egală măsură înzestrarea genetică, fiind un copil supradotat intelectual, motiv pentru care a fost înscris la şcoală de la vârsta de numai cinci ani. A urmat cursurile Liceului „George Bariţiu” din Cluj, absolvite în 1925, ale Institutului Electrotehnic din Bucureşti, absolvite în 1929, şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Paris.

În 1934, el şi-a impresionat profesorii cu lucrarea de doctorat, făcută sub conducerea profesorului A. Cotton, despre spectroscopie, cu titlul: „Recherche sur le spectre de fluorescence et d'absorption des vapeurs de Iodine”, teză ce a devenit o lucrare de referinţă în domeniu. În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti. În anul 1956, prof. dr. Ion I. Agârbiceanu a organizat, la Institutul de Fizică Atomică din Bucuresti, laboratorul de „Metode Optice în Fizica Nucleară", în cadrul căruia s-au realizat numeroase cercetări privind structurile atomice hiperfine şi izotopice, rezonanţă magnetooptică

şi păturile subţiri dielectrice. 

La un an de la inventarea primului laser din lume – de către profesorul american Theodore Maiman – un român avea să intre în analele fizicii cu o descoperire originală. În 1961, Ion I. Agârbiceanu a co-inventat primul laser cu gaze din România. În 1962, omul de ştiinţă a realizat, cu ajutorul unei echipe de excepţie, primul laser cu heliu-neon cu radiaţie infraroşie, după o concepţie proprie. Descoperirea a fost făcută la şase ani după ce savantul a organizat, la invitaţia profesorului Horia Hulubei, în cadrul Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti, un laborator de metode optice în fizica nucleară.În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnicdin Bucureşti. A fost reprezentantul României la „International Union of Pure and Applied Physic" şi la „European Group for Atomic Spectroscopy". În 1963, Ion a devenit membru corespondent al Academiei Române.În martie 1971 a încetat din viaţă.

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.physics.pub.ro/Agarbiceanu/2011/Remember_Agarbiceanu.pdf

http://www.dozadebine.ro/ion-i-agarbiceanu-primul-laser-cu-gaz-heliu-neon-din-romania/

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/celebrul-fizician-inventat-laser-romania-fost-patra-tara-lume-avut-aparat-1_573dee235ab6550cb81a0684/index.html