$$$

 Impresiile unui TR-ist : "La ce ar mai fi bună armata..."

Să merg în cadență. Să bat pas de defilare. Să fac instrucție de front. Să mă întorc la stînga și la dreapta din mers. Chiar și stînga-împrejur. Să îmi împăturesc regulamentar uniforma. Să îmi fac patul astfel încît să sară banul atunci cînd îl aruncai pe cearșaf. Să mă echipez și dezechipez pînă se stinge un băț de chibrit. Să îmi usuc noaptea uniforma udă sub saltea astfel încît dimineața să pară spălată și călcată. Să îmi fac bocancii cu cremă astfel încît să strălucească. Să fac asta fără să rămînă urme negre pe partea din spate a pantalonilor. Să spăl veceuri. Inclusiv cu periuța de dinți (cînd sînt pedepsit). Să am mereu în valiză cel puțin două periuțe de dinți. Să curăț parchetul și cimentul cu ceară și să „fac flori”. Să mă spăl cu echivalentul unui ibric de apă. Să mă bărbieresc cu și mai puțină apă (pedeapsa celor nerași era să se bărbierească „pe uscat”). Să răspund, dacă sînt lăudat, urlînd din toți rărunchii „Servesc Patria!” și, dacă sîntem mai mulți, să răspundem „Ura! Ura! Ura!” (s-a întîmplat și asta, dar foarte rar). Să trag cu arma (în general, AKM 47). Să învăț să demontez și să montez arma fără să rămînă nici o piesă în plus la final. Să învăț ce să fac în caz de atac nuclear: cînd văd ciuperca nucleară să mă arunc pe burtă cu arma sub mine, cu picioarele în direcția exploziei, să aștept să treacă unda de șoc, să mă ridic, să iau arma și să continui lupta. Să fug de la cap la coadă pe pista cu obstacole fără să pățesc nimic. Să sar gardul de 2,40 metri. Să îmi cos pantalonii rupți între picioare după ce am sărit gardul. Să mă dau peste cap la bară fixă (e drept, cu mare greutate). Să mă cațăr pînă la etajul 2 al unei case machetă și să cobor de acolo pe cablu. Să învăț să verific cînd se uită ofițerii în altă parte și să feresc obstacolele cînd nu sînt atenți. Să alerg cinci kilometri fără pauză. Să nu uit ca, atunci cînd îmi scot filtrele de la masca de gaze, să nu le pierd (altfel, am simțit pe pielea mea ce pățești la primul exercițiu de gazare). Să curăț cartofi. Să scap de cartofii prea mulți pe care trebuia să îi curăț. Să sar gardul și să mă strecor prin spatele sentinelei de la unitatea vecină ca să arunc resturile de cartofi, ca să nu mai fiu pedepsit ca atunci cînd am aruncat cartofii necojiți la gunoiul unității (era 3 dimineața și noi, plutonul TR, trebuia să curățăm pentru mai multe zile). În caz de alarmă, să fiu pregătit în șase minute. Să dorm în mers, în timpul marșurilor de noapte. Să completez cînd îmi dispare ceva (pentru că în armată nu se fură, se completează). Să car un scaun în mînă în pas alergător prin curtea unității o zi întreagă, pentru că dacă te miști repede nu te întreabă nimeni nimic. Să dorm astfel încît să par atent, la orele de citit presa (Scînteia, România liberă și Scînteia tineretului, adormea pînă și cel care trebuia să citească). Să cînt cîntece patriotice. Să cînt două melodii abia lansate, „We Are in the Army Now“ și „The Final Countdown“ (cînd număram zilele pînă la plecare). Să cînt cîntece porcoase. Să înjur (nu că nu știam, dar m-am perfecționat). Să dau onorul. Să stau cu arma în onor măcar o jumătate de oră iarna, pe ger, după ce fuseserăm alergați cîte o oră, ca să fim cu toții bine transpirați. Să rămîn în onor atunci cînd pe rînd începeau să leșine unii dintre colegi. Să ne cărăm unii pe alții atunci cînd fiecare ajungea la disperare. Să îi ajut pe ei și ei pe mine, astfel încît să nu rămînă nimeni în urmă. Să alerg cu plutonul mai încet, astfel încît cei pedepsiți (trebuiau să alerge împrejurul plutonului) să reziste. Să rîdem unii de alții, singura formă de salvare. Să visez la civilie. Să tai Libimetrul seara în dormitor, înainte de culcare. Să caut chiștoace de țigări în boscheții de lîngă intrarea ofițerilor. Să cadorisesc un soldat de la țară să taie el un porc atunci cînd, alături de alți trei bucureșteni, primiserăm ordin să tăiem un porc (am stat o jumătate de oră să ne privim în ochi cu porcul pînă cînd unuia dintre noi i-a venit ideea salvatoare și eu am pus la bătaie un pachet de BT). Să fac lichior de banane din frecție Diana, pastă de dinți Optima și cremă de zahăr ars. Să nu scriu în scrisorile spre cei dragi tot ce îmi trece prin cap, pentru că sînt deschise și citite înainte de a pleca din unitate (dacă nu toate, măcar prin sondaj). Să fiu totdeauna atent să salut ofițerii (și mai ales subofițerii). Să am o atitudine amărîtă cînd sînt scos în fața unității ca exemplu negativ și să îmi iau angajamentul că nu mai fac. Să învăț că, de fapt, în armată nu ești pedepsit pentru că ai făcut ceva, ci pentru că ai fost prins făcînd acel ceva. Cînd eram caporal de schimb – să mă ascund la arest vara, cînd e cald, că acolo era cel mai răcoare. De aia se și cheamă așa. Să încarc și să descarc saci de calciu în și din vagoane, la fabrica de nutrețuri concentrate din Bacău. Să sar gardul, să ajung nevăzut la bufetul de lîngă fabrica de nutrețuri concentrate și să vin îndărăt cu ceva de băut. Să scot cartofi din pămînt și să îmi dozez setea (primeam apă la munci doar cînd ajungeam la capătul tarlalei – și nu la fiecare capăt de rînd). Să împart toate coletele mele cu colegii mei (și ei cu mine). Să îmi apreciez colegii ca pe frații mei de arme. Să primesc și să execut ordine. Să nu mă cert cu proștii. Să îmi amintesc mereu că ideea, în caz de război, e simplă: care pe care. Sau, cum zicea un ofițer, decît să plîngă mă-ta, mai bine să plîngă mă-sa. Să prețuiesc libertatea și civilia din momentul în care am ieșit ultima oară pe poarta unității.

Adrian Stănică : geolog, cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea Stirling din Marea Britanie și sergent TR în rezervă.

$$3

 TRADIȚII ȘI SUPERSTIȚII ÎN AJUNUL BOBOTEZEI............ Ce ai voie și ce nu ai voie să faci !

- Ajunul Bobotezei este considerată prima zi de post negru din an, în care nu se mănâncă şi nu se bea nimic, fiind urmată de bobotează şi de ziua Sfântului Ioan, care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă.

Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita – Agheasma Mare.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie – odovania praznicului. Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie sa primeasca de la duhovnic binecuvantarea de a lua Agheasma 

- Tradiţia spune că în ajunul Bobotezei oamenii pregătesc o masa asemănătoare cu masa din ajunul Crăciunului. Pe masa din „camera de curat” se aşterne o faţă de masă, aleasă special pentru acest moment, sub faţa de masă se pune fân sau otava iar pe fiecare colt se pune cate un bulgare de sare. Deasupra se aşează douăsprezece feluri de mâncare: coliva – grâu pisat, fiert, îndulcit cu miere şi amestecat cu nucă pisata -, bob fiert, fiertura de prune sau perje afumate, sarmale ( „găluşte” ) umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” – borş de fasole albă în care se fierb colţunaşi mici, umpluţi cu ciuperci, ce au colţurile lipite în forma de urechiuşe -, borş de peste, peşte prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătura de varza acră -, plăcinte cu mac etc.

- Credincioșii țin post, astăzi, în ajunul Bobotezei, ca jertfă adusă înaintea primirii apei sfinţite. Cei care au mari necazuri şi tinerii care doresc să aibă noroc în căsnicie ţin post negru în această zi. 

Preoții merg din casă în casă, pentru a binecuvânta și a stropi cu agheazmă.

Fetele de măritat știu că trebuie să fure o crenguță din mănunchiul de busuioc cu care preotul stropește și să o pună sub pernă, în această noapte în vis, să li se arate ursitul. 

Astăzi nu spălați, pentru ca apele sunt sfințite. Nu vă certați cu nimeni, căci de asta veți avea parte tot anul!

Nu dați nimic cu împrumut!

Mâine, de Praznicul Botezului Domnului, se mănâncă piftie, grâu fiert cu nucă şi se bea vin roşu. Se dau de pomană castroane cu piftie. 

Fetele care alunecă pe gheaţă de Bobotează pot fi sigure că se vor mărita în 2024.

În AJUN DE BOBOTEAZ miroase a busuioc...

Pentru creștinii ortodocși este bine de știut!

- Ajunul Bobotezei face parte din categoria posturilor de o zi din cursul anului bisericesc, alături de Înălţarea Sfintei Cruci prăznuită la 14 septembrie şi de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pomenită la 29 august.Creştinii ortodocşi gustă pe nemâncate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), până la 14 ianuarie – odovania praznicului. Se întâmplă ca cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, să primească de la duhovnic, binecuvântarea de a lua Agheasma Mare. Însă, trebuie să fim cu luare aminte la faptul că Agheasma Mare nu poate înlocui Sfânta Împărtăşanie.

- Cu Agheasmă Mare se stropesc casele credincioşilor şi locuitorii acestora, în Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi de pildă, la binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, la sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

Dacă Agheasma Mică se poate săvârşi ori de câte ori credincioşii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiază o singură dată pe an, pe 6 ianuarie, în ziua Botezului Domnului în Iordan.

În casele credincioşilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate şi dintr-însa se gustă pe nemâncate, în zilele de post şi ajunare. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, ,,firea apei celei sfinte este ca să spele şi trupul şi sufletul, să-l sfinţească, să-l înnoiască şi să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

Sursa : Creștinortodox.ro.

$$$

 În urmă cu 167 de ani, pe 5 ianuarie 1859, ALEXANDRU IOAN CUZA a fost ales DOMNITOR AL MOLDOVEI !!!

În ziua de 5 ianaurie 1859, în tot orașul și în restul țării, lumea era în așteptare, în tensiune. 

În jurul palatului fuseseră aduși o mulțime de ostași de teama unei lovituri de stat din partea lui GRIGORE STURZA. Poziția fostului general era una favorabilă în fața PORȚII, iar la IAȘI avea destui susținători. În aceste împrejurări, rangul militar al lui CUZA, autoritatea sa în fața oștirii, singura forță capabilă sa împiedice o lovitură de stat, constituiau considerente demne de luat în seamă.

Ședința se deschide la ora 12. Firește, consulii marilor puteri fusesră invitați. 

O excepție notabilă fusese făcută pentru cel austriac. Imperiul HABSBURGIC avea în posesie TRANSILVANIA, iar constituirea unui stat unitar al românilor reprezenta un pericol. 

De aceea, consulului sosit de VIENA i s-a trimis o invitație deosebită de celelalte în sensul că pe sigiliu nu scria „PRINCIPATELE UNITE ”.

După apelul deputaților, câțiva lipsind, în ordine alfabetică se începe votul. VASILE ALECSANDRI este primul care, urcând la tribună rostea ”cu glas tare” numele candidatului pentru care-și dă votul. 

În sala stăpânită de adâncă tăcere, răsună pe rând de 48 de ori același nume: ALEXANDRU IOAN CUZA. 

În uralele și aplauzele deputaților, și îndeosebi ale tribunelor umplute până la refuz, președintele Adunării proclamă domn al MOLDOVEI pe ALEXANDRU IOAN CUZA.

 Palid, profund emoționat, noul domn se urcă la aceași tribună, rostind cu o vocă puțin gâtuită , ALESANDRU IOA CUZA a depus jurămantul :

”Jur în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cel care m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.

MIHAIL KOGĂLNICEANU rostește și el un discurs:

 ”După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, MOLDOVA a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe DOMN. Prin înălțarea ta pe tronul lui ȘTEFAN cel MARE s-a reînălța însăși nașionalitatea română. Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am voi să araătăm lumii accea ce toată lumea dorește: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca DOMN fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, Măria ta are să domnească peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate…. Fii simplu Măria ta…. fii domn cetățean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.

Când KOGĂLNICEANU își sfârșea discursul afară colopetele deja umpleau văzduhul în răsunetul a 101 lovituri de tun. 

Tot orașul era în stradă iar în fața palatului era o mulțime care striga:

 ” Trăiască prințul! Trăiască depuații! Jos strigoii!”

”Toată Strada Mare era plină de lume. Ore întregi au durat strigătele entuziaste ale poporului. Patru zile orașul a fost iluminat. Patru zile în șir procesiunile au venit chiar și noaptea la lumina a 400 sau 500 de torțe ca să felicite pe domn”. 

Telegrama trimisă locuitorilor capitalei MOLDOVEI de către corpul electoral din FOCȘANII ȚĂRII ROMÂNEȘTI (pe atunci orașul era împărțit în două, o parte era a VALAHIEI și cealaltă a MOLDOVEI) sublinia limpede victoria națională, biruința împotriva trecutului:

 „Glorie vouă, frați de dincolo de MILCOV! TRĂIASCĂ ROMÂNIA UNITĂ ”. 

Consulul francez VICTOR PLACE, unul dintre cei mai înfocați susținători ai Unirii, telegrafiind la PARIS, aprecia că pentru prima oară s-a săvârșit o alegere fără ca domnul să cheltuiască vreun ban, deși MIHAIL STURDZA nu s-a dat îndărăt în a cumpăra scump voturile. 

Cineva din preajma domnitorului spunea că în ziua de 5 ianuarie alesul n-avea în buzunar decât 8 galbeni. 

Era cel mai săcac dintre candidați, locuind pe atunci în chirie, în două odăi la un anume PAVEL STOIANOVICI sursa: Historia.ro.

$$$

 O voce, o chitară și treizeci și cinci de ani de adevăr

Tracy Chapman a crescut în Clevelandul anilor ’70, într-un cartier în care tensiunile rasiale erau zilnice, iar banii ajungeau rar, într-o familie destrămată prea devreme, cu o mamă care își creștea singură cele două fiice muncind pe salarii mici, într-o copilărie în care curentul electric se oprea uneori, gazul dispărea alteori, iar statul la coadă pentru bonuri de mâncare făcea parte din rutină, nu din excepție.

Mama ei a înțeles însă ceva esențial, ceva ce avea să-i schimbe destinul fiicei sale: muzica putea fi o formă de salvare. Când Tracy avea doar trei ani, i-a cumpărat un ukulele, deși era un lux pe care cu greu și-l permiteau, iar la opt ani Tracy învățase singură să cânte la chitară și începuse deja să scrie cântece, observând lumea din jur cu o luciditate care nu aparține, de obicei, copiilor.

A văzut sărăcia, nedreptatea, efortul tăcut al celor care muncesc fără să fie văzuți, și le-a transformat în versuri. La paisprezece ani a compus primul ei cântec de comentariu social, iar la șaisprezece a obținut o bursă prin programul A Better Chance, care oferea elevilor talentați din medii defavorizate acces la școli de elită. A plecat din Cleveland la o școală din Connecticut, unde colegii ei, care nu cunoscuseră niciodată lipsurile, puneau întrebări dureroase prin ignoranța lor, însă Tracy a continuat să cânte, cu o perseverență tăcută.

La Universitatea Tufts a studiat antropologia și cânta pe străzi, în Harvard Square și în stațiile de metrou, până când un coleg, Brian Koppelman, a auzit-o într-o cafenea și a rămas uimit. Tatăl lui lucra în industria muzicală, iar Tracy a fost, la început, suspicioasă, dar drumul era deja deschis. Curând, Elektra Records i-a propus un contract.

În aprilie 1988, a apărut albumul Tracy Chapman, simplu, auster, construit doar din vocea ei, chitara și un adevăr spus fără artificii. Două luni mai târziu, destinul a intervenit într-un mod neașteptat. Pe 11 iunie 1988, la concertul aniversar dedicat lui Nelson Mandela, pe stadionul Wembley, în fața a zeci de mii de oameni și a sute de milioane de telespectatori, Tracy a urcat inițial pe scenă într-un set de după-amiază, apoi s-a retras în culise.

Chiar înainte de momentul lui Stevie Wonder, s-a descoperit că discul care conținea muzica necesară pentru spectacolul lui dispăruse, iar Stevie a părăsit scena în lacrimi. Organizatorii, disperați, aveau nevoie de cineva care să umple golul. Tracy Chapman a urcat din nou pe scenă, doar cu chitara ei, și a cântat trei piese. Lumea s-a oprit să asculte.

În două săptămâni, vânzările albumului au crescut de la 250.000 la peste două milioane de exemplare, „Fast Car” a ajuns pe locul șase în topurile americane, albumul a urcat pe primul loc și avea să vândă, în timp, peste 20 de milioane de copii, aducându-i trei premii Grammy.

Apoi, Tracy Chapman a făcut ceva rar: a făcut un pas înapoi. A mai lansat albume, a mai câștigat un Grammy în 1995 cu „Give Me One Reason”, dar după 2008 s-a retras aproape complet din viața publică, fără explicații, fără zgomot, alegând discreția în locul expunerii continue.

În 2023, povestea a revenit, neașteptat. Luke Combs, un artist country care iubise „Fast Car” încă din copilărie, a lansat o versiune fidelă, fără să schimbe nici măcar pronumele. Cântecul a explodat din nou și a ajuns pe locul întâi în topul country, făcând-o pe Tracy Chapman prima femeie de culoare cu un cântec country aflat pe primul loc având unicul credit de autor.

În noiembrie, „Fast Car” a câștigat premiul pentru Cântecul Anului la CMA Awards, un moment istoric într-o industrie care timp de decenii a exclus astfel de voci. Tracy nu a fost prezentă, trimițând doar un mesaj simplu, plin de demnitate. În februarie 2024, a urcat însă pe scena Grammy alături de Luke Combs, a cântat primele acorduri, iar întreaga sală s-a ridicat în picioare, într-o recunoaștere întârziată, dar profundă.

Tracy Chapman nu a alergat niciodată după faimă. A spus adevărul despre sărăcie, despre dorința de evadare, despre speranța încăpățânată că viața poate fi altfel. Uneori, revoluțiile nu sunt zgomotoase, nu vin cu artificii, ci cu o chitară, o voce calmă și răbdarea de a aștepta ca lumea să fie, în sfârșit, pregătită să asculte.

Întrebare:

Câte voci autentice rămân încă neauzite doar pentru că adevărul lor are nevoie de timp ca să fie acceptat?

#TracyChapman #FastCar #Muzică #VoceAutentică #IstorieMuzicală #Adevăr #Demnitate

$$$

 Eleanor Roosevelt și documentul care a unit o lume ruptă

Decembrie 1945. Eleanor Roosevelt tocmai își îngropase soțul, pe președintele Franklin D. Roosevelt. Avea 61 de ani, era epuizată după ani întregi trăiți sub presiunea funcției de Primă Doamnă și își dorea, în sfârșit, să se retragă într-o viață mai liniștită. Credea că rolul ei public se încheiase.

Președintele Harry Truman avea însă alte planuri. A numit-o delegat al Statelor Unite la nou-înființata Organizație a Națiunilor Unite. Mulți au considerat numirea un gest pur simbolic, o formă de respect față de văduva fostului președinte. Nimeni nu se aștepta ca Eleanor Roosevelt să conteze cu adevărat.

Bărbații care conduceau ONU nu o luau în serios. Diplomații sovietici o numeau disprețuitor „văduva capitalistului”. Americanii o priveau ca pe o figură decorativă. Europenii îi ofereau politețe rece și condescendentă. A fost repartizată la Comitetul Trei – probleme sociale, umanitare și culturale – acel loc „sigur”, unde erau trimise femeile, departe de marile decizii.

Lumea, în 1945, era distrusă. Cincizeci de milioane de morți. Orașe făcute una cu pământul. Holocaustul dezvăluise orori de neconceput. Armele nucleare arătaseră că omenirea era capabilă să se distrugă complet. Era limpede că ceva trebuia să se schimbe, dar nimeni nu știa cum.

Ideea unui document universal al drepturilor omului părea imposibilă. Statele Unite și Uniunea Sovietică se pregăteau deja pentru Războiul Rece. Marile puteri coloniale voiau să-și păstreze imperiile. Diferențele religioase și culturale păreau de netrecut. Fiecare națiune era convinsă că propriile valori sunt cele corecte.

În 1946, Eleanor Roosevelt a devenit președinta Comisiei ONU pentru Drepturile Omului. Misiunea ei era aproape absurdă: să creeze un document care să definească drepturile fundamentale ale fiecărei ființe umane și care să fie acceptat de toate națiunile lumii.

A început să se întâlnească, rând pe rând, cu reprezentanți din toate colțurile globului: state comuniste, democrații occidentale, puteri coloniale, țări recent eliberate. Fiecare venea cu propriile cerințe. Sovieticii insistau pe drepturi economice – muncă, locuință, sănătate. Occidentul punea accent pe libertatea de exprimare și de credință. Alții cereau suveranitate sau autodeterminare.

Au urmat doi ani de dispute interminabile. Eleanor Roosevelt a stat la masă ore în șir, a mediat conflicte, a negociat fiecare cuvânt, a făcut compromisuri fără a abandona principiile esențiale. Era calmă, dar fermă. Diplomatică, dar surprinzător de tăioasă atunci când era nevoie.

Există un moment celebru: un delegat sovietic o întrerupea constant, minimalizându-i argumentele. Eleanor s-a oprit, s-a uitat direct la el și a spus, calm: „Ne-ar fi tuturor mult mai bine dacă, din când în când, m-ați lăsa să termin.” Sala a amuțit. Delegatul s-a așezat.

În 1948, Eleanor realizase ceva extraordinar: un document care nu mulțumea pe deplin pe nimeni, dar pe care nimeni nu îl putea respinge. Tocmai acesta era succesul. Într-o lume sfâșiată de diferențe, ea reușise să creeze un limbaj comun.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a votat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Patruzeci și opt de state au votat pentru. Niciun stat nu a votat împotrivă. Opt s-au abținut.

Pentru prima dată în istorie, lumea a fost de acord că există drepturi care nu sunt acordate de guverne, nu depind de cultură sau religie, ci aparțin fiecărui om doar pentru că este om. Dreptul la viață, la libertate, la demnitate, la siguranță.

Declarația nu era obligatorie din punct de vedere juridic, dar a devenit un reper moral. A fost tradusă în peste 500 de limbi, mai mult decât orice alt document din istorie. A inspirat constituții, mișcări pentru drepturile civile și lupte împotriva dictaturilor.

Eleanor Roosevelt nu și-a revendicat niciodată victoria. A vorbit mereu despre efortul colectiv. Nu căuta gloria, ci rezultatul.

Femeia considerată o simplă numire ceremonială a devenit unul dintre cei mai eficienți diplomați ai secolului XX. A demonstrat că puterea nu vine din vocea ridicată, ci din claritate, perseverență și refuzul de a accepta că unele probleme sunt „prea mari” pentru a fi rezolvate.

Avea 61 de ani, era văduvă, subestimată și tratată de sus. Și totuși, a reușit să unească o lume divizată.

Dacă ea a putut schimba cursul istoriei fără să ceară nimic pentru sine, ce ne împiedică pe noi să credem că vocea unui singur om poate conta?

#EleanorRoosevelt #DrepturileOmului #Istorie #FemeiCareAuSchimbatLumea #ONU #Demnitate #Curaj #Memorie

$$$

 Chirurgul pe care epoca lui a vrut să-l șteargă

Timp de aproape cincizeci de ani, James Barry a fost unul dintre cei mai străluciți chirurgi ai Imperiului Britanic, un om mic de statură, dur în principii, incomod pentru superiori și neobosit atunci când era vorba de viața pacienților, iar după moartea sa lumea a încercat să umbrească tot ce realizase, nu din cauza greșelilor medicale, ci din pricina unui adevăr descoperit abia atunci, când trupul său a fost examinat împotriva voinței sale.

În 1809, la Londra, un tânăr abia trecut de un metru și jumătate se înscria la Facultatea de Medicină a Universității din Edinburgh, hotărât să devină chirurg într-o lume care nu i-ar fi permis niciodată acest lucru dacă i-ar fi cunoscut secretul. Numele lui era James Barry, iar inteligența, disciplina și ambiția l-au propulsat rapid printre cei mai buni studenți, absolvind cu onoruri în 1812.

A intrat în armata britanică ca medic și a fost trimis, în 1816, la Capul Bunei Speranțe, unde avea să scrie una dintre cele mai importante pagini din istoria chirurgiei. În 1826, o femeie se afla în pragul morții în timpul nașterii, iar copilul nu putea veni pe lume pe cale naturală. În acea epocă, o cezariană însemna aproape întotdeauna moartea mamei. 

James Barry a refuzat însă să accepte verdictul inevitabilului și a intervenit cu o precizie și o grijă mult peste standardele vremii, controlând sângerarea, reducând șocul și supraveghind atent perioada postoperatorie. Mama a supraviețuit. Copilul a supraviețuit. Era una dintre primele cezariene reușite din Africa și din întreg Imperiul Britanic, iar copilul a primit numele James Barry Munnik Bekker, în semn de recunoștință.

Dar acesta a fost doar începutul. De-a lungul unei cariere militare de jumătate de secol, Barry a revoluționat îngrijirea medicală în numeroase colonii, a îmbunătățit condițiile din spitale și închisori, a insistat pentru apă potabilă și sisteme de canalizare într-o vreme în care nimeni nu înțelesese încă teoria microbilor și a cerut ca soldații, prizonierii și oamenii înrobiți să fie tratați cu aceeași grijă ca ofițerii. A fost considerat dificil, certat constant cu superiorii, judecat pentru insubordonare, dar promovat pentru că rezultatele sale erau imposibil de ignorat, ajungând în cele din urmă Inspector General al Spitalelor Militare.

A servit în Africa de Sud, Mauritius, Jamaica, Sfânta Elena, Trinidad, Malta, Corfu și Canada, lăsând peste tot spitale mai curate, proceduri mai sigure și vieți salvate. Nu s-a căsătorit niciodată, și-a protejat cu îndârjire viața privată și a cerut în scris ca după moartea sa să nu fie efectuată nicio autopsie.

Când a murit, în 1865, la Londra, de dizenterie, acest ultim dor i-a fost încălcat. Atunci s-a descoperit că James Barry fusese desemnat femeie la naștere, iar vestea a declanșat un scandal care a acoperit, pentru mai bine de un secol, tot ce realizase. În loc să fie celebrat ca un pionier al chirurgiei și sănătății publice, a fost redus la o curiozitate victoriană, iar realizările sale au fost împinse în umbră de senzaționalism.

Astăzi știm însă cert că James Barry a fost un chirurg excepțional, un apărător neobosit al celor vulnerabili și un reformator al medicinei într-o epocă rigidă și crudă. Copilul născut prin cezariana din 1826 a avut urmași, iar unul dintre nepoții săi a devenit prim-ministru al Africii de Sud, dovadă vie că un act de curaj medical poate schimba nu doar o viață, ci generații întregi.

Indiferent cum și-a înțeles Barry propria identitate, indiferent de secretele pe care a ales să le păstreze, moștenirea sa rămâne una de necontestat: vieți salvate, standarde ridicate și refuzul de a accepta că „nu se poate” atunci când în joc se află ființe umane.

Poate că adevărata lecție a lui James Barry nu ține de scandal, ci de întrebarea incomodă pe care ne-o lasă: câte destine extraordinare a încercat societatea să șteargă doar pentru că nu se potriveau tiparelor ei rigide?

#JamesBarry #IstoriaMedicinei #Curaj #SanatatePublica #Pionieri #Demnitate #Memorie

$$$

 Femeia care a fugit din casa președintelui și nu s-a mai întors niciodată

Philadelphia, 21 mai 1796, iar în timp ce Președintele Statelor Unite, George Washington, și Prima Doamnă stau liniștiți la cină în reședința prezidențială, la etaj, o tânără de douăzeci și doi de ani, sclavă din naștere, își strânge ultimele lucruri și iese pe ușă fără zgomot, fără dramă, fără martori, știind cu o claritate care nu mai lasă loc fricii că nu se va mai întoarce niciodată, indiferent de consecințe.

O chema Ona Judge și nu avea nimic din ceea ce lumea ar fi numit siguranță: nu avea bani, nu avea acte, nu avea drepturi, nu avea protecție legală asupra propriului trup, dar avea o certitudine absolută, aceea că libertatea, chiar trăită în lipsuri, valorează mai mult decât confortul unei vieți în care ești proprietatea cuiva.

Născută în jurul anului 1773, la Mount Vernon, în sclavie, Ona era fiica unei croitorese înrobite și a unui croitor englez aflat sub contract de servitute, iar încă din copilărie a devenit servitoarea personală a Marthei Washington, ocupându-se de hainele ei, de coafură, de viața intimă a familiei, fiind considerată pricepută, inteligentă și de încredere, dar niciodată privită ca ființă liberă, ci ca bun transmisibil.

Totul s-a schimbat în momentul în care Ona a aflat că urma să fie oferită cadou de nuntă nepoatei Marthei Washington, Elizabeth Custis, o tânără cunoscută pentru firea ei violentă și cruzimea cu care îi trata pe cei înrobiți, iar pentru Ona asta nu însemna doar un nou stăpân, ci o condamnare definitivă, pentru că orice posibilitate, vag sugerată, de a fi eliberată la moartea Marthei ar fi dispărut pentru totdeauna odată cu transferul „proprietății”.

Așa că a ales să fugă..

Într-un interviu acordat în 1845, cu zeci de ani mai târziu, Ona avea să spună simplu că, în timp ce familia se pregătea să plece spre Virginia, ea se pregătea să plece fără să știe unde, fiindcă știa sigur că, dacă se întoarce în sud, nu va mai cunoaște niciodată libertatea, iar cu ajutorul comunității de afro-americani liberi din Philadelphia, și-a trimis lucrurile înainte și a părăsit casa Washingtonilor exact în timp ce aceștia luau masa.

Când dispariția a fost descoperită, George Washington a reacționat cu furie, folosindu-și întreaga influență politică pentru a o recupera, publicând anunțuri, trimițând emisari și ordonând oficialilor federali să o captureze, iar când a aflat că Ona se află în Portsmouth, New Hampshire, a cerut intervenția directă a autorităților locale, refuzând orice negociere care ar fi presupus promisiunea eliberării ei la moartea sa.

Ona a refuzat să se întoarcă.

Doi ani mai târziu, deja căsătorită cu un marinar de culoare liber și mamă a unui copil, Washington a încercat din nou să o răpească, trimițându-și propriul nepot cu instrucțiuni secrete de a o captura împreună cu copilul, dar avertizată la timp, Ona a fugit din nou, ascunzându-se mai adânc, scăpând pentru a doua oară din mâinile celui mai puternic om din țară.

George Washington a murit fără să o mai recaptureze.

Ona Judge a trăit restul vieții în sărăcie, muncind ca servitoare, pierzându-și copiii și soțul, dar fără să regrete vreodată alegerea făcută, spunând clar, cu o demnitate care nu mai are nevoie de explicații, că a ales libertatea pentru că nu a fost dispusă să aparțină niciodată acelei nepoate și niciunui alt stăpân.

Din punct de vedere legal, conform legii sclavilor fugari din 1793, Ona a rămas sclavă până la moarte, fiind considerată „proprietate” timp de peste cincizeci de ani, dar în realitate a trăit liberă, și-a ales soțul, și-a născut copiii liberi și și-a condus viața după propria voință, demonstrând că există momente în care legea minte, iar adevărul aparține celui care are curajul să-l trăiască.

Astăzi, la situl fostei reședințe prezidențiale din Philadelphia, numele ei este gravat alături de al altor oameni înrobiți, iar urme de pași simbolizează fuga ei spre libertate, o amintire tăcută a unei femei care a spus „nu” atunci când întreaga lume îi spunea că nu are voie să aleagă.

#OnaJudge #Libertate #IstorieUitată #Sclavie #Curaj #FemeiCareAuSchimbatIstoria #DemnitateUmană

Cât de liberă este o societate care își construiește miturile pe umerii celor care au trebuit să fugă pentru a fi oameni?