vineri, 2 ianuarie 2026

$$$

 România, dincolo de prejudecăți


– Tu, de unde ești?

– Sunt româncă.

– Mda… nomazi, hoți, criminali, femei ușoare…

– Scuză-mă, tu ești cumva nomad, hoț, criminal sau mergi la femei?

– Cine, eu? Nu… de ce mă întrebi?

Dacă ți-ar fi plăcut sportul, m-ai fi recunoscut în Nadia Comăneci, în Gică Hagi sau în Simona Halep, oameni care au dus numele României pe cele mai înalte podiumuri ale lumii, acolo unde munca, disciplina și sacrificiul nu mai au nevoie de traducere.

Dacă ai fi avut ureche pentru muzică, m-ai fi auzit în armoniile lui Ciprian Porumbescu sau în universul sonor al lui George Enescu, unde sensibilitatea și genialitatea au devenit limbaj universal.


Dacă ai fi știut ce înseamnă filosofia, m-ai fi întrebat de Mircea Eliade sau Emil Cioran, spirite care au pus întrebări incomode despre om, timp și sens, citite și discutate pe toate meridianele.

Dacă ai fi fost atras de sculptură, ai fi vorbit despre Brâncuși, nu ca despre un simplu nume, ci ca despre omul care a învățat lumea să vadă esența dincolo de formă.


Dacă știința ți-ar fi stârnit curiozitatea, ai fi auzit de Paulescu și Aslan, de Babeș sau de Poenaru, oameni care au deschis drumuri, au pus bazele unor descoperiri și au schimbat destine.

Dacă ai fi știut că Vlaicu te-a ajutat să visezi la zbor și că Henri Coandă a pus reacția pe aripile avionului, poate ai fi fost surprins să afli că și ei erau români.


Dacă ai fi fost turist în România, am fi vorbit despre Marea Neagră, despre Munții Carpați, despre Delta Dunării, mănăstiri și biserici, despre castele, lacuri și cascade, despre monumente istorice, arhitecturi, Palatul Culturii sau Peleș, despre istorie, tradiții, porturi și obiceiuri, despre o țară care nu se reduce la clișee.


Dacă ai fi fost mai interesat de țara mea, ai fi aflat că am avut regi și regine, că pe scenele lumii au urcat scriitori, poeți, actori și oameni de cultură, că există locuri aflate în patrimoniul UNESCO și peisaje care îți taie respirația.

Dar tu, străine, nu știi nimic din toate astea. Nu știi nimic despre România mea, despre istoria ei, despre oamenii ei. Vezi doar prin filtrul propriilor limite și judeci după ceea ce îți este comod. Iar uneori, oamenii văd în ceilalți doar ceea ce poartă deja în sufletul lor.


Asta este răspunsul pentru toți cei care încă își permit să judece doar pentru că cineva este român: nu prin furie, ci prin adevăr, nu prin strigăt, ci prin demnitate, obligând ignoranța la tăcere.


#Romania #Identitate #Demnitate #CulturaRomana #Istorie #Valori #FaraPrejudecati


Tu cât de bine cunoști, cu adevărat, locul pe care îl judeci?

$_$

 Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare – model și mângâiere pentru mamele îndurerate


În toate necazurile, ca și în multele strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.


Nu există om sau familie care să nu treacă prin durere și încercări. Suferința este moștenirea noastră comună. Și drepții vor întâmpina necazuri și amărăciuni multe în viața lor, ca și evlavioasa Emilia, care a suferit mult. Multe valuri au izbit corabia vieții ei de familie. Să urmărim câteva dintre acestea.


Prima suferință a constat în faptul că a rămas orfană de tânără, înainte de căsătorie a trăit experiența amară a vieții fără părinți, așa cum mărturisește propriul ei fiu: „A rămas orfană de ambii părinți”. Era a cincea fată din familie, neocrotită de nimeni. Dar această stare amară a înfruntat-o cu credința în Dumnezeu, în Părintele ceresc. Emilia a crezut că se găsește sub ocrotirea Domnului și pe credința aceasta și-a zidit nădejdea că vor veni zile mai bune, așa cum le dorea inima ei tânără.


După aceea, ca mamă, a fost mult încercată prin îmbolnăvirea fiului ei, Vasile. Acesta s-a îmbolnăvit grav de la o vârstă mică și era gata să moară. Și Emilia s-a rugat cu credință lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sănătate. Rugăciunile acesteia și ale soțului ei au fost ascultate și minunea s-a întâmplat. Fiul lor Grigorie povestește minunea aceasta și spune că în timp ce fratele lor Vasile era bolnav de moarte, tatăl lor l-a văzut în vis pe Domnul, Care S-a apropiat și i-a adresat aceleași cuvinte ca și dregătorului de la curtea împărătească a lui Irod: „Mergi, fiul tău trăiește” (loan 4, 50). Tatăl, având credință asemănătoare cu cea a dregătorului „a primit același rod al credinței lui, a primit salvarea copilului său, pe care i-a oferit-o iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.


Mama îndurerată s-a bucurat mult de vindecarea minunată a lui Vasile, și L-a preaslăvit pe Dumnezeu, dar acesta însă a rămas sensibil. Însuși fiul ei, Vasile cel iubit, scrie despre desele și diferitele lui boli. Episcopilor de pe malurile Pontului le scria că „boala trupului meu, despre care cu siguranță nu știți că mă însoțește din anii copilăriei până la vârsta bătrâneților mele, m-a împiedicat să vin aproape de voi”. Dar a suferit și de alte boli care l-au condus la îmbătrânire timpurie și la moarte în jurul vârstei de 49 ani. Vasile a fost chinuit de mic și compătimit de mama sa iubitoare. Într-adevăr, cât de mult suferă și se chinuiește o mamă când are copilul bolnav vreme îndelungată, și mai ales când copilul ei are o mulțime de harisme.


Moartea a venit însă și l-a luat devreme și pe unul dintre cei 10 copii. Băiețelul a fugit din brațele ei, îngerașul a plecat la ceruri. Emilia și-a liniștit durerea inimii doar prin credința și nădejdea că într-o zi îl va întâlni acolo.


Corabia familiei a fost zdruncinată cumplit de un alt talaz, mai puternic, la care nu se așteptau așa de repede. Este vorba despre moartea iubitului ei soț în jurul anilor 348-349 d.Hr., după ce s-a născut al cincilea băiat și cel de-al zecelea copil al familiei, Petru. „Acesta a fost ultimul vlăstar al părinților, care a fost numit fiu și orfan totodată, pentru că atunci când a văzut lumina zilei, tatăl a murit”. Ocrotitorul familiei a trecut în cealaltă viață și credincioasa Emilia a plâns ca om pe soțul ei, dar L-a preaslăvit și pe Dumnezeu, și Acestuia, ca Unui Părinte ceresc s-a încredințat pe sine și familia ei numerosă. Ca mamă văduvă a luat hotărârea să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i crească, să-i dea la studii și să-i căpătuiască pe cei nouă copii orfani, pe care fericitul soț îi lăsase aproape pe toți la vârste mici.


În toate aceste furtuni ale necazurilor, ca și în multe alte strâmtorări, Emilia s-a arătat o femeie vitează, o eroină adevărată. Toate mamele îndurerate ar trebui s-o urmeze, ca să nu deznădăjduiască în necazurile lor. Întotdeauna să se lupte cu ajutorul lui Dumnezeu, și vor birui durerea. Astfel vor da neapărat mărturie că mama este „cea mai mare eroină a istoriei”.


(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele eroine ale Sfintilor Trei Ierarhi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 45-49)

$$$

 Vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronştadt asupra vremurilor de pe urmă descoperită de Sfântul Serafim de Sarov


Descoperire cerească arătată în vis:


Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu aceasta descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.


Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloșia noastră. Scriu şi-mi tremura mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârșit, ca să descriu tot ce-am văzut!


Aceasta vedenie a fost așa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă odihnesc puțin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot ușor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetișor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareț, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut ușor şi vesel pe suflet.


După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfințit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe Stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulțime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?”. El mi-a răspuns cu blândețe: „Ale celor care au pătimit pentru credința în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost uciși şi au devenit mucenici!” Şi iarăși am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a vărsat!”. Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creștini!”.


Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeșnice albe arzând, care începură sa cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenușa. După aceea Stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi!” Şi am văzut pe nori șapte sfeșnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeșnice căzătoare?”. „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele șapte sfeșnice de pe nori sunt cele Șapte Biserici Apostolești şi Sobornicești, care vor rămâne până la sfârșitul lumii”. Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”


Mulțime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenți şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul Stareţ: „Aceștia cine sunt?”. „Aceștia toți au pătimit pentru Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica şi pentru sfintele icoane!”. L-am întrebat pe Marele Stareţ, dacă pot sa mă alătur şi eu la aceasta procesiune?


Stareţul a răspuns: „E prea devreme pentru tine, mai răbda, nu este binecuvântare de la Domnul!”


 

Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la împăratul Ceresc. Şi iarăși am mers mai departe şi am intrat într-o biserica impunătoare. Am vrut sa-mi fac cruce, dar Stareţul m-a oprit: „Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”.


Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu faţa cătrănita, iar sub prestol – o femeie, roșie toata, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă!” (Sunt liberă!). Doamne ferește, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca niște smintiți în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi sa cânte cântece dezmățate. şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbușit: şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul – s-au prăvălit cu toții în adâncul beznei – în abis. Doamne ferește şi apăra, ce grozăvie!


Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu aceasta înfricoșătoare biserică?” – «Aceștia-s „cetățenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit sfânta şi soborniceasca Biserică şi au primit inovațiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserică nu se postește şi nu poți sa te împărtășești!»


M-am înfricoșat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloșilor – moarte!”. Stareţul m-a liniștit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!” Şi iată, am văzut o mulțime de oameni care se târau chinuiți de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinți părinți, rugați-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învățat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”. şi au început sa plângă.


L-am urmat pe Stareţul care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi!” Şi am văzut o grămada de trupuri neînsuflețite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea?”. „Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credința lui Hristos, pentru Biserica apostolească. Pentru asta s-au învrednicit de sfârșit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu!”.


Deodată Stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se cățărau, zbierau, îşi înfigeau colții. L-am văzut pe ţar, șezând pe tron. Cu fata palida, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus.


Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în lințoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerata, la gât purta o cruce de aur. Șoptea încetișor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creștini, că am murit curajos, ca un ţar – mucenic pentru credința lui Hristos şi Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostolești să slujească o panahidă frățeasca pentru mine, păcătosul. Să nu căutați mormântul meu!”. Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul mucenic.


De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu! Roagă-te şi spune-le la toți să se roage! Vino şi vezi!” Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morți de foame, unii rodeau iarba şi verdeața. Cadavrele altora erau sfâșiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credință! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau niște viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe Stareţ, ce fel de cărţi erau acelea? – „Cărți ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toți creștinii prin învăţături străine!” Dar, îndată ce Stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăștiat cenușa.


După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând să le citesc, Stareţul însă mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulți ani şi preoții le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposați roagă să fie pomeniți!”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniți?”. Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei!”.


Am pornit mai departe, şi Stareţul mergea așa de repede, încât de-abia reușeam să mă ţin după el. „Vino şi vezi!” – a spus Stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni, gonită din urmă de niște draci urâcioși, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe Stareţ: „Aceștia cine sunt?”.


Stareţul a răspuns: „Aceștia-s cei ce s-au lepădat de sfânta credință şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credința”. Erau acolo preoți, monahi şi monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei, bețivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau strașnice, iar din gură ieșea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare, din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăvește-ne, Doamne, de o așa soartă!”.


Şi iată, am văzut o mulțime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcați în straie ciudate, cărând o stea imensă în cinci colţuri; la fiecare colţ atârnau câte doisprezece draci; în centru, satana însuși sta proțăpit cu niște coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: „Sculați voi cei pecetluiți cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toți pecețile: pe frunte şi la mâna dreaptă. L-am întrebat pe Stareţ: „Asta ce înseamnă?”.


– „Acestea-s pecețile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe Stareţ.


Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâna, pretutindeni – lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada: pe prestol – Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer – o coroana împărăteasca de aur. Pe coroana era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”, în jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoții, monahii, monahiile, mirenii. Toți cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace!”.


De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate! Deodată Stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de trei ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând: „Aliluia!” Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-si preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea antihristului – toți își vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească!”.


Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniră cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii”. Şi iată, am văzut desluşit cupola templului de la Ierusalim. Sus, pe cupola, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alții mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar Stareţul m-a oprit, zicând: „Aici este urâciunea pustiirii!”.


Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume: am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta imperatorul în porfiră de culoare stacojie; pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe Stareţ: „Cine este acesta?”. El a răspuns: „Antihristul!”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, strașnic. Sta cocoțat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt imperatorul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!”. Toți au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceți pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moara de foame şi sete.


Între timp, slugile antihristului au adus câțiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creștini, şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”. Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creștinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creștin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu ești trimisul şi sluga satanei!”. – „La moarte!” – a răcnit antihrist.


Iar cei ce primiseră pecetea, cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeți de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriașă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut țăndări: milioane de pasări zburau sfâșiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simțit cum Stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. şi am văzut iar mult sânge creștinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: „Şi va fi sânge… până la zăbalele cailor!”. Doamne Dumnezeule, mântuiește-mă! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”. Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârșitul lumii este aproape! Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.


Timpul era pe sfârșite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se: m-am rugat şi eu cu el. După aceea Stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălțându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îți este numele?”. – „Serafim de Sarov!”, răspunse blând Stareţul: „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creștinii pravoslavnici!”


Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit „Doamne, blagoslovește şi ajută-mă pentru rugăciunile Marelui Stareţ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, arhiereul din Kronştadt! 1901″.


Aceasta remarcabilă „Descoperire cerească…” a protoiereului Ioan din Kronştadt, marele purtător de duh şi închinator al ţării Ruseşti a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii de restrişte această viziune a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare”.

joi, 1 ianuarie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1432: În această zi, a murit Alexandru cel Bun, domn al Moldovei (1400-1432); urcat pe tron cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, în timpul domniei sale a consolidat şi a dezvoltat organizarea instituţională a ţării, a sprijinit cultura şi comerţul cu statele din jur, a pus bazele unui sistem de apărare dezvoltat (în 1420, el a respins primul atac turcesc împotriva Moldovei); potrivit „Cronicii” lui Grigore Ureche, Alexandru cel Bun ar fi creatorul dregătoriilor (logofăt, vornic, spătar, vistiernic ş.a.m.d.), întemeietorul Mitropoliei Sucevei şi al Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi.  

Alexandru cel Bun a fost domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu al lui Roman I, Alexandru cel Bun a avut una dintre cele mai lungi domnii, caracterizată printr-o perioadă de linişte şi prosperitate. Alexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura Koriatovici, a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima căsătorie a tatălui său, Alexandru mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de origine grecească, Alexandru. I s-a spus „cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în Letopiseţul lui Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. 

A fost asociat la domnie cu fratele său Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în câteva acte, până la 28 iunie 1411. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua căsătorie, Iliaş, între 2 august 1414 - 20 august 1431.Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui Vladislav Jagello, şi Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la conducerea Moldovei, se numără Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron.Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.

Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre gurile Dunării. Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.

În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru. În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia. Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea. La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei.

Pe plan intern, el a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării. A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor. Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic, spătar, vistiernic etc. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic al ţării. Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea negustorilor din Braşov.

Surse:

Rezachevici, Constantin, „Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova: a. 1324 – 1881”, vol 1, Secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001

Emil Diaconescu, Dumitru Matei, „Alexandru cel Bun 1400-1432”, Editura Militară, Bucureşti, 1979

Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Iorga, Nicolae, În jurul pomenirii lui Alexandru cel Bun, în „Analele Academiei Române”, M.s.i., s. III, t. XIII, 1932.

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1558: La această dată, a murit cronicarul Macarie; a scris în limba slavonă, din porunca lui Petru Rareş (1527-1538, 1542-1546), o „Cronică” a istoriei Moldovei între anii 1504 şi 1551, în continuarea vechiului „Letopiseţ” alcătuit la curtea lui Ştefan cel Mare; a fost egumen al Mănăstirii Neamţ (1523-1531) şi episcop de Roman (din 1531 până la moarte, cu o întrerupere între 1550 şi 1551); a fondat Mănăstirea Râşca (1542) (n. sfârşitul sec. al XV-lea).

Performanțele sale în ale limbii slavone sunt mărturisite de cronici. A ajuns, probabil, prin anul 1523 egumen al Mănăstirii Neamț, unde a întreținut o atmosferă de lucru cărturăresc și a format discipoli. Apoi a devenit egumen al Mănăstirii Bistrița. A fost sfințit ca episcop de Roman, unde a ridicat Catedrala Episcopală din Roman existentă și azi – și Mănăstirea Râşca (unde este şi înmormântat, la aceasta din urmă și-a adus contribuție cu materiale și episcopul). La data de 2 martie 1548, domnitorul Iliaş a II-lea, fiul lui Petru Rareş, beneficiar în cronică al unor culori „închise”, îl dă jos din jilțul episcopal. Celălalt fiu al lui Rareș, Ştefan a VI-lea Rareş (1551-1552), îi va reda demnitatea ecleziastică în iunie 1551, PS Macarie păstorind ca episcop până la moarte. În anul 1556 Macarie a tradus în slavonește și a rânduit pe articole, după alfabetul său, colecția bizantină de legi intitulată „Sintagme sau Nomocanonul lui Matei Vlastareș”. Episcopul Macarie este cunoscut ca fiind autorul unei Cronici în limba slavonă, în două variante: prima expune faptele petrecute de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la 1541, iar a doua de la 1541 la 1551; figura centrală a Cronicii este Petru Rareş.

Scopul declarat al lui Macarie era de „a duce mai departe șirul povestirii și a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci ca să împlinim domneștile porunci ale strălucitului și pentru dușmanii săi înfricoșatului Petru voievod…” și pentru „a nu lăsa ca faptele întâmplate în Cronica lui Macarie este o cronică literară, în care folosește un stil retoric, cu figuri poetice și cu tendințe vădit moralizatoare și religioase, pentru a glorifica personalitatea lui Petru Rareș, ale cărui calități sunt exagerate. Cronica se termină cu anul 1541 odată cu revenirea pe tron pentru a doua oară a lui Petru Rareș. Istoricul Ioan Bogdan a descoperit și o altă versiune a Cronicii lui Macarie într-un codice miscelaneu din secolul al XVII-lea din Biblioteca Imperială din Petersburg. Cea de-a doua variantă cuprinde a doua domnie a lui Petru Rareș și se termină în anul 1551. Printre evenimentele povestite, sunt de menționat expediția lui Petru Rareș contra voievodului Ardealului, Ştefan Mailat și grija lui pentru biserică, precum și moartea lui.

Surse:

Ştefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1989 - ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/macarie-cronicarul-84466.html

https://zch.ro/personalitatea-saptamanii-cronicarul-macarie/

https://www.scribd.com/doc/263581419/CRONICARI-C%C4%82LUG%C4%82RI

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1897: La această dată, s-a născut medicul Ana Aslan, unul dintre pionierii gerontologiei mondiale; a evidenţiat, în studii şi în practică, importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă (tratamentele cu „Gerovital”). 

Ana Aslan (n. Brăila – d. 20 mai 1988, Bucureşti) a fost medic, inventator, membru titular al Academiei Române din 1974. A evidenţiat importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, apoi a inventat vitamina H3 (Gerovital), care a început să fie produs pe scară largă şi folosit în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state. Împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, ea a inventat Aslavitalul, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual sau tulburările de memorie.

Fiica unor intelectuali de origine armeană, Mărgărit şi Sofia Aslan, urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila şi, după stabilirea familiei la Bucureşti, Şcoala Centrală. În anul 1915 se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul Primului Război Mondial, a participat la îngrijirea soldaţilor din spitalele militare aflate în spatele frontului de la Iaşi. După revenirea la Bucureşti, în anul 1919, a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit facultatea şi a fost numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă şi în alcătuirea tezei de doctorat Cercetări asupra inervaţiei vasomotorii, susţinută în 1924. După perioada de rezidenţiat, în mai multe spitale din Bucureşti (1922 - 1925), a fost medic cardiolog la spitalul CFR (1931 - 1946), şef de lucrări la Clinica Medicală a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, medic şi şef de secţie la Clinica Universitară a Spitalului Filantropia (1943 - 1947) şi profesor titular de medicină internă la Timişoara (1945 – 1949). A deţinut şi funcţiile de secretar al Academiei Române de Medicină (1947 - 1948), preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Medicale din Timişoara (1947 - 1949), şefa secţiei pentru problemele vârstei a treia la Institutul de Endocrinologie, din 1949 şi, din 1952, director al Institutului de Geriatrie din Bucureşti, primul din lume cu acest profil, înfiinţat de către ea, cu sprijinul doctorului Constantin Ion Parhon, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale. În 1974, a devenit Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie, propus ca model, în 1964, de preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

În timpul cât a profesat la Timişoara, a experimentat procaina pe un tânăr reumatic căzut la pat, reuşind să-i amelioreze boala. Observând rezultatele notabile ale experimentului, l-a continuat la un Complex Social al Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale, pe bătrâni suferinzi, evidenţiind importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.În 1952, a inventat vitamina H3 (Gerovital), care avea la bază novocaina, un anestezic, folosită în bolile bătrâneţii, arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie, ş.a. În 1956, rezultatele cercetărilor sunt prezentate de Ana Aslan la lucrările Congresului European de Gerontologie de la Karlsruhe, unde a fost primită cu oarecare scepticism, şi la Congresul European de Gerontologie de la Basel.Timp de doi ani a experimentat produsul pe câteva mii de persoane, rezultatele fiind favorabile, procesul îmbătrânirii naturale fiind diminuat cu peste 40% şi, din 1958, GH3 a început să fie produs pe scară largă, fiind comercializat în farmacii şi brevetat în peste 30 de state.

A urmat, în 1961, inventarea Aslavitalului, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, care conţine, pe lângă procaină, şi un factor activator şi antieterogen, brevetat şi produs pe scară largă din 1980, folosit în tratarea profilactică şi curativă a formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi cardiovasculară, în astenia psihică şi fizică, surmenajul intelectual, tulburările de memorie, ş.a.Lucrări publicate. Distincţii primiteA publicat peste 300 de lucrări, studii, comunicări sau articole: Novocaina - factor eutrofic şi regenerativ în tratamentul preventiv şi curativ al bătrâneţii (1952, în colaborare cu C. I. Parhon), Tratament cu Gerovital H3 în îmbătrânire (1973), Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire (1985) în „Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics”, fondat în 1980, ş.a.

A fost membră a Academiei de Ştiinţe din New York, a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi Igienă Socială, a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile, membră de onoare a Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie, preşedinta Societăţii Române de Gerontologie, consilier în Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Este numită membru titular al Academiei Republicii Socialiste România (1 martie 1974). A primit multe premii şi distincţii: Premiul internaţional şi medalia „Leon Bernard”, acordate de OMS (1952), Ordinul Muncii, Clasa a III-a, România (1958), Distincţia Ştiinţifică, Clasa I, România (1967), Merito della Repubblica, Commander Degree, Italia (1969), Medalia de Aur, Nicaragua (1971), Erou al Muncii Socialiste, România (1971), Crucea de Merit, Clasa I a Ordinului de Merit, Germania (1971), Diploma de Profesor Extraordinar al Primului Curs Internaţional pentru Dezvoltare în Gerontologie şi Geriatrie, Fuengirola, Spania (1971), Profesor Honoris Causa şi Doctor de Onoare al Universităţii Baraganza Paulista, Brazilia (1973), Cavaler al Ordinului «Les Palmes Académiques», Franţa (1974), Ordinul „De Orange Nassau”, Commandor Degree, Olanda (1975), Premiul Internaţional „Dag Hamarskjoeld”, Florenţa (1977) ş.a.

Au folosit produsele inventate de Ana Aslan numeroase celebrităţi, printre care J. F. Kennedy, I. B. Tito, Pablo Neruda, Charlie Chaplin, Salvador Dali, Indira Gandhi, Charles de Gaulle, Nikita Hruşciov, Aristotel Onasis, Marlene Dietrich, ş.a. A tratat mulţi bătrâni fără posibilităţi, la Institut, fără să perceapă taxe de cămin, fapt pentru care i-a fost imputată suma de 1.500.000 de lei, contravaloarea cheltuielilor. După ani de procese, a fost achitată în 1987. A murit la vârsta de 91 de ani la spitalul Elias, din cauza complicaţiilor survenite în urma unei operaţii de cancer la colon. La indicaţiile Elenei Ceauşescu, a fost transportată direct de la morga spitalului la capela Cimitirului Bellu ortodox. Cheltuielile de înmormântare au fost suportate de Academia Română. Activitatea medicală şi cea de cercetător a Anei Aslan, împreună cu şcoala aflată sub conducerea sa, au fost unanim apreciate pe plan internaţional şi recunoscute ca o prioritate românească incontestabilă.

Surse:

Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicţionar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003

https://ana-aslan.ro/biografie/

https://editiadedimineata.ro/ana-aslan-fericirea-este-o-stare-a-sufletului-care-nu-dureaza-exista-numai-momente-de-fericire/

$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1928: În această zi, a murit Valeriu Branişte, publicist şi om politic, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), unul dintre fondatorii universităţii româneşti din Cluj (1919), membru de onoare al Academiei Române din 1919 (n. 10 ianuarie 1869, Cincul Mare, judeţul Braşov - d. Lugoj, judeţul Timiş).

Tatăl său, Moise Branişte (1834 - 1891) era cel mai cunoscut stenograf din Transilvania, deputat, judecător, prim-pretor. Tânărul Valeriu a urmat şcoala primară în satul natal, liceul la Braşov, apoi a absolvit gimnaziul la Sibiu şi a urmat Facultatea de Filosofie de la Budapesta şi Viena. În perioada studenţiei a făcut parte din Societatea academică literară „Petru Maior”. Doctoratul în filosofie l-a obţinut în 1891 la Budapesta, cu o teză pe tema „Andrei Mureşanu”. În acelaşi an în este numit profesor la Gimnaziul Superior Ortodox Român din Braşov. A profesat doar doi ani, după care s-a dedicat activităţii politice şi gazetăreşti.

După ce a devenit un nume cunoscut în publicistica şi cercurile politice româneşti, a fost chemat în Banat de Alexandru Mocioni şi un grup de intelectuali bănăţeni, să se ocupe de redactarea unui mare cotidian dedicat românilor bănăţeni, ziarul „Dreptatea” cu sediul la Timişoara. Se ocupă şi de ziarul „Römanische Jahrbücher”. Împreună cu Cornel Diaconovici, face din acest ziar o adevărată armă de luptă pentru drepturile românilor din Ungaria. Nu de puţine ori Valeriu Branişte sfidează codul penal maghiar pentru a susţine cauza naţională. Repercusiunile aveau să se întoarcă împotriva lui: a fost târât prin numeroase procese de presă şi în martie 1895 a fost condamnat pentru „agitaţii” în nu mai puţin de 24 de procese, la 2 ani de închisoare şi 1.300 florini amendă. Apărătorul său a fost Coriolan Brediceanu cu va lega o prietenie puternică. Va sta în închisoarea din Vaţ doar până în iunie 1896, pentru că va fi amnistiat, dar cu condiţia să nu se mai întoarcă la Timişoara. La chemarea unor prieteni, se reîntoarce la Braşov pentru a profesa la liceul din oraş. Dar reîntoarcere sa la Braşov va fi de scurtă durată.

Împins de firea sa de gazetar şi din dorinţa de a propovădui cuvântul românesc acolo unde mai mare era nevoie, pleacă anul următor în Bucovina şi înfiinţează la Cernăuţi gazeta „Patria”, care va apare de trei ori pe săptămână până în 1900. Dar aici tactica sa se schimbă. El nu mai apare în gazetă nici ca director, nici editor sau redactor. În schimb el este cel care o conduce, o redactează propriu-zis, dar sub pseudonim, cu aceeaşi ambiţie gazetărească cu care activase în Banat. El duce o campanie intensă împotriva politicii guvernului de la Viena. Dar acest lucru se sfârşeşte cu închiderea Patriei şi expulzarea lui Branişte din Bucovina. Cu toate acestea el refuză să plece şi se ascunde la moşia lui Iancu Flondor până când va fi rechemat în Banat şi părăseşte, deghizat, Bucovina.

În anul 1900, Valeriu Branişte se reîntoarce în Banat şi de data aceasta se stabileşte în adevărata capitală a românilor bănăţeni: Lugoj. Împreună cu intelectualii din oraş pune bazele ziarului naţional-politic „Drapelul”, care va apare de două ori pe săptămână, până în 1920. Din 1905, concomitent cu „Drapelul”, destinat intelectualilor români, scoate revista „Banatul”, adresată oamenilor simpli.Valeriu Branişte va redacta ziarul „Drapelul” fără întrerupere pentru 18 ani, până în 1918. În februarie al acestui an este din nou aruncat în închisoare, tot din cauza unui proces de presă, acuzat fiind de trădare şi de spinaj în favoarea României. Va sta în închisoarea din Seghedin timp de 7 luni, până aproape de destrămarea monarhiei austro-ungare.

Ajuns aproape de idealul pe care l-a urmărit cu atâta tenacitate de-a lungul vieţii, Valeriu Branişte s-a ocupat intens de organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. În 1919 fost numit şef al Resortului (Ministerului) Culte şi Instrucţiuni Publice din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Din această postură el nu profită pentru a se revanşa faţă de minorităţi, ci dimpotrivă se ocupă de asigurarea învăţământului pentru acestea şi pune chiar bazele liceelor evreiesc, german şi maghiar din Timişoara. Înfiinţează mai multe şcoli româneşti secundare în diverse oraşe ardelene. Dar cel mai mare merit este înfiinţarea Universităţii româneşti de la Cluj. În tot acest timp de activitate politică, ziarul „Drapelul” apare sub direcţia lui Mihai Gaşpar. Dar din cauza cenzurii presei instituită de guvernul Averescu în 1920, ziarul se simte complet ofensat şi se autodesfiinţează în semn de protest.

Odată dizolvat Consiliul Dirigent, Branişte se reîntoarce la Lugoj şi se dedică unui trai mai liniştit. Nu mai participă deloc la viaţa politică şi se preocupă mai mult de propria sănătate, fiind foarte bolnav de arteroscleroză. Moare în propria casă la 1 ianuarie 1928. Este înmormântat în cimitirul ortodox din Lugoj. A participat în mod activ la înfiinţarea unor instituţii culturale în Banat şi Transilvania şi la crearea unui fond de teatru român. A scris nenumărate articole de ziar, a constituit o arhivă de documente vechi despre istoria românilor bănăţeni, pe care nu a apucat să o publice. A ţinut peste 200 de conferinţe pe teme naţionale, din care multe au fost publicate în Drapelul. În 1919 a fost răsplătit de cel mai înalt for cultural cu titlu de membru de onoare al Academiei Române.

Opera principală:

Pagini răsleţe, 1910, Lugoj

Amintiri din închisoare. Însemnări contimporane şi autobiografice , postum, 1972 Bucureşti

Oameni, fapte, întîmplări, postum, Cluj-Napoca, 1980

De la Blaj la Alba Iulia, postum, 1980, 2003

Corespondenţă, 4 volume, postum, 1985

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Căliman, Valeria, Omagiu lui Valeriu Branişte, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Braşov, Braşov, 1968

https://radioromaniacultural.ro/valeriu-braniste-un-erou-national-de-georgeta-filitti/

https://www.tribuna.ro/stiri/cultura/valeriu-braniste-1869-1928-publicist-astrist-membru-in-consiliul-dirigent-al-transilvaniei-membru-de-onoare-al-academiei-romane-150-de-ani-de-la-nastere-147817.html

$$$

 BORIS HOLBAN S-a născut la 20 aprilie 1908, comuna Otaci, raionul Ocnița, în regiunea Cernăuți, gubernia Basarabia din Imperiul Rus Făcea p...