$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1941: În timpul celui de-al doilea război mondial, avea loc atacul masiv al aviaţiei japoneze asupra flotei SUA de la Pearl Harbor. Atacul de la Pearl Harbor (sau „Operaţia Hawaii”, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez) a fost efectuat prin surprindere, de către marina imperială japoneză împotriva bazei navale americane de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie, 1941. Ca rezultat, Statele Unite ale Americii au intrat în al doilea război mondial. 

Pearl Harbor, un golf din Hawaii, unde se afla intreaga flotă americană, se află în apropiere de capitala Honolulu. Intenţia acestui atac preventiv a fost să nu permită flotei americane din Pacific să influenţeze războiul din sud-estul Asiei pe care Japonia intenţiona să-l poarte împotriva Marii Britanii, a Olandei şi a Statelor Unite ale Americii. Operaţia a constat din două valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane, lansate de pe 6 nave portavion. Ca rezultat al atacului, patru cuirasate au fost scufundate (două fiind ulterior ridicate, reparate şi trimise în luptă spre sfârşitul războiului), iar alte patru au fost avariate. Japonezii au distrus şi trei crucişătoare, trei distrugătoare, un puitor de mine, 188 de avioane, au omorât 2.402 persoane şi au rănit 1.282 de persoane. Pierderile suferite de partea japoneză au fost minimale: 29 de avioane doborâte, patru mini-submarine scufundate, 65 de persoane ucise sau rănite. Atacul a avut loc fără o declaraţie de război formală, şi înainte ca ultima din cele 14 părţi ale unui mesaj trimis de către partea japoneză Ministerului de Externe american să fi ajuns la destinaţie. Ambasada japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul imediat înainte de ora planificată a atacului. Atacul, şi în special natura surprinzătoare a acestuia, a fost un factor important care a contribuit la schimbarea opiniei publice americane de la izolaţionismul care caracterizase politica externă a ţării privind participarea directă în război.

Atacul a avut menirea de a anihila marina americană, astfel încât să nu împiedice atacul planificat de Japonia asupra Malaeziei şi a Indiilor de Est olandeze, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate de petrol şi cauciuc. Atât Japonia cât şi Statele Unite îşi elaboraseră planuri de război în zona pacifică, planuri ce fuseseră reînnoite constant în paralel cu escalarea tensiunilor dintre cele două ţări. Tensiunile începuseră în anii 1930 prin expansiunea japoneză în Manciuria şi în Indochina franceză, acţiuni care au fost întâmpinate cu nivele din ce în ce mai ridicate de embargouri şi sancţiuni din partea SUA şi a altor ţări. În 1940, SUA a interzis exportul în Japonia al avioanelor, al părţilor de avioane, al utilajelor mecanice, al benzinei de avion, al fierului şi al oţelului vechi, lucru pe care japonezii l-au considerat un act „neprietenos". Dar SUA nu a interzis la acea oră exportul de petrol în Japonia, deoarece la Washington se considerase că o astfel de măsură ar fi fost extremă, dat fiind faptul că economia Japoniei depindea de petrolul american şi ar fi fost probabil considerată ca o provocare de către partea japoneză. Exportul de petrol către Japonia a fost oprit în vara anului 1941, ca rezultat al expansiunii japoneze în Indochina franceză.

Planul de atac pentru Pearl Harbor a fost iniţiat la începutul anului 1941 de către amiralul Yamamoto, comandantul de atunci al flotei japoneze. Planul său a fost acceptat de către Sediul general al marinei japoneze după o serie de conflicte printre care şi o ameninţare de a se retrage de la comanda flotei. Concepţia Planului concret de atac a început în primăvara anului 1941 sub comanda căpitanului de marină Minoru Genda. Planul a primit aprobarea neoficială a împăratului Hirohito pe data de 5 noiembrie, după a treia din cele patru conferinţe imperiale care s-au ţinut în legătură cu atacul. Aprobarea oficială a fost dată pe data de 1 decembrie. Pe data de 26 noiembrie, 1941, o flotă compusă din șase portavioane a plecat spre o zonă la nord-vest de Hawaii, de unde avea să iniţieze atacul. Planul era ca 405 avioane să participe: 360 pentru cele două valuri de atac, 48 pentru patrulă aeriană defensivă, inclusiv nouă avioane de atac din primul val. Primul val avea să fie atacul primar, iar al doilea val urma să termine orice acţiune neterminată de primul val.

Primul val avea armele necesare (mai ales torpile) pentru atacarea navelor cele mai importante, iar echipajele fuseseră instruite să atace obiectivele cu cea mai mare valoare, mai ales cuirasate şi portavioane, iar dacă acestea nu puteau fi găsite, să atace crucişătoare şi distrugătoare. Bombardiere în picaj urmau să atace obiectivele la sol, anume avioane pentru ca acestea să nu poată să decoleze şi să treacă la contraatac. Când li se termina combustibilul, planul era ca ele să se întoarcă la portavioane şi apoi să intre din nou în luptă.Înainte de atacul propriu-zis, două avioane de recunoaştere urmau să decoleze de pe crucişătoare, să survoleze insula Oahu (unde se afla Pearl Harbor) şi să relateze compoziţia şi locaţia flotei americane. Alte patru avioane de recunoaştere urmau să patruleze arealul dintre flota japoneză şi Niihau, ca nu cumva grupul operativ să fie obiectul unui contraatac prin surprindere. 

Submarinele japoneze de tip I-18, I-20, I-22 şi I-24, aveau la bord minisubmarine tip A. Cele cinci submarine de tip I au părăsit districtul naval Kure pe data de 25 noiembrie 1941 şi au venit într-o zonă la circa 19 km de gura golfului Pearl Harbor, de unde au lansat minisubmarinele cam la ora 01:00 pe data de 7 decembrie. La 03:42 nava americană vânător de mine „Condor" a observat periscopul unuia dintre minisubmarine în partea de sud-vest al intrării spre Pearl Harbor şi a alertat distrugătorul „Ward". Acel minisubmarin probabil că a reuşit să intre în golf, dar „Ward" a distrus un altul la 06:37, ceea ce a constituit primele focuri trase de americani în al doilea război mondial. Un minisubmarin la nord de insula Ford n-a nimerit vasul „Curtis" cu prima torpilă, n-a nimerit nici vasul „Monaghan" (care l-a atacat) cu a doua dintre cele 2 torpile pe care le avea, apoi fiind scufundat de către „Monaghan" la 08:43. Un al treilea minisubmarin a eşuat de două ori înainte de a fi capturat pe data de 8 decembrie. Unul dintre membrii echipajului, sublocotenetul Kazuo Sakamaki a înotat la mal, unde a fost prins, astfel devenind primul prizonier de război japonez al americanilor în al doilea război mondial. Un al patrulea minisubmarin a fost avariat de către o bombă antisubmarin, fiind abandonat de echipaj înainte de a putea lansa torpilele. 

Cu toate că atacul a avut loc înainte ca să fi existat o declaraţie de război oficială din partea Japoniei, amiralul Yamamoto a dat ordin ca atacul să aibă loc la 30 de minute după ce notificarea Japoniei că pune sfârşit oricăror negocieri a fost transmisă. În felul acesta Japonia dorea pe de o parte să pară că respectă convențiile internaționale, dar, pe de altă parte, să aibă avantajul surprizei. Notificarea de cinci mii de cuvinte a fost mai întâi trimisă de la Tokio la ambasada japoneză din Washington, dar transcrierea ei i-a luat ambasadei prea mult timp ca să poată fi trimisă înainte de atac. Uneori această notă este numită „declaraţie de război", dar de fapt „nici nu declara război nici nu rupea legăturile diplomatice". Declaraţia de război a apărut pe prima pagină ale ziarelor japoneze pe data de 8 decembrie. 

Japonezii au atacat în două valuri. Primul val a fost detectat de către radarul armatei americane de la Opana Point la 136 de mile marine, care a crezut că sunt 6 bombardiere americane B-17 care se întorceau de pe partea continentală a Statelor Unite. Primul val constând din 180 de avioane a fost lansat de la nord de insula Oahu de către căpitanul de marină militară Mitsuo Fuchida. Șase avioane n-au reuşit să decoleze din cauza unor probleme tehnice. Atacul aerian asupra portului Pearl Harbor a început la ora 7:48 AM ora locală cu atacul de la Kaneohe. La început erau avioane torpiloare, avioane greoaie, vulnerabile, care s-au folosit de avantajul surprizei să atace aerodromurile militare Hickham Field, cel mai mare, şi Wheeler Field.Cele 171 de avioane din al doilea val au atacat Bellows Field de lângă Kaneohe, şi Ford Island. Americanii erau nepregătiţi pentru un astfel de atac: dulapurile cu muniţie erau încuiate, avioanele erau parcate aripă lângă aripă în aer liber (împotriva sabotajului), tunurile erau neechipate etc.

Al doilea val a constat din 171 de avioane: 54 B5N-uri, 81 de D3A-uri şi 36 de A6M-uri, toate sub comanda locotenent-comandorului Shigekazu Shimazaki. 4 avioane nu au putut decola din cauza unor defecţiuni tehnice.Valul al doilea a fost împărţit în trei: un grup a atacat Kaneohe, iar celelalte două Pearl Harbor. Au ajuns simultan la obiective din diferite direcţii.Cele două valuri au durat în total 90 de minute. 2.386 americani au murit (55 civili, majoritatea datorită proiectilelor antiaeriene americane neexplodate care au căzut în zone populate) şi 1.139 răniţi. 18 vase au fost scufundate sau au eşuat, printre care cinci cuirasate. Dintre cei morţi, aproape jumătate erau din cauza exploziei magaziilor de muniţii de pe cuirasatul USS Arizona, când a fost lovit de un obuz de 400 mm. Amiralul Isaac C. Kidd şi căpitanul Franklin Van Valkenburgh au murit pe punte. Din cele 402 avioane americane prezente la acea oră în Hawaii, 188 au fost distruse şi 159 avariate, 155 dintre ele la sol. 55 de aviatori japonezi şi nouă membri ai echipajelor minisubmarinelor japoneze au fost omorâţi, iar unul a fost capturat. Din cele 414 avioane japoneze, 29 au fost doborâte în luptă (nouă în primul val şi 20 în al doilea val), iar 74 avariate.

Președintele american Franklin D. Roosevelt a numit această zi „ziua ce va rămâne a infamiei”, societatea americană s-a unit, iar toți cei care susțineau neutralitatea au fost reduși la tăcere. În aceeași zi, a fost convocat într-o sesiune extraordinară Congresul american, care a votat cu majoritate de voturi declarația de război împotriva Japoniei. În replică, la 11 decembrie 1941 Germania și Italia au declarat război SUA. În scurt timp, armata japoneză a ocupat o mare parte a Asiei de Sud-Est, inclusiv zone strategice precum Singapore, Hong Kong sau Indiile Olandeze. Ofensiva japoneză a fost oprită în Insulele Solomon, la Guadalcanal, militarii americani, aflați sub comanda generalului Douglas MacArthur, luptând cu succes din mai 1942 până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Pearl-Harbor-attack

https://www.atomicheritage.org/history/attack-pearl-harbor-1941

https://www.historyextra.com/period/second-world-war/pearl-harbor-facts-date-live-infamy-franklin-roosevelt-japan-surprise-attack-americans/

https://www.rfi.ro/politica-99800-pagina-de-istorie-ziua-apa-foc-pearl-harbor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-75-de-ani-de-la-atacul-aviatiei-japoneze-de-la-pearl-harbor/

https://intelligence.sri.ro/momente-tensionate-activitatea-de-intelligence-surpriza-de-la-pearl-harbour/

https://www.newspapers.com/topics/world-war2/pearl-harbor-attack/

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie…

- „Ziua internaţională a aviaţiei civile", proclamată în anul 1992 de Adunarea Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (OACI), agenţie specializată a ONU; a fost marcată prima dată la 7.XII.1994, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la semnarea Convenţiei de la Chicago, la 7.XII.1944, care a stat la baza creării, în 1947, a OACI

- 43 î.Hr.: A murit Cicero, omul politic, filosof, scriitor şi mare orator roman. Marcus Tullius Cicero (n. 106 î. Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori.

- 1562: A murit Adrian Willaert, compozitor flamand (n. ~1490) 

- 1598: S-a născut Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor şi pictor, reprezentant de seamă al barocului italian (d. 1680).

- 1640: A luat fiinţă Biblioteca Academiei Vasiliene, de pe lângă Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, fondată de domnitorul Vasile Lupu. Este precursoarea actualei Biblioteci Centrale Universitare „Mihai Eminescu”. În anul 1860, când Academia Mihăileană se transformă în Universitatea Mihăileană, vechea bibliotecă, numită acum Biblioteca Centrală, se transformă ea însăşi în una din marile biblioteci naţionale. Din 1860 şi până în 1914 s-a numit Biblioteca Centrală, iar din 1949 Biblioteca Centrală Universitară, care, din 1958, primeşte numele de „Mihai Eminescu”. Biblioteca a funcţionat la şcoala de la „Trei Ierarhi”, apoi a fost mutată, odată cu Universitatea Mihăileană, în sediul acesteia, în clădirea actualei Universităţi de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa”. Aflată la parterul clădirii, l-a avut ca bibliotecar, în perioada 30 august 1874 – 1 iulie 1875, pe Mihai Eminescu. Mutată, împreună cu Universitatea Mihăileană, în sediul din Copou, la 1 septembrie 1945 este stabilită în edificiul Fundaţiei „Ferdinand I”, din strada Păcurari, nr. 4, unde se află şi în prezent.

- 1732: Inaugurarea Teatrului „Covent Garden" (Royal Opera House) din Londra

-1742: A fost inaugurată Opera Regală din Berlin, actuala Operă de Stat; inaugurarea Operei Regale a avut loc cu spectacolul „Cezar şi Cleopatra" de Karl Heinrich Graun

- 1815: A murit Michel Ney, general şi mareşal francez. Michel Ney (n. 10 ianuarie 1769 — d. 7 decembrie 1815), duce de Elchingen, Prinţ de Moskova, a fost un general, mareşal şi pair al Franţei, ce s-a remarcat în mod deosebit timpul războaielor napoleoniene. Soldat deosebit de curajos, Ney a participat la majoritatea campaniilor napoleoniene, a luptat cu bravură la bătălia de la Waterloo, sfârşind prin a fi condamnat şi executat de represiunea regalistă franceză.

- 1842: „New York Philharmonic Society" a susţinut primul concert

- 1861: S-a născut generalul francez Henri Mathias Berthelot; ca şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit la reorganizarea armatei române în primăvara anului 1917; membru de onoare străin al Academiei Române (1926) (m. 1931).Cu ocazia unirii de la 1 Decembrie 1918, Generalul Henri Mathias Berthelot a spus următoarele cuvinte: „Sângele eroilor căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânţa de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generaţii".După terminarea războiului şi încheierea păcii, Parlamentul României l-a decorat pe generalul H. M. Berthelot, ca recunoaştere a meritelor sale deosebite, l-a declarat cetăţean de onoare al României, i-a dăruit un lot de teren şi o locuinţă, iar în 1926 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Prin testament, generalul Berthelot a lăsat întreaga sa avere din România Academiei Române.

- 1863: S-a născut la Livorno Pietro Mascagni, compozitor şi dirijor italian, creator al verismului (d. 1945).Studiile le-a făcut la Conservatorul din Milano, sub îndrumarea lui Amilcare Ponchielli. Concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890 pentru compunerea unei opere într-un act, este câştigat de tânărul compozitor Mascagni, cu opera „Cavalleria rusticana”. Aceasta îi va aduce livornezului celebritatea mondială. Excelent dirijor, în 1935 a mai scris „Nero” în onoarea lui Mussolini, pierzându-şi astfel numeroşi simpatizanţi.Datorită acestei opere este considerat iniţiatorul curentului verist în muzică.După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creaţia lui Mascagni au mai supravieţuit. Printre acestea: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) şi „Iris” (1898).Ca şi în cazul lui Leoncavallo, aceste lucrări au rămas în repertoriul cântăreţilor doar datorită unor fragmente, depăşite net de arta lui Giacomo Puccini, contemporan cu aceştia.A murit pe data de 2 august 1945 la Roma.

- 1868, 7/19: Parlamentul maghiar promulgă Legea votată de Dieta din Cluj (în decembrie 1865) privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, ceea ce ducea la dizolvarea Guvernului provizoriu cu sediul la Cluj şi la extinderea legilor Ungariei şi asupra Transilvaniei

- 1872: S-a născut Johan Huizinga, eseist şi istoric de artă olandez (m. 1945)

- 1881: A fost întemeiată „Societatea Politehnică din România"; primul preşedinte a fost Dimitrie Frunză

- 1884: S-a născut dr. Petru Groza, jurist şi om politic; preşedinte al organizaţiei „Frontul Plugarilor" (1933-1953); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (nov. 1944 - feb. 1945); sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea lui ca prim-ministru; acesta formează, la 6 martie 1945, un nou guvern, ministerele-cheie fiind deţinute de comunişti; preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale - şeful statului (1952-1958) (m. 1958)

- 1894: S-a născut dramaturgul Ion Luca, autor de piese cu subiect istoric (m. 1972)

- 1894: A murit Ferdinand, viconte de Lesseps, diplomat şi om de afaceri francez; a înfiinţat Compania internaţională a Canalului de Suez şi a dirijat, între anii 1859 şi 1869, lucrările de construcţie a acestuia (n. 1805).

- 1905: S-a născut Leonard Goldenson, unul dintre pionierii televiziunii americane; cunoscut realizator de emisiuni de varietăţi; primul preşedinte al reţelei TV ABC (m. 1999) 

- 1905: S-a născut astrofizicianul american de origine olandeză Gerard Peter Kuiper; autor a numeroase lucrări de astronomie stelară, fizica planetelor şi a Lunii; a lucrat pentru programul spaţial american (m. 1973)Kuiper a descoperit doi sateliţi naturali ai planetelor din sistemul solar: Miranda, satelitul lui Uranus şi Nereid, satelitul lui Neptun. A descoperit că atmosfera marţiană este formată şi din dioxid de carbon. În 1994 a descoperit existenţa în atmosfera satelitului planetei Saturn, Titan, a metanului îngheţat (1.4% CH4).În anii 1960, Kuiper a ajutat la identificarea a mai multor situri lunare în cadrul programului Apollo.Kuiper a descoperit câteva sisteme binare solare, care au fost denumite cu numărul lui Kuiper, identificator ca steaua KUI 79.

- 1912: Descoperirea statuii-bust a reginei egiptene Nefertiti de către arheologul german Ludwig Borchardt la Tell el-Amarna în Egipt  

- 1914: S-a născut Harry Negrin, scriitor şi muzicolog (m. 1995)

- 1935: S-a născut Sorin Titel, prozator şi eseist („Copacul", „Femeie, iată fiul tau", „Mi-am amintit de zapadă") (d.17.01.1985)

- 1941: Al doilea război mondial: Atacul masiv al aviaţiei japoneze asupra flotei SUA de la Pearl Harbor.Pearl Harbor este un golf de pe insula Oahu, Hawaii, Statele Unite ale Americii. Cea mai mare parte a portului şi a terenurilor din vecinătate formează o bază navală a Statelor Unite, unde este staţionată Flota Pacificului a Marinei Americane (U.S. Pacific Fleet). Atacul Japoniei asupra bazei de la Pearl Harbor la 7 decembrie 1941 a determinat intrarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Atacul conceput de amiralul Yamamoto a fost inspirat de atacul englez asupra navelor italiene din portul Taranto.

- 1947: A murit Tristan Bernard, dramaturg şi prozator francez, autor de piese scrise în registru comic: „Sălbaticul”, „Jules, Juliette si Julien” (n.07.09.1866) (n. 1866)                                  

- 1960: A murit pianista elveţiană de origine română Clara Haskil (n. 1895) 

- 1962: A murit soprana norvegiană Kirsten Flagstad (n. 1895)

- 1965: Adunarea Generala a ONU adoptă, în unanimitate „Declaraţia cu privire la promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi întelegere între popoare”, inţiată de România.

- 1966: Decret privind aderarea României la Convenţia internaţională pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS), încheiată la Londra, la 17 iunie 1960

- 1966: Intră în funcţiune Hidrocentrala Bacău II, care încheie activitatea de construire a salbei de hidrocentrale de pe râul Bistriţa.

- 1967: Pe Baker Street, la Londra, se deschide muzeul detectivului Sherlock Holmes, personaj creat de A. Conan-Doyle.

- 1970: Adunarea Generală a ONU a aprobat Tratatul privind denuclearizarea fundului mărilor (semnat la Moscova, Washington şi Londra, la 11.II.1971) 

- 1972: Începe ultima misiune lunară a lui Apollo 17: 

Lansare: 7 decembrie 1972 UT 05:33:00 

Alunizare: 11 decembrie 1972 UT 19:54:57 

Reîntoarcere pe Terra: 19 decembrie 1972 UT 19:24:59 

- 1972: România a aderat la Acordul privind Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi la Acordul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), instituţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite 

- 1975: A murit Thornton Wilder, scriitor american, laureat de trei ori al Premiului Pulitzer (n. 1897) 

- 1982: A avut loc prima execuţie cu injecţie letală în SUA.

- 1987: A murit poeta Ioana Bantaş (pseudonimul Elenei Mustaţă), soţia poetului Cezar Baltag (n. 1937). După studiile liceale absolvite la Piteşti (1955), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955-1960). A funcţionat ca învăţătoare şi profesoară de limba română în provincie, apoi în Bucureşti. A fost soţia poetului Cezar Baltag. Debutează în 1957, cu versuri, în „Tânărul scriitor".Debutul editorial are loc în 1966, cu volumul de versuri Memorie de iulie, prefaţat de Al. Piru.În primele poeme a fost identificată influenţa lui Nichita Stănescu, cel din O viziune a sentimentelor, dar se poate susţine şi că acestea sunt rodul sensibilităţii proprii, exprimată ca uimire şi extaz juvenil în faţa miracolelor cosmosului şi ale vieţii. Simbolul cu cea mai mare pondere ce apare aici, soarele (cu o întreagă constelaţie izotopică: cerul, zborul, aripa, părul despletit în vânt), se încarcă de semnificaţii personale: „memoria de iulie" se va clarifica ulterior ca temă majoră a poeziei spaţiului ancestral al autoarei.

Opera sa cuprinde:

• Memorie de iulie, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1966;

• Poarta spre vid, Bucureşti, 1969;

• Vertebra lui Yorick, Bucureşti, 1970;

• Scrisori către Orfeu, Bucureşti, 1972;

• Dimineaţa primigeniei, Bucureşti, 1980.

- 1987: Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov semnează, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Washington, Tratatul de eliminare a rachetelor nucleare cu raza medie de acţiune. Popularitatea atât de mare a liderului sovietic contribuie la declanşarea fenomenului cunoscut sub numele de „Gorbimania" (7–10.12.1987) 

- 1990: A murit Reinaldo Arenas, prozator şi poet american de origine cubaneză (n. 1943) 

- 1990: A murit Jean-Paul Lemieux, pictor canadian

- 1995: Sonda spaţială americană Galileo, a ajuns în proximitatea lui Jupiter după un voiaj spaţial de 6 ani, parcurgând 3,7 miliarde de kilometri.

- 1996: A murit scriitorul chilian José Donoso (n. 1924) 

- 1997: A murit Ion Larian Postolache, poet şi traducător; s-a remarcat mai ales prin bogata activitate de traducător (imnuri vedice, lirică sanscrită, poezie egipteană veche) (n. 1916)

- 1998: A murit biochimistul american Martin Rodbell; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1994, împreună cu conaţionalul său Alfred Gilman, pentru descoperirea proteinelor G şi rolul jucat de acestea în sistemul de transducţie a semnalelor în comunicarea celulară (n. 1925)

- 2001: Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi de Interne ai Uniunii Europene decid ridicarea vizelor pentru cetăţenii români care doresc să călătorească în spaţiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002 

- 2011: A murit actorul, scriitorul şi regizorul american Harry Morgan (n. 1915)

$$$

 AGLAIA EMINOVICI

Aglaia Eminovici, sora poetului Mihai Eminescu rămasă în umbra ilustrului său frate, are o poveste demnă de scenariul unui film. Renumită pentru frumuseţea ei, Aglaia a influenţat cariera muzicală a lui Ciprian Porumbescu şi a lui Teodor Flondor, fiind o pianistă de excepţie. L-a impresionat pe Titu Maiorescu şi a fost căsătorită din interes, împărtăşind tragedia familiei Eminovici.

Mihai Eminescu a fost cel mai ilustru membru al familiei Eminovici. A rămas posterităţii ca un geniu al literaturii române, dar şi ca un jurnalist de excepţie. Cu toate acestea, deşi nu au lăsat moştenire generaţiilor rodul minţii lor luminate, mai mulţi membrii ai familiei Eminovici s-au remarcat în timpul lor ca oameni de inteligenţă şi cultură deosebită. Printre aceştia s-a aflat şi Aglaia Eminovici, poate cel mai talentat copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Iuraşcu, alături de fratele său Mihai.

Frumoasa botoşăneancă care l-a influenţat pe Ciprian Porumbescu

Aglaia s-a născut la 7 mai 1852. Era un copil frumos şi preferata Ralucăi Eminovici, mama sa. Nu se ştiu foarte multe lucruri despre copilăria Aglaiei. ”Într-o fotografie o vedem adolescentă, bucălată şi graţioasă. Mai târziu, însă, liniile se aspresc şi se usucă. Era conştientă de frumuseţea ei, dar era foarte solitară”, scria George Călinescu despre Aglaia.

Cert este că preferata părinţilor primeşte o educaţie aleasă. În anii adolescenţei, Aglaia este o tânără frumoasă, educată şi manierată. Avea un deosebit talent muzical, dovedind reale aptitudini la pian. Totodată este îndrăgostită de arta dramatică, dorindu-şi să devină actriţă. Obişnuia să meargă cu fratele ei Mihai Eminescu la Cernăuţi să vadă spectacole de teatru şi muzică. Lipsa de bani a căminarului nu o lasă pe Aglae să urmeze cursuri universitare în domeniul muzicii, dar continuă lecţiile de canto. Cert este că frumoasa adolescentă se învârtea prin toate cercurile intelectuale de la Botoşani, Suceava şi mai ales de la Cernăuţi. Aici l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, impresionat de calităţile muzicale ale tinerei.

În perioada 1869-1871, Aglaia se află în compania lui Porumbescu şi a lui Teodor Flondor, un alt compozitor cunoscut, pe care se spune îi influenţează pe plan muzical. În special se presupune că Flondor a compus mai tâziu o serenadă pe versurile unei poezii a lui Eminescu, ”Somnoroase păsărele”, influenţat de tânăra botoşăneancă. De altfel, Aglaia ajunge să facă parte din societatea muzicală ”Armonia”, susţinând adevărate reprezentaţii şi chiar concerte la pian, la unele dintre acestea participând şi fratele ei Mihai, între care se spune exista o relaţie specială, cauzată şi de pasiunea comună pentru teatru.

Căsătorită cu un bărbat cu 20 de ani mai mare

”Cariera” artistică a Aglaiei o face remarcată de un profesor şi un intelectual al vremii de la Suceava, Ioan Drogli. Deşi profesorul sucevean este mai mare cu 20 de ani decât tânăra Aglaia, care nu avea decât 18 ani, Drogli o cere de nevastă. ”Fusese măritată de tânără, la vreo 18 ani (7 ianuarie1871), cu Ioan Drogli, profesor la şcoala normală de învăţători,care între 1875 şi 1882, fiind inspector districtual pentru judeţele Suceava şi Câmpulung, locuia la Suceava. Cu Drogli, Aglae a avut doi băieţi, Ioan şi George”, preciza Călinescu. 

Căsnicia nu i-a tăiat elanul artistic Aglaiei. Din contră, tânăra continuă să ofere concerte la pian şi, mai mult decât atât, se apucă de teatru amator. ”Doamna Drogli, în special, declamă poemul «Domniţa şi Robul», cu o exactitate de invidiat”, preciza un articol din presa locală suceveană, despre reprezentaţia Aglaei. Mai mult decât atât, tânăra doamnă Drogli joacă şi în spectacolul „Florin şi Florica“, de Vasile Alecsandri. Aici o remarcă Titu Maiorescu, venit la Cernăuţi, unde de altfel a avut loc şi reprezentaţia. Se presupune că frumoasa Aglae a aprins inima lui Maiorescu, dar doar platonic.

Căsătorită din interes şi cu un copil lunatic

Drama tinerei doamne Drogli începe odată cu mortea soţului ei în 1887. Rămâne cu doi copii, aproape pe drumuri şi cu bani puţini. Pentru a se salva, se căsătoreşte din interes în 1890, cu căpitanul asutriac Heinrich Gareiss von Döllizsturm, şi trece la catolicism. Mai mult decât atât, în mod tragic, fiul ei George se îmbolnăveşte şi îşi duce viaţa prin sanatorii.

Nefericirea o doboară la fel ca o boală cumplită despre care se spune că a moştenit-o, morbul lui Basedow, o boală autoimună a glandei tiroide, care îi pricinuia stări de indispoziţie şi deformări fizice. Aglaia se stinge în 1900 la Cernăuţi, unde locuia cu ultimul soţ. Acolo a şi fost înmormântată.

$$$

 BASMUL UNEI REGINE

Regina Maria, femeia care a făcut posibilă România Mare, a avut un suflet romantic, iar din talentul său s-au născut scrieri memorabile.

Pentru Regina Maria, pensula a fost un mijloc de eliberare – o fugă elegantă de rigorile Curţii, dar şi o afirmare a identităţii ei creative. A început să picteze în cadrul lecţiilor cu profesoara Ruth Mercier, specializată în flori acuarelă, şi recunoaşte: „Prinsesem bine meşteşugul lui Mercier în întrebuinţarea culorilor diluate într-un belşug de apă, aşa încât florile mele... păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura şi desfată ochii“. Rezultatul: numeroase acuarele decorative în care domină crini, irişi, maci, flori din grădinile sale de la Pelișor şi Balcic.

Prima lucrare mai mare: o carte pictată pe hârtie japoneză. Apoi a pictat una şi pentru soţul său, Regele Ferdinand, pe pergament. Ea însăşi spunea despre aceasta: „E opera mea cea mai de seamă... şi a fost planificată cu gândul să las casei noastre ceva ce nu se putea înstrăina“.

De la pensulă la peniță

Regina Maria, femeia care a făcut posibilă România Mare, a avut un suflet romantic, iar din talentul său s-au născut scrieri memorabile. „Chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginație şi îmi plăcea să spun povești surorilor mele, iar mai târziu copiilor mei. Frumosul juca un mare rol în toate. Frumusețea de orice fel ar fi fost mă atrăgea, atât de limpede vedeam tot ce povesteam încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească prin locuri pustii, pe vârfuri de munţi, pe lungi ţărmuri de mare sau prin locuri îngrozitoare, unde se întâlneau cele patru vânturi. Într-o zi mi-a spus fetiţa mea Elisabeta: «Mamă, ar trebui să scrii toate astea, mare păcat să laşi să se şteargă tablouri atât de frumoase, ar trebui să le păstrezi. Eşti născută să scrii basme»“, își amintea regina.

Una dintre cărțile memorabile pe care le-a scris viitoarea regină a României este „The Lily of Life, a Fairy Tale“ („Crinul vieții, o poveste“), un volum pe care Alteța Sa Regală Principesa Maria a României l-a scris în anul 1913, fiind totodată și volumul de debut editorial al viitoarei Regine Maria a României. Una dintre primele ediții ale cărții a fost achiziționată recent de Biblioteca Județeană „I.N. Roman“ Constanţa. „Este un volum pe care l-am căutat destul de mult prin anticariatele din România, dar costurile de vânzare depășeau cu mult costurile de cumpărare ale unei biblioteci. Am avut norocul să-l găsim într-un anticariat din județul Bacău, de la care instituția noastră a mai cumpărat documente și care ne-a anunțat că deține această carte într-o stare excepțională de conservare“, spune pentru „Weekend Adevărul“ bibliotecarul Doina Moșoiu, de la secția de Colecții speciale.

„Păstrând legătura originală este foarte greu să găsești un volum din 1913 care să fie într-o stare de conservare atât de bună. El are o legătură foarte frumoasă din pânză crem, cu ornamente aurii și cu un medalion pe prima copertă. Volumul are și toate ilustrațiile realizate în stilul Art Nouveau de către Helen Stratton, imagini care completează textul, la fiecare capitol. Hârtia este frumoasă, groasă, cred eu făcută manual, legătura este excepțională, este un volum pe de-a-ntregul bibliofil. Este un volum complet și îi conferă și mai multă valoare“, spune bibliotecarul.

Cartea viitoarei Regine a României a fost publicată de o editură din Londra care încă există. Subiectul cărții este povestea a două surori care sunt îndrăgostite de același tânăr și una dintre ele renunță la băiat din dragostea ce-o purta surorii sale. Dar el se îmbolnăvește și ea pornește într-o călătorie pentru a găsi leacul miraculos, acest crin al vieții, ca să i-l aducă, să-l facă bine și sora sa să se bucure de viață de și iubire alături de el.

Biblioteca din Constanța mai deține în patrimoniu și alte prime ediții ale scrierilor Reginei Maria. Spre exemplu, o carte despre istoria Orientului, scrisă în limba engleză, poartă pe pagina de gardă semnătura olografă a Reginei. Cartea a fost cumpărată din anticariat în anul 1975. „Pot să presupun că acest volum care are semnătura Reginei Maria a făcut parte din biblioteca sa de la Balcic și după anul 1940 cumva a ajuns prin anticariate. La vremea respectivă, avem prețul, a costat 100 de lei“, spune specialistul.

Din scrierile reginei, alte prime ediții sunt păstrate în colecțiile speciale: volumul „Țara mea“, publicat în 1916, care a apărut pentru prima dată în limba română în 1917, fiind tradus de Nicolae Iorga, „Visătorul de vise“, o poveste apărută în 1914, „lderim: poveste în umbră şi lumină“, carte apărută în 1915, volumul „Vocea de pe munte“, o primă ediție în limba engleză, volumul tipărit în onoarea vizitei pe care Majestatea Sa a făcut-o în SUA și care a avut un tiraj limitat de 600 de exemplare, numerotate. Cel care se află acum la Constanța este numerotat cu 444. Este un exemplar bibliofil, are paginile netăiate, la fel cum este și corpul cărții.

Regina care a dat tonul în modă

Regina Maria a fost pasionată de tot ce era frumos: a contribuit definitoriu la decorarea reședințelor sale, a promovat tinerii artiști și tradițiile din România. De asemenea, Majestatea Sa era cunoscută în întrega lume, chiar și peste Ocean, pentru pasiunea sa pentru modă și pentru cum a introdus în vestimentație costumul popular – era o prezență constantă în presa vremii și pe prima pagină a publicațiilor de prestigiu, atât pentru frumusețea sa, cât și pentru acțiunile sale la nivel diplomatic.

Îşi comanda toaletele la diferite case de modă cunoscute, trecând chiar de multe ori peste temutele restricţii ale Regelui Carol I. „În tinereţe, idealul meu erau rochiile purtate de actriţele mari pe scenele pariziene. Nu‑mi dădeam seama că uneori mă îmbrăcam în chip prea arătos“ , mărturisea peste ani Regina Maria. Îşi amintea, de asemenea, despre o „rochie în lungi falduri, din crêpe‑de‑Chine negru, brodată cu fir de aur şi cu albastru ca peruzeaua; mânecile erau lungi, strâmte şi se sfârşeau într‑un colţ ce acoperea puţin mâna; o purtam cu o mică pălărie neagră în formă de tricorn; mă prindea foarte bine, dar îmi închipui că totul, era cam bătător la ochi“.

$$$

 AUGUST VON SPIESS

August von Spiess (ortografiat și August von Spieß; n. 6 august 1864, Przemyśl, Imperiul Austriac – d. 4 aprilie 1953, Sibiu, România), a fost un militar și scriitor de non-ficțiune de limba germană din Austro-Ungaria și România.

Biografie

Tatăl său era german din Unterfranken (Franconia Inferioară) iar mama sa italiancă din Fiume (Rijeka). De copil a învățat ca limbi materne germana și italiana, iar ulterior a învățat și vorbit fluent franceza, maghiara și româna.

August von Spiess, al cărui nume înainte de înnobilare era August Roland von Braccioforte zu Portner und Höflein, a intrat în 1875 la Școala Militară din Sankt Pölten (la numai 11 ani) după care a urmat Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt (Viena). După 10 ani de studii militare, în luna august 1885 a fost numit locotenent în Regimentul de Infanterie 64 din Transilvania care staționa în zona Orăștie-Sebeș-Alba. După ce în mai 1889 a fost avansat la gradul de locotenent major, s-a stabilit în orașul Sibiu, unde activa ca ofițer de instrucție. Din anul 1893 a devenit profesor la Școala Militară de Cadeți de Infanterie din orașul Sibiu, iar în mai 1911 a fost numit comandantul acestei școli.

În februarie 1915 a fost avansat la gradul de colonel în armata austro-ungară și a preluat comanda Regimentului nr. 2 Infanterie din Sibiu.

După terminarea primului război mondial, August von Spiess a încheiat activitatea militară și, de la 1 iulie 1921, fost numit de către regele Ferdinand I al României în funcția de director al vânătorilor regale. A deținut această funcție până în anul 1939. Concomitent, a fost membru în Comisia pentru Ocrotirea Naturii și a Parcului Național, precum și membru de onoare al unor societăți și asociații din țară și străinătate.

În anul 1926, August von Spiess, împreună cu fiica sa, (care a devenit ulterior cunoscuta ornitologă Sabine Stein-Spieß) a întreprins o campanie de inelare a păsărilor de pe Insula Șerpilor.

A întreprins apoi două expediții de vânătoare în Africa ecuatorială, în anul 1936 în Kenya, iar în 1938 în Tanganika.

Fiind un bun observator al naturii, un excelent cunoscător al vieții speciilor de vânat și un pasionat vânător, a adunat în decursul timpului o foarte valoroasă colecție de trofee cinegetice, însumând peste 1000 de piese, și a scris o serie de cărți de referință în domeniul cinegeticii, în special reprezentând zona Carpaților.

În anul 1963 au fost donate Muzeului Brukenthal din Sibiu cele peste 1000 de trofee cinegetice din colecția sa. Cu piesele donate, în anul 1966 a fost deschis Muzeul de vânătoare "August von Spiess", găzduit în reședința Von Spiess, donată de fiicele colonelului în acest scop. În prezent, Muzeul de Arme și Trofee de Vânătoare, reorganizat în 1981, expune în Casa Spiess aproape 1.500 de piese, trofee autohtone și exotice, arme diverse și accesorii de vânătoare, ce provin, în cea mai mare parte, din trei colecții importante: colecția "August von Spiess", colecția "Emil Witting" și colecția "Societății Ardelene de Știinte Naturale din Sibiu".

Scrieri

1925 -- Karpathenhirsche. Waidwerk aus fünf Jahrzehnten (Cerbii carpatini. Trofee de vânătoare din cinci decenii), Editura Paul Parey, Berlin;

1933 -- Die Wildkammern des Retezatmassif (Caprele negre din masivul Retezat), Editura Krafft & Drotleff, Sibiu;

1933 -- Im Zauber der Karpathen. Fünfundfünfzig Jahre Waldwerk (Sub vraja Carpaților. Cincizeci și cinci de ani de vânătoare), Editura Paul Parey, Berlin;

1940 -- Siebzehn Jahre im rumänischen Hofjagddienst (Șaptesprezece ani în slujba Vânătorilor Regale din România), Editura F.C. Maye, München.

1942 -- Din Ardeal la Kilimandjaro - Vânători în Africa, 275 p., 77 fig., Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București.

2005 -- Caprele negre din masivul Retezat, Traducerea în limba română a cărții Hofjagddirektor Oberst August von Spiess: Die Wildkammern des Retezatmassivs als königliches Gemsgehege sein Tier- und Vogelleben, seine Geschichte und Jagd, 148 p., Traducere din limba germană de Walter Frank, Editura Hora, ISBN 973-8226-35-4

2015 -- Vânători de odinioară - Poveștile din spatele trofeelor, 280 p., Ediție îngrijită de Dr. Helga Stein, Traducere din limba germană de Adela Motoc, Editura Ho nterus, ISBN 976-606-8573-36-6

$$$

 COMOSICUS

Comosicus a fost un rege și mare preot al statului dac intracarpatic, urmaș direct al lui Deceneu, probabil în perioada cuprinsă între 44 î.Hr. - 28/29 d. Hr.. Unica referință pentru Comosicus e un pasaj într-una din scrierile istoricului roman Iordanes.

Sursă

Iordanes se referă la Burebista ca rege al Daciei, continuând cu menționarea marelui preot Deceneu ce i-a învățat pe daci astronomie și a cărui înțelepciune era venerată. Mai apoi menționează că „după ce Deceneu a murit, (dacii) l-au avut în aproape aceeași venerație pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale, și rege peste dânșii și mare preot, și judeca poporul ca judecător suprem. Iar când acesta a murit Coryllus [Scorilo] a urcat pe tron ca rege al goților [geților] și a domnit peste poporul său din Dacia vreme de patruzeci de ani“ (Iordanes; Getica; 73-74).

Interpretări

"Coryllus" se crede a fi identic cu Scorilo, dar în privința lui Comosicus nu există alte izvoare. Ambiguitatea textului lui Iordanes cu privire la statutul lui Deceneu în relația cu Burebista e posibil să derive din faptul că după asasinarea lui Burebista din anul 44 î.Hr., imperiul acestuia s-a destrămat, cu excepția unui nucleu în Munții Orăștiei, celelalte părți ale fostului imperiu dacic grupându-se în varii regate. Conceptul de preot-judecător ar putea releva existența unei unități trans-tribale.

Din moment ce Scorilo, succesorul lui Comosicus, pare să fi ajuns la putere cândva între anii 30 și 40, ascensiunea lui Comosicus imediat după moartea lui Burebista ar însemna o domnie imposibil de lungă. Alte izvoare sugerează că un alt conducător, Cotiso, reprezenta puterea dominantă în Dacia la sfârșitul secolului I î.Hr. Ioana A. Oltean susține că probabil Comosicus i-a succedat lui Cotiso în timpul campaniei lui Marcus Vinicius în Dacia (c.9 î.Hr.) și că ar fi domnit până în anul 29 d.Hr. Totodată, Comosicus e posibil să fi fost cel dintâi conducător dac ce a combinat poziția de preot cu cea de rege.

$$$

 7 decembrie 1960: S-a stins din viață pianista Clara Haskil.

Clara Haskil (7 ianuarie 1895, București – 7 decembrie 1960, région métropolitaine de Bruxelles, Valonia, Belgia) a fost o pianistă evreică româncă, renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic și apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă a lui Mozart din epocă, dar și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti. Unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul International de Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția poartă numele ei.

Născută în România într-o familie de evrei (de rit spaniol) români, este nevoită, în situația regimului fascist românesc, să se refugieze în 1940 în Franța de unde, din cauza persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată elvețiancă. Din cauza legilor discriminatorii ale României acelor vremuri, Clara Haskil - cu toate că era născută în România - nu a avut dreptul, ca și alți nenumărați evrei, la cetățenia română.

CARIERA

Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei. Avea talent nativ, învățând ușor după ureche. La vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României.

La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian cu Richard Robert. Face progrese rapide și în 1905 - la vârsta de 10 ani - dă primul ei recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. În același an se înscrie la Conservatorul din Paris, unde devine eleva renumitului pianist Alfred Cortot. Câștigă mai multe concursuri de interpretare dar, din nefericire, este silită să-și întrerupă activitatea pentru mai mulți ani, fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Abia în 1921 este în măsură să reapară în public ca solistă în recitaluri de pian sau concerte orchestrale, ori însoțind muzicieni prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaye, Dinu Lipatti. Intervine o nouă întrerupere de activitate datorită unei tumori a nervului optic, care a trebuit să fie operată. Refugiată în 1940 de teama nazismului, după numeroase peregrinări datorate persecuțiilor rasiale, în 1942 reușește să părăsească și Franța și să se stabilească în Elveția, la Vevey.

Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după Al Doilea Război Mondial, când Clara Haskil apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți ca Leopold Stokowski sau Thomas Beecham, Sergiu Celibidache sau în duo cu celebri instrumentiști. Datorită interpretării excepționale a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart este solicitată în repetate rânduri să participe la Festivalurile Muzicale din Salzburg, unde la 27 ianuarie 1956, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Când Clara se așeza la pian, "muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal" - Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca "însumarea perfecțiunii pe pământ", Wilhelm Backhaus a numit arta ei "cel mai frumos lucru de pe pământ", iar Tatyana Nikolayeva a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin a supranumit-o "Clara cea perfectă". Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: "în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill".

La 6 decembrie 1960, însoțită de sora ei Lili, sosită cu trenul la Bruxelles pentru un turneu de concerte, împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. În primele ore ale dimineții de 7 decembrie se stinge din viață, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormântată în mormântul familiei Haskil din Cimitirul Montparnasse din Paris.

ONORURI

La Vevey - Elveția, orașul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o și onorat-o și unde are loc „Concursul Internațional de Pian Clara Haskil”, o stradă îi poartă numele.

CONCURSUL INTERNAȚIONAL DE PIAN CLARA HASKIL

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil (în franceză : Le Concours International de Piano Clara Haskil) a fost fondat în anul 1963 în onoarea pianistei, la trei ani după deces, și are loc în anii fără soț la Vevey. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare. 

Concursul are loc cu sprijinul societății de radio elvețiene, „La Radio Suisse Romande-Espace 2”, fundației Nestlé pentru artă, etc. Concertul final este retransmis la radio și TV elvețiene în cadrul prestigosului „Festival International de Muzică și Artă Lirică Montreux-Vevey”.

În anul 1995 Marele Premiu a fost câștigat de pianista română Mihaela Ursuleasa.

La concursul din anul 2007, căștigat de pianista japoneză Hisako Kawamura, pe locul al II-lea s-a situat românca Alina Elena Bercu.

Manase Radnev și Ana Simon au scris piesa de teatru Clara si Dinu, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil si Dinu Lipatti.