vineri, 5 decembrie 2025

$$$

 In memoriam...

WOLFGANG AMADEUS MOZART


În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a stins pentru totdeauna… Avea numai 35 de ani și în scurta sa viață a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime.  

Născut la Salzburg, Wolfgang Amadeus Mozart a fost un unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Încă de mic copil, Mozart a dat dovada geniului său muzical. Sprijinit de tatăl său Leopold, violonist și el, Mozart își începe încă de la vârsta de 5 ani mai multe turnee prin orașe europene de prim rang, unde-și uluiește asistența cu interpretarea și compozițiile sale, primind aplauze și ovații inclusiv din partea familiei imperiale austriece. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Stabilit în Viena, care în acea epocă era capitala mondială a muzicii clasice, Mozart devine protejatul împăratului Iosif II, acesta numindu-l ”compozitor al curții imperiale". Compozitorul dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date și aplauzele publicului în extaz nu mai contenesc. În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele lucrări muzicale și trezește resentimente în rândurile concurenței. 

Sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv, pe fondul febrei reumatismale recurentă cu insuficiență renală. Ultima compoziție, pe care nu o termină, este Requiemul, lucrare ce s-a încercat a-i fi furată. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat, pentru că în 5 decembrie 1791 a murit și a fost înhumat în Viena.

Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

       Sursa- Decean Renata

$$$

 Povestea laptelui care ucidea copiii New York-ului — o narațiune despre lăcomie, suferință și adevărul scos la lumină


În mijlocul secolului al XIX-lea, New Yorkul pulsa de viață și de haos. Fabricile răsăreau în ritm grăbit, străzile forfoteau de imigranți ce sperau la o lume mai bună, iar orașul creștea atât de repede încât nimeni nu mai ținea pasul cu transformarea lui. În casele cele mai sărace însă, o tragedie se repeta cu o regularitate înfiorătoare: copiii mureau. Mii de bebeluși, an după an, se stingeau de boli pe care doctorii le botezau cu nume complicate, dar pe care nu le puteau explica. Nimeni nu bănuia că ucigașul se afla chiar în biberoanele pe care mamele le încălzeau cu speranță.


Laptele devenise o necesitate. Fără refrigerare, fără drumuri rapide și fără mijloace moderne de transport, laptele proaspăt de la fermele rurale ajungea greu în oraș și adesea se strica înainte de a fi vândut. Pentru cei bogați, existau soluții. Dar pentru săraci? Pentru mamele epuizate, nevoite să se întoarcă în fabrici? Pentru copiii înțărcați prea devreme? Laptele ieftin era singura lor salvare.


Iar acolo unde nevoia este mare, mereu se găsește cineva gata să profite.


Whiskey-ul curgea în distileriile din Manhattan și Brooklyn, iar odată cu el curgea și tone de mizerie: resturi fierbinți, fermentate, fără valoare nutritivă. Cineva a avut ideea să hrănească vacile cu aceste resturi. A fost suficient. În curând, distileriile își construiau grajduri uriașe, unde sute, uneori mii de vaci trăiau înghesuite, legate la cap ca să nu se poată mișca, hrănite cu acel terci fierbinte care le ardea gura, le putrezea dinții și le sfârșea viața în doar câteva luni.


Când vaca nu mai putea sta în picioare, era ridicată în hamuri și mulsă până la ultima picătură.


Lichidul care curgea din ugerul acestor animale bolnave nu era lapte, ci o apă albicioasă, subțire, bolnavă — un amestec de secreții, infecții și hrană stricată. Dar comercianții nu se temeau de adevăr. Îl ascundeau sub straturi: ghips și cretă pentru culoare, făină pentru consistență, melasă pentru aparență. Apoi încă o minciună, de data aceasta scrisă cu litere mari pe căruțe: „Laptele cel mai pur”, „Laptele de țară”.


Părinții cumpărau încrederea la măsură. Copiii lor cumpărau moartea.


Ani la rând, nimeni nu a ascultat avertismentele. Medicii observau doar că pruncii de la oraș mureau, iar cei de la sate trăiau. Reformatorii sociali strigau în vânt. Politicienii, legați prin interese murdare de distilerii, închideau ochii.


Apoi, în 1858, un bărbat a primit o sticlă de lapte la ușa sa. Frank Leslie, editor de ziar, a gustat din el și a simțit că ceva e în neregulă. A trimis proba la analiză, și rezultatul l-a îngrozit: nu era lapte — era o otravă albă.


Leslie și echipa lui au pornit o investigație ce avea să zguduie orașul. Reporterii au pătruns în grajduri, au văzut cu ochii lor animalele mutilate, aproape moarte, au simțit mirosul de putrefacție și au desenat tot ce au găsit. Ilustrațiile publicate în ziarul său au tras perdeaua de pe o crimă colectivă: copiii New Yorkului mureau nu din întâmplare, ci pentru că unii oameni își îngrășau buzunarele chiar cu prețul acelor vieți fragile.


Cetățenii s-au revoltat. Mamele au strigat pe străzi. Medicii au scris scrisori furioase. Distileriile au fost atacate. Politicienii au încercat să acopere adevărul, să curețe grajdurile pentru inspecții anunțate, să nege evidența. Dar Leslie nu s-a oprit. A desenat corupția, a numit vinovații, i-a expus fără teamă.


Sub presiunea publică, statul New York a fost obligat să adopte primele legi de protecție alimentară din America. A fost începutul unei revoluții în siguranța alimentară. Pasteurizarea, etichetarea corectă, testarea laptelui, toate au venit mai târziu, construite pe mormintele a mii de copii pierduți.


Povestea laptelui fals din New York nu este doar o lecție despre trecut. Este o amintire despre cât de ușor pot minciunile să devină obișnuință, despre cât de periculoasă este lăcomia atunci când nu este controlată și despre cât de mult poate schimba lumea un singur om care refuză să tacă.


Frank Leslie a întrebat: „Știți ce lapte beți?”

Răspunsul de atunci a fost devastator.

Dar întrebarea lui a salvat milioane de vieți care aveau să vină după.


Morala:

Când lăcomia devine mai importantă decât viața, cei nevinovați plătesc cel mai scump preț. Adevărul are însă puterea de a răsturna sisteme corupte, atunci când există oameni care refuză să tacă și au curajul să privească nedreptatea în față. Protejarea celor vulnerabili nu este un act de caritate, ci o datorie pe care societatea și instituțiile trebuie să și-o asume fără ezitare.


#IstorieAdevarata #LectiiDeViata #SigurantaAlimentara #FrankLeslie #CopiiiNewYorkului #CoruptieSiAdevar #MoraladeViata #NiciodataDinNou

     Asmarandi Alexandra

$$$

 

Un divorț pe care nu a reușit să-l depășească. Destinul lui Joe Dassin


Joe Dassin a murit în urma unui infarct masiv pe 20 august 1980, stingându-se înainte de a împlini 42 de ani. A fost al treilea atac de cord din acea vară.


Nu visa să devină muzician


Când Joe Dassin a învățat să cânte la chitară, absolvise deja studii solide la Universitatea din Michigan și nu intenționa deloc să-și lege viața de muzică. Așa s-a întâmplat: crescut într-o familie înstărită, a căutat încă din copilărie moduri de a câștiga bani.


Iar micile recitaluri cu chitara prin cluburile studențești îi aduceau cincizeci de dolari în weekend — o sumă deloc neglijabilă pentru un student. Obișnuința de a duce totul la perfecțiune l-a împins să continue studiul muzicii. America sfârșitului de deceniu cincizeci era cuprinsă de febra rock-and-roll-ului — un stil care nu-i era pe plac. De aceea Joe s-a urcat pe o navă spre Europa și acolo a pornit din nou de la zero.


O casetă drept dar


La un an dupa mutare, Joe Dassin s-a îndrăgostit. La premiera filmului „It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World” a cunoscut-o pe actrița grecoaică Mariz Massiera. În acea perioadă, locul muzicii în inima lui fusese luat de cinematografie — Dassin lucra ca asistent de regie, însă pentru Mariz s-a întors, pentru o vreme, la vechea pasiune.


Dornic să o impresioneze, a înregistrat o casetă amatoricească cu melodii interpretate de el. Mariz, deja fermecată de farmecul lui, parcă a descoperit pentru prima oară timbrul catifelat al bărbatului iubit — și a înțeles că vrea să-și lege viața de viitoarea stea.


Dassin însuși nu râvnea la faimă. Da, îi plăcea să cânte, dar nu mai mult — încă din copilărie fusese un introvert modest, ce nu avea nevoie de admirația mulțimilor. Dar Mariz își asumase deja misiunea.


Caseta respectivă a dus-o la o casă de discuri, dorind mai apoi să-i ofere o plachetă unică drept cadou. Doar că angajații studioului s-au arătat interesați de tânărul interpret și i-au propus să înregistreze un album adevărat — propunere pe care Dassin a respins-o categoric.


Mariz l-a convins luni în șir până când, în cele din urmă, a cedat. Prima experiență nu a fost una încununată de succes: deși câteva posturi de radio au introdus piesele în rotație, acestea nu au devenit populare. Dar Dassin intrase deja în joc. A înregistrat cântec după cântec, album după album, până când Les Champs-Élysées l-a făcut celebru.


Prima căsătorie


Mariz, devotata lui parteneră, îi dăduse nu o dată de înțeles că așteaptă o cerere în căsătorie, înainte ca Joe să-i pună în cele din urmă inelul pe deget. La petrecerea de nuntă, Dassin s-a îmbătat într-un restaurant slav din Paris — pesemne în cinstea bunicului care emigrase cândva în America. Însă viața de familie a decurs liniștit. Mariz nu era doar soție, ci și prieten, psiholog și purtătorul de cuvânt al lui Dassin. Împreună formau o echipă excelentă.


Relația lor s-a zdruncinat după o tragedie. Pe 12 septembrie 1973, Mariz a născut un băiat, Joshua. Copilul a venit pe lume prematur și a murit după cinci zile. Cântărețul s-a cufundat într-o depresie profundă, din care munca l-a smuls cu greu. De Mariz se îndepărta tot mai mult și, în cele din urmă, amândoi au început vieți noi — departe unul de celălalt.


Christine


Există două versiuni ale felului în care s-au cunoscut. Potrivit celei mai probabile, Joe Dassin și Christine Delvaux au zburat cu același avion, de la Geneva spre Courchevel — însă artistul prefera o altă variantă. Într-o zi, la Rouen, intrase într-un atelier foto pentru a developa un film, iar la tejghea se afla Christine. Dragoste la prima vedere — așa a fost. „Christine, ce vânt te-a adus la Rouen?”, o întrebau cunoscuții, iar ea se mărginea să zâmbească.


„Joe era poet, romantic, un visător. Povestea noastră de dragoste i se părea prea banală. Ne-a inventat alta, asemenea unei povești fermecate sau a unui roman pentru femei. Un prinț frumos îndrăgostit de o păstoriță!”, a scris Delvaux mai târziu în memoriile sale.


De această dată nu a mai amânat nunta. O sărbătoare restrânsă în sudul Franței, ridicarea unui cămin familial, sarcina lui Christine și nașterea fiului lor, Jonathan — în aparență, totul părea perfect. În realitate însă, viața lui Dassin nu semăna deloc cu un basm.


Joe avusese întotdeauna probleme cardiace, iar ritmul epuizant al concertelor și sesiunilor de studio nu făcea decât să-i agraveze starea. Când fiul lor împlinise șase luni, Dassin era aproape gata să ceară divorțul, însă atunci Christine a anunțat că este din nou însărcinată.


Cu o licărire de speranță că nașterea celui de-al doilea copil o va schimba, Dassin a amânat ruptura. Însă după venirea pe lume a lui Julien, Delvaux a revenit la vechile obiceiuri — și a sfârșit prin a-și pierde soțul și copiii.


Ținând cont de comportamentul mamei, instanța a luat o decizie fără precedent pentru acele vremuri — a acordat tatălui custodia deplină asupra băieților.


Ultima vacanță


Pe 18 iulie 1980, Joe Dassin s-a simțit rău chiar în timpul unui concert. Medicii au diagnosticat infarct miocardic și l-au trimis la un repaus forțat. În avionul spre Tahiti, a suferit al doilea atac — însă doctorii au reușit din nou să-i repornească inima.


Alături îi erau mama, prietenii, cei doi fii — toți cei pe care îi iubea și cărora, din pricina muncii, le dăruise atât de puțin din timpul său. Dassin spera ca această vacanță impusă să repare nedreptatea și să-i redea puterile.


În seara de 20 august, întreaga companie lua cina la restaurant. Joe povestea ceva, când, deodată, s-a oprit și s-a albit la față. De această dată medicii au fost neputincioși: Dassin a murit, stingându-se înainte de a împlini 42 de ani.


A fost înmormântat în parcela familială a cimitirului evreiesc din Hollywood. Cântărețul a rămas un introvert chiar și după moarte: mormântul lui Joe Dassin este închis vizitatorilor, departe de milioanele de admiratori.


Autor: Anna Stepțiura


❗️Materialul se sprijină pe surse biografice deschise și pe memoriile apropiaților lui Joe Dassin. Unele episoade pot avea un caracter subiectiv. Textul nu urmărește să judece sau să discrediteze vreo persoană, servind exclusiv drept prezentare istorico-biografică.

     Marcus de seară

$$$

 AREA 51


Zona 51 este sinonimă cu povești despre OZN-uri, mușamalizări guvernamentale și potențială testare a tehnologiei extraterestre.


Zona 51 este o instalație militară ultrasecretică din sudul Nevadei, care a fost mult timp subiectul speculațiilor, secretului și poveștilor despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN) și tehnologie extraterestră.


Situată în deșertul îndepărtat de lângă Groom Lake, Zona 51 a devenit faimoasă pentru teoriile conspirației care sugerează că ar adăposti nave spațiale extraterestre și ar efectua experimente departe de ochii publicului. Deși aceste teorii au captivat imaginația publicului și a culturii pop timp de decenii, adevăratul scop al Zonei 51 este probabil mai practic - deși încă învăluit în mister.


Zona 51 face parte din Poligonul de Testare și Antrenament din Nevada, situat la aproximativ 200 de kilometri nord-vest de Las Vegas. Baza a fost înființată în 1955, inițial pentru a sprijini dezvoltarea avionului spion Lockheed U-2 și de atunci a găzduit teste ale mai multor aeronave clasificate.


Numele „Zona 51” provine de la denumirea sa de pe hărțile Comisiei pentru Energie Atomică . A fost denumită și „Paradise Ranch” pentru a atrage lucrători, într-o încercare a companiei aerospațiale Lockheed (acum Lockheed Martin) de a atrage angajați la bază.


Astăzi, baza și complexul mai larg al poligonului de testare și antrenament Nevada fac parte din Nevada National Security Site (NNSS), CIA denumindu-l Groom Lake and Homey Airport. Imaginile din satelit ale bazei, cândva restricționate, sunt disponibile pe platforme precum Google Maps din 2018.


Deși este menționat pe scară largă, termenul „Zona 51” este rareori folosit în documentația oficială. Potrivit lui Benjamin Radford, scriitor științific și sceptic în privința OZN-urilor, este în mare parte o invenție a mass-media și a teoreticienilor conspirației.


„Baza în sine este destul de mică, dar zona restricționată din jurul ei este de peste 90.000 de acri [36.000 de hectare] — parțial pentru a evita privirile curioși și parțial pentru că trebuie să testeze aeronave clasificate”, a declarat Radford pentru Space.com . „În mare parte, teoreticienii conspirației și mass-media o numesc Zona 51. Pentru guvernul SUA, este pur și simplu Poligonul de Testare și Antrenament din Nevada, parte a Bazei Forțelor Aeriene Edwards.”


Ce se află în Zona 51 și la ce este folosită?


Zona 51 a servit drept teren de dezvoltare și testare pentru unele dintre cele mai avansate și secrete aeronave din istoria SUA. Pe lângă U-2, au fost testate aici aeronave precum SR-71 Blackbird, A-12 Archangel și avioanele de vânătoare stealth F-117 Nighthawk.


În 2013, CIA a declasificat documentele care recunosc existența Zonei 51, în special în legătură cu programul U-2. Aceste dosare au fost obținute de Arhivele Naționale de Securitate prin intermediul unei solicitări în temeiul Legii privind libertatea informației.


Deși misiunea principală a bazei este probabil testarea tehnologiei militare clasificate, asocierea sa cu OZN-urile și extratereștrii persistă, în parte datorită atmosferei sale misterioase și securității stricte.


Este Zona 51 conectată la OZN-uri și extratereștri?


Da — cel puțin în imaginația publică. Testarea aeronavelor militare noi și clasificate este probabil principalul motiv pentru asocierea dintre Zona 51 și OZN-uri . Este important de menționat că termenul „ OZN ” se referă la orice obiect zburător neidentificat, nu în mod specific la nave spațiale extraterestre, în ciuda prezentării sale comune în cultura pop.


„Este adevărat că uneori se pot observa lumini și aeronave ciudate în zonă, așa că este un salt evident către OZN-uri, dar, desigur, aeronavele noi ar putea arăta identic”, a explicat Radford. „Premisa de bază, eronată, din spatele mitologiei Zonei 51 se poate reduce la următoarea: guvernul nu va dezvălui ce se întâmplă acolo, așa că trebuie să fie ceva ultra-super-uimitor de secret.”


Ceea ce numim Zona 51, a adăugat el, este doar una dintre numeroasele baze militare, laboratoare naționale și centre de cercetare științifică guvernamentale din întreaga țară care se ocupă de informații clasificate — chiar și de tip Strict Secret — și unde lucrătorii și vizitatorii au nevoie de autorizații de securitate.


„Nu există niciun motiv să credem că se întâmplă ceva legat de OZN-uri”, a spus Radford.


Pe lângă observările unor nave stranii, mitologia Zonei 51 a fost impusă în 1989, când un bărbat pe nume Robert Lazar a susținut că lucra la tehnologie extraterestră în interiorul bazei.


Lazar i-a spus reporterului de televiziune din Las Vegas, George Knapp, că a văzut fotografii de autopsie ale extratereștrilor din Zona 51 și că guvernul SUA a folosit instalația pentru a examina nave spațiale extraterestre recuperate. Lazar însuși a fost discreditat, dar afirmațiile sale au dus la numeroase teorii ale conspirației guvernamentale, majoritatea implicând viață extraterestră .


„O mare parte din legendă a fost alimentată de impostori precum Robert Lazar, care a apărut în anii 1980 povestind posturilor de televiziune că a lucrat acolo și a văzut direct corpuri extraterestre și farfurii zburătoare prăbușite”, își amintește Radford. „A atras multă atenție, dar ulterior s-a dezvăluit că și-a inventat nu doar angajarea la Nellis [Baza Forțelor Aeriene din sudul Nevadei], ci și întregul său trecut. Aproape nimic din ceea ce a spus nu era adevărat.”


Lazar pusese însă lucrurile în mișcare. Indiferent cât de eronate erau zvonurile despre tehnologia extraterestră și Zona 51, legătura era cimentată în conștiința publică și în cultura pop.


Legat de: OZN-uri și UAP-uri: Istorie, observări și mistere


De ce este Zona 51 atât de secretă?


Secretul Zonei 51 provine din motive de securitate națională. Rămâne o Zonă de Operațiuni Militare, ceea ce înseamnă că fotografierea, supravegherea sau accesul neautorizat sunt strict interzise.


Potrivit lui Radford, baza este dotată cu senzori de mișcare îngropați, patrule și camere de supraveghere video. Semnele avertizează că forța letală este autorizată. Baza în sine nu este împrejmuită, dar granițele sale sunt marcate cu semne de avertizare clare și stâlpi portocalii.


„Nu este vorba doar de a-i ține ascunși pe extratereștri - este vorba de menținerea secretului operațional pentru apărarea națională”, a spus Radford.


Analiștii în domeniul securității sugerează că nevoia de secretizare se referă la protejarea proiectelor aviatice de ultimă generație, a testării dronelor, a sistemelor de evitare a traficului radar și, eventual, a programelor de zbor hipersonic.


Cum este protejată Zona 51?


Zona 51 este protejată de o infrastructură de securitate intensă:


-Zonă de interdicție aeriană: Aeronavelor civile le este interzis să zboare deasupra bazei

-Drumuri cu acces restricționat: Accesul este permis doar personalului autorizat.

-Tehnologie de supraveghere: Include radar, camere și senzori de mișcare

-Prezența militară: Forțele de securitate patrulează zona și pot reține intrușii.

Încălcarea acestor limite poate duce la amenzi, arestări sau chiar mai rău. Sistemul de securitate al bazei este comparabil cu cel al altor instalații de apărare sensibile din întreaga lume.


Cum se leagă Zona 51 de eforturile moderne de dezvăluire a OZN-urilor?


În ultimii ani, guvernul SUA a luat măsuri fără precedent în divulgarea informațiilor despre fenomenele aeriene neidentificate (UAP). În 2021, Biroul Directorului de Informații Naționale (ODNI) a publicat un raport care recunoaște 144 de observări de UAP de către personal militar - multe dintre acestea rămânând inexplicabile.


Zona 51 nu este menționată în raport, dar interesul publicului față de UAP-uri a reaprins curiozitatea cu privire la bază și la posibila sa implicare.


Cum se compară Zona 51 cu alte baze militare secrete?Ă


Deși Zona 51 este cea mai faimoasă, nu este singura bază americană care se ocupă de tehnologie clasificată:


-Baza Forțelor Aeriene Wright-Patterson (Ohio): Se presupune că a primit epava incidentului de la Roswell.

-Poligonul de testare Dugway (Utah): Uneori numit „Zona 52” de testare biologică și chimică.

-Poligonul de testare Tonopah (Nevada): De asemenea, face parte din Situl Național de Securitate al statului Nevada. Vasta zonă de teren plat este ideală pentru operațiuni cu rachete și aeronave de mare viteză și la joasă altitudine.

Toate aceste locații sunt învăluite în secret, dar niciuna nu are aceeași mistică culturală ca Zona 51.


Zona 51 în cultura pop


Pe lângă numeroase documentare despre Lazar și legătura cu OZN-urile din Zona 51, baza a devenit un loc popular în filme și seriale TV fictive.


Una dintre cele mai notabile interpretări ale Zonei 51 este cea din blockbusterul din 1996 „ Ziua Independenței ”, cu Will Smith în rol principal. Regizat de Roland Emmerich, acest film a încasat peste 817 milioane de dolari în întreaga lume și prezintă baza ca o locație esențială în lupta umanității împotriva unei invazii extraterestre.


Pe micul ecran, Zona 51 a găzduit un prizonier special într-un episod din 2011 al serialului „ Doctor Who ”. Doctorul, care călătorește în timp, a fost ținut captiv la bază în timpul episodului „Ziua Lunii” din sezonul al șaselea.


Având în vedere faptul că este un serial bazat pe extratereștri, teorii ale conspirației și mușamalizări guvernamentale, nu e de mirare că Zona 51 a ajuns în cele din urmă în „Dosarele X”. În episodul din sezonul șase din 1998, intitulat „Dreamland” - un nume timpuriu dat bazei - Mulder și Scully sunt martori la zborul unei nave misterioase la instalație.


Iar Zona 51 a devenit parte a Universului Cinematografic Marvel în sezonul șapte din „Agents of Shield”, apărând în două episoade ale serialului și fiind menționată într-un al treilea. Baza a fost menționată și de publicația The Daily Bugle a antagonistului Spider-Man, J. Jonah Jameson, într-o serie de videoclipuri, ca parte a marketingului viral pentru filmul „Spider-Man: No Way Home” la sfârșitul anului 2021.


Mișcarea din Zona Furtunii 51


În 2019, ceea ce a început ca o farsă pe rețelele de socializare aproape a scăpat de sub control când 3,5 milioane de oameni și-au exprimat interesul de a participa la un eveniment organizat de Matty Roberts, în vârstă de 20 de ani, un student din Bakersfield, California.


Numele evenimentului ironic de pe Facebook a fost „Zona de furtună 51, nu ne pot opri pe toți” și, așa cum sugerează și numele, presupusul plan era de a ataca baza în număr suficient de mare pentru a copleși securitatea . Scopul era de a descoperi presupuse secrete, cum ar fi tehnologia extraterestră și cercetările secrete.


În final, aproximativ 6.000 de persoane au ajuns la evenimentul estival discret și au participat la activități precum aruncarea securii și consumul de bere Bud Light în ediție limitată, cu tematică extraterestră. Cu toate acestea, securitatea luminii din Zona 51 nu a fost pusă la încercare.


„A început ca o glumă, dar unii oameni au luat-o în serios și au început să plănuiască să... ei bine, nu e clar ce anume, dar să stea lângă intrare și să se distreze”, a spus Radford. „Micul oraș Rachel se pregătea pentru mulțimi uriașe și un festival de muzică care nu a avut loc niciodată.”


„A fost un fiasco uriaș, un Festival Fyre la scară mai mică pentru publicul extraterestru”, a spus el.


Resurse suplimentare


Explorează istoria programului avionului spion U-2 cu Muzeul Aerian Lyon . Citește mai multe despre Bob Lazar, impostorul cu OZN-uri, cu How Stuff Works . Descoperă numeroasele referințe la cultura pop din Zona 51 în acest videoclip YouTube de la KTNV Channel 13 Las Vegas .


Surse:


Informații rapide despre Zona 51 , CNN , [2021].

Zona 51, Military.com .

$$$

 ECATERINA TRODOROIU


Toamna se numără bobocii și pentru cine-i are, se numără și banii. Iar din această toamnă o să asiști la o premieră: Pentru prima dată în istoria României, chipul unei femei va apărea pe o bancnotă. Banca Națională a României a anunțat că va pune în circulație o bancnotă cu valoarea de 20 de lei, care va avea imprimat chipul Ecaterinei Teodoroiu.


Inițiativa nu e una nouă, ci datează încă din 2012, când peste șapte mii de bucureșteni au semnat o petiție care avea ca scop desemnarea primei personalități feminine pentru această cauză. În 2018 s-a lansat o altă petiție – Femei pe Bancnote, care-i transmitea lui Mugur Isărescu că a venit momentul să avem o femeie pe o bancnotă aflată în circulație. Când ești într-o funcție de 30 de ani, timpul e relativ, așa că Mugur Isărescu s-a grăbit încet și abia în toamna acestui an vom putea avea în portofel bancnote care să aibă chipul unei femei.


O profesoară i-a dat numele după care o știm cu toții


Cătălina Vasile Toderoiu, căci așa o cheamă de fapt pe eroina noastră, s-a născut pe 15 ianuarie 1894 în comuna Vădeni din Gorj, într-o familie de agricultori. A mai avut cinci frați și două surori. A urmat școala primară din satul natal, după care a continuat între 1905-1909 la Școala Româno-Germană din Târgu Jiu. E interesant că prima însemnare a acesteia cu numele de Ecaterina Teodoroiu, după care o știm cu toții, a făcut-o profesoara sa din școala natală, care a menționat-o astfel în catalogul școlar.


Viața i s-a schimbat după ce a ales să-și continue studiile la un gimnaziu-pension din București. Spera că acolo o să obțină instruirea necesară pentru a deveni profesoară. Mânată de spiritul de aventură încă de atunci, s-a înscris într-o organizație de cercetași numită Păstorul Bucur. În vara anului 1914, revine la Târgu Jiu și activează în cadrul cohortei de cercetași Domnul Tudor.


Dar iată că războiul pune stăpânire pe Europa, iar România e presată în 1916 să intre în conflict de partea Antantei după ce a reușit timp de doi ani să rămână un stat neutru,. Din iunie 1916 și până la decretarea mobilizării generale din luna august, Ecaterina Teodoroiu a rămas la Târgu Jiu să îngrijească cercetașii din această cohortă, grație unor cursuri de infirmieră urmate la București.


Ecaterina Teodoroiu devine un exemplu de eroism


Războiul escaladează rapid, iar la 22 de ani începe să activeze ca infirmieră, iar toți frații ei să activeze în companii de soldați sau cercetași. Pe 14 octombrie 1916, Ecaterina ia parte pentru prima dată la o confruntare, când alături de populația civilă, o companie de soldați și cercetași se luptă la Podul Jiului. Astfel au reușit să contracareze atacul unei companii inamice în timpul primei ofensive germane peste Munții Gorjului.


Probabil că asta o să-ți sune familiar, dar conflictul prinde țara nepregătită atât din punct de vedere logistic, cât și tehnologic, astfel că pierderile omenești sunt mari, iar până la sfârșitul anului, patru din cei cinci frați ai Ecaterinei sunt uciși pe front. Cu tatăl luat prizonier de germani și cu patru frați uciși pe câmpul de luptă, Ecaterina Teodoroiu decide că rolul de infirmieră nu e suficient pentru a apăra cauza națională.


Căpitanul Liviu Teiușanu redă astfel întâlnirea cu eroina: „În ziua de 16 octombrie 1916 dimineața, am întâlnit în drum pe domnișoara Teodoroiu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea și punerea baionetei. Întrebând-o ce voiește cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-și scape mama. De aici înainte cercetașa Teodoroiu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldați cu care a îndurat toate greutățile și de care nu s-a despărțit niciun moment chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta.”


Din păcate, ultimul frate al Ecaterinei moare pe front. Din acest punct se dedică total idealurilor naționale și dorinței de a-și răzbuna frații căzuți în luptă. E detașată în compania a opta în apropierea orașului Târgu Jiu, care e depășită numeric și înconjurată de inamic. Somați de trupele germane să depună armele, Ecaterina e cea care răspunde în limba germană că se vor preda. Însă înainte de a lăsa arma jos trage într-un superior german, iar asta creează o derută generală în care ea, comandantul companiei și minimum 15 soldați români reușesc să scape. A fost doar primul dintr-un șir de fapte care au transformat-o pe Ecaterina Teodoroiu într-un simbol al luptei de rezistență românească din Primul Război Mondial.


Avansul trupelor germane în drumul lor către București o găsește din nou într-o confruntare în care efectivele române sunt total depășite. Întregul grup român este luat prizonier, dar nu pentru mult timp, pentru că Ecaterina Teodoroiu scoate o armă cu care împușcă o santinelă germană. Tot așa, asta îi derutează pe inamici și reușesc să scape.


Episodul e relatat într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, care e păstrată în fondul de manuscrise al Muzeului Militar Național Regele Ferdinand: „În urma unei surprinderi din partea inamicului și a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puțin după aceea am scos neobservată de nimeni un revolver din sân și am împușcat santinela și fiind noapte am fugit. Cu mine au fugit și alții de-ai noștri.”


Ecaterina Teodoroiu e împușcată de două ori în picior. După ce ajunge în siguranță în sânul armatei, refuză internarea și solicită reîntoarcerea pe front, unde va lupta cu un bandaj sumar care să-i protejeze rănile.


Forțele române nu înregistrau succese, iar armatele germane înaintau în ritm susținut spre București. La Bărbătești, e rănită de un obuz care îi fracturează tibia și coapsa stângă. E internată pentru îngrijiri medicale, iar în timpul retragerii armatei, se află tot timpul sub îngrijire medicală.


Nu s-a despărțit niciodată de armă


Istoricul Gabriel Sarcină relatează că Ecaterina Teodoroiu nu s-a despărțit de arma de pe câmpul de luptă nici în perioada de convalescență. Se pare că la un moment dat un ostaș i-a cerut să renunțe la armă, care ar fi fost înainte a fratelui Nicolae, dar s-a lovit de un refuz categoric: „Asta niciodată! Poate după moartea mea. Cu ea am venit de pe plaiurile mele gorjene unde am început luptele și cu ea voi să mor, nu aici printre răniți, ci colo în fața inamicului. E cea mai dreaptă răsplată ce mi se poate da.”


Ecaterina Teodoroiu a intrat și în atenția Casei Regale și însăși Regina Maria a avut câteva întrevederi cu ea, vizitând-o în perioada în care a fost internată la spitalul Regele Ferdinand din Iași. Primea din partea reginei patru sute de lei pe lună și potrivit mărturiilor vremii, banii erau folosiți pentru îmbunătățirea traiului colegilor de luptă. Tot regina Maria îi conferă gradul de sublocotenent onorific.


La 23 ianuarie 1917, Ecaterina se alătură Regimentului 34/59 din postura de comandant de pluton în compania a 7-a, condusă de un sublocotenent pe care l-a cunoscut în perioada în care era în spital.


La începutul lunii august, Ecaterina Teodoroiu pleacă împreună cu soldații români într-un marș până la pozițiile din tranșeele de pe Dealul Secului. În seara de 22 august, forțele române sunt atacate și surprinse cu garda jos de Regimentul 40 german. În timp ce trupele române încearcă să se retragă, sublocotenenta Teodoroiu e lovită de două gloanțe în cap și moare în luptă. Alte versiuni susțin că gloanțele i-au lovit de fapt pieptul.


A fost înhumată în zonă cu paradă militară pe 23 august 1917, alături de un alt căpitan al armatei române. Patru ani mai târziu, osemintele sale au fost mutate într-un mausoleu din centrul orașului Târgu Jiu. Așa a căpătat statutul de eroină a României Mari.


Ecaterina Teodoroiu e poate cel mai cunoscut erou de război al țării noastre, așa că e perfect de înțeles decizia BNR. Prin zonă, doar ucrainenii și turcii au o chipul unei femei pe bancnotă. Ucrainenii, din 2001, au tipărit chipul unei poete, Lesya Ukrainka, iar turcii, din 2009, chipul unei eseiste și activiste, Fatma Aliye Topuz. Mai bine mai târziu decât niciodată.

$$$#

 CURIOZITĂȚI DESPRE EMIL CIORAN


Când vine vorba despre Emil Cioran, părerile sunt împărțite. Unii, mulți, îl privește un geniu al filosofiei moderne, al zic că e doar un scriitor nihilist și nimic mai mult. O parte minoră a publicului a auzit de doar pentru că era mereu răspunsul corect pe Triviador. Ca om era înclinat spre excesul de alcool , iar ca ideologie sa aplecat considerabil spre extrema dreaptă – legionarism și chiar fan al lui Adolf Hitler . Deși ai spune că ideile extremiste n-ar putea să prindă la cineva mai educat, istoria vă arată că au fost destui intelectuali români care să îmbrățișeze antisemitismul și ultranaționalismul legionarilor. Unul dintre cei mai înflăcărați a fost chiar Emil Cioran. Apoi sa dezis de asta, ba chiar si-a eliminat din cartea parerile.


Viața lui Emil Cioran a început pe 8 aprilie 1911, în localitatea Rășinari din Sibiu. Se încheie în iunie 1995 (84 de ani) la Paris. Așa cum nașterea și moartea s-au împărțit între România și Franța, așa sa întins și viața lui. Cei mai mulți îl știu prin titlurile cărților sale, excepționale în sine: „Pe culmile disperării” (1934, România), „Schimbarea la față a României” (1936) – și destul de controversată din cauza laudelor la adresa extremei drepte, „Lacrimi și Sfinți” (1937), „Tratat de descompunere” (1937), „Tratat de descompunere” (1937), „Tratat de descompunere” (1973, Franța). 


În vremea lui, admirația pentru extrema dreaptă era des întâlnită în rândul scriitorilor. Dar nu eo scuză și nu toți au fost fani.


Mircea Eliade și Emil Cioran erau două dintre figurile proeminente ale curentului. 

Totodată, alții, ca Eugen Ionescu , au zis pas. Despre afinități fasciste ale lui Cioran eo întreagă poveste care nu-i discutată la școală. Și începe de la alți scriitori de dinaintea lui. Chiar înainte de Al Doilea Război Mondial, societatea românească nu ducea lipsă de ură și o anume frică față de evrei. În acest sens poate fi amintit Mihai Eminescu care considera că „evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că el nu muncește. […] El e veșnic consumator, niciodată producător” după cum a scris într-un articol din ziarul Timpul .


Ura față de evrei venea și pe fondul educației economice diferite a acestora față de români. În timp ce evreul era, în general, investitor și antreprenor, românul era mai degrabă înclinat și învățat să se ocupe de muncă pământului și să rămână în bula lui. La fel ca astăzi, manipularea și propaganda joacă și au jucat un rol important în viețile noastre. Dacă azi avem despre Bill Gates care-ți implantează un cip dacă te vaccinezi, în perioada interbelică se vorbea la tot pasul despre problema evreilor care vor să conducă lumea.


Dacă ai un pic de antrenament, poți da seama rapid care sunt site-urile care-ți bagă pe gât conspira și știri false. Acum o sută de ani nu era aproape ușor să faci fact checking, așa că, în perioada neagră a legionarismului, ziare ca Buna Vestire , Cuvântul și Axa se vindeau ca pâinea caldă. 


Când a publicat „Schimbarea la față a României”, Emil Cioran avea aproape 25 de ani și trăia în haosul a ceea ce era România, Europa și lumea de după Primul Război Mondial și în plină criză economică. Pentru el și cartea asupra căreia a revenit după Revoluție ca să scoată din ea capitole care nu-și mai păreau reprezentativ. 


Un indicator pentru ce gândea Cioran la aceea vreme poate fi văzut în ziarul Vremea . Pe 15 iulie 1934 scria într-un articol: „Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi impună o simpatie și o admirație mai mare decât Hitler.” Iar când am apărut cartea, pe lângă tot felul de deliruri naționaliste, era și un capitol profund antisemit. Mircea Eliade a considerat acel capitol „admirabil”.


Legionarii sau „cămășile verzi” au început ca o mișcare studențească ultranaționalistă antisemită, anticomunistă și cu un caracter mistic-religios pe stilul mișcării naziste din Germania. La baza ei au stat miturile și propaganda antisemită și antiromă, dar și mișcări și discursuri populiste ultranaționaliste. După cum poți să vezi și astăzi la partide ca AUR , astfel de discursuri de un populism obosit prind oamenii indiferent de perioada istorică în care te afli.


Simpatia lui Cioran pentru mișcarea legionară nu la împins să devină membru al acesteia. Totuși, a mai avut un derapaj odată cu asasinarea lui Nicolae Iorga, din 1940. Atunci, a citit în public o poezie proprie de laudă la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu – ce trebuie să știi și că a comparat, în cel mai penal mod cu putință, România de dinaintea nașterii lui Codreanu cu Sahara. Deși în următorii ani sa dezis de credințele acelea, inclusiv odată cu prefața cărții reeditate după Revoluție, a negat în continuare participarea României la Holocaust . Acum e mai evident ca niciodată că era, ca primele sale credințe, sau eroare. 


„Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de Al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care nu defăimează în legătură cu acest subiect. înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare”, ia spus el lui Ion Deaconescu într-o conversație la Paris în 1988. 


Despre ce-a scris în „Schimbarea la față a României”, în 1990, Cioran a spus următoarea: „Am scris aceste divagări în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu. isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim câteva pagini pretențioase și stupide are dreptul so modifice.” Ar reveni și asupra a ce a zis în '88 Pozibil, nu vom ști vreodată. 


Ziceam mai sus de Franța, dar primul contact al lui Cioran cu lumea exterioară a fost cu Germania. În 1933, a obținut o bursă a Fundației Humboldt care ia permis să continue studiile de filosofie la Berlin, unde a avut contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages. Înainte de această călătorie, ca bun cunoscător al limbii germane, am studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. România ia mai fost din nou „acasă” din 1936, când a devenit, timp de un an, profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. Na fost însă atras de această latură pedagogică. De altfel, Cioran le spunea elevilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.


În 1937, Cioran a plecat cu o bursă de studii în Franța. În 1945 a publicat ultima carte în română, ia fost retrasă cetățenia de către comuniști – și na vrut-o pe cea franceză – și sa stabilit în Cartierul Latin din Paris. E posibil că acolo, fără să mai fie român cel puțin în acte, nu ia mai venit să laude criminali în gura mare.


O fi contat și că în perioada în care a scris cartea în care lăuda extremă dreaptă, Cioran era un simplu profesor în Brașov, situație pe care o detestă, și încerca să le dea în cap anxietății și insomniilor cu tutun și somnifere. Adrian Oișteanu în cartea „ Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură ” a consemnat următor: „Mircea Eliade îi recomandă (în glumă? în serios?) un staniu remediu psihiatric: «Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână?!». Răspunsul nu poate fi deslușit cu certitudine. Ce-i știut e că Cioran prefera alcoolul, în special. 


Același Oișteanu notează un dialog pe care Cioran la purtat cu Gabriel Liiceanu la Paris, în 1990. Atunci, filosoful spune următoarele: „Mă îmbătam foarte des! Foarte des în vremea aia, în tinerețe. clasici, care erau beți în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoțit de un violonist și care fluiera și cânta tot timpul. […] Toată lumea era la câmp, toată lumea făcea ceva, și el, singurul, se distra.” După două săptămâni petrecute în Iași, în 1936, el a rezumat experiența așa: „Doar alcoolul ma ajutat să nu cad pradă celor mai dizolvați gânduri negre.” 


De ce na ajuns Cioran alcoolic? Tot el a explicat, în 1979, într-o conversație cu editorul său austriac filosoful Wolfgang Kraus: „Dacă n-am devenit bețivan, asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, și o latură pozitivă”, a spus Cioran. Și a continuat: „Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul.”


Alte excese pe care le-a făcut Emil Cioran în tinerețe au fost de tutun și somnifere. E și o consemnare făcută de Simone Boué, partenera lui din Franța, despre cum Eliade îi trimitea țigări din Lisabona. Erau mai ales Camel. În 1958, corpul lui Cioran nu mai rezista. Doctorii i-au interzis stimulentele lui preferate: tutun, cafea si alcool. Așa că sa lăsat de fumat doar când nu trebuie să scrie. El numea aceste produse „leacuri”. Și 1963 consemnează această declarație de iubire în față de viciu, redată de Oișteanu în cartea lui: „Am jurat să nu mai fumez niciodată. Și iată-mă pe punctul de ao lua de la capăt.” Da, sa reapucat de fumat. Simțea că doar așa putea scrie cu adevărat. 


Iată însă altă declarație de iubire față de „leacurile” lui, tot în 1963: „Sunt produs cafelei și al țigării. Am încetat să mai fumez și să mai beau cafea. Mă simt dezmoștenit, deposedat de tot aveal meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez.”


A revenit însă, în 1968, cu gânduri mai bune: „M-am lăsat complet de fumat acum aproape cinci ani, și lucrul ăsta și cea mai mare mândrie a vieții mele.” Printre paginile cărților găsea însă urme de scrum, ceea ce-i aducea aminte de omul care a fost. Marta Petreu, în cartea despre Cioran , a venit cu o poate cea mai bună descriere a ceea ce simțea filosoful: „Cioran este un suferind etern exasperat că-și simte fără încetare trupul”.


Emil Cioran a mai trecut și prin leacuri băbești, și prin remedii naturiste și homeopatice, ba chiar și calmante. Cum poate e deja evident deja, a abuzat și de astea. Sa caracterizat chiar „beat de infuzii”. Ce-i drept, dorința lui era de-a fi bețiv o viață, poate nu neapărat cu alcool. Na consumat însă calmante sintetice, ci în special ceaiuri și altele aproape de-a fi natural. Posibil să-l fi speriat în sensul ăsta și povestea unui prieten depresiv, posibil să fi fost Eugen Ionescu. 


„X. mi-a dat telefon adineauri – ca să-mi vorbească despre degringolada lui. A fost la un psihiatru care ia recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, de criză de depresie. I-am spus că această „fericire cumpără urmată” nu face două parale și că ar trebui să se adreseze afară din cauza unei persoane care să stea în afară. excepțional, nu va reuși niciodată așa să faci.”


Detesta substanța, dar nu-i ura pe consumatori. Oișteanu a mai notat în cartea lui următoarea spuse de Cioran: „Am cea mai mare indulgență și compătimire pentru bețivi, drogați și desfrânați. Viciile emană din sufletul nostru, sunt sinele noastre. Nu ne putem lecui de ele fără a nu distruge.” Iată, deci, că putem să nu fii consumator și nici judgmental cu ceiilalți. 


În fine, în aceeași notă a substanțelor, Cioran a fost interesat de experiențe cu mescalină ale scriitorului Henri Michaux, pentru că îl duceau într-o zonă mistică – acesta a scris mult pe temă, dar fix asta la enervat pe filosoful român. În sfârșit dezamăgit pe temă. 


Viața lui Emil Cioran, cel puțin câte a trăit-o în România, ar putea foarte bine să sune așa: e okay să ai 20 de ani și ceva, să te îmbeți și lumea să fie sursa urii tale, dar este, totuși, un drum lung până la susține pe Hitler sau pe legionari. Chiar dacă sa dezi la bătrânețe de câteva dintre ideile sinistre care-i bântuiau tinerețea, poate n-ar strica să afli despre toate astea la școală, înainte să dai share pe Instagram unui citat din Cioran. Că despre Holocaust sa făcut că a fost o problemă de comunicare, nu ucidere în masă. 


Asta și pentru că școala românească se face că uită când e vorba despre perioada legionară și intelectualii care au susținut-o. Și e necesar să discutăm mai des despre asta, chiar dacă îi analizăm în contextul respectiv , cum e cazul și cu Petre Țuțea , unul dintre cei mai adorați fabricanți de citate. Nu de alta, dar și-n ziua de azi o să dai peste destui care se laudă cu doctorat, în timp ce susțin niște idei criminale.

_$_

 EXTREMA DREAPTĂ DIN ROMÂNIA


Dincolo de trivia istorică, extremă dreaptă este atractivă și astăzi pentru mai mulți decât am vrea să recunoaștem. Partidele și curentele de extremă dreapta sunt ca un foc mocnit, care nu poate arde fără un catalizator puternic. Și pentru extremism de tipul ăsta perioadele de crize extreme sunt un teren fertil. 


Mișcarea Legionară a avut criză mondială financiară din 1929, partidele de extremă dreapta recentă din Europa au avut criză migranților, iar partidele de extremă dreapta românești (și nu numai) au criza Covid. Nevoia statului de a impune restricții, fire umană care și sedusă de teorii conspiraționiste și reducerea masivă a veniturilor, coroborată cu creșterea șomajului, sunt combustibile pentru extrema dreaptă autohtonă. 


Așa cum legionarii s-au inspirat din regimurile europene în ceea ce privește propaganda și simbolistica, aș spune că extrema dreaptă românească a preluat cu mare succes arma fake news-ului din Rusia. Amalgamul de știri false, țintirea unui public mai slab educat care se lasă sedus de teorii conspiraționiste și lucruri scoase din context fac doar ca mediul pentru creșterea acestui fenomen sa fie ideal.


Mai mult, ca în cazul legionarilor, încă e vorba și acum de preoții de la sate sau din aparatul central, care sunt pe contrasens cu puterea clericală. În fond, nu poți acuza toată biserica pentru, să zicem, ce spune și ce face Teodosie . Totodată, mai știi că legionarii aveau o uniformă mișto, iar Zelea Codreanu a apărut în cele mai multe fotografii în ie? Nu e ia element de extremă dreaptă, dar când apar de foarte multe ori, ca politician, în porturi tradiționale doar în scop demagogic toate steagurile roșii sunt acolo. 


Apoi e ura față de un grup, etnie, nație. Este improbabil ca în anul de grație 2021 să mai apară în Europa o formațiune politică antisemită. Dar una cu sentimente anti-maghiare? Privilegiați, persoane aflate în slujba unei puteri străine, grup care atentează la integritatea și suveranitatea națională, toate astea sună cunoscută? Ieri erau de vină evreii, azi pot să fie multinaționale, oculta mondială, maghiarii sau homosexualii. De ce? Pentru că, psihologic, e mult mai simplu să cauți vinova unui eșec personal departe de persoana ta. 


Din păcate, nu doar un anumit partid din România are lucruri mai multe sau mai puțin în comun cu Mișcarea Legionară, ități politice dintr-o largă paletă de partide politice au împrumutat sloganuri sau idealuri legionare. 


Iată cum, în 2021, Piedone, primarul Sectorului 5, a postat un text pe Facebook în care exprima dorința ca sectorul să fie ca „Soarele cel sfânt de pe cer” – o sintagmă sută la sută legionară. În 2019, Aurelian Bădulescu, la acea vreme viceprimarul Bucureștiului, a venit cu propunerea amplasării unui bust al lui Antonescu în Capitală . Comunitatea evreiască din București a protestat printr-o scrisoare semnată de Maximilian Katz, președinte al Centrului pentru monitorizarea și combaterea antisemitismului în România. Bădulescu sa foarte deranjat de protest și a pornit o tiradă împotriva semnatarului: „este evident că sunt străini de acest neam și istoria poporului român; recomandarea mea este să vă întoarceți de unde ați venit”.


În 2012, Dan Șova, purtător de cuvânt al PSD, a declarat românii nu au participat la Pogromul de la Iași , iar Ion Antonescu a fost cel care a făcut pe evrei să se simtă în siguranță în România.


În același an, Gigi Becali și Partidul Noua Generație încercau să reșapeze îndemnuri legionare. Ar fi vrut să înregistreze la OSIM semnă „Jur în fața lui Dumnezeu că vom face o Românie ca soarele sfânt de pe cer”, „Totul pentru Țară!”, „Credință și onoare” și „În slujba crucii și a neamului românesc”. Apoi, ideea sa lovit de lege ( OUG 31/2002 ) – „reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”.


Dacă declarațiile politicienilor pot fi supuse unor circumstanțe atenuante, ca necunoașterea istoriei sau exploatarea unui anumit moment propice pentru popularitate, nu același lucru îl poate spune despre grupurile și organizațiile de extremă dreaptă care activează astăzi pe teritoriul României.


În general, rețelele sociale fac o treabă bună într-o cenzură paginile fasciste, xenofobe și de extremă dreaptă, dar viteza cu care apar unele noi este mai mare decât cea a inteligenței artificiale. 


Am găsit zeci de pagini și profiluri de extremă dreaptă din România ale acestora sunt parcă din perioada Mișcării Legionare. Mai toate persoanele care apar pe aceste pagini au fețele blurate ceea ce ce ridică o simplă întrebare pe care aș pune-o oricui crede că acești oameni au intenții bune: dacă știi despre cauza ta că e corectă, legală și nu te rușinezi cu ea, de ce ai vrea să rămâi în anonimat?


În slalomul meu printre postări anti-LGBT, anti-USR, anti-Occident, am descoperit că au și niște canal de Telegram, pentru a putea distribui conținut care altfel ar fi cenzurat pe loc de orice rețea socială cunoscută. Pe aceste pagini pot găsi chiar lecturi legionare cenzurate, scrise de Zelea Codreanu, Horia Sima și alți legionari marcanți – practic, un anticariat online legionar în toată regula. 


Există chiar și mers promoțional, că mișcările trebuie să se și susțină financiar prin capitalism. Simpatizanții și militanții neolegionari sunt studenți, funcționari de bancă, ultrași, preoți, Cedry2k și conturi false.


Detaliez un mai pe larg, dar ține minte o idee deocamdată: oamenii ăști după a căuta să lege cauza a Bisericii, ba chiar în poze apar și niște preoții de pe la sat, ceea ce confirmă teoria că în Biserică, la nivel decizional și instituțional, acest curent nu este agreat.


Mai mult, pe pagina Comunitatea Identitară Națională există postări care arată că în această vară a existat la Mureș o tabără naționalist-creștină în care s-au discutat teme incorect politice, au avut loc activități de instrucție militantă și alte deprinderi cel puțin discutabile. 


Mișcarea Legionară a debutat în 24 iunie 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail ca organizație de extremă-dreaptă, cu accente fasciste, antisemite și anticapitaliste. Legionarii și-au lăsat amprenta profundă în istoria României, iar unii încă se încăpățânează să-i omagieze. 


În urmă cu aproape un secol, România era un stat la început de drum în tranziția spre modernitate și se confrunta cu probleme sistemice profunde. Două treimi din populație trăia în mediul rural, unde practica o agricultură neperformantă, iar accesul la învățământ și servicii sanitare era greoi și acestea duceau la o stare profundă de nemulțumire. Nici la oraș lucrurile nu arătau prea bine. O bună parte din industria bancară, de comerț și servicii era controlată de străini, ceea ce nu se pupă cu idealurile naționale tot mai prezent în societate. 


În acest context, evreii devin țapul ispășitor pentru problemele structurale ale României (sună cunoscut?). Principalele acuze erau îndreptate în special împotriva arendașilor, băncherilor și cârciumarilor care erau suspectați că profită de pe urma poporului român și că au ca scop final distrugerea neamului. Probleme apar și în mediul universitar, unde studenții evrei erau mai bine pregătiți decât cei români, ca urmare a posibilităților financiare de care dispuneau. Așa că peste toate astea de până acum se adaugă și că studenții români aveau probleme financiare care duceau de multe ori la renunțarea la studii. Rezultatul a fost o mișcare antisemită de amploare în mediul academic.


În 1923, la Iași se înființează Liga Apărării Naționale-Creștine, un partid ultranaționalist și profund antisemit, care a reprezentat într-o oarecare măsură precursorul Mișcării Legionare. Majoritatea membrilor la începuturile mișcării au fost membri ai Ligii – însuși Corneliu Zelea Codreanu era un membru marcant.


Corneliu Zelea Codreanu sa născut la Huși în 1899, sub numele Corneliu Zelinski. El era un poster boy și-a devenit rapid liderul carismatic al Mișcării. Ca membru important al Ligii Apărării Naționale Creștine, a organizat manifestări și mișcări de protest în mediul universitar. Acestea au culminat în momentul în care Constituția a fost modificată pentru ca toții evreii care locuiau pe teritoriul țării să primească automat cetățenia română. Cu această ocazie a fost arestat și a stat în spatele gratiilor o săptămână.  


În octombrie 1923, împreună cu niște camarazi, a fost arestat pentru pregătirea unei acțiuni teroriste care a rămas în istorie sub numele „Complotul din Dealul Spirii”. Practic, Zelea Codreanu și un grup restrâns de studenți antisemiți au pus la calea asasinarea miniștrilor pe care îi consideră vânduți evreilor, cât și a unor persoane importante din mediul economic, evident evrei. Planul na reușit pentru că unul dintre studenți, un anume Vernichescu, sa speriat de amploarea acțiunilor și a denunțat poliției intențiile grupului. Toți membrii au fost trimiși după grații, la Văcărești, unde a apărut pentru prima dată ideea Mișcării Legionare. 


Codreanu ar fi fost impresionat de o icoană a Arhanghelului Mihail, iar imaginea a devenit emblematică pentru simbolistica Mișcării Legionare. Crucea triplă ca reprezentare a unor zăbrele, memento al încarcerării de la Văcărești, simbolul principal al mișcării, denumită și crucea Arhanghelului Mihail.


El și tovarășii săi complotiști au fost achitați, dar răul era deja pus în mișcare. Patru ani mai târziu, în 24 iunie 1927, „Căpitanul” împreună cu patru foști tovarăși de celulă a fondat Legiunea Arhanghelului Mihail – o organizație de extremă dreapta, ultra-naționalistă și profund antisemită. Sa diferențiat de alte mișcări asemănătoare din Europa prin fundamentalismul religios. 


Mișcarea Legionară nu avea nimic din conceptul ateist al lui Mussolini și cu atât mai puțin cu religia germanică a lui Hitler. Pentru că majoritatea susținătorilor erau țărani și studenți, Biserica a fost un mijloc de expunere ideal. Din acest punct de vedere a semănat cu mișcarea lui Ferenc Szálasi din Ungaria. Totuși, este eronat să afirmi că Mișcarea Legionară a fost susținută de Biserică. Aceasta e un organism care se supune, de regulă, puteri centrale și nu se prea aventurează în rebeliuni politice. Ca astăzi în cazul anumitor partide cu veleități de extremă dreapta, membri ai Bisericii care au ajutat la propagarea mesajelor legionare au fost preoți tineri, din mediul rural, fără influență decizională la nivel central. 


Ca simbolistică, Mișcarea Legionară a împrumutat de la naziști zvastica, ideea de uniformă militară și salutul nazist. Codreanu apare chiar la nunta sa din 1925 de la Focșani, în prezența o sută de mii de persoane, cu o cunună de căsătorie cu zvastică și cruce.


În 1930, a fost înființată Garda de Fier. Era gândită ca un fel un cluster de partide națională, dar aderă la ea doar Legiunea Arhanghelului Mihail. În anul 1933, pe 10 decembrie, premierul IG Duca a scos în afara legii Garda de Fier în plină campanie electorală. Douăzeci de zile mai târziu, pe peronul gării din Sinaia, premierul liberal a fost asasinat de un grup de legionari în semn de răzbunare – și acesta a fost unul dintre cele mai emblematice episoade sângeroase. Este văzut, totodată, sfârșitul democrației în România. 


Doi ani mai târziu apare partidul Totul pentru Țară ca mijloc de expunere a Mișcării Legionare. La alegerile din 1937 partidul a obținut 15,5 la sută.


Un mai târziu, în martie, ministrul Nicolae Iorga la acuzat pe Corneliu Zelea Codreanu de ultragiu față de un ministru. Acesta a fost arestat și condamnat inițial la câteva luni de închisoare. Pedeapsa a fost apoi comutată la zece ani de muncă silnică. În noiembrie 1938, Codreanu și alți 13 membri marcanți ai mișcării sunt împușcați de jandarmi. Pretextul a fost o presupusă tentativă de evadare pe drumul închisoarea Jilava. 


Pe 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a demis guvernului Ion Gigurtu și la desemnat pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului consiliu de miniștri. A doua zi, Antonescu a fost învestit cu puteri depline în stat, așa că ia cerut regelui să abdice.


Din 8 septembrie, Antonescu și-a arogat titlul de „conducător al statului” și asta a însemnat că nu trebuia să mai dea socoteală. În fine, pe 14 România a fost declarată „stat septembrie național-legionar” și Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În noiembrie același, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, Mișcarea Legionară a derulat una dintre cele mai sângeroase acțiuni din istoria modernă a României, rămasă în istorie sub numele de masacru de la Jilava . Au fost executați 64 de politicieni care au făcut parte din regimul condus de Carol al II-lea. Aceştia erau considerate responsabili de moartea lui Codreanu şi a altor trei sute de membri ai mişcării legionare.


Relațiile dintre Mișcarea Legionară și Ion Antonescu s-au deteriorat însă rapid, când mareșalul a început să dețină mai multă putere, iar liderii legii erau scoși în afara deciziei politice. Asasinarea politicienilor în închisoare și, de altfel, activitatea legionarilor la făcut pe Antonescu să decidă dezarmarea Poliției Legionare și lanțul de iubire sa rupt. 


Legionarii au încercat o rebeliune sângeroasă în București, iar confruntările din 21-21 ianuarie 1941 au semănat, pe alocuri, cu o luptă de gherilă. Mult mai bine pregătiți și superiori numeric, cei din tabară mareșalului au câștigat fără drept de apel confruntare. Liderii legionari care au reușit să se sustragă s-au refugiat în Germania nazistă. Eșecul puciului a dus la o schismă în organizație. O parte din legionari au acuzat conducerea dezastruoasă a lui Horia Sima, iar o parte a rămas fidelă liderului. De altfel, momentul ianuarie '41 marchează începutul sfârșitului pentru organizație. 


În prezent, există o lege care să apară astfel de manifestări, deoarece unele acțiuni reprezentanți astfel de ideologii a dus la crime – uneori cu miile, zecile de mii și milioanele, și lumea a devenit un alt fel de față de cum era acum un secol.


Totuși, pare că acest curent e exportat și peste granită până în State, după cum sa văzut în 2017 . Chiar și așa, în aparență inofensivi și reduși ca număr, ieșiți din galeriile de ultrași și în vizită prin cimitire din țară, susținătorii extreme drepte legionare vă puteți afișa, deși România este o țară democrată a organizațiilor euro-atlantice, lecția istoriei sângeroase a legionării nu a fost învațată.

$$$

 24 ianuarie 1950: S-a născut Stela Enache, cântăreață română de muzică ușoară. Stela Enache (nume real: Steriana Aurelia Bogardo, 24 ianuar...