$$$

 Potrivit psihologilor, există patru tipuri de inteligență?

1) (IQ)

2) (EQ)

3) (SQ)

4) (AQ)

1. Coeficient de inteligență (IQ): aceasta este măsura nivelului tău de înțelegere. Ai nevoie de IQ ca să rezolvi matematică, să memorezi lucruri și să-ți amintești lecții.

2. Coeficient emoțional (EQ): aceasta este măsura capacității tale de a menține pacea cu ceilalți, de a păstra timpul, de a fi responsabil, de a fi sincer, de a respecta limitele, de a fi modest, autentic și atent.

3. Coeficient social (SQ): aceasta este măsura capacității tale de a construi o rețea de prieteni și de a o menține pe o perioadă lungă de timp.

Oamenii care au EQ și SQ mai mari tind să meargă mai departe în viață decât cei cu un IQ ridicat, dar EQ și SQ scăzut. Majoritatea școlilor valorifică îmbunătățirea nivelului IQ în timp ce EQ și SQ sunt reduse.

Un om cu IQ ridicat poate ajunge să fie angajat de un om cu EQ și SQ ridicat, chiar dacă are un IQ mediu.

EQ-ul tău reprezintă caracterul tău, în timp ce SQ reprezintă carisma ta. Dezvolta obiceiuri care vor îmbunătăți aceste trei Q-uri, în special EQ-ul și SQ-ul tău.

Acum există un al 4-lea, o nouă paradigmă:

4. Coeficientul de rezilienta (AQ): Măsura capacității tale de a trece printr-o perioadă grea în viață și de a ieși din ea fără să-ți pierzi mințile.

Când se confruntă cu necazuri, AQ determină cine va renunța, cine își va abandona familia și cine va lua în considerare sinuciderea.

Părinți, vă rugăm să vă expuneți copiii în alte domenii ale vieții decât doar Academicieni. Ar trebui să adore munca manuală (nu folosi niciodată munca ca formă de pedeapsă), Sportul și Artele.

Dezvoltă-le IQ-ul, precum și EQ-ul, SQ și AQ. Ar trebui să devină ființe umane cu mai multe fețe capabile să facă lucruri independent de părinții lor.

In final, nu pregatiti drumul pentru copii, ci pregatiti copiii pentru drum !.....

sursa:Ștefan Cânepă.

$$$

 S-a întâmplat în 3 decembrie…

- „Ziua Internaţională a persoanelor cu dizabilităţi"; instituită de Adunarea Generală a ONU, la 13.X.1992, prin Rezoluţia 47/3, la încheierea Deceniului Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Dizabilităţi (1983-1992); este un apel din partea forului mondial către statele membre pentru ca persoanele cu dizabilităţi să fie integrate tot mai mult în societate

- 1596: S-a născut italianul Niccolo Amati, cel mai cunoscut membru al celebrei familii de lutieri Amati din Cremona; a fost maestrul lui Antonio Stradivari şi al lui Giuseppe Guarneri. A construit mai mult de 1000 de instrumente din care au rămas circa 650 (m. 12.04.1684);

- 1729: La această dată a fost botezat Antonio Soler, compozitor şi organist spaniol (m. 1783)

- 1755: S-a născut Gilbert Stuart, pictor american.Gilbert Stuart este un portretist din Statele Unite cunoscut mai ales pentru portretele unor femei şi bărbaţi celebri în America.După mai multe sejururi la Londra şi Dublin, Stuart revine în America în 1793, unde rămâne până la moarte (9 iulie 1828). O mare parte din operele lui se află la National Gallery of Art din Washington. 

 1800: S-a născut poetul France Prešeren, unul dintre fondatorii literaturii literare Slovene.

- 1812: S-a născut Hendrik Conscience, scriitor belgian, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori în limba flamandă (m. 1883)

- 1838: S-a născut Cleveland Abbe, fondatorul serviciului meteorologic al SUA. Cleveland Abbe (n.New York – d.28 octombrie 1916, Chevy Chase, Maryland, Statele Unite) este un meteorolog american. A studiat astronomia, iar în 1868 a fost numit director al Observatorului din Cincinnati. Interesat de meteorologie, a inaugurat un serviciu meteorologic public, care a servit drept model pentru serviciul meteorologic naţional, organizat, la scurt timp după aceea, ca o filială a Serviciului de Transmisiuni (al armatei Statelor Unite).În 1871, a fost numit meteorolog principal al filialei care, în 1891, a fost reorganizată sub control civil, ca Biroul Meteorologic al Statelor Unite (mai târziu Serviciul Meteorologic Naţional). A rămas în această funcţie mai mult de 45 de ani.

- 1854: A murit Johann Eckermann, poet şi memorialist, bun prieten cu Goethe, secretarul personal al acestuia („Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui”) (n. 21.09.1792)

- 1857: S-a născut scriitorul Joseph Conrad, maestru al prozei scurte („Taifun”). Joseph Conrad (născut Józef Teodor Konrad Korzeniowski, la Berdîciv, Imperiul Rus (acum Ucraina) - d. 3 august 1924, Bishopsbourne, Anglia a fost un romancier englez, la origine polonez din Ucraina.

- 1860, 3/15: Se încheie Convenţia telegrafică cu Rusia, prima convenţie internaţională a Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (va intra în vigoare la 1 februarie 1862)

- 1861, 3/15: În mesajul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Corpurilor Legiuitoare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) anunţa că „Înalta Poartă, precum şi toate Puterile Garante" au recunoscut Unirea Principatelor, care va fi aşa cum „România o va simţi şi o va dori" 

- 1864, 3/15: Apare Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române; prevedea autocefalia Bisericii Române, legătura cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei (aplicat, în fapt, abia în 1872, ca urmare a Legii din 19/31.XII.1872; Patriarhia din Constantinopol va recunoaşte oficial autocefalia BOR abia în 1885)

- 1865: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă legea de organizare a serviciului de poştă şi telegraf (3/15)

- 1873: S-a născut filologul Ilie Bărbulescu, specialist în slavistică; studii referitoare la slava veche, istoria literaturii bulgare vechi, istoria literaturii medio-bulgare şi istoria literaturii ruse; membru corespondent al Academiei Române (m.5.IV.1945)

- 1879: S-a născut matematicianul Alexandru Myller, iniţiatorul şi îndrumătorul şcolii de geometrie diferenţială de la Iaşi; membru al Academiei Române din 1938 (m. 1965).

- 1883: S-a născut Anton von Webern, compozitor şi dirijor austriac (m. 1945), fiul compozitorului Carl Maria von Webern.Creaţia sa se întemeiază pe tehnica dodecafonică. El a fost discipolul si elevul lui Arnold Schoenberg, iniţiatorul dodecafonismului. Cea mai valoroasă lucrare a sa este piesa pentru orchestră intitulată „Passacaglia”.

- 1886: S-a născut fizicianul suedez Karl Siegbahn; cercetări şi descoperiri în spectroscopia radiaţiilor X; începând din 1937, cercetările sale s-au îndreptat spre fizica nucleară; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1924; membru de onoare străin al Academiei Române (1965) (m. 1978). Fiul său cel mai mic, Kai Siegbahn (1918-2007), a primit şi el, în 1981, Premiul Nobel pentru Fizică

- 1888: A murit Carl Zeiss, optician german, inventatorul renumitului tip de sticlă ce-i poartă numele; a întemeiat, în 1846, cunoscuta firmă de instrumente optice din Jena (n. 1816)

- 1888: S-a născut compozitorul Ion Nonna Otescu (m. 1940)

-1891: S-a născut sculptorul Oscar Han (m. 1976).

-1894: A murit scriitorul scoţian Robert Louis Stevenson (n. 1850). Renumele mondial i l-a adus romanul „Insula comorilor”, care reprezinta un model clasic al literaturii de aventuri (n. 13.11.1850)..

- 1900: S-a născut chimistul german Richard Kuhn; studii în domeniul vitaminelor; în 1935 a sintetizat vitamina B; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1938 (m. 1967)

- 1901: S-a înfiinţat societatea „Tinerimea artistică", de către pictorii Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, Gheorghe Petraşcu ş.a.; gruparea milita pentru o artă realistă, pentru subiecte luate din viaţa ţăranilor, a oamenilor de rând 

- 1904: S-a născut ziaristul brazilian Roberto Marinho, proprietarul postului de televiziune TV Globo (cel mai important canal TV din America Latină şi unul dintre cele mai mari din lume) şi al unui adevărat imperiu media, care include mai multe ziare, o editură, canale de televiziune şi radio; Marinho şi-a început cariera, la 21 de ani, la cotidianul „O Globo" (fondat de tatăl său), punct de plecare a imperiului său mass-media (m. 2003)

- 1905: A fost fondată, de către boierii moldoveni, în frunte cu Pavel Dicescu, „Societatea culturală moldovenească” din Basarabia. Cel mai important punct din programul societăţii constituia cerinţa de a introduce limba română în şcolile basarabene.

- 1911: S-a născut compozitorul italian Nino Rota (m. 1979) 

- 1913: S-a născut juristul canadian de origine română Nicolas Mateesco-Matte; autorul unor importante lucrări referitoare la dreptul aerian şi spaţial; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993)

- 1919: A murit Pierre-Auguste Renoir, pictor şi grafician francez, reprezentant de seamă al impresionismului. Pierre-Auguste Renoir (n.25 februarie 1841, Limoges - d. Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai importanţi pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist.

- 1920: Geneva: Este semnat Protocolul privind constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională cu sediul la Haga 

- 1927: S-a născut Andy (Howard Andrew) Williams, interpret, compozitor şi actor american de film (m. 2012)

- 1929: Premiera filmului „Venea o moara pe Siret”, ecranizare dupa Mihail Sadoveanu, în regia cineastului german Martin Berger; filmul era subvenţionat de statul roman.

- 1930: S-a născut Jean-Luc Godard, regizor de film şi scenarist francez, de origine elveţiană, figura centrala a „noului val francez” („Cu sufletul la gura”, „Cele sapte păcate capitale”).A studiat etnología la Sorbona, perioadă în care şi-a descoperit pasiunea pentru cinema. În 1950 a iînceput să lucreze pe post de critic de cinema la diverse reviste, cum ar fi: „Cahiers du Cinéma”, în care se folosea de pseudonimul Hans Lucas. La moartea mamei în 1954, s-a mutat din nou în Elveţia unde a lucrat ca zidar, lucru care i-a servit ca material în primul său documentar, Operation Béton. Se întoarce la Paris şi în timp ce lucra la „Cahiers du Cinéma”, filma scurt metraje: Une femme coquette şi Tous Les Garçons S´Apellent Patrick în 1955 şi 1957. În vara lui 1959, începe filmările la primul său lungmetraj, À bout de souffle după un scenariu scris de Truffaut. În 1961, se căsătoreşte cu actriţa Anna Karina, care va juca în numeroase proiecte ale regizorului. În anii urmatori, Godard a colaborat la „Nouvelle vague” ca actor, co-regizor sau a prudus filme precum: Bande à part (1964) , Pierrot le fou (1965), Masculin féminin (1966). După divorţul de Anna Karina şi căsătoria cu actriţa Anne Wiazemsky, Godard a început să aibă vederi de stânga, făcând filme de influenţă marxistă. În 1968, a regizat One plus one, numit mai târziu Sympathy for the Devil, un documentar care arată cum a fost înregistrată de Rolling Stones, faimoasa piesă. Începând din 1970, a început să experimenteze cu diverse formate video, în acealaşi timp cu regizarea unor filme mai convenţionale, cu mai puţină încărcătură politică, precum Tout va bien.

- 1933: S-a născut compozitorul Liviu Dandara (m. 1991)

- 1933: S-a născut chimistul olandez Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1995

- 1937: A murit Attila Jozsef, unul dintre cei mai mari poeţi ai Ungariei („Cerşetorul frumuseţii”, „Rău mă doare”) (n. 11.04.1905); în anul 2005, UNESCO a înscris în calendarul aniversărilor culturale împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului

- 1938: A fost reorganizata „Straja Ţării" ce cuprindea băieţi între 7-18 ani şi fete între 7-21 ani. Scopul organizaţiei era cultul personalităţii regelui Carol al II-lea

- 1938: S-a născut pictorul Florin Mitroi (m. 2002).A predat la secţia de muzeologie (istoria artei) a Institutului „Nicolae Grigorescu“, tehnici ale artelor plastice. După 1990 a început să predea la secţia de pictură a Universităţii de Arte Bucureşti, printre absolvenţii săi numarându-se tineri excepţional înzestraţi. Florin Mitroi expunea foarte rar. S-au putut vedea lucrările sale câte o dată la Salonul Naţional (după ’90), în expoziţia personală de la „Catacomba“ şi la Muzeul Naţional de Artă al României în Transitionland. Dintre participările sale în străinătate amintim expoziţia de artă românească de la Târgul de carte de la Leipzig, 1998, şi Artişti din Bucureşti la La Louvière, Belgia, 1999. Pasionat de fotografie, artistul a dedicat ani întregi fotografiilor cu Muzeul Satului, pe care îl preţuia aşa cum era înainte de „aleile şi construcţiile de beton“, cu Bucureştiul vechi – Calea Moşilor, cu vechi sate şi icoane din Oltenia natală.

- 1941: S-a născut Titus Munteanu, realizator de emisiuni de televiziune 

- 1941: A murit Christian Sinding, pianist şi compozitor norvegian (n. 1856) 

- 1944: A murit Petre Grimm, istoric literar şi traducător; fondatorul catedrei de engleză a Universităţii din Cluj; cercetător al relaţiilor culturale româno-engleze (n. 1881)

- 1947: S-a născut Ion Haiduc, actor, regizor şi scenarist

- 1948: S-a născut Ozzy Osbourne (numele real: John Michael Osbourne), fost solist vocal al formaţiei britanice de heavy metal „Black Sabbath"

- 1949: A murit scriitorul bulgar Elin Pelin (pseudonimul lui Dimitar Ivanov Stoianov) (n. 1877)

- 1950: S-a născut pictorul român Ion Şinca

-1954: A murit (la Paris) Maria Ventura, actriţă de renume european (societară a Comediei Franceze, din 1922); directoare (1929-1934) a unui teatru bucureştean ce i-a purtat multă vreme numele; stabilită în Franţa (n. 1886).

- 1965: S-a născut patinatoarea germană Katarina Witt, figură emblematică a patinajului artistic al anilor ’80; campioană naţională a RDG şapte ani consecutiv (1981-1988), campioană mondială de patru ori (1984, 1985, 1987 şi 1988) şi campioană olimpică de două ori (Sarajevo-1984 şi Calgary-1988)

- 1967: Realizarea primului transplant reuşit al unei inimi umane, de către medicul sud-african Christian Barnard, la spitalul Grote Schuur din Cape Town (Republica Africa de Sud) 

- 1968: A intrat în vigoare Acordul internaţional cu privire la salvarea cosmonauţilor, reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic (a fost semnat la 22.IV.1968)

- 1970: S-a născut violoncelistul israelian Matt Haimovitz

- 1973: Sonda spaţială americană Pioneer 10, lansată la 2 martie 1972, aflată la 113.000 de kilometri de Jupiter, transmite prima fotografie a planetei.

 - 1974: A murit artista decoratoare Ioana Munteanu (Niţescu) (n. 1902)

- 1976: A murit compozitorul Nelu (Ioan) Ionescu (n. 1906) 

- 1977: Au fost inaugurate lucrările de construcţie a Sistemului hidroenergetic şi de navigaţie „Porţile de Fier II", în zona Ostrovu Mare-Gruiu

- 1987: A murit compozitorul Dorin Liviu Zaharia, autor al coloanei sonore a numeroase filme româneşti („Nunta de piatră", „Duhul aurului", „Tănase Scatiu" ş. a.) (n. 1944)

- 1990: A murit (la Paris) George Tomaziu, pictor, desenator şi ilustrator de carte; antifascist convins, este arestat în iunie 1944 şi ameninţat să fie executat; este eliberat după actul de la 23 august; după instalarea comuniştilor la putere în România este din nou arestat şi condamnat, în noiembrie 1950, la 15 ani de muncă forţată; graţiat în 1963; în 1969 părăseşte România, stă un an la Londra şi apoi se stabileşte la Paris.

- 1991: A murit Petre Ţuţea, gânditor creştin, specialist în drept administrativ; fost înalt funcţionar în Ministerul Economiei Naţionale şi memorialist a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nae Ionescu la revista „Cuvântul"; deţinut politic, timp de 13 ani, în temniţele comuniste (n. 1902) 

- 1993: A început să emită, la Bucureşti, „Radio Romantic” 

-1996: A murit istoricul francez Georges Duby, unul dintre cei mai mari medievalişti ai epocii sale („Anul 1000”, „Vremea catedralelor”) (n. 7.10.1919) 

- 1997: A murit (la Copenhaga) Eugen Lozovan, lingvist, istoric, filolog şi istoric literar; în 1950 părăseşte ţara (trăieşte o perioadă la Viena şi Paris, iar din 1957 se stabileşte în Danemarca) (n. 1929)

- 1999: Victoria Murden a traversat Oceanul Atlantic la rame.Victoria Murden a acostat la Pointe-à-Pitre, pe insula Guadelupa, devenind prima femeie care a traversat Atlanticul trăgând la rame. Americanca în vârstă de 36 de ani a tras la rame 82 de zile, cate 12-14 ore zilnic.

$¢

 S-a întâmplat în 4 decembrie1131: La această dată, a murit Omar Khayyam, poet persan, cunoscut mai ales pentru catrenele sale: „Rubayyatele lui Omar Khayyam"; a fost şi un filosof, matematician şi astronom celebru care a contribuit la reforma calendarului musulman (n. 1048). Născut la Nishapur, în nord-estul Persiei (Iranul de astăzi), Ghiyath al-Din Abu l-Fath Umar ibn Ibrahim al-Nisaburi al-Khayyami îşi va lua numele de Khayyam pentru a onora îndeletnicirea tatălui său, cea de meşteşugar de corturi (khayyāmī).

Evenimentele politice ale secolului al XI-lea au jucat un rol major în cursul vieţii lui Khayyam. „Khayyam s-a născut şi a compus poezii într-o perioadă în care împărăţiile se destrămau una după alta. Oamenii de ştiinţă, gânditorii şi mai-marii, deveneau, dintr-o dată, victimele unor criminali fără nume. Triburi nomade, sălbatice, de pe tărâmuri necunoscute, asaltau centrele civilizaţiei şi distrugeau vechea cultură iraniană. Evenimentele se petreceau în secolul al XI-lea într-un Iran care apunea: afluxul turcilor selgiucizi în Iran, războaie sângeroase şi demonstraţii misterioase de forţă ale unor secte de asasini periculoşi, care îşi întinseseră vasta reţea de capcane şi asasinate secrete în întregul Iran.” (fragment din „Istoria literaturii persane”, Rypka Jan). În acest imperiu militar instabil, cu numeroase probleme religioase, a crescut Omar Khayyam.

Societatea acelor ani nu mai era una în care cei care căutau cunoaşterea puteau avea o viaţă uşoară. Iată cum se descria pe sine în introducerea Tratatului său despre demonstrarea problemelor de algebră:„N-am reuşit să mă dedic algebrei şi concentrării continue asupra ei, din cauza capriciilor timpurilor care m-au împiedicat; astfel, că noi, iubitorii de cunoaştere n-am putut forma un grup, chiar şi mic, interesele fiind altele, singurele preocupări privind înşfăcarea oportunităţilor când timpul era prielnic. Majoritatea oamenilor care imită filozofii confundă ceea ce este adevărat cu ceea ce e fals şi nu fac altceva decât să inducă în eroare şi să pretindă că deţin cunoaşterea, ei nefolosind ceea ce ştiu din ştiinţă decât pentru scopuri elementare şi materiale. Iar dacă aceştia văd pe cineva care caută binele şi preferă adevărul, cineva care face tot ce poate să respingă falsul şi minciuna, ipocrizia şi înşelăciunea, atunci râd şi-şi bat joc de el”.

Khayyam este autorul unuia dintre cele mai importante tratate de algebră, scrise înainte de timpurile moderne. Tratatul despre demonstrarea problemelor de algebră (1070), cuprinde o metodă geometrică pentru rezolvarea ecuaţiilor de gradul trei, bazându-se pe metoda intersecţiei secţiunilor conice cu cercul, intersecţia unei hiperbole cu un cerc.Ca majoritatea matematicienilor persani din perioada sa, Khayyam a fost şi un renumit astronom. În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alţi învăţaţi ai vremii, un obsevator astronomic.

Khayyam a fost un adept şi un bun cunoscător al filosofiei lui Avicenna. A predat decenii la rând filosofia marelui „părinte al medicinei moderne”, în special Cartea vindecării, în oraşul său natal Nishapur, pâna la moartea sa. Khayyam a studiat filozofia la Naishapur. Unul dintre colegii săi scria despre el că era: …înzestrat cu claritate de spirit şi cele mai mari puteri naturale…Omar Khayyam a rămas însă cunoscut mai ales pentru catrelene sale, acestea ilustrând viziunea sa filosofică faţă de secretul existenţei şi faţă de destinul omului. Odată cu prima traducere europeană a Catrenelor, realizată de Edward Fitz Gerald în 1859, poetul îl pune în umbră pe savant. Cercetatorii cred că el a scris peste o mie de catrene, denumite „rubaiyat”. În arabă, rubaiyat sau robaiyat înseamnă patru, cu o rimă distinctă, în sensul ca versurile 1, 2 şi 4 rimează între ele, iar versul trei ramâne alb. Rubaiyatele sale, cu un conţinut profund mistic, au rămas nemuritoare. Referitor la religia lui Khayyam au fost opinii divergente. Unii cercetători îl văd ca un agnostic hedonist (fascinat de vin şi de clipa prezentă), alţii îl consideră un mistic (în versurile căruia se ascunde o înţelepciune profundă, ferită de ochii neiniţiaţilor). Dacă unii comentatori văd în vinul poetului licoarea uitării suferinţelor şi a incertitudinilor, pentru alţii acesta nu e decât metafora extazului divin. Pentru înţeleptul yoghin Paramahansa Yogananda, Omar Khayyam a fost cel mai greşit înţeles poet. În cartea sa „Vinul misticului”, acesta dă o interpretare spirituală catrenelor, care nu sunt o celebrare a vinului şi a plăcerilor pământeşti, aşa cum profanii sunt tentaţi a crede, ci sunt adevărate imnuri închinate bucuriei transcendente a Spiritului.

Surse:

https://www.famousscientists.org/omar-khayyam/

https://www.britannica.com/biography/Omar-Khayyam-Persian-poet-and-astronomer

http://epochtimes-romania.com/news/omar-khayyam-poetul-savant-al-betiei-divine---242482

http://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Biographies/Khayyam.html

http://www.carteadelaora5.ro/omar-khayyam-3-lectii-de-viata/

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie1642: La această dată, a murit cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis), prelat şi om politic francez; ca prim-ministru (1624-1642) în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea a fost conducătorul de facto al Franţei.

Armand Jean du Plessis s-a născut la Paris, pe data de 9 septembrie 1585. A fost al patrulea din cei cinci copii ai unei familii ce făcea parte din mica nobilime din regiunea Poitou și, totodată, cel mai mic dintre cei trei băieți. A luat ulterior numele de Richelieu, după domeniul familiei sale. Tatăl său, Francois du Plessis, a fost soldat, iar mama, Susanne de la Porte, fiica unui faimos jurist. A rămas însă orfan de tată (care a cazut în luptele dintre catolici și hughenoți) foarte devreme, pe când avea doar cinci ani. La vârsta de nouă ani a fost trimis să studieze filosofia la Colegiul Navarra din Paris. După încheierea studiilor, Richelieu s-a arătat interesat să urmeze cariera armelor, aidoma tatălui său. În același timp, regele Henric al III-lea a dăruit familiei, în semn de prețuire pentru faptele de arme ale lui Francois, o parohie în Lucon. Susanne de la Porte și-a dorit atunci ca unul din fii săi să devină episcop de Lucon și l-a trimis pe Alphonse, cel de-al doilea frate, să urmeze studiile teologice. Acesta însă nu și-a dorit o funcție atât de înaltă și s-a călugărit. 

În aceste condiții, Armand a fost nevoit să renunțe la ambițiile sale militare (ceea ce nici nu era o idee atât de rea, ținând cont de constituția uscățivă și de firea sa bolnăvicioasă) și să se alăture clerului.Planul mamei avea să prindă contur în 1606 când regele Henric al IV-lea l-a nominalizat pe Richelieu pentru funcția de episcop de Lucon. Totuși, din pricina vârstei fragede, a fost nevoie ca însuși Papa să dea o dispensă pentru ca tânărul în vârstă de 21 de ani să poată ocupa postul. Acest lucru s-a întâmplat în 1607, când a fost hirotonisit și „uns” episcop. A fost poarta ce s-a deschis larg și i-a netezit lui Richelieu drumul către putere!

Administrarea diocezei din Lucon i-a permis lui Armand să-și demonstreze din plin abilitățile sale de bun organizator, dar și deschiderea sa, fiind primul episcop din Franța care a pus în practică hotărârile luate de Conciliul Tridentin (un sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica Catolică, ținut între 1545 - 1563, pentru a clarifica problemele apărute odată cu reforma protestantă). În 1614, a fost remarcat de către regina mamă, la acea vreme regentă, la o adunare a Stărilor Generale, unde a participat și a ținut un discurs memorabil. Maria de Medici avea să-l aducă la curte, în 1616. În același an a devenit secretar de stat, având în grijă politica externă și războiul.Cariera sa a cunoscut însă un moment de cumpănă în 1618, atunci când tânărul rege Ludovic al XIII-lea a reușit să o îndepărteze pe regina mamă de la conducerea statului. A fost momentul când și Armand Jean a fost îndepărtat, fiind nevoit să facă un pas înapoi, pierzându-și funcția de secretar și fiind surghiunit la Avignon. Până la urmă monarhul s-a împăcat cu cea care i-a dat viață, iar tânărul prelat a fost chemat să poarte negocieri între cele două tabere.

Ascensiunea către putere a lui Richelieu avea să vină abia patru ani mai târziu. După ce Ludovic al XIII-lea îl nominalizase, pe 19 aprilie 1622, Papa Grigore al XV-lea îi acordă titlul de cardinal! Cum Franța se afla într-o permanentă situație de criză, mai ales din pricina rebeliunii hughenote, în scurt timp a devenit sfătuitorul regelui. Nu-i astfel de mirare că doi ani mai târziu, pe 13 august 1624, regele l-a numit în funcția de prim-ministru. A fost momentul în care cardinalul Richelieu a devenit cea mai puternică persoană din Franța. Avea să fie ori foarte iubit, ori detestat, nu exista cale de mijloc. Din dublul său rol, de șef al guvernului și cap al bisericii, „eminența roșie” a putut controla fiecare aspect al vieții politice și sociale din Franța. În noua postură, a încercat în permanență să șubrezească puterea nobilimii, pregătind astfel terenul pentru monarhia absolutistă a „Regelui Soare” Ludovic al XIV-lea, ce a urmat la scurtă vreme după dispariția sa. A reformat armata și a reorganizat marina franceză. A ajutat la înființarea unor noi colonii franceze în Africa și în Caraibe. Totodată, a sprijinit acțiunile de colonizare a Americii de Nord (Noua Franță formându-se încă de la expediția organizată cu un secol mai devreme de Jaques Cartier). 

Cardinalul a încurajat o coexistență pașnică a coloniștilor cu băștinașii, văzând în mariajele mixte o soluție pentru popularea zonei. De altfel, sub îndrumarea sa, regele Ludovic al XIII-lea a promulgat în 1627 o ordonanță prin care orice amerindian convertit la catolicism era considerat automat francez prin naștere! Tot activul om de stat a mai contribuit și la fondarea „Compagnie de la Nouvelle France”, o societate ce avea să imite funcțiile și politicile economice ale mult mai celebre „Companii Olandeze a Indiilor de Vest”. De asemenea, a fost un ocrotitor al artelor. A reconstruit Universitatea de la Sorbona și a fondat Academia Franceză. Datorită acestor realizări, mulți istorici francezi îl consideră ca fiind omul care a scos Franța din epoca medievală, deschizând drumul națiunii către glorie și civilizație.

În ceea ce privește politca militară, trebuie spus că Richelieu a avut un rol decisiv în înfrângerea hughenoților (protestanții francezi), care la acea vreme constituiau, practic, un „stat în stat”. După asediul principalului fief al acestora, orașul La Rochelle, hughenoții își pierd definitiv puterea militară. Deși pe plan intern s-a situat în evidentă opoziție cu protestanții, situația a fost diametral opusă atunci când a venit vorba de politica externă. Cum deviza „Scopul scuză mijloacele” era una dintre favoritele sale, în plan extern Richelieu i-a sprijinit pe protestanți atunci când interesele sale au cerut-o. În Războiul de treizeci de ani, Franța s-a plasat în tabăra protestantă și a luptat (din 1635, când a intrat în război) împotriva papei și habsburgilor. În ciuda faptului că iluministul Voltaire a susținut că primul-ministru al Franței a pornit războaie doar pentru a se face indispensabil regelui, tactica sa avea să fie câștigătoare. La sfârșitul războiului (1648 - la șase ani după dispariția cardinalului), hegemonia habsburgică în Europa, dinastie care la acea vreme conducea atât Spania, cât și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, s-a prăbușit. În schimb, Ludovic al XIV-lea a devenit cel mai puternic suveran de pe bătrânul continent.

Din pricina „politicilor” sale, cardinalul s-a ales cu foarte mulți dușmani. Au existat multe comploturi îndreptate împotriva sa, dar tentativele de asasinare au fost dejucate de puternica rețea de spionaj pe care o construise. Firesc pentru acele vremuri, și-a nimicit apoi fără milă adversarii politici. Până la urmă, a fost răpus de sănătatea sa precară, ce s-a deteriorat în 1642. Bolnav fiind, nu și-a lăsat afacerile în dezordine. Simțind că i se apropie sfârșitul l-a numit drept succesor pe unul dintre oamenii săi de încredere, cardinalul Jules Mazarin. N-avea de unde să o știe atunci, dar Mazarin avea să-l succeadă și în povestea imaginată de Alexandre Dumas două secole mai târziu, devenind personaj principal în romanul După douăzeci de ani, continuator al Celor trei mușchetari! Tot înainte de a se stinge, pe 4 decembrie 1642, și de a fi înmormântat la biserica din Sorbona, Richelieu i-a scris un scurt bilet regelui Ludovic al XIII-lea (ce avea să-I supraviețuiască doar câteva luni): „Mă consolez la gândul că părăsesc regatul în cel mai înalt moment de glorie”.

Surse:

https://www.histoiredumonde.net/Richelieu.html

https://www.fnac.com/Richelieu/ia320098/bio

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/complotul-esuat-impotriva-cardinalului-richelieu

https://istoriastazi.wordpress.com/2018/03/23/din-istoria-si-evolutia-politiilor-secrete-richelieu-un-absolutism-limitat/

https://www.lhistoire.fr/%C2%AB-richelieu-%C3%A9t%C3%A9-un-grand-strat%C3%A8ge%C2%A0%C2%BB

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie1855, 4/16: La această dată, avea loc inaugurarea Şcolii de Mică Chirurgie de pe lângă Spitalul Oştirii de la Mihai Vodă din Bucureşti; fondator, dr. Carol Davila. În anul 1831, lua ființă Spitalul Oștirii „Mihai Vodă” din București, actualul „Spitalul Clinic de Urgență Militar Central Doctor Carol Davila”. El devine rapid cel mai important for medical al armatei române și o instituție de frunte a medicinii și științei românești. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă acești medici se vor forma cadre medicale medii – avem aici germenii învățământului medico militar românesc. Astfel în acest spital a funcționat – la început fără vreo reglementare anume, o „Școală de felceri” – subchirurgi, frecventată de tineri aparținând „Strajei Pământești” (armata) și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. 

Din anul1842, la propunerea medicului Nicolae Cretzulescu se instituționalizează această „Școală de felceri” sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu. Și în cealaltă capitală, la Iași, în vara lui 1831 se pun bazele unui spital militar (numit azi, „Iacob Czihak”). În jurul anului 1830 se înființează școală de felceri și de subfarmaciști și la Craiova. Aceste școli aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri trimiși din armată ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmaciști. Programul din aceste școli era mai ales unul practic. Personalul medical superior era adus sau școlarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofițeri români, școlarizați în țară, maximul pentru un pământean fiind gradul de subofițer și pregătirea medicală medie. Dar foarte important de subliniat este că unii dintre fii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma.

Desigur, cea mai bună „achiziție” dintre medicii aduși vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest străin va ajuta ca nimeni altul la „românizarea” medicinii noastre prin instituționalizarea ei la standarde (aproape) occidentale și prin înființarea primei școli pentru medici în România. Între anii 1853 – 1884, cât a activat la noi, se vorbește pe bună dreptate de „epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât și în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învățământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învățământ medical militar și civil performant. A început cu ceea ce deja exista: a reorganizat „Școala Ostășească de Chirurgie” de la „Spitalul Oștirii” din București împreună cu Nicolae Kretzulescu – reținem ca reper data de 4 decembrie 1855; trei luni mai târziu aceasta se transformă în „Școala Secundară de Chirurgie” cu program teoretic-liceal și sanitar-militar, dotată cu bibliotecă și muzeu anatomic. În epocă era mai cunoscută sub numele de „Școala lui Davila”. Școlarizarea era de patru ani și organizarea după model francez. Acum existau în incinta spitalului și câteva încăperi special destinate predării. Cifra de școlarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinați anume armatei, ceilalți pentru medicina civilă.

În anul 1857, când adversarii filo-ruși ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea școlii motivând probleme financiare, acesta se adresează guvernului francez, care se obligă să mențină școala pe cheltuiala sa. Atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un „Opis domnesc” pentru menținerea tinerei instituții. Profitând de acest moment, Davila nu se mărginește la continuarea școlii secundare ci o transformă pe 16 august 1857 în facultate, numită „Școala Națională de Medicină și Farmacie”. Așadar „Școala Națională de Medicină și Farmacie” de pe lângă „Spitalul Oștirii Mihai Vodă” este prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca și personal medical superior pentru spitalele civile. Școala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii și trei de practică. Se obține echivalarea diplomelor școlii cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp „Școala Națională de Medicină și Farmacie” devine cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârșit exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară!

La 1 septembrie 1859, se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Florești-Prahova zece elevi ai „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” ce se aflau încartiruiți aici sunt ridicați la rangul de medic de batalion clasa II – asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români – născuți și școlarizați în România. În 1859 școala își schimbă reședința, urmând spitalul militar. Din anul 1860 se începe trimiterea absolvenților „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” în străinătate (Franța, Italia), cu bursă, pentru a-și continua studiile. Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin Înaltul Decret Domnesc numărul 4629” a luat ființă „Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată”, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare. Se recunoștea o situație de fapt și se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinii militare. Data de 21 august este Ziua Medicinii Militare din România.

Medicina militară era „locomotiva” medicinii civile în acea perioadă. În 22 noiembrie 1869 se face un nou pas înainte: se înființează „Facultatea de Medicină din București” ca dezvoltare a mai vechii „Școli Naționale de Medicină și Farmacie”. Așadar învățământul medical românesc de la București a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcția clădirii „Facultății de Medicină din București” a fost complet terminată abia în 1903 când s-a facut și inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, așezată în fața facultății ce poartă numele maestrului (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck). În octombrie 1872, împăratul Franz Iosif a creat (în condiții specifice Imperiului Austro-Ungar) „Universitatea din Cluj”, din care făcea parte și „Facultatea de Medicină”. Din „Facultatea de Medicină Cluj” se va înființa în 1945 „Facultatea de Medicină Târgu Mureș”, numită azi „Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș”. În 1879 se înființează „ Facultatea de Medicină de la Iași”.

Odată cu restructurările din 1869 prilejuite de înființarea „Facultății de Medicină din București”, armata nu mai controla ca înainte această instituție și au apărut probleme în școlarizarea medicilor militari.Din 1871 se obține aprobarea ca la „Facultatea de Medicină din București” să se școlarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece „stipendiști” ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereușite, în 1884 și 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o „Lege a Serviciului Sanitar al Armatei”) de a școlariza medici pentru armată. Totuși anul 1884 este considerat în mod tradițional anul întemeierii „Institutului Medico Militar” – „Decret Regal numărul 2824” din decembrie 1883 publicat in „Monitorul Oficial numărul 2” din 23.01.1884. În 1884 se întocmește și un „Regulament de Ordine Interioară al Institutului”, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu.Modelul de funcțioanare era o adaptare a institutelor medico militare prusace și austriece. Pentru un timp instituția a purtat denumirea de „Internat Medico Militar” și școlarizează doar subofițeri (elevi „interni”).

Începând cu anul universitar 1897-1898, a început să funcționeze fără întrerupere „Institutul Medico Militar” din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu ca și comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen.Institutul funcționa tot pe lângă „Spitalul Militar Central București” (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război – un nou pas înainte. Studenții militari făceau pregătirea medicală la „Facultatea de Medicină” iar cea medico-militară în acest „Institut Sanitar Militar”. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: „Legi și regulamente medico-militare”, „Igienă militară”, „Medicină operatorie și anatomie topografică”, „Bolile armatelor”, „Epidemiologie clinică și oftalmologică”, „Bandaje și aparate de fractură”. Studenții militari aveau o uniformă de culoare neagră și chipiul de culoare roșie.Între 1892-1897 a funcționat un „Institut Medico-Militar” și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo. Până la 1914 institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari. Din 1916 „Institutul Medico-Militar” și-a încetat activitatea timp de doi ani iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front.

Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română) nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi. Nu exista nici o școală specială pentru ei. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se școleau practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari.În perioada interbelică „Institutul Sanitar Militar” cunoaște o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise neîndestulăror în primul război mondial. 

În noiembrie 1920 se înființează secțiile din Cluj și Iași ale „Institutului Medico Militar București”, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Așadar în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin Legea publicată în Monitorul Oficial numărul 83 din 1921 se adoptă denumirea de „Institutul Sanitar Militar”. În 1926 se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929 institutul primește drapelul de luptă. În institut se făceau acum și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. Din donațiile personalului se ridică în curtea instituției o statuie ce comemorează eroii institutului căzuți în Războiul de Reîntregire.Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunță la filiera de provenire a subofițerilor și maiștrilor din gradați și se crează o „Școală de Subofițeri Sanitari”, o „Școală de veterinari militari” și o „coală de Maiștri în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar”, toate la București.

Surse:

https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Biblioteca_Bucurestilor_1998_nr7(1).pdf

http://www.ramnic.ro/articole/chirurgia-romaneasca-35991/2011-04-27

https://institutul-medico-militar.mapn.ro/pages/view/84

https://www.medijobs.ro/blog/intr-un-bucuresti-cand-ospitalier-cand-ostil-carol-davila-nu-s-a-plans-niciodata

http://www.monstriisacri.ro/carol-davila/

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie1987: În această zi, a trecut în eternitate, la Păltiniş, în judeţul Sibiu, Constantin Noica, filosof şi eseist, mentor spiritual în cadrul aşa-numitei „Şcoli de la Păltiniş", deţinut politic între anii 1958 şi 1964, membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman).

Constantin Noica s-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. În timpul studiilor a locuit la casa din Capitală a familiei. A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar. După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă „Problema lucrului în sine la Kant”. La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz. În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez. Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu. În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii. Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti. Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 - 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”. Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani. Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.

Opere antume

Mathesis sau bucuriile simple (1934)

Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936)

De caelo (1937)

Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (1940)

Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării (1943)

Pagini despre sufletul românesc (1944)

Jurnal filosofic (1944)

Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica (1962)

Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1969)

Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969)

Rostirea filozofică românească (1970)

Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973)

Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975)

Despărţirea de Goethe (1975)

Sentimentul românesc al fiinţei (1978)

Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan. (1978)

Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului (1980)

Devenirea întru fiinţă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiţionale; vol. II: Tratat de ontologie (1981)

Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984)

Scrisori despre logica lui Hermes (1986)

Opere postume

De Dignitate Europae (1988)

Jurnal de idei (1990)

Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990)

Simple introduceri la bunătatea timpului nostru (1992)

Introducere la miracolul eminescian (1992)

Manuscrisele de la Câmpulung (1997)

Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947) (1998)

Publicistică

Semnele Minervei, volumul I, ediţie de Marin Bucur (1994)

Între suflet şi spirit, volumul II, ediţie de Marin Bucur (1996)

Moartea omului de mâine, volumul III, ediţie de Marin Bucur (2003)

Despre lăutărism (2007)

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti

Liiceanu, Gabriel - Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, 1996

Cornea, Andrei - De la Şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, Humanitas, 2004

Lavric, Sorin-Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005

https://adevarul.ro/cultura/carti/110-ani-nasterea-constantin-noica-spunea-filosoful-despre-foloasele-vacantei-1_5d28cc96892c0bb0c661a999/index.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-noica-si-fericirea-din-camaruta-de-la-paltinis/

https://www.rfi.ro/politica-99881-pagina-de-istorie-arestarea-constantin-noica-uneltire

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie 2000: În această zi, a murit artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, Bucureşti; d. Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.

Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen). A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.

A avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universităţii din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971),Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc. În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată „nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. În anul 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. La data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri. În anul 1990 Andrei Pleşu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român. După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ „Triumf".

Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activităţii de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu „George Apostu". În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie „European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.

Muzeul Ţăranului Român s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. La iniţiativa lui Horia Bernea, au fost achiziţionatee șase biserici de lemn, dintre care două au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte patru sunt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. 

De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale. Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel de omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.Acestea vor veni imediat după 1989. Pe 5 februarie 1990, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.Muzeul Ţăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. 

Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. 

Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală.Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea „produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-repere-spirituale-horia-bernea-un-marturisitor-al-traditiei/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/horia-bernea-un-pictor-al-duhului-75001.html

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/ce-se-pastreaza-convorbire-cu-horia-bernea

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/horia-bernea.html

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/horia-bernea

https://culturainiasi.ro/horia-bernea/