$$$

 CĂLUGĂRIȚELE „OBRAZNICE”

În timp ce a studiat istoria muzicii pentru câteva decenii, Craig A. Monson, fost profesor de muzică la Universitatea Washington din St. Louis, a auzit multe povești. În 1986, într-un muzeu, a găsit niște partituri din secolul 17 care i-au atras atenția. Deși fuseseră create de o mânăstire de maici aristocrate din Bologna, Italia, erau pline de cântece explicite și libidinoase.

Monson nu știa multe despre călugărițele din Italia renascentistă – sau despre călugărițe în general –, dar manuscrisul nu se conforma deloc așteptărilor lui. De curiozitate, a început să caute tot felul de documente din perioada Inchiziției și din arhivele Bisericii. În arhive, a găsit povești ale unor călugărițe rebele care avuseseră idile, intraseră în politică sau deveniseră dive și artiste, de multe ori fără să părăsească mânăstirea unde și-au petrecut toată viața.

Cercetările lui Monson au avut ca rezultate atâtea anecdote, încât acesta a publicat două cărți despre „călugărițe obraznice”: „Nuns Behaving Badly” și „Divas in the Convent”. Am vorbit cu el despre cum erau pe atunci viețile femeilor și despre cum reușeau acestea, cu viclenie, să scape de constrângerile lumii în care trăiau.

Bineînțeles că lumea lor nu era ca lumea noastră. Pe atunci nu exista conceptul de libertate personală și nu circulau idei precum „urmează-ți visele”. Opțiunile unei femei din secolul 17 erau mânăstirea, căsătoria sau prostituția. Zestrea pe care trebuia s-o dai unei mânăstiri era mult mai modestă decât zestrea pentru un potențial soț, așa că mânăstirile apelau des la tați aristocrați care aveau prea mulți urmași de sex feminin.

Dacă o fată era crescută de o mătușă care trăise la mânăstire, pentru ea viața de mânăstire era atrăgătoare. I-ar fi putut aduce prestigiu și mai multe posibilități decât i-ar fi adus viața de femeie căsătorită. La urma urmei, soțiile și mamele americane nu au primit dreptul la vot decât în 1920, iar franțuzoaicele nu au putut vota până în 1944. Dar călugărițele aveau dreptul să voteze, să aleagă ce alte femei se pot alătura mânăstirii și să acorde diverse funcții altor măicuțe.

Povestea călugărițelor piromane din Reggio Calabria. E singura poveste în care călugărițele evadează din mânăstire, ceea ce ne transmite ceva interesant: rareori era viața unei călugărițe atât de insuportabilă încât s-o facă să evadeze din mânăstire. 

Toate călugărițele proveneau dintr-o singură familie. Au fost transformate din femei necăsătorite în călugărițe peste noapte, prin convertirea unui palat de familie într-o mânăstire. Efectiv le-au luat ostatice. Dar ele deja știau cum arată viața obișnuită, apucaseră să vadă lumea și nu s-au putut adapta la situație, așa că au dat foc la tot. Mi se pare admirabil că au avut curajul ăsta. Dar nu au avut ocazia să se reunească cu familiile lor, așa cum speraseră.

Sună dur. Cum făceau față alte călugărițe la restricțiile din mânăstiri?

De obicei, nu se puteau reîntoarce dacă plecau. Dacă făceau asta, erau excomunicate automat. Dar au devenit experte în găsirea de soluții.

De exemplu, o călugăriță inventivă din Santa Cristina, Bologna, a organizat o cină fastuoasă și a folosit o masă foarte lungă care se extindea dincolo de poarta mânăstirii. Călugărițele s-au așezat la capătul care era în interiorul mânăstirii, iar oaspeții la celălalt capăt, din exterior.

Un alt exemplu a fost când Patriarhia le-a interzis călugărițelor din Ancona să folosească binocluri, pentru că acestea stăteau toată ziua în turn și analizau lumea exterioară prin binoclu.

Muzica era o altă metodă prin care călugărițele reușeau să străbată zidurile mânăstirii. Vocile lor puteau atrage un public larg și puteau transmite un mesaj lumii. Deși cântau doar pentru ele însele, vocile lor se auzeau dincolo de zidurile mânăstirii și puteau fi ascultate de oamenii de pe stradă.

De ce era muzica o problemă pentru biserică?

În teorie, călugărițele nu trebuiau să aibă niciun fel de contact cu lumea exterioară. Dar muzica lor atrăgea publicul în biserici și încuraja contactul cu exteriorul. Călugărițele talentate pe plan muzical ieșeau în evidență ca niște dive într-o societate în care totul era despre egalitate și comunitate.

Iar vocile feminine erau considerate problematice. Muzica și sexul erau văzute ca experiențe senzuale și erau des asociate, pentru că foloseau aceleași părți ale corpului: gura, limba, gâtul. Când cânta o femeie, le gâdila urechile bărbaților și aceștia „pierdeau controlul”.

Bineînțeles, sexul era altă problemă. Cum gestiona biserica treaba asta?

În opinia mea, sexul în mânăstiri era mai predominant în mințile celor din afară decât în interiorul mânăstirilor. Da, se mai întâmplau situații, dar poveștile de dragoste cu persoane din exterior nu erau de obicei de natură fizică. Mai degrabă, călugărițele le găteau bunătăți vizitatorilor, le spălau hainele, le dădeau scrisori sau daruri. Dar Biserica era de părere că aceste gesturi erau infracțiuni care nu puteau fi trecute cu vederea.

Un cântec satiric despre bucuriile vieții monastice („Vreau să devin călugăriță”) conține următoarele versuri: „Sopratutto vorria avere / ‘na divota vaga e bella / Che mi dessi ogni piacere / Ed anch’io ne dessi ad ella!” (M-ar bucura mult să-mi ofere plăcere o persoană pioasă, frumoasă și plină de compasiune, căreia să-i plătesc cu aceeași monedă!)

Ierarhia bisericească era îngrijorată mai ales de aspectul politic al anumitor prietenii. Nici azi nu au voie călugărițele să își facă prieteni, pentru că acest lucru ar fi în contradicție cu principiile de armonie și unitate din mânăstire. Supraveghetorii întrebau des dacă existau călugărițe care împărțeau patul sau camera, pentru că acesta era un semn clar de parteneriat. În plus, dormitul în același pat era considerat periculos, din motive de pudoare. În 1633, Cardinalul Colonna, arhiepiscopul Bolognei, a descoperit că o călugăriță din mânăstirea San Guglielmo își schimbase numele în Sira Lesbia Ildebranda (Mai târziu, l-a schimbat în Sora Maria Teresa).

Biserica a instituit niște pedepse aspre pentru încălcarea regulilor legate de dormit. În 1591, autoritățile din Bologna au amenințat călugărițele din Santa Margarita cu închisoare timp de șase luni, confiscarea veșmântului clerical și interzicerea accesului în camerele de vizitatori (unde puteau vorbi cu vizitatori din exterior printr-o fereastră cu gratii). În mod remarcabil, autoritățile nu vorbeau niciodată despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă două călugărițe împărțeau același pat, pentru că nici n-au existat vreodată dovezi clare.

Unele dintre aceste călugărițe au făcut niște gesturi dramatice. De ce au mers atât de departe?

Pentru că și regulile bisericii mergeau prea departe. Poate că cel mai spectaculos eveniment a fost cel de la mânăstirea Santa Cristina din Bologna, în 1628. După ani de conflict cu arhiepiscopul, acesta a trimis poliția la poarta mânăstirii și le-a ținut captive pe călugărițele din interior.

Călugărițele le-au aruncat intrușilor în cap pietre și țigle de pe acoperiș. Vecinii au ieșit și ei la geamuri să le țină partea călugărițelor și au huiduit polițiștii. Până la urmă, aceștia s-au retras.

Poveștile mele pun accentul pe unele dintre cele mai senzaționale exemple de comportament rebel în mânăstiri. Dar cel mai des, călugărițele învățau să lupte indirect, prin puterea conexiunilor pe care le aveau. De multe ori, legau relații cu oameni influenți din lumea întreagă, care le țineau partea și interveneau în anumite conflicte. Le trimiteau acestora delicatese de la mânăstire, îi invitau la concerte în vacanțe și îi încurajau să-și înscrie fiicele la mânăstire.

Ce viață crezi tu că duceau femeile în mânăstiri?

E clar că viața în mânăstire varia de la o mânăstire la alta, în funcție de averea fiecărei mânăstiri. Majoritatea mânăstirilor pe care le-am studiat le cereau zestre mare nobililor și primeau doar femei aristocrate. Unele mânăstiri erau cunoscute pentru pioșenie, altele pentru sororitatea sacră dintre femei. Familiile nobile au fost asociate cu mânăstirile multe generații la rând și asigurau controlul social și politic din cadrul structurilor ierarhice.

În cadrul acestor comunități variate, femeile încercau să-și construiască viețile pe cât de bine puteau. Se cultivau, citeau literatură religioasă, făceau muzică, și uneori aveau roluri de economiste sau dirijoare de cor. Pentru unele, sigur era o viață plictisitoare.

Mânăstirea le oferea spațiu, pentru că zidurile care le țineau captive nu le permiteau accesul taților, unchilor și verilor lor, așa că scăpau de sub influența acestora. Dacă iei niște femei inteligente și culte, le ascunzi după zidul unei mânăstiri, le dai dreptul la vot și diverse responsabilități, nu e deloc ciudat dacă încep să devină independente și să vină cu propriile lor idei. 

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.

$$$

 CINE A FOST ANA PAUKER

Așa cum e tradiția în România, mereu am avut o „ceva” al nostru. Am avut un Hitler de România, avem o Madonna de România, iar acum îți faci cunoștință cu Stalin de România, doar că de date asta, poartă fustă – e vorba despre Ana Pauker sau Hannah Rabinsohn, pentru prieteni.

Până la Elena Ceaușescu , Ana Pauker a fost femeia care a ocupat cea mai înaltă funcție în stat, iar pe plan extern era cunoscută ca prima ministră de externe din lume, „doamna de fier” a comunismului . Pe 20 septembrie 1948 a apărut chiar pe coperta revistei TIME , cu motto-ul „For an old battle-axe, a new edge”. Dar până să ajungă aici, drumul ei na fost deloc simplu.

Dacă ai trecut cu trenul pe la Sinaia, sigur te-ai întrebat „care-i treaba cu mașina aia de epocă din gară”? Ei bine, ce trebuie să știi și că ia aparținut Anei Pauker și nu eo mașină normală, cum avea bunică-tu, ci o Skoda de lux, custom made, care merge și pe șine. Pe deasupra, blindată, pentru că a trebuit să reziste la atentate. Ca să-nțelegi ce fel de viață a avut.

Hannah Rabinsohn sa născut în 1893, în comuna Codăești din Vaslui, într-o familie de evrei foarte credincioși. A fost o elevă model, dar după ce a terminat opt clase a trebuit să renunțe la studii din cauza că familia ei era săracă, dar și pentru că antisemitismul începe să se răspândească și în România. Guvernul interzicea pe-atunci copiilor evrei să urmeze gratuit școli publice elementare.

A intrat în mișcarea muncitorească revoltată de nedreptatea socială pe care o observa la tot pasul și sa lăsat prinsă și mai mult de mirajul socialist după ce la cunoscut pe tânărul profesor Henry Steinberg, care ia devenit iubit. Ce a convins-o, însă, să vireze până la capăt spre este a fost Marcel Pauker, fiul unor jurnaliști și avocați de stânga. El și alți camarazi comuniști au ajutat-o să plece la studii în Elveția, dar a renunțat rapid la asta, pentru că avea treburi mai importante de făcut.

Bonnie și Clyde în roșu

Pentru a înțelege drumul Anei Pauker, trebuie să vorbesc în primul rând despre soțul ei. Dacă era o posibilitate ca un copil să-și aleagă ideologia de mic, acesta ar fi fost Marcel Pauker, iar drumul său ar fi fost, indubitabil, spre stânga. Tatăl lui, Simion Pauker, a fost un important ziarist, care a făcut parte atât din Adevărul , cât și din Dimineața , înainte să-și fondeze propriul ziar, Argus .

Între Marcel Pauker și Hannah Rabinsohn a fost dragoste la prima vedere, așa că s-au căsătorit la un an după ce s-au cunoscut. În 1920 aceasta sa înrolat, la insistențele lui, în mișcarea comunistă, iar în 1922, cei doi au fost arestați pentru activități ilegale în România și exilați în Elveția.

După ce ai fost arestată și izgonită din propria țară poate te gândești așa lași mai moale cu Revoluția că poate, poate te și executa. Pe soții Pauker nu ia oprit nimic. După ce-au scăpat din Elveția, Ana Pauker ajunge în Franța, de unde controlează cu atenție mișcarea Cominternului, iar, mai apoi, se ocupă de extinderea sferei de influență comună și în spațiul balcanic.

Marcel na fost la fel de norocos. După conferința partidelor comuniste din regiunea balcanică din 1922 și 1923, este arestat și condamnat la muncă pe viață. Cumva, reușește să evadeze și ajunge în URSS , de unde se întoarce patru ani mai târziu în România.

Dar nici Ana Pauker na scăpat de mânia Poliției. A făcut parte din Partidul Comunist din România, care a funcționat până în 1945, iar vreo 20 de ani sub ilegalitate.

Guvernul IC Brătianu l-a interzis în 1924, pentru că milita pentru autonomia provinciilor românești și considera România „stat imperialist”.

PCdR era un partid special, dirijat cu atenția de la Moscova pentru a face pe plac rușilor, iar planul lui era ca România Mare să înceteze să mai existe, mai exact, să înapoieze Basarabia rușilor, Ardealul ungurilor și Cadrilaterul bulgarilor. Și-a schimbat numele oficial în Partidul Comunist Român în 1945, cu ocazia Primei Conferințe a Partidului.

Ana Pauker a fost condamnată la zece ani de închisoare, dar a reușit să fugă în URSS în 1926, unde a urmat studii politice la școlile comuniste. După câțiva ani petrecuți în Mama Rusie, sa întors în România în 1934, iar de acolo ascensiunea politică sa petrecut mai puțin decât ai crede. Faptul că a primit funcții de conducere în Partidul Comunist ia atras doar belele.

Un an mai târziu, în 1935, a fost arestată și judecată la Craiova, dar după mai mult timp petrecut în detenție a fost lăsată să plece în Uniunea Sovietică, în schimbul unui alt politician român capturat de sovietici, „moș” Ion Codreanu, un membru important din Sfatul Țării, care a fost după ce sovietici capturați au.

Marcel a murit chiar de mâna iubirii lui, într-un mod foarte poetic. Domnul Pauker a ieșit din grațiile lui Stalin și arestat de NKVD pentru spionaj . A fost executat în timpul Marii Epurări, când și-a pierdut viața și Lev Davidovici Troțki, comandantul care a condus Armata Roșie în timpul Războiului Civil din Rusia, când comuniștii au preluat puterea. În urma destalinizării începute de Nikita Hrușciov în 1957, numele lui Marcel Pauker a fost șters din istoria oficială și consider o „greșeală a trecutului”.

Ascensiunea spre putere

Chiar și așa, dragostea Anei Pauker pentru comunism nu sa mișcat din inima ei și a urmat în continuare drumul partidului, ba chiar a ajuns una dintre protejatele lui Stalin . În fața celor trei copii ai lor, Ana Pauker la discreditat pe tată, spunându-le că era, de fapt, „troțkist”. În timpul șederii la Moscova, Ana Pauker devine lidera comuniștilor români exilați.

În cartea ei autobiografică „Trăiesc din nou”, Principesa Ileana a României a descris-o pe Pauker cam așa: „Un boa constrictor care abia fusese hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie și trândavă cum era tot ce este respingător, dar totodată fascinant la o șarpe. ca urmare,împușcat iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au demonstrat strălucirea rece și dezumanizantă căreia ajunsese la puternica poziție pe „care o ocupă acum”.

Ana Pauker și-a văzut, în sfârșit, visul împlinit în 1944, când Armata Roșie a intrat în România. Aceasta a primit, precum Stalin, rolul de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ocupându-se de organizarea guvernului Petru Groza.

De-abia în 1947 este numită ministru de externe și viceprim-ministru, fiind prima femeie din istoria țării ce a deținut o funcție politică atât de importantă. Cât timp a avut această funcție, a servit mai degrabă interesele URSS decât ale țărilor. Un document important semnat de ea are in vedere Insula Șerpilor, prin care România îl ceda Uniunii Sovietice.

Conform Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în România, circula sloganul „Ana, Luca, Teo, Dej – bagă spaima în burgheji”, care arată și puterea pe care Pauker o avea în statul român. Era apreciată chiar și de colegii de partid – Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana.

Chiar și așa, drumul ei către puterea nu putea să rămână neatins. În 1952, după cum era practică și în Uniunea Sovietică, am înscenat un proces. În timpul unui val de epurări al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost eliminată din conducerea PCR, fiind acuzată de „cosmopolitism”, de „deviere de dreapta” și activități „antipartinice”. Bineînțeles, nu era nimic adevărat, dar asta era modalitatea comuniștilor de a scăpa de cineva indezirabil.

Viața Anei Pauker era gata să se termine mult mai devreme. A fost încarcerată pentru că, până la urmă, comuniști din toată lumea jucau după cum spunea Stalin, iar excluderea ei din partea nu era chiar meritul lui Dej, era o comandă venită de la Moscova. Ce a salvat-o a fost moartea lui Stalin, din 1953. După ce a ieșit din închisoare, a fost ținută mai mulți ani la domiciliu, pentru că se suspectează că ar putea conduce o revoltă împotriva destalinizării inițiatei de Hrușciov.

Dacă te pasionează filosofia politică și istoria politică sigur ai pe-acasă o carte de la Editura Politică. Ei bine, sunt șanse mari ca ea să fie tradusă chiar de Pauker. În ultimii ani de viață, aceasta a lucrat ca traducătoare pentru această editură.

Am încercat să agăț cu Stalin pe Tinder și a mers extraordinar de bine

Ana Pauker a murit în 1960 de cancer de sân, iar cenușa ei a fost depusă la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, cunoscut astăzi sub numele de Mausoleul din Parcul Carol.

Ana Pauker și-a dedicat toată viața comunismului și lui Stalin. Aș putea spune că era profund îndrăgostită de Stalin. De altfel, dacă uiți la înregistrările din epocă cu discursurile ei sau să observă că a împrumutat de la dictator același tempo și gestică. Poate nu și-a dat seama, dar dacă Stalin n-ar fi murit în timp ce era la închisoare, viața Anei Pauker s-ar fi încheiat mult mai devreme.

$$$

 CINE A FOST PACEPA

Fuga lui Pacepa din 1978 a însemnat o lovitură dată atât lui Nicolae Ceaușescu și rușilor, cât și întregului bloc comunist din Europa de Est. O astfel de dezertare părea imposibilă. Până când s-a întâmplat.

Cine a fost Pacepa, spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și liderul unui imperiu de contrabandă

Într-o formă ficționalizată afli cum a fost din serialul Spy/Master, produs de HBO și lansat în mai 2023. E gândit mai mult ca o producție cu spioni, comuniști și uneltiri pentru publicul american. Și, sigur, nu afli direct despre Pacepa din el, că acolo personajul principal e Victor Godeanu. Dar, hei, România a inspirat o producție internațională și poate e un început.

Legat de personajul real, Ion Mihai Pacepa era văzut fie ca un dușman comun al poporului, un trădător sau cineva care a văzut lumina și-a înțeles că de Ceaușescu și comunismul lui nu scapi decât cu fuga. Dacă până și el a fugit, înseamnă că e grav, nu? Grav a fost, dar n-a dezertat ca orice simpliot.

În 1999, Curtea Supremă a României a anulat și condamnarea la moartea primită după fuga din anii ‘70. Și fostul general de Securitate și spionul-șef al lui Ceaușescu a murit în februarie 2021. În acest interval, a colaborat cu americanii, s-a ascuns, a scris cărți și articole și a plutit deasupra României ca o legendă. Poate și pentru că puține lucruri atrag atât de mult fascinația oamenilor așa cum o fac serviciile secrete și poveștile cu spioni.

Deși principalele calități ale unui spion sunt să rămână în umbră și anonim, uneori acest plan eșuează, iar ei devin personalități la nivel național și internațional, așa cum a fost cazul lui Ion Mihai Pacepa din România. Iată ce poți afla despre el, din ce-a rămas prin dosare.

Ion Mihai Pacepa a avut un trecut care nu anunța nimic important

Ion Mihai Pacepa se naște în București pe 28 octombrie 1928 într-o familie modestă, cu un tată tinichigiu auto și o mamă casnică. Deși aparent banală, meseria de tinichigiu auto a tatălui i-a oferit intrarea în spionaj.

Între 1940 și 1944, tatăl lui Mihai Pacepa a lucrat pentru General Motors, care era poziționat în clădirea Ciclop de pe bulevardul Magheru din Capitală. Tocmai în acea clădire, seniorul a ascuns și protejat un spion al NKVD de o reală importanță.

Un sovietic își plătește mereu datoriile, așa că rușii, prin Alexandr Saharovski, cel care a construit practic Serviciul de Informații Externe al Securității din postura de șef al consilierilor sovietici, îl recrutează pe Mihai Pacepa.

Există o mărturie a lui Mihai Pacepa în care afirmă că însuși Saharovski i-a spus: „Vrem să te ajutăm pentru că avem o datorie față de tatăl tău”. Astfel, în 1951, se alătură Securității. Deși la vremea recrutării era student în an terminal al Facultății de Chimie Industrială din București, spionajul și studiul academic nu fac casă bună, așa că abia după alți patru ani reușește să își finalizeze studiile.

Momentul în care descoperă Germania

În 1956, proaspătul inginer Pacepa pleacă în Republica Federală Germania pentru a juca rolul de adjunct al misiunii diplomatice a României.

În realitate, era șeful rezidenței de spionaj a țării. Din această postură, Mihai Pacepa s-a folosit de toate contactele sovietice, a învățat tehnicile spionajului pe teritoriul unui alt stat și, cu acces la informații culese de ruși, a reușit să se dovedească un element extrem de important pentru Securitate.

De altfel, RFG era o pepinieră a spionajului sovietic, la fel cum s-a întâmplat pentru o perioadă și cu Vladimir Putin.

După zece ani petrecuți în RFG, Pacepa este chemat acasă, unde i se dă șansa să devină adjunct al Direcției de Informații Externe (DIE).

Aici, timp de șase ani, pune bazele unei rețele ample de spioni care aveau în principal misiunea de a extrage secrete industriale și tehnologice pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu. Această direcție a spionajului român a fost dată de dictatorul român care și-a dat seama că, fără progrese tehnologice importante, nu poate juca un rol serios în regiune.

Lucrurile au mers bine pentru Pacepa.

După încă șase ani este numit, în 1972, consilier al liderului Nicolae Ceaușescu. Din această postură, Ion Mihai Pacepa ajunge mai mult decât un lider al spionajului comunist român – chiar un confident al lui Nicolae Ceaușescu. Mai mult, unii istorici afirmă că el era cel prin care companiile străine și regimul comunist plimbau sume de bani și valori ca mită.

Din această poziție, Ion Mihai Pacepa avea la dispoziție încă din anii ‘70 o întreagă suită de beneficii, o vilă cu saună, piscină și teren de tenis pe Aleea Alexandru din București, șoferi la dispoziție și un salariu în cuantum egal cu cel al prim-ministrului.

El a fost bănuit că în anii ăia a strâns milioane de dolari ca avere. În 2005, a spus însă că sumar era mare, dar nici chiar așa. Conform lui Pacepa, avea în 1978 peste 1,29 milioane de lei, adică circa 80 de mii de dolari la cursul de la acea vreme (aproximativ 340 de mii de dolari în prezent).

Generalul de Securitate a dat România comunistă pe America decadentă

În rândul comuniștilor, tot ce era capitalist – în special american – era decadent. Totuși, deși se bucura de o putere și o influență foarte mari în Republica Socialistă Română, Ion Mihai Pacepa a ales Statele Unite ale Americii, unde a și murit, dar mai durează până ajung acolo. 

Defectarea. Acest termen este folosit în lumea spionajului pentru un agent care rupe rândurile și decide să treacă de partea adversă, un termen înrudit cu dezertarea.

În vara lui 1978, Ion Mihai Pacepa devin un defector, când, trimis la Bonn de Nicolae Ceaușescu, ia decizia de a intra în Ambasada SUA și cere azil politic. Această cerere e semnată personal de președintele american Jimmy Carter, iar Pacepa e primit cu covor roșu în Statele Unite de adjunctul șefului CIA și de o întreagă suită de circa 70 de oficiali.

La acel moment, generalul Pacepa era ofițerul cu cel mai înalt rang care schimbase tabăra din întregul bloc comunist. Iată, o premieră făcută de un român, chiar dacă nu una onorabilă printre spioni. 

De ce ar schimba taberele o persoană aflată în cercul intim al liderului suprem, cu acces aproape nelimitat la resurse? — Există două ipoteze de lucru.

De ce a fugit Pacepa de Ceaușescu când ajunsese atât de sus

Una din ele e că generalul căzuse deja în dizgrația regimului și că o arestare a acestuia era iminentă. Și nu era doar nebunia unui regim obsedat de control, ci generalul își crease o rețea proprie de contrabandă.

Nu singur, dar era cel care trebuia dat exemplu prin pedepsire. Această teză este puțin probabilă, pentru că, dacă ar fi existat dubii în privința loialității și moralității lui Pacepa, regimul comunist nu l-ar fi trimis în deplasarea din 1978. Ba mai mult, natura acestei deplasări, printre care un mesaj trebuia livrat cancelarului Helmut Schmidt, îți arată gradul de încredere de care – încă! – se bucura Pacepa. 

Asta nu înseamnă însă că nu era implicat în contrabandă.

România avea nevoie de valută și folosea oameni ai Securității ca s-o obțină de pe piețele externe, unde aceștia vindeau bunuri produse în România. Despre cum funcționa sistemul ăsta, mai ales după fuga lui Pacepa, poți afla de la istoricul Mădălin Hodor într-o discuție de peste trei ore.

Pe scurt, România avea entitatea Întreprinderea de Comerț Exterior (ICE) Dunărea, firmă a Securității, cu indicativul de Unitate Militară 0107, structură cuprinsă în UM 0544 – Centrul de Informații Externe.

În ‘89, ultimul an de activitate, ICE a făcut aproape miliardul de dolari pentru România. Sigur, n-au mai ajuns la Ceaușescu și de aici încep teoriile de unde s-au dus banii, inclusiv Bancorex apare pe listă. 

În ceea ce îl privește pe Pacepa, istoricul George Damian consideră că spionul a pus bazele sistemului de corupție politică din România. Într-un articol publicat odată cu moartea lui Pacepa, George susține că cele mai vesele documente sunt cele care indică sistemul de corupţie pus pe picioare de Pacepa.

„În România comunistă a anilor ‘60 şi ‘70 noua generaţie de comunişti în ascensiune (dar şi mulţi din garda veche) se dedulciseră la produse occidentale, de la băuturi fine la articole de îmbrăcăminte şi produse electronice. Cum aceste lucruri nu prea puteau intra oficial în ţară, Pacepa patrona o reţea de spioni români care pe lângă lupta împotriva duşmanului capitalist se ocupau cu aducerea în ţară a produselor de lux occidentale.

Pacepa se ocupa cu distribuirea acestora printre tovarăşii cu funcţii de conducere care îl recompensau cu favoruri politice. Mărturiile adjutantului lui Pacepa arată că în majoritatea timpului tovarăşul general era preocupat cu selecţia, atribuirea şi împachetarea cadourilor occidentale aduse ilegal de spionii români, deveniţi contrabandişti în toată legea”, subliniază el.

Sărăcia din România comunistă se vedea altfel din casele burdușite ale securiștilor

Da, e și ipocrizie, după cum scoate în evidență și George Damian. În timp ce comuniștii, în public, urau Occidentul decadent, în privat și între ei se bucurau de toate produsele acestuia, de la combine muzicale şi boxe Philips, televizoare Grundig şi frigidere Bosch.

„La un moment dat obrăznicia lui Pacepa a ajuns la un aşa nivel încât a început să organizeze aducerea în ţară a cadourilor de lux pentru tovarăşii cu munci de răspundere cu tirul. Fără acte de însoţire şi fără să plătească vamă, ceea ce i-a şi pus pe urme nişte băieţi hotărâţi. Când a simţit că i-a ajuns funia la par în cazul unui tir cu produse electronice aduse ilegal din Liban şi oprit la graniţă, Pacepa a pus mâna pe lista spionilor sub acoperire din străinătate, a falsificat nişte documente ca să poată ieşi din ţară şi a fugit”, adaugă istoricul în analiza lui. 

Dincolo de ipoteza contrabandistului-șef care a fugit de frica urmărilor, o altă teză reiese din corespondența și memoriile spionului român. El susține că a schimbat taberele, deoarece nu voia să ia parte la crimele regimului comunist executate în afara țării. 

Într-o scrisoare deschisă trimisă fiicei sale Dana, în februarie 1985, publicată în ziarul francez Le Matin și transmisă de Radio Europa Liberă, acesta susține următoarele: „Vreau să-ți spun ție și prietenilor mei din țară că am luat această decizie pentru a evita să devin un criminal politic, pentru a mă putea uita drept în ochii tăi și ai lor, pentru a vă arăta vouă și altora drumul spre libertate”.

Iată, un spion comunist vorbește despre libertate. Și nu se oprește doar aici. „[…] este teribil de greu să te desparți pentru ani lungi de propriul tău copil și să-ți transformi prietenii cât și 50 de ani de viață în amintiri fără întoarcere și că inima mea este plină de speranță pentru tine și pentru soțul tău”.

Într-un interviu din 1990, Ion Mihai Pacepa a oferit și mai mult context. El a explicat că în momentul în care a scris scrisoarea mai avea gata și manuscrisul pentru cartea „Orizonturi roșii”. „Ca să fiu sincer, am sperat că Ceaușescu va face un atac de inimă la apariția ei. Din nefericire, speranța nu s-a realizat”, a spus Pacepa.

Când a fugit, Pacepa era căsătorit cu Ileana, cea care l-a însoțit pe parcursul misiunii din RFG și cea care o adusese pe lume pe Dana, singurul copil al generalului. În 1978, acestea rămân în țară, neștiutoare despre planul de defectare al spionului.

Pentru ele, intervalul de 11 ani, de la fuga lui Pacepa și până la Revoluție, a fost un coșmar, fiind interogate săptămânal, ceea ce o face pe Ileana să ia în calcul varianta unui suicid. De asemenea, fiica Dana și soțul Radu au fost supuși persecuției comuniste.

Totul culminează cu momentul Revoluției în care au fost duși de securiști fideli lui Ceaușescu spre granița cu Bulgaria pentru a li se înscena o eventuală fugă din țară și a fi omorâți. Vestea căderii dictatorului se propagă rapid, iar cei doi scapă. Sunt primii cetățeni români care vor pune piciorul în SUA după Revoluție, fiind extrași de serviciile secrete americane.

După fuga lui Pacepa, statul condus de Ceaușescu a cheltuit o avere ca să-i urmărească familia

Aici e loc și de un detaliu interesant despre cei 11 ani de după fugă. Într-un articol publicat în Tineretul liber din 24 ianuarie 1990, generalul de miliție Victor Beda a spus următoarele: „Cheltuielile făcute cu supravegherea familiei lui Pacepa: mașini, carburanți, salarii a zeci și zeci de filatori, paznici, gardieni, tehnicieni însărcinați cu interceptările, instalarea microfoanelor etc. din 1978 până în 1889 însumează multe milioane de lei”.

În interviul acordat radioului Europa Liberă în 1990, spionul român îl portretizează pe Nicolae Ceaușescu drept nemilos și răzbunător. „A ordonat de nenumărate ori aruncarea în aer a sediilor radioului Europa Liberă, uciderea reporterilor, atentatul împotriva Monicăi Lovinescu (atacată și bătută la Paris de doi teroriști palestinieni) cât și tentativele de asasinat împotriva lui Emil Georgescu”, a detaliat Pacepa.

El a povestit că într-una dintre ultimele întâlniri cu Nicolae Ceaușescu acesta voia asasinarea lui Noel Bernard, directorul serviciul românesc al radioului Europa Liberă.

Ceaușescu ar fi zbierat din toți rărunchii: „«Radu», dă-i «Radu»!”. Nu e numele vreunui asasin, ci însemna radiație. Ideea era să-l ucidă prin expunerea la radiații printr-o instalație plasată de spionajul român în apropierea lui. 

Ion Mihai Pacepa susține că acesta a fost punctul de cotitură care l-a făcut să renunțe a mai sluji interesele comuniste și să recurgă la cererea de azil politic. 

Poate că adevăratele motive nu vor fi niciodată certe, dar este clar că Noël Bernard a murit în 1981 în urma unui cancer galopant.

Emil Georgescu – fost procuror comunist și avocat în Germania care se ocupa de persoanele originare din România – a fost atacat cu un cuțit, fiind înjunghiat de 22 de ori de un terorist francez – în 1981, la trei ani după fuga lui Pacepa. A supraviețuit miraculos.

Spionul transformat în whistleblower

Urmările fugii lui Pacepa au fost decisive pentru cum a arătat comunismul autohton după 1978. Ceaușescu se bucura încă de o imagine internațională relativ bună și încercase oarecum să se erijeze într-un lider care se împotrivea presiunilor de la Moscova.

Poza într-un partener decent de dialog pentru occidentali. Este incontestabil că Nicolae Ceaușescu era un lider frecventabil, iar imaginea lui externă era una bună, căci, cu patru luni înainte de fuga lui Pacepa, liderul comunist fusese primit într-o vizită oficială de Jimmy Carter, președintele SUA.

În același an, în 1978, Ceaușescu se plimba într-o trăsură cu regina Angliei, eveniment diplomatic care a făcut să curgă râuri de cerneală la acea vreme. 

Chiar și în plan intern, Ceaușescu era într-o perioadă de glorie. Până și și minerii, care se revoltaseră cu un an mai devreme, aveau să îl declare „miner de onoare” tot în 1978.

Toate astea s-au schimbat odată cu fuga lui Pacepa.

Toate secretele murdare ale comunismului românesc au fost expuse. Asasinate la comandă, cenzură, corupție, toate au fost dezvăluite de spionul român și, astfel, imaginea lui Ceaușescu pe plan extern a suferit o lovitură ireparabilă.

Dezertarea lui Pacepa a dus la o reorganizare a spionajului din România

Pe plan intern, Ceaușescu a trebuit să reorganizeze serviciul de spionaj extern, întreaga organizație care fusese deconspirată de Pacepa. Astfel, o piesă grea a regimului comunist fusese demolată și trebuia reconstruită de la zero, după ce Pacepa a invocat o mântuire morală și a pus în pericol viața foștilor săi colegi deconspirați.

Oamenii care au avut cariere în servicii secrete spun că o astfel de lovitură poate necesita și zece ani de revenire pe plan informațional.

Odată cu fuga spionului șef, Ceaușescu a devenit extrem de paranoic și și-a pierdut încrederea în cercul de apropiați. Asta a dus la creșterea enormă a influenței Elenei Ceaușescu. Chiar dacă pe termen scurt defectarea lui Pacepa a adus un plus de agresivitate regimului comunist, renunțarea la profesioniști din lipsă de încredere și adoptarea unei mentalități de clan au fost începutul sfârșitului pentru Ceaușescu. Acesta a fost atât de furios pe trădarea lui Pacepa, încât în 1981 a recurs la serviciile lui Carlos Șacalul pentru a-l elimina definitiv. 

Ceaușescu era dispus să plătească două milioane de dolari pentru asasinarea lui Ion Mihai Pacepa, o operațiune care trebuia desfășurată pe teritoriu american.

Oricât de priceput ar fi fost Carlos Șacalul ca terorist și asasin, Pacepa se bucura, totuși, de protecția CIA și generalul trecuse deja prin multiple operații estetice care au făcut misiunea aproape imposibilă. Ceaușescu l-a ratat pe Pacepa, dar s-a mulțumit cu un atentat împotriva radioului Europa Liberă executat de Carlos în 1981.

Cartea lui Pacepa iese din tipare

În 1987, Pacepa a publicat „Orizonturi Roșii” (republicată în 27 de ţări), o carte în care sunt dezvăluite publicului larg atrocitățile și adevărata față a comunismului românesc. Cartea s-a propagat rapid. Copii clandestine au ajuns în România și volumul a fost publicat sub forma unei ediții de buzunar în Ungaria. Cel mai important ecou l-a avut difuzarea textului la Europa Liberă, în ciuda unei opoziții a regimului comunist. 

Vlad Georgescu, directorul de la acea vreme, cumpărase un exemplar din SUA și era hotărât să o difuzeze audio. Cu doar câteva zile înainte de prima emisie audio a cărții, de la București sosește cumnata sa cu un mesaj clar din partea Securității: „Dacă Vlad Georgescu transmite această carte, va fi omorât”. Directorul a decis însă transmiterea pe radio a textului, iar efectele au fost devastatoare pentru Ceaușescu. Există mărturii cum că, la orele la care se difuza emisiunea, străzile Bucureștiului erau goale. Georgescu a murit însă după un cancer galopant – ca Bernard. Că a fost asasinat sau nu, deși coincidența e mare, cert e că democrația prindea avânt. În decembrie ‘89 a venit și libertatea.

Chiar la controversatul proces al soților Ceaușescu sunt folosite acuzații care apar în cartea-mărturie „Orizonturi Roșii”. Fantoma spionului român a planat asupra dictatorului și în ultimele clipe de viață.

Momentul în care Pacepa a scăpat de condamnare

Ion Mihai Pacepa este reabilitat juridic abia în 1999. I-au fost anulate cele două condamnări la moarte care veniseră la pachet cu fuga în Occident, iar bunurile confiscate de comuniști i-au fost returnate, inclusiv gradul de general. Tergiversări ale foștilor nomenclaturiști deghizați după Revoluție în democrați au făcut ca această sentință să fie pusă în aplicare abia în 2004.

Între timp, Ion Mihai Pacepa a mai scris „Moștenirea Kremlinului”, apărută în 1993, care vorbea despre continuarea poliției politice și după retragerea rusă și trilogia „Cartea Neagră a Securității”, apărută în 1999. 

Finalul lui Pacepa a venit în februarie 2021, în Statele Unite ale Americii. Avea 92 de ani. Ironic sau nu, a murit de Covid după ce a supraviețuit mai bine de un deceniu vânării derulate de comuniștii din România. Nici moartea lui, și nici ce vine după ea, nu vor aduce lămuriri definitive.

În urma lui Mihai Pacepa rămân multe mistere. A fost un agent dublu, care a urmat tiparul sovietic prin care agenții de top sunt plasați lângă lideri de țări pentru a influența decizii? A fost oare și agent american, fiind recrutat anterior defectării din 1978? A fost defectarea sa una care a fost cauzată de o revoltă morală împotriva asasinatelor politice sau cauzele sunt altele? Acestea sunt întrebări la care nu va putea da nimeni un răspuns cert.

Există însă și certitudini. Prin acțiunea sa, văzută ca o trădare la acel moment, Pacepa a pus umărul la căderea regimului comunist român la a cărui ridicare contribuise ani buni.

Comportamentul din ultimii zece ani de dictatură a lui Ceaușescu s-a raportat oarecum la evenimentul fugii lui Pacepa. Dinamitarea imaginii lui Nicolae Ceaușescu și ajutorul indirect dat Elenei Ceaușescu au fost fitilul care s-a aprins în 1978 și a explodat odată cu Revoluția.

$$$

 CORUL BACH DIN SIBIU

Corul Bach din Sibiu a fost înfiinţat în anul 1931 de cantorul bisericii evanghelice, Franz Xaver Dressler (1989-1981). Având în vedere calitatea sa de cor de oratorii al parohiei evanghelice, s-a urmărit aducerea în faţa publicului sibian a unor lucrări de Bach şi Händel, pe atunci doar puţin cunoscute. Franz Xaver Dressler a condus corul fără întrerupere aproape 50 de ani. Corul şi-a desfăşurat activitatea chiar şi în deceniile perioadei comuniste, datorită angajamentului membrilor săi şi a dăruirii şi dârzeniei dirijorului.

După retragerea lui Dressler (1978), Corul Bach a fost condus de mai mulţi dirijori, printre care şi Kurt Philippi. În anul 1985, Kurt Philippi a preluat conducerea corului, rămânând în această funcţie până la sfârşitul anului 2014. Exodul în masă al saşilor transilvăneni înregistrat după Revoluţia din 1989 a avut o influenţă şi asupra numărului membrilor corului din Sibiu. Prin comasarea Corului Bach cu corul bisericesc, până atunci separate, s-a reuşit crearea din două ansambluri tot mai mici a unui cor mare. În plus, în anii 1990 corul s-a deschis şi spre membri de altă etnie şi religie. Astăzi, Corul Bach din Sibiu este o comunitate muzicală interconfesională, în care oameni cu diferite pregătiri profesionale şi de etnie diferită cântă împreună.

Corul cântă atât oratorii cât şi muzică religioasă a-cappella. Un accent important în repertoriu se pune pe muzica sacră din Transilvania.

Anual corul pregăteşte două-trei concerte, cântând de asemenea periodic şi în cadrul slujbei religioase din biserica evanghelică. Cu programul de concerte se fac deplasări şi în alte oraşe şi sate transilvane.

După anul 1989, Corul Bach din Sibiu a efectuat turnee în Germania şi Austria. Există mereu şi proiecte comune cu alte coruri precum Corul Bach al Bisericii Negre din Braşov, Corul Vox humana din Sfântu Gheorghe, dar şi cu unele din Austria şi Germania, printre care amintim Kantorei Oberschützen, Johannes-Kantorei din Künzelsau, Meißner Kantorei 1961 din Dresda şi Göttinger Stadtkantorei.

Drept recunoaştere a meritelor sale privind cultivarea unei tradiţii muzicale germane în România, Corului Bach din Sibiu, împreună cu dirijorul Kurt Philippi şi organista Ursula Philippi, i-a fost conferit în anul 2003 de către Forumul Cultural German Europa de Est din Potsdam Premiul de Onoare al Premiului Cultural Georg Dehio.

În februarie 2015 conducerea corului a fost preluată de Jürg Leutert.

$$$$

 CUM ESTE ȚINUT ÎN VIAȚĂ FASCISMUL

Ca orice regim politic care e la extremă, fascismul a profitat de problemele apărute în societate – inițial în cea italiană – pentru a se ridica și a duce la măcelul din secolul 20. De probleme nu ducem lipsă nici acum, tocmai de aceea e un moment mai bun ca niciodată să înveți un pic despre trecut ca să nu te surprindă cu totul transformările din societate.

Legat de ideologiile de extremă dreapta din secolul precedent, pe măsură ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de momentul în care milioane de oameni au fost omorâți, societatea începe să se îndrepte tot mai mult spre ideologii periculoase. Indiferent dacă e vorba de drepturile persoanelor din comunitatea queer sau de presiunea socială realizată pentru a adopta mai multe politici progresiste, foarte multe persoane aleg să se refugieze în partea dreaptă a busolei politice.

Ce vreau acum e să trec în revistă toate evenimentele care au dat naștere fascismului italian, dar și cât de mult se aseamănă cu evenimentele care au avut loc în timpul Mișcării Legionare din România, ca să vezi că, de fapt, istoria se repetă.

Cum s-a născut regimul fascist în Italia

Războiul este, de cele mai multe ori, momentul oportun în care ideile extremiste pot căpăta contur. Așa cum a fost și cu comunismul din Rusia, care a profitat de Primul Război Mondial pentru a câștiga capital politic, așa și fascismul italian a profitat de moartea a mii de oameni.

Toată lumea a auzit de „succesul” armatei Italiei din Al Doilea Război Mondial, dar problemele logistice și de echipament erau mult mai vechi. Din fericire pentru aceștia, adversarul lor principal a fost Imperiul Austro-Ungar, care era la fel de praf în tot ceea ce înseamnă război.

Totuși, de ce este important războiul în ceea ce privește ascensiunea unei astfel de ideologii politice?

În Primul Război Mondial, o nouă formațiune politică se ridica din ruinele și crimele de pe câmpul de luptă. La bază, fascismul italian a combinat politici de stânga și de dreapta, dar, în 1920, acesta s-a îndreptat mai mult spre conservatorism și eugenie – spre un regim totalitar, unde agresivitatea era punctul forte în relație cu celelalte state.

Chiar dacă fascismul este orientat spre valorile tradiționale, foarte mulți ar putea considera că acest regim este unul care se bucură din plin de beneficiile unei piețe libere. Totuși, Benito Mussolini s-a asigurat ca toată economia Italiei să se afle în subordinea statului.

Cum s-a întâmplat ca o ideologie care are idei din ambele extreme să ajungă, de fapt, una dintre cele mai sângeroase? Pe plan ideologic, acest switch către extrema dreaptă a avut la bază câștigurile teritoriale pe care Italia nu le-a primit la finalul Primului Război Mondial, dar și parcursul complet prostesc al Ducelui.

Înainte de Primul Război Mondial, partidul socialist din Italia a adoptat o politică anti-război, care avea în vedere neutralitate țării. Totuși, Mussolini era un oportunist politic adevărat, așa că a decis să-și schimbe propriile orientări. La scurt timp, acesta a adoptat o politică pro-război, în care dorea ca Italia să se alăture Antantei. Bineînțeles, colegii lui socialiști nu au acceptat această propunere, așa că l-au dat afară din partid. La scurt timp, Mussolini și-a creat propriul partid, de unde avea să ducă Italia în cel mai sângeros război întâlnit vreodată.

Cu o economie în prag de faliment și cu teritorii care au fost date către noul Regat al Iugoslaviei, naționalismul extremist era în plină formă și cu o ură imensă față de ceilalți. La finalul războiului, Italia nu a primit teritoriile de pe coasta Croației de astăzi, iar toată țara s-a simțit trădată de tratatele ce au fost semnate.

Ascensiunea fascismului italian

Partidul lui Mussolini avea la bază sentimentul de apartenență la o comunitate. Termenul de „Fascism” vine de la „Fascio” (mănunchi) și chiar emblema partidului avea un asemenea mănunchi de nuiele, care amintea tânărului care se afla într-o Italie distrusă economic și trădată de Aliați că, de fapt, doar împreună vor putea aduce țara pe culmile de altă dată.

Cât de departe s-a dus Mussolini cu „gloria de altă dată”? Foarte mult, până la Roma Antică. La fel ca multe partide extremiste, istoria glorioasă este folosită pentru a câștiga capital politic. Gândește-te că-s anii ‘20, Italia a fost trădată de toată Europa, iar Mussolini se pune să deschidă harta Imperiului Roman și le promite cetățenilor că va aduce gloria de odinioară.

Este o poveste care a reușit să capteze tinerii italieni de acum o sută de ani. Totuși, perioada de aur a fost întâlnită abia un deceniu mai târziu, în anii ‘30. Până atunci, mișcările de stradă și scandalul erau la ordinea zilei și erau modul oportun de a atrage capital electoral.

Pentru a se asigura că sentimentul de apartenență la o comunitate este clădit într-un mod cât mai militar și mai autoritar, guvernul a decis să creeze tabere de vară. Unde, în loc să te bucuri de o beție cruntă cu colegii de cabană, te bucuri de o beție cruntă cu idei periculoase, care-ți bagă în cap că Imperiul Roman este deținătorul de drept al teritoriilor pe care atâția împărați s-au chinuit să le cucerească.

De la o beție cruntă cu idei periculoase și până la uciderea a milioane de oameni este un pas foarte mic, iar ura unui stat trădat de Europa a fost îmbrățișată de ura unui artist din Austria, care s-a folosit de aceleași povești folosite de Mussolini pentru a începe cel mai sângeros război din istorie.

Ce s-a întâmplat în anii ‘30 și ‘40 este cunoscut de toată lumea. La finalul războiului, foarte multe partide s-au ferit de această ideologie și termenul de „fascist” a fost folosit în mod peiorativ pentru a clasifica alte partide extremiste ce sunt întâlnite, din ce în ce mai des, într-o Europă care se află într-o stare foarte gravă și foarte instabilă, dar o să revenim asupra acestei idei.

Cum a ajuns fascismul în România

În vremurile de acum e suficient să vezi un clip pe TikTok despre teritoriile pe care România Mare le-a avut. Te duci în comentarii și nu ești niciodată prea departe de un cuib de neofasciști.

De ce zic asta? Deoarece, în sistemul românesc de educație, legionarismul este tratat cu superficialitate de către profesori, dar și de către Ministerul Educației. Foarte mulți adolescenți se regăsesc în ideile promovate de către Corneliu Zelea Codreanu sau de către Ion Antonescu, chiar dacă legionarismul și comunismul au fost la fel de criminale.

În timp ce sistemul de educație din Germania tratează acest subiect cu maximă seriozitate, în România se aduce foarte puțin în discuție Holocaustul, cum au reușit personajele amintite anterior să câștige capital politic și, de asemenea, de ce este o mare mizerie să omori alți oameni, dacă nu era deja destul de ușor de înțeles.

România a fost a doua țară ca număr de persoane ucise în timpul Holocaustului, iar o mai bună înțelegere al acestui subiect este imperativă. Așadar, cum de a reușit România să îmbrățișeze cu atâta dragoste ideologia de extremă dreapta?

Începutul fascismului în România

La finalul Primului Război Mondial, România câștigase marele jackpot – Cadrilaterul, Bucovina de Nord, Basarabia și, după foarte mult timp, Transilvania. Totuși, ceva nu-i mulțumea pe români.

Chiar dacă România nu a avut soarta Germaniei sau Italiei, unde nu au primit ce și-au dorit sau au pierdut foarte mult teritoriu, România primise tot ce și-a dorit. Chiar și așa, problemele de natură etnică și schimbările au dat naștere unui astfel de sentiment.

La bază, fascismul este un răspuns împotriva schimbărilor, iar curentele tradiționaliste erau în mare vogă în perioada interbelică. Așadar, un singur lucru mai rămânea pentru a declanșa o mișcare politică violentă și autoritară – ură de rasă.

România interbelică nu a fost așa cum o vezi în pozele de pe Facebook. 

Pentru mulți, România interbelică era în culmile economice și culturale, dar nu a fost deloc așa. Foarte mulți români erau în mediul rural și cu prea puțini bani sau educație ca să o ducă mai bine. Erau mult prea ocupați să lucreze pământul zi și noapte și curentele vestice, promovate de Occident, erau la fel de extraterestre lor cât le era internetul, să zicem.

Totuși, în marile orașe, departe de porci și vaci, evreii se bucurau de o educație economică foarte amănunțită. Aceștia erau negustori, confecționau obiecte pe care le vindeau și, cel mai important, nu erau nevoiți să lucreze pământul pentru a avea un trai mai bun.

Mai importantă este și mândria națională care circula la vremea respectivă. După foarte mulți ani în care Imperiul Austro-Ungar a făcut legile în Transilvania, dar și în Europa de Centrală și de Est, românii erau pe culmile gloriei, iar ideea că „românii sunt cei mai tari din parcare” a circulat mult.

A contribuit într-o anumită măsură și Nicolae Densușianu – un notar cu înclinații ocultiste care, deși nu avea studii de istorie sau lingvistică, nu a avut nicio jenă să producă o carte imensă de 1 152 de pagini – „Dacia preistorică”, apărută în 1913 la București.

Teza lui a fost fructificată din plin de ideologia naționalist-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu, de unde și producția masivă de propagandă cu daci. Altfel, Densuşianu a mizat pe o ideologie rasială ale cărei trăsături se regăsesc și în nazism – popoarele sunt clasificate după forma craniului, Neanderthalii prezintă „trăsături semite” sau că svastica e un simbol al dacilor. Aceiași daci ar fi fost nucleul întregii civilizații, inclusiv piramidele din Egipt au fost un merit indirect al lor.

Să revin însă la fascism, că despre el e vorba acum, și relația lui cu spiritul românesc. Oficial, fascismul în România apare în 1935 prin Partidul Național Creștin condus de către antisemitul Octavian Goga. Chiar și așa, ideile antisemite și ultranaționaliste circulau în societatea română încă de pe vremea lui Mihai Eminescu.

Așadar, era nevoie doar de un partid serios care să împlinească dorințele românilor. Chiar și așa, imediat după război, în 1920, a apărut Fascia Națională Română, un grup fascist care urmărea ideile promovate de către Italia lui Mussolini. Mai târziu, această grupare politică a fuzionat cu Mișcarea Națională Fascistă Italo-Română.

E un moment bun și să amintesc că ce face fascismul special între alte ideologii de extremă dreapta e că poate fi transformat cum vrei. Germanii l-au dus către nazism, românii către legionarism. Bine, într-o anumită măsură e la fel de maleabil și comunismul, că nicio țară nu l-a avut la fel cu alta. În cazul legionarismului, din 2015 există o lege care interzice simbolurile și glorificarea fascismului, dar și „promovarea în public a ideilor legionare”, au sărit foarte mulți, în special din direcția dreptei creștine, să protesteze că legionarii nu erau fasciști.

Deși au fost tot felul de zbateri și dezbateri dacă legionarismul e fascism, rămâne realitatea: membrii Gărzii de Fier, prin obsesia lor rasială, antisemitismul morbid și superioritatea biologică bazată pe sânge și strămoși, erau ceva mult mai nociv și obscen decât fascismul – niște cripto-naziști cu tinctură de fundamentalism religios. Cum o spunea și Robert Kaplan în cartea lui „Balkan Ghosts” (1993): „Fascismul românesc, precum și comunismul românesc, nu au fost câtuși de puțin afaceri banale”. Îi spui cum vrei, că structura îi rămâne.

Renașterea fascismului în Europa

Încă dinainte de pandemia de COVID-19, Europa privea cum fiecare partid extremist câștiga, puțin câte puțin, capital pe scena electorală. Apariția restricțiilor a accelerat simțitor numărul de adepți ai partidelor de extremă dreapta, care s-au folosit de pandemie pentru a împinge teorii ale conspirației și mesaje anti-UE. Mai pe românește, populism ieftin, care a mai fost folosit și cu alte ocazii, dar care a creat oportunitatea pentru extremiști.

În cartea „Il Fascismo Eterno”, Umberto Eco a enumerat mai multe puncte cheie care vor face ca fascismul și ideologiile conservatoare să fie existente pentru totdeauna.

O mențiune importantă aici e că Eco a prins dictatura lui Mussolini și a zis așa despre acea perioadă: „a fost cu siguranţă o dictatură, dar n-a fost în întregime totalitară şi nu din cauza blândeţii, ci mai degrabă din cauza slăbiciunii filosofice a ideologiei sale”.

Tradiționalismul sau Cultul tradiției. Eco a subliniat că manifestul fiecărei mișcări fasciste îi are în vedere pe cei mai mari gânditori tradiționaliști, așa cum l-am avut și noi pe Octavian Goga.

Modernismul este Iadul pe pământ. Încă de la Epoca Rațiunii, fasciștii au considerat că este începutul depravării și ruperii de valorile „curate”, tradiționale.

Hai să facem ceva, ca să fie făcut. Asta sună a spirit românesc, dar nu e chiar specific nouă. Eco a subliniat că fasciștii fac chestii doar de dragul de a fi făcute, dar ele nu au niciun corespondent în lumea reală.

Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră. Un spirit critic face distincții, iar asta face parte din curentul modernist.

Toți trebuie să fim la fel. Un prim semnal de alarmă pentru fasciști este apelul împotriva intrușilor. Din cauza aceasta, Eco amintește că fascismul este rasist prin definiție.

Apelul la frustrarea socială. Eco subliniază că una dintre trăsăturile specifice fascismului istoric a fost apelul la o clasă de mijloc frustrată, o clasă care suferea din pricina unei crize economice sau din cauză că s-a simţit umilită din punct de vedere politic. Sau poate chiar speriată de o presiune venită din partea unor grupuri sociale inferioare.

E nevoie de scandal. Dacă nu e scandal, popularitatea scade. Cel mai simplu mod de a rezolva intriga este, de cele mai multe ori, apelul la xenofobie.

Inamicul, indiferent de natura lui, este şi puternic, şi slab. Cu o retorică extrem de flexibilă și prin schimbarea permanentă a atenţiei, duşmanii sunt, paradoxal, și prea puternici, şi prea slabi.

Ia-ți un mic moment de analiză și uită-te prin peisajul politic actual. Găsești cel puțin un partid care întrunește aproape toate condițiile? E posibil ca răspunsul să fie da și atunci știi deja că fascismul, cum ziceam mai sus, are această imensă calitate de-a fi extrem de maleabil.

Până și Vladimir Putin îl folosește într-o altă formă odată cu războiul din Ucraina. 

Profesorul în științe politice Alexander Motyl a publicat o analiză în The Conversation în care explică de ce Putin e fascist. Uite câteva argumente: reprezintă un regim autoritar lipsit de puterea instituțiilor democratice; libertatea de exprimare e îngrădită la maximum; discursul lui e populat masiv de hipernaționalism și imperialism; războiul e glorificat și văzut ca o cale de purificare (celebra „de-nazificare” a Ucrainei); un lanț întreg de miliții, servicii secrete, oligarhi și cerc de consilieri prin care și ține puterea, și se izolează de societate și lume.

Fascismul, indiferent de culoarea sa politică sau regiune, va apela la populism ieftin și ar putea ajunge, înc-o dată, la cârma țărilor europene. Atât Adolf Hitler, cât și Benito Mussolini nu au venit cu forța la putere. Au fost aleși democratic, de către popor – posibil să se fi și furat, dar e cert și c-au promis Luna de pe cer și bunăstare în suflet. Poate, data viitoare, decizi să ieși la vot, ca să nu aleagă altcineva pentru tine.

$$$

 Există organe despre care nu vorbim la anatomie. Organe discrete, nevăzute, fără dimensiuni în atlasele medicale, fără rădăcini nervoase, fără irigație sanguină. Și totuși, ele fac lumea să respire.

Bunul simț, spunea Oana Pellea , nu e o virtute, nu e o alegere, nu e un moft. E un organ. Ca ficatul. Ca inima. Ca pancreasul, pe care toată lumea îl uită până începe să doară.

Dar bunul simț are un paradox: nu e vital. Poți trăi o viață întreagă fără el. Ba chiar cu o longevitate îngrijorător de mare. Istoria e plină de oameni fără bun simț care au trăit mai mult decât meritau: împărați paranoici, dictatori cu mustață, filozofi în care rațiunea depășea umanitatea, poeți care-și băteau iubitele, preoți care predicau despre smerenie și furau lumina din casele oamenilor.

Și dacă privești atent în jurul tău, vezi același lucru: metro-uri pline de corpuri, dar goale de organe morale. Oameni care vorbesc tare la telefon, ca și cum viața lor ar fi o telenovelă la care ești obligat să fii spectator. Șoferi care cred că banda de urgență e moștenirea lor din moși-strămoși. Tineri care își găsesc sensul existențial în a împinge, a comenta, a filma, a râde.

Lumea modernă suferă de o pandemie mută: atrofia bunului simț.

Eu am început să-i văd simptomele într-o zi de joi, când mi-am dat seama că unul dintre vecinii mei respiră cu un fel de aroganță naturală, ca și cum orice fir de aer pe care îl inspiră e un dar pe care universul i-l datorează. Îl priveam și mă gândeam:

– Asta trebuie să fie forma modernă a lipsei ficatului moral.

Așa a început totul. L-am întrebat într-o zi pe un medic dacă ar putea exista un organ care nu apare în manuale. A râs. A zis că e imposibil.

Dar eu am dubii. Simt că bunul simț pulsează.

Nu în piept, ci undeva între minte și suflet, într-o zonă pe care nici Freud n-a reușit s-o cartografieze. Freud avea explicații pentru orice: pulsiuni sexuale, complexul de castrare, umbra, dorințe refulate ca un depozit de Ikea în furtună. Dar nu a vorbit niciodată despre organul decenței.

Jung, săracul, ar fi zis că ține de “inconștientul colectiv”. Că bunul simț este un arhetip, un arhetip al civilizației. Poate că da.

Dar eu cred altceva: bunul simț este un exercițiu muscular. Unii îl antrenează. Unii îl ignoră. Unii îl au atrofiat din copilărie, ca pe un mușchi căruia nimeni nu i-a dat importanță.

Așa se explică oamenii care intră în autobuz, te calcă pe picior, iar singurul organ pe care îl folosesc este glasul:

– Ei, mare lucru!

Atrofie. Degenerare morală. Deficiență congenitală.

Și lumea merge mai departe.

Am întâlnit însă și oameni cu organul bunului simț hipertrofiat. Oameni care se opresc să ridice o hârtie căzută pe stradă, fără să se uite în jur dacă îi vede cineva. Oameni care îți pun mâna pe umăr fără să te invadeze. Oameni care tac atunci când e nevoie de liniște și vorbesc atunci când tăcerea doare.

Îi recunoști după ceva subtil: prezența lor nu cere niciodată spațiu. Nu intră ca o avalanșă, nu ocupă aerul. Ei respiră discret, ca un pian într-un colț de cameră.

Pe unii i-am întâlnit în metrou. Un bătrân care și-a scos pălăria, doar din reflex, când m-am așezat lângă el. Am simțit că asist la o relicvă de muzeu: cavalerismul.

Pe alții i-am văzut în spitale. O femeie care a stat 40 de minute în picioare pentru ca mama unui copil să poată sta jos. N-a scris nimeni despre ea. N-a luat like-uri. Dar acolo, în tăcerea aceea murdară și albă de neon, ea era o sculptură de bun simț.

Sunt rari. Dar există.

Sunt zile în care bunul simț moare. Nu definitiv, ci în momente mici, absurde. Când cineva îți vorbește superior fără motiv. Când cineva te întrerupe fiindcă povestea ta nu îi aduce validare. Când cineva îți invadează spațiul pentru că nu a înțeles că distanța nu e o invenție psihologică, ci o formă de civilizație.

Fiecare “nu-mi pasă” e o lopată de pământ pe mormântul acestui organ.

Într-o lume în care toți vor să fie văzuți, auziți, validați, cine mai are timp pentru discreție? Discreția e luxul oamenilor întregi.

Dacă Hitler, Stalin și Nero ar vedea cum funcționează oamenii în micile lor tiranii personale, ar fi mândri.

Dictatura nu începe cu arme. Începe cu lipsă de bun simț.

“Eu sunt mai grăbit decât tine.”

 “Eu am dreptate.”

 “Eu merit.”

 “Eu am problema mai mare.”

 “Eu, eu, eu…”

Eul fără bun simț e un monstru. Un monstru mic, dar insistent, ca o picătură chinezească în ureche. Am văzut oameni care cer ajutor, dar nu-l oferă. Oameni care se cred victime permanente. Oameni care folosesc bunătatea altora ca pe un card fără limită.

Aceștia sunt tiranii mărunței, dictatorii domesticității cotidiene.

Lumea fără bun simț miroase a oboseală, a nerăbdare, a egoism. Ca un autobuz la ora 8 dimineața. Miroase a indiferență. A nepăsare. A om care își aruncă țigara pe stradă, convins că planeta e menajera lui personală.

În contrast, lumea cu bun simț miroase a ceai verde, a cărți, a ploaie de duminică dimineață. A cinematografe vechi. A biblioteci închise cu cheie. A Paris într-o zi în care nimeni nu se grăbește. Cei mai frumoși oameni sunt cei invizibili. Nu influencerii.

Nu moraliștii care predică fără să practice. Nu cei care fac filantropie cu cameră video. Ci cei care nu povestesc nimănui ce au făcut bine.

Am întâlnit un astfel de om la o benzinărie.

Un tânăr care a plătit cafeaua unei femei care rămăsese fără bani. Femeia nici nu a observat. Era prea preocupată să-și caute portofelul. El a plecat. Nu aștepta recunoștință. M-am uitat după el ca după un personaj dintr-un film de Kieslowski. Făcea parte din trilogia “Decenței”.

Bunul simț nu vine din educație. Dacă ar fi așa, am vedea oameni cu doctorate care nu urlă în ședințe și nu pleacă cu hârtia igienică de la wc urile publice și din instituții.

Nu. Bunul simț vine dintr-o formă aparte de empatie:

capacitatea de a te simți pe tine în locul altuia. Nu de a-l înțelege, ci de a te simți. E o cerneală rară care se infiltrează în caractere.

Oamenii cu bun simț își cer scuze nu pentru că sunt vinovați, ci pentru că văd că celălalt e rănit. Oamenii cu bun simț tac atunci când tăcerea e rugăciune.

Oamenii cu bun simț știu să plece când nu sunt doriți, dar știu și să rămână când prezența lor e o ancoră.

Dacă bunul simț e un organ, atunci oamenii care îl au sunt o specie în pericol de dispariție. Poate ar trebui protejați prin lege. Poate ar trebui fotografiați și puși în albume. Poate ar trebui să existe o zi internațională în care să spunem “mulțumesc” acelor oameni care nu ne-au cerut niciodată nimic, dar ne-au făcut lumea mai locuibilă. Lumea nu se împarte în buni și răi. Se împarte în oameni care respiră frumos și oameni care expiră zgomot.

Iar bunul simț… Bunul simț este organul acela discret, care nu te ține în viață, dar îți face viața demnă. Când îl ai, luminezi. Când nu îl ai, întuneci.

Și, uneori, în întuneric se vede cel mai clar: cine respiră omenește și cine doar consumă aer.

Dacă ar exista un atlas al bunului simț, ar avea niște hărți foarte ciudate. Nu politice, nu fizice, nu climatice. Hărți afective. Hărți de temperatură morală.

Pe unele străzi, oamenii vorbesc încet, ca într-o catedrală. Pe altele, urlă ca pe un stadion fără meci.

Unele cartiere sunt calde: femeile îți țin ușa, bărbații îți oferă locul fără să ofteze, copiii te salută de parcă ai fi personaj din desene animate. Altele sunt reci: oamenii trec pe lângă tine ca niște stalactite bipede.

Am spus odată, într-o discuție la o terasă de pe Lipscani, că bunul simț e influențat de cultură.

Cineva mi-a răspuns: 

– Hai, lasă, rudele mele de la țară nu au citit Proust, dar au bun simț.

Așa este. Pentru că bunul simț nu vine din biblioteci, vine din interiorul oamenilor. Din felul în care au fost atinși sau neatinși de alții. Nu cultura produce bunul simț. Ci omenia. 

Am înțeles într-o zi că bunul simț e, în fond, un act de curaj. De ce? Pentru că trăim într-o eră în care fiecare secundă cere o formă de performanță. Toți sunt în competiție cu toți. Toți vor să fie cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai vizibili. Într-o lume care glorifică excepționalul, bunul simț devine… subversiv. Un act de rebeliune. Un război pașnic împotriva ostilității.

Într-o dimineață, într-un tramvai, o adolescentă cu păr albastru s-a ridicat și i-a oferit locul unei femei însărcinate. Femeia nici măcar nu ceruse. Dar gestul a fost atât de neașteptat, încât doi bărbați corporatiști, cu servietă și telefon de firmă, s-au simțit brusc dezgoliți. Le-am văzut în privire rușinea aceea albă, discretă, dar ucigătoare: „Aoleu, trebuia să fac eu asta.”

Eroismul nu se vede în filme. Se vede în momentele astea mici, pe care cinematografia nu le filmează, deși ar merita. Tarkovski ar fi făcut un plan-secvență de 8 minute cu fata aia ridicându-se din scaun.

Nimeni nu ar fi înțeles de ce e atât de important până la final. 

Paradox: Oamenii care au bun simț pierd adesea. Pierd discuții, pentru că nu ridică tonul. Pierd oportunități, pentru că nu calcă pe cadavre. Pierd relații, pentru că nu manipulează. Pierd avantaje, pentru că nu se bagă în față.

Dar câștigă altceva. Câștigă o viață în care pot dormi liniștiți. Câștigă respectul celor care contează. Câștigă lentoarea aceea frumoasă de duminică, în care nimeni nu se simte urmărit, vânat, presat.

Câștigă demnitate. Și nu există victorie mai mare.

Unii spun că bunul simț e pentru „fraieri”. Oameni care nu au înțeles că fraierul, în lumea asta, este cel care ajunge bogat în conturi și sărac în suflet. Dacă ar exista o religie a bunului simț, apostolii ei ar fi: Marcus Aurelius, Mahatma Gandhi, Sfântul Francisc,

și vecina de la etajul trei care îți ține punga când ai mâinile ocupate. 

Mi-ar plăcea să văd o piesă în care bunul simț e personaj principal.

Un om modest, îmbrăcat în gri, care intră și spune doar:

– Bună ziua.

Și publicul izbucnește în aplauze. Pentru că normalitatea a devenit fenomen paranormal.

Să-ți spun o poveste reală. Un bărbat în vârstă de 84 de ani mergea zilnic la același magazin. Își cumpăra o pâine, un iaurt și un ziar. Nimic altceva. Într-o zi, vânzătoarea l-a întrebat:

– De ce veniți în fiecare zi? Nu e mai simplu să luați pentru toată săptămâna?

Bătrânul a zâmbit și a spus:

– Pentru că vreau ca oamenii de aici să știe că încă sunt viu. Dar să nu-i deranjez prea mult.

Atât. Îți dai seama? Un om care își dozează prezența în lume ca pe un parfum scump, să nu dea pe dinafară. Asta e forma supremă a bunului simț:

să exiști fără să strivești.

Uneori, bunul simț se naște din rușine. Alteori, din suferință. De multe ori, din iubire. Un copil care primește respect va oferi respect. Un copil care crește într-o casă unde oamenii se ascultă va asculta.

Un copil care vede gesturi mici, tatăl care aprinde lumina încet ca mama să nu se trezească, mama care împarte ultima felie cu bunica, își formează organul ăsta tăcut, discret. 

Oamenii cu bun simț sunt oamenii care, chiar și atunci când îți spun „nu”, o fac frumos. Care îți respectă spațiul. Care te ascultă fără să te pregătească pentru răspuns. Care îți spun „îmi pare rău” chiar și când nu trebuie.

   Autor- Ramona-Sânziana Cârcotă

$$$

 Divina Maria Callas: Soprana care și-a pierdut iubirea

Maria Callas s-a născut pe 2 decembrie 1923 la New York, într-o familie de origine greacă, tatăl ei fiind Gheorghiou Kalogheropoulos, iar mama, Evangelia Dimitriades. Părinții emigrase în Statele Unite ale Americii în căutarea unei vieți mai bune, în 1929 tatăl și-a schimbat numele în Georges Callas și a deschis o farmacie în Manha

La vârsta de cinci ani, Maria a fost lovită de un automobil și a fost în comă timp de 22 de zile, dar, din fericire, și-a revenit, s-a dezvoltat absolut normal, a urmat școala publică și a început, în paralel, să ia lecții de pian. În 1937, părinții s-au despărțit, adolescenta s-a mutat cu mama ei în Grecia, iar în toamna anului următor a fost admisă la Conservatorul din Atena, a studiat în continuare pianul și a luat și lecții de canto.

Între 1942 și 1945, a evoluat pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena, apoi a plecat la New York pentru o audiție la “Metropolitan Opera Theater”, dar a fost respinsă. Deloc deziluzionată, Callas a continuat să studieze și după scurt timp a fost angajată la Opera din Chicago, unde a debutat în rolul principal din “Turandot” de Puccini.

În iunie 1947, a ajuns în Italia, unde l-a cunoscut pe Giovanni Zanatello, directorul artistic al Arenei din Verona, un amfiteatru roman situat în Piazza Bra. Bărbatul a fost fascinat de vocea tinerei soprane și i-a încredințat rolul principal în opera “La Gioconda” de Ponchielli. La Verona, Maria l-a întâlnit pe Giovanni Battista Meneghini, un industriaș bogat și amator de muzică, cu care s-a căsătorit pe 21 aprilie 1949, deși diferența de vârstă dintre ei era de 37 de ani. Meneghini a devenit nu doar soțul, ci și managerul ei și a ajutat-o să încheie contracte cu cele mai importante teatre de operă din Italia.

Viața Mariei Callas s-a împărțit în următorii ani între reprezentații, călătorii și mai multe relații sentimentale, deși era căsătorită în continuare cu Meneghini. Regizorul Luchino Visconti, Franco Zeffirelli și tenorul Giuseppe di Stefano sunt doar câțiva dintre iubiții celebrei soprane.

În anul 1959, a fost invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis într-o croazieră pe yacht-ul “Christina” și, după acest moment, s-a despărțit de Meneghini, devenind iubita lui Onassis care, gelos, a ținut-o departe de scenă.

Soprana și-ar fi dorit să se căsătorească cu bogatul armator, dar acesta a refuzat să divorțeze de soția sa. Dezamăgită, Maria Callas a încercat să își reia cariera artistică și a reapărut pe scenă în 1964, în “Tosca”, la Covent Garden, apoi în “Norma”, la Paris, dar nu a mai avut succesul de altădată. Cei cinci ani în care a fost ținută departe de lumina reflectoarelor își puseseră amprenta pe vocea divinei artiste.

La Roma a fost nevoită să întrerupă un spectacol după actul al II-lea, iar o reprezentație fără succes la Londra, cu “Tosca”, a fost ultima sa aparițe într-un spectacol de operă.

Relația cu armatorul grec s-a încheiat, Onassis a divorțat în cele din urmă, dar a părăsit-o și pe Callas, pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy. Soprana nu a mai avut niciun angajament artistic în acea perioadă, vocea ei a fost afectată de mai multe traheite și faringite succesive și nu a mai reușit niciodată să își revină.

S-a retras la Paris, unde a trăit izolată, aproape uitată de lumea care altădată o diviniza. Mai primea, uneori, vizitele lui Onassis, deja căsătorit cu Jackie Kennedy, dar bărbatul a murit în 1975 și soprana a rămas și mai singură.

Maria Callas a încetat din viață pe 16 septembrie 1977, la vârstă de 55 de ani, din cauza unui atac de cord, dar, la vremea respectivă, au existat voci care au considerat că circumstanțele morții au fost neclare, ba, mai mult, a fost avansată varianta sinuciderii, pe care ziarele au pus-o pe seama depresiei de care ar fi suferit.