Când Robin Williams a murit pe 11 august 2014, lumea s-a oprit. Nu existau cuvinte, doar o tăcere bruscă, ca și cum bucuria și-ar fi pierdut glasul. Două săptămâni mai târziu, la Premiile Emmy, acea voce a revenit. Tremura, era plină de afecțiune și absență. Aparținea lui Billy Crystal, cel mai drag prieten al său.
A stat în fața a milioane de oameni și a spus:
„Ne făcea să râdem. Tare. De fiecare dată când îl vedeam - la televizor, la cinema, în cluburi, în spitale, în adăposturi pentru persoane fără adăpost, printre soldații din străinătate, chiar și în sufrageria unui copil pe moarte - ne făcea să râdem. Din toată inima.”
Prietenia lor începuse la sfârșitul anilor 1970, când faima nu construise încă ziduri între oameni. Robin era deja o vedetă datorită lui Mork & Mindy, Billy abia își găsea vocea. S-au întâlnit la un eveniment caritabil în New York și au vorbit timp de o oră, ca și cum s-ar fi cunoscut de o veșnicie.
„A fost electrizant”, își amintea Billy. „Nu ne puteam opri din râs.”
Din acea zi, nu s-au mai pierdut niciodată. Se sunau des, lăsându-și mesaje vocale suprarealiste. Robin se prefăcea a fi un croitor rus, un inspector fiscal, un fost soldat.
„Am salvat atât de mulți”, a spus Crystal. „M-au ținut în viață în cele mai întunecate nopți.”
Legătura lor era contagioasă, mai ales în timpul Comic Relief, alături de Whoopi Goldberg.
Au reușit să strângă peste șaptezeci de milioane de dolari pentru persoanele fără adăpost, dar mai mult decât cifrele, ceea ce a rămas sunt râsul, privirile subînțelese, momentele în care scenariul a dispărut și au rămas doar ei, trei prieteni cărora le plăcea să facă lumea să râdă.
Dar în spatele râsului se ascundea o fragilitate.
„Într-o noapte a venit la mine doar ca să vorbim”, a spus Billy. „Părea pierdut. Am stat în grădină ore întregi. Mi-a povestit despre frică, singurătate, zgomotul din capul lui.”
Pe măsură ce anii treceau, durerea devenea mai liniștită și mai aspră.
Demența cu corpi Lewy îi fura totul: memoria, claritatea, seninătatea.
„Nu mai era el însuși”, a mărturisit Billy. „Am crezut că e doar o perioadă dificilă. Nu știam cât de mult suferea cu adevărat.”
Când a urcat pe scena premiilor Emmy pentru a-și lua rămas bun, vocea îi tremura.
„E greu să vorbești despre el la timpul trecut”, a spus el. „Timp de aproape patruzeci de ani, a fost cea mai strălucitoare stea din universul comediei.”
Apoi, imagini cu Robin au derulat pe ecran: zâmbetul, nebunia, energia care umplea spațiul. Și, în final, doar tăcere. Nimeni nu a vorbit. Lacrimile au căzut fără rușine.
Mai târziu, Billy a spus: „Nu a fost un discurs. A fost o scrisoare de dragoste.”
Prietenia lor nu avea nevoie de gesturi mărețe, de aplauze. Era făcută din ironie, adevăr, prezență.
„Robin a fost cel mai bun prieten pe care ți l-ai putea imagina”, a spus Billy. „Aprig, loial, plin de bucurie. Îmi va fi dor de el în fiecare zi, pentru tot restul vieții mele.”
Și poate că asta rămâne atunci când cineva care ne-a făcut să râdem trece în neființă: o tăcere deplină, dulce, nu mai este durere, ci recunoștință.
Pentru că cei care aduc lumină altora nu dispar niciodată cu adevărat.
Ele rămân, ca un ecou blând, în fiecare zâmbet pe care ni-l lasă ca moștenire.
