$$$

 Virginia Roberts Giuffre – vocea care a spart tăcerea în fața unui sistem de putere

Povestea Virginiei Roberts Giuffre începe într-un moment al adolescenței în care vulnerabilitatea ei întâlnea promisiunea aparentă a unei schimbări, pentru că, la șaisprezece ani, lucrând ca angajată într-un spa de la Mar-a-Lago, purta în ea urmele unei copilării marcate de abuz și încerca, prin muncă, să își reclădească o viață normală, însă o întâlnire cu o femeie sofisticată, prezentându-se ca o binefăcătoare, avea să o poarte către un teritoriu necunoscut, căci Ghislaine Maxwell, după relatările Virginiei, a pretins că îi oferă o șansă la o meserie mai bună, care implica călătorii și venituri stabile, iar tânăra, lipsită de sprijin și perspectivă, a acceptat fără să poată intui consecințele.

Conform declarațiilor sale ulterioare, acest „nou loc de muncă” nu avea legătură cu masajul, iar legătura cu Jeffrey Epstein, prezentată inițial drept oportunitate, s-ar fi transformat într-un context abuziv, în care, după propriile mărturii, a fost transportată între reședințe, izolată în cercuri de putere și expusă unor situații în care nu avea autonomie, iar aceste afirmații, devenite parte a unor dosare publice, au atras în timp atenția asupra comportamentului unui grup de figuri influente.

În relatările Virginiei, printre cei implicați apare și numele lui Prince Andrew, descris în plângerile ei civile ca participant la acele episoade, însă el a negat constant acuzațiile, iar imaginea devenită celebră în presă, prezentată ca dovadă de către Virginia, a fost pusă sub semnul întrebării de reprezentanții ducelui, ceea ce a transformat cazul într-un spațiu de confruntare între memorie, interpretare și apărare juridică, fără ca o instanță să stabilească o vinovăție penală, căci litigiul s-a încheiat printr-o înțelegere extrajudiciară.

În 2002, după propriile declarații, Virginia a reușit să se desprindă din acel univers, plecând în Thailanda pentru un curs de masaj, iar acolo l-a întâlnit pe viitorul ei soț și a decis să nu se mai întoarcă, mutându-se ulterior în Australia și încercând să-și reconstruiască existența, însă traumele trecute nu s-au stins, iar după nașterea fiicei ei, în 2010, simțind nevoia de a-și revendica povestea, a ales să vorbească public, declanșând un val de atenție mediatică, dar și un flux de ostilitate, acuzații și intimidări, pentru că în asemenea cazuri, expunerea în fața lumii nu aduce doar empatie, ci și atacuri.

Anii care au urmat au transformat-o în una dintre cele mai cunoscute voci ale victimelor traficului sexual, iar în 2015 a intentat un proces de defăimare împotriva lui Ghislaine Maxwell, proces care s-a încheiat printr-o înțelegere confidențială și care, prin documentele desecretizate ulterior, a scos la iveală fragmente din rețeaua complicată care se forma în jurul lui Epstein, deschizând drumul și altor supraviețuitoare.

După arestarea lui Epstein în 2019, moartea acestuia, considerată oficial sinucidere, a lăsat fără răspuns numeroase întrebări, iar Virginia a declarat public în mai multe rânduri că responsabilitatea pentru abuzurile descrise de ea nu aparține unei singure persoane, ceea ce a subliniat în cadrul audierilor din Manhattan, când, alături de alte victime, a cerut ca anchetele să continue.

Areestarea lui Ghislaine Maxwell în 2020 și condamnarea ei în 2021 au reprezentat, pentru multe dintre femeile implicate, un moment de recunoaștere a suferinței povestite, iar în 2021, Virginia a deschis și o acțiune civilă împotriva lui Prince Andrew, rezolvată în 2022 printr-o înțelegere financiară și o renunțare a ducelui la funcțiile publice, fără o admitere juridică de vinovăție, dar cu o recunoaștere simbolică a faptului că vocea unei femei poate ajunge să zguduie instituții vechi de secole.

Viața Virginiei, deși părea să fi găsit un echilibru prin familia creată în Australia, a rămas marcată de instabilitate, iar separarea de soțul ei și declarațiile ulterioare despre abuz conjugal au adus în lumină fragilitatea continuă în care trăia, iar în 2025, după un accident de mașină și o perioadă de deteriorare emoțională și fizică, Virginia a murit la patruzeci și unu de ani, moartea fiind considerată oficial o sinucidere, deși unele persoane apropiate au ridicat suspiciuni, iar ancheta continuă în baza datelor disponibile.

Postum, cazul ei a căpătat o dimensiune și mai amplă odată cu adoptarea unei legi americane care cere publicarea arhivelor neclasificate legate de rețeaua lui Epstein, pentru a clarifica, pe cât posibil, mecanismele unei structuri care a operat decenii la rând în umbra puterii, iar memoriile Virginiei, publicate tot în 2025, au lăsat cititorilor un mesaj direct și sfâșietor despre greutatea unei vieți în care trauma nu a încetat niciodată să se manifeste.

Prin mărturiile ei, Virginia Roberts Giuffre a forțat lumea să se uite în față la realitățile traficului sexual, la modul în care puterea poate acoperi tăcerea, la fragilitatea supraviețuitoarelor și la curajul dificil, adesea dureros, de a spune adevărul într-un spațiu public neiertător, iar deși povestea vieții ei s-a încheiat tragic, impactul cuvintelor ei continuă să deschidă drumuri pentru cei care, asemenea ei, luptă pentru dreptate și vizibilitate.

Morala

Adevărul rostit de o singură voce poate zgudui zidurile unor structuri construite pe putere și tăcere, iar povestea Virginiei arată că actul de a spune ce ai trăit, chiar și când lumea întreagă îți cere să te oprești, poate deveni o formă de rezistență, de protecție pentru alții și de revendicare a propriei demnități, chiar atunci când prețul este dureros.

#VirginiaGiuffre #SurvivorVoices #JusticeAndTruth #AgainstSilence #TraumaAndStrength

$$$

 Kim Peek – omul care a citit cu două priviri și a atins lumea cu o singură inimă

Într-o lume obișnuită să numească „defect” tot ceea ce nu seamănă cu tiparul, povestea lui Kim Peek începe în noiembrie 1951, când medicii, privind spre craniul mărit al nou-născutului, au văzut doar anomalii și imposibilități, iar verdictul lor, rece și brutal, spunea că băiatul nu va merge niciodată, nu va vorbi, nu va deveni o persoană autonomă, fiindcă îi lipsea corpus callosum, puntea de milioane de fibre nervoase care face ca cele două emisfere ale creierului să lucreze împreună; însă tatăl lui, Fran Peek, privind spre fiul pe care abia îl ținea în brațe, a refuzat cu o simplitate neclintită ideea de a-l abandona într-o instituție, hotărând să-l ia acasă și să-i ofere o viață, descoperind astfel că mintea „ruptă” a copilului putea vedea și înțelege lumea cu o precizie pe care niciun creier normal nu o putea atinge.

La trei ani, când alți copii abia învățau să numere, Kim memora cărți întregi după o singură lectură, reținând nu doar povestea, ci fiecare cuvânt, fiecare virgulă, fiecare pagină, iar diminețile îl găseau recitând volume întregi, înainte și înapoi, cu o exactitate care sfida orice înțelegere, iar odată cu trecerea anilor, creierul lui, lipsit de „bariera” neuronală dintre emisfere, a dezvoltat o rețea atât de neobișnuită încât ochii lui puteau citi două pagini simultan, fiecare ochi urmărind textul propriei pagini, procesând independent și totuși perfect sincronizat, permițându-i să termine o carte în aproximativ o oră și să păstreze în memorie, cu o acuratețe de aproape 98%, toate informațiile.

În tăcerea bibliotecilor pe care le vizita cu tatăl său, Kim a absorbit peste 12.000 de cărți, de la literatură la geografie, de la Biblie la Shakespeare, de la statistici sportive la hărți, de la manuale științifice la liste telefonice, devenind nu un „calculator uman”, ci o enciclopedie vie, un depozit uriaș de cunoaștere în care fiecare dată, fiecare nume, fiecare oraș sau eveniment avea un loc perfect conturat; însă darul său imens era însoțit de dificultăți grele, pentru că trupul lui, afectat de anomaliile cerebrale, nu putea executa gesturi simple precum încheierea nasturilor sau periajul dinților, iar lumea socială, cu toate subtilitățile ei, îi rămânea străină, motiv pentru care tatăl său i-a rămas în permanență alături, devenind pentru el ghid, protector, prieten și tot ceea ce medicii spusese că nu merită să fie.

Totul s-a schimbat în 1984, când scenaristul Barry Morrow, fascinat de memoria lui Kim, de rapiditatea cu care interpreta întrebări imposibile, dar mai ales de bunătatea lui dezarmantă, a decis să scrie un scenariu inspirat de acest om fragil și genial deopotrivă, iar filmul „Rain Man” a transformat povestea lui Kim Peek într-un fenomen mondial, Dustin Hoffman studiindu-l îndelung pentru a înțelege cum să redea pe ecran nu doar abilitățile lui uluitoare, ci și vulnerabilitatea, blândețea și umorul lui autentic, elemente care l-au făcut pe Kim nu doar o curiozitate științifică, ci un om profund iubit de oricine îl întâlnea.

În anii care au urmat, Fran și Kim au călătorit prin lume, vorbind în școli, spitale și conferințe, iar oamenii veneau curioși, dornici să-l testeze cu întrebări despre date istorice, capitale africane, fragmente de Shakespeare sau statistici sportive, dar rămâneau impresionați nu de performanțele lui – oricât de incredibile erau – ci de felul lui de a-și aminti numele lor, familiile lor, detaliile mici pe care le împărtășiseră cu luni sau ani înainte, pentru că în spatele memoriei supraomenești se afla o inimă sinceră, caldă, care trăia pentru conexiunea cu ceilalți.

În 2009, când Kim Peek s-a stins din viață la vârsta de cincizeci și opt de ani, lumea a pierdut nu doar un „savant”, ci una dintre cele mai enigmatice și impresionante minți documentate vreodată, creierul lui fiind donat științei, unde continuă să fie studiat pentru a înțelege cum o structură atât de neobișnuită a putut genera o capacitate memorativă și cognitivă fără precedent, însă cercetările, oricât de sofisticate, nu pot surprinde esența acestui om care, deși nu-și putea lega singur șireturile, reușea să lege oameni între ei prin curiozitate, empatie și o bunătate care se grava în memoria celor ce îl întâlneau.

Morala:

Există minți care pot îndoi limitele omenescului și există suflete care pot depăși limitele diagnosticului, iar atunci când un tată spune „nu renunț la el”, lumea întreagă învață că o viață considerată pierdută se poate transforma într-o lecție de lumină, demnitate și potențial infinit.

#KimPeek #RainManReal #GeniuȘiFragilitate #Neurodiversitate #PotențialUman #MemorieExtraordinară #InspirațieAdevărată #PoveștiCareNeSchimbă #ForțaUnuiTată #HumanMind #Giftedness #ExtraordinaryBrains

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1866: În această zi, a murit George Everest, militar şi geodez britanic; conducător al Serviciului geodezic al Indiei (din 1823); numele lui a fost dat celui mai înalt vârf de pe Pământ, din masivul Chomolungma/Munţii Himalaya. Sir George Everest (n. 4 iulie 1790, Crickhowell, Țara Galilor, Regatul Unit – d. Hyde Park Gardens, Anglia) a fost un militar și geodez britanic. A fost conducător din 1823 al Serviciului geodezic al Indiei.Cu un an înainte de moartea sa, numele său a fost dat de către Societatea Geografică Regală Vârfului XV, cel mai înalt vârf al lumii, deși Everest însuși era împotriva acestei practici, favorizând utilizarea denumirilor date de localnici.

Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar datele despre locul său de naștere sunt incerte. El a fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791. El s-a născut fie la Greenwich, fie la Gwernvale Manor, familia lui lângă Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor. Everest a fost cel mai mare fiu și al treilea din cei șase copii născuți de Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui John - era un măcelar pe strada Church.

Everest s-a împotrivit propunerii lui Waugh de a atribui numele său celui mai înalt vârf muntos din lume. Tibetanii îi denumiseră deja Chomolungma (,,Zeiţa Mamă a Lumii''). Waught nu era conştient de numele utilizate de indigeni şi de faptul că echipei i-a fost interzis accesul peste graniţe.. ,,Am fost instruit de şeful şi predecesorul meu Sir George Everest să consider fiecare obiect geologic descoperit ca aparţinând locului şi ar trebui botezat cu nume native. Dar aici este vorba de un munte, cel mai probabil cel mai înalt din lume, fără niciun alt nume pe care l-am putea descoperi, al cărui denumire nativă, dacă are vreuna, nu va conta până când nu vom avea acces în Nepal,'' scria Waught către Societatea Regală Geografică în 1856. În ciuda argumentelor conform cărora localnicilor le va fi greu să pronunţe numele de Everest, în 1865 cel mai înalt munte din lume a fost denumit Everest. La un an după botezarea muntelui, George Everest a murit.Omul de știință a murit la 1 decembrie 1866 și a fost îngropat în Greenwich (Anglia).

Surse:

https://www.britannica.com/biography/George-Everest

http://www.famous-explorers.com/famous-english-explorers/george-everest/

http://www.surveyhistory.org/sir_george_everest1.htm

https://www.descopera.ro/mari-intrebari/16017355-cum-si-a-obtinut-muntele-everest-numele

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1919: La această dată, avea loc deschiderea primei stagiuni a Teatrului Naţional din Cluj, cu spectacolul „coupe" „Se face ziuă" şi „Poemul Unirii", semnat de dramaturgul Zaharia Bârsan, primul director al teatrului (Teatrul a luat fiinţă la 18 august 1919, în urma unei hotărâri a Consiliului Dirigent Român de la Sibiu; la 1 decembrie, la un an de la înfăptuirea Marii Uniri, pe scena Teatrului Naţional din Cluj are loc primul spectacol în limba română).

Primul teatru orășenesc (de limbă maghiară) din Cluj datează din 1821, fiind așezat pe locul actualei clădiri denumite „Casa Universitarilor” (str. M. Kogălniceanu). La începutul secolului al XX-lea s-a proiectat ridicarea unei noi clădiri care să adăpostească această instituție, vechea clădire fiind necorespunzătoare. În 1904 a început construcția noii clădiri în actuala Piața Ștefan cel Mare, pe locul fostei piețe de lemne a orașului. Lucrările, finalizate în 1906, au fost executate de celebra firmă constructoare de teatre Helmer și Fellner. Clădirea fost inaugurată în ziua de 8 septembrie 1906 cu o reprezentație a Teatrului Maghiar, al cărui director era Jenő Janovics. Construit în stil baroc-rococo, edificiul are o capacitate de 1000 de locuri și trei rânduri de logie.

La îndemnul lui Tiberiu Brediceanu, clădirea a trecut în patrimoniul Consiliului Dirigent Român la data de 14 mai 1919, când a fost preluată de Onisifor Ghibu. La acea vreme, Onisifor Ghibu ocupa funcția de secretar general pentru resortul Instrucțiunii și Artelor din cadrul Consiliului Dirigent Român. În același timp, Teatrul Maghiar a fost mutat în clădirea de pe strada Emil Isac, aproape de Parcul Central și râul Someș, în care funcționează și în prezent.Prima reprezentație în limba română în clădirea Teatrului Național din Cluj a avut loc la 14 mai 1919, iar primul spectacol al companiei de limba română din Cluj a avut loc 1 decembrie 1919, marcând un an de la Unire. În 2 decembrie 1919 a fost reprezentată întâia premieră a primei stagiuni, drama Ovidiu de Vasile Alecsandri.

Clădirea adăpostește atât compania Teatrului Național, cât și Opera Română. În 1990, în nișele de pe fațada clădirii au fost amplasate statuile „Thalia” și „Eutherpe”, opere ale sculptorului Vasile Rus-Batin.

Surse:

Justin Ceuca, Constantin Cubleșan, Roxana Manilici, Victor Nicolae: Teatrul Național Cluj-Napoca (1919-1994). Teatrul românesc din Transilvania - 240 de ani, studiu monografic, Cluj-Napoca, 1994.

Dorin Alicu, Ion Ciupea, Mihai Cojocneanu, Eugenia Glodariu, Ioanca, Petre Iambor, Gheorghe Lazarov, Cluj-Napoca, de la începuturi până azi, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995

https://www.teatrulnationalcluj.ro/

https://cluj.com/articole/teatrul-si-opera-nationala-din-cluj-napoca/

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1936: În această zi, era inaugurat Arcul de Triumf, după renovare, în prezenţa regelui Carol al II–lea şi a reginei Maria; operă a arhitectului Petre Antonescu, monumentul are înălţimea de 27 m şi a fost redeschis pentru publicul vizitator în 2002, după 55 de ani de absenţă din circuitul monumentelor oraşului. Arcul de Triumf reprezintă, alături de Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman, Mausoleul şi Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol simboluri ale participării României în primul război mondial, de partea Aliaților, la finalul căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite în acelaşi stat.

În anul 1848 este atestată prima construcţie în genul unui Arc de Triumf realizată la Bucureşti în memoria Revoluţiei din acel an, aceasta având însă un caracter temporar, la fel ca şi următoarele construcţii de acest gen realizate în anii 1859 – Unirea Principatelor, 1878 – după victoria României în Războiul de independență, 1906 – la jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I.În anul 1918 a fost realizată din nou o construcţie în genul unui Arc de Triumf, însă materialele din care a fost realizat au dus la deteriorarea sa după prima ploaie. Patru ani mai târziu, în perioada în care primar al oraşului era Matei Gheorghe Corbescu, autoritățile au organizat o paradă cu fast în cinstea Marii Uniri, iar edilul a propus ridicarea unui Arc de Triumf provizoriu, din lemn, până când se vor găsi suficiente fonduri pentru a fi construit un monument cu adevărat impunător şi reprezentativ.

Tot în anul 1922, în contextul încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea manifestărilor a hotărât construirea unui veritabil Arc de Triumf, în zona şoselei Kiseleff, pornind de la planurile arhitectului Petre Antonescu. Însă, având în vedere timpul scurt avut la dispoziţie, scheletul momumentului a fost turnat în beton armat, pentru ca basoreliefurile exterioare să fie realizate din ipsos. Desigur că acest material nu a rezistat acţiunii ploilor, astfel că an de an monumentul se degrada, ajungând la stadiul de ruină.În anul 1932, după o campanie de presă susţinută, autoritățile au decis înlocuirea basoreliefurilor cu unele definitive din piatră, tot după planurile arhitectului Petre Antonescu, care, de data aceasta a acordat o maximă atenţie materialelor şi finisajelor, fiind folosită piatră adusă din toate regiunile istorice ale României, granit de Deva, lucrat în stil clasic, iar drept model a fost folosit Arcul de Triumf din Paris.

Din punct de vedere tehnic, cei doi stâlpi pe care se sprijină arcada au scări interioare, care conduc către terasa monumentului, iar în interior este găzduit un mic muzeu care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale.Conform cronicilor vremii, au fost depuse eforturi considerabile pentru construirea și definitivarea lucrării, văzută ca o emblemă a „micului Paris” din acei ani.După nenumărate subscripţii publice, la care au participat, pe lângă cetăţeni, numeroase asociaţii ale foştilor participanţi la primul război mondial, au fost colectaţi peste șapte milioane de lei, sumă care a permis definitivarea lucrărilor la monument.Dintre numele cunoscute în epocă, care au participat la realizarea finisajelor îi menţionăm pe Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, apoi sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi care au dăltuit fiecare, pe fațada sudică, câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Pe faţada de nord se găsesc, amplasate identic, alegoriile „Bărbăție” de Ion Jalea și „Credință” de Constantin Baraschi, precum și alte două „Victorii” create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei, iar pe pietrele de boltă ale Arcului de Triumf sunt înscrise bătăliile decisive din primul război mondial pe teritoriile româneşti (Mărăşeşti, Oituz etc).

Inaugurarea Arcului de Triumf a avut loc la 1 decembrie 1936, la 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România, fiind un eveniment amplu, onorat de personalităţi ale vremii, printre care regele Carol al II-lea, mama sa, regina Maria, prințul moștenitor Mihai, membrii guvernului României și alţi numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate. Monumentul are formă de paralelipiped, cu o bază de 25 pe 11,5 m și o înălțime de 27 m.În anii comunismului, Arcul de Triumf a fost „ajustat” de autorităţi prin înlocuirea simbolurilor care deranjau, mai ales cele care aminteau de monarhie: textele proclamanților Regelui Ferdinand au fost scoase de pe părțile laterale ale construcției, iar portretele Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, au fost eliminate de pe fațada sudică, fiind înlocuite cu niște flori.

După 1989, au fost montate două medalioane de bronz ce înfățișează chipurile regilor, acestea înlocuindu-le pe cele originale.În februarie 2012, Primăria Municipiului București a anunțat oficial începerea lucrărilor aferente proiectului „Consolidare, restaurare și conservare Arcul de Triumf”, astfel că Unitatea administrativ – teritorială Municipiul Bucureşti a încheiat, în data de 8 februarie 2012, contractul de finanţare pentru proiect, cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în calitate de Autoritate de Management şi cu Agenţia pentru Dezvoltare Regională București-Ilfov în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operaţional Regional la nivelul regiunii București-Ilfov. Proiectul a beneficiat de finanţare nerambursabilă prin Regio – Programul Operaţional Regional 2007-2013, Axa Prioritară 5 „Dezvoltarea Durabilă şi promovarea turismului”. Valoarea totală a proiectului era de 30.461.626,92 lei, din care valoarea finanţării nerambursabile din Fondul European de Dezvoltare Regională este de 19.534.718,59 lei, valoarea finanţării nerambursabile din bugetul naţional de 8.475.402,64 lei şi co-finanţarea beneficiarului este de 2.451.505,69 lei.Obiectivul general al proiectului era consolidarea, restaurarea şi conservarea monumentului istoric Arcul de Triumf, cu scopul salvării de la distrugere, al conservării moştenirii culturale şi al sporirii atractivităţii acestui obiectiv pentru turismul cultural. Lucrările trebuiau finalizate, după mai multe amânări, în august 2015, însă abia la finalul lunii noiembrie 2016 au fost demontate panourile care înconjurau Arcul de Triumf din București iar edificiul este redat orașului din 28 noiembrie, astfel că parada militară din 1 decembrie 2016 a revenit la Arcul de Triumf, după doi ani în care a fost mutată în Piaţa Constituţiei. Potrivit proiectului, sub Arcul de Triumf au fost montate mai multe dispozitive care vor prelua şocul în cazul unor seisme puternice, chiar de gradul 9, iar monumentul este restaurat şi în interior.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/arcul-de-triumf-monument-simbol-al-bucurestiului-re-inaugurat-cu-ocazia-paradei-militare-din-1-dec_80973.html#view

https://editiadedimineata.ro/arcul-de-triumf-un-simbol-istoric-plin-de-semnificatii/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-arcului-de-triumf-rusinea-micului-paris

http://www.radiotimisoara.ro/2014/09/18/destinatia-zilei-18-septembrie-arcul-de-triumf-simbolul-unirii-eterne/

http://www.rador.ro/2017/12/01/documentar-arcul-de-triumf-simbolul-unitatii-noastre-nationale-2/

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie1931: În această zi, s-a născut Johnny Răducanu, contrabasist, pianist, compozitor şi aranjor de muzică de jazz (supranumit „Mr. Jazz of Romania"). Johnny Răducanu (pe numele său real Răducanu Crețu) s-a născut pe 1 decembrie 1931, la Brăila, într-o familie de romi cu tradiţii muzicale de peste trei secole, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu.

Mama lui Johnny Răducanu cânta la pian, fraţii ei, de asemenea – Oană (pian, contrabas, trompetă, baterie), Cristache (vioară) şi Sandi – pian. La rândul lui, tatăl lui Johnny Răducanu – Creţu Costică – cânta la contrabas, însoţise trupa de operă Leonard şi era fiul lui Petre Creţu Solcanu (el însuşi cânta la diblă, ca şi fratele lui mai mare, Şerban, ceilalţi doi fraţi mai mici – Micul şi Ghioca – fiind potcovari). Din ceilalţi nouă fraţi ai lui Johnny Răducanu, toate cele cinci surori ale lui au murit în perioada celui de-al doilea război mondial, iar dintre cei cinci băieţi Johnny a fost mezinul.

Cel mai mare dintre ceilalţi patru băieţi era Dumitru (Mitică) Creţu, pianist şi compozitor la Bucureşti, al cărui fiu, Michael Creţu – finul de botez al lui Johnny Răducanu – este, ca şi naşul său, contrabasist, compozitor şi profesor la Manchester, al doilea frate al lui Johnny era pianistul Ion Mişu Creţu, primul dirijor al Ansamblului „Doina Vrancei” din Focşani, iar ceilalţi doi fraţi ai maestrului au locuit la Câmpulung Moldovenesc – Victor Creţu, care se dedicase viorii, dar a decedat de tânăr, şi Mitei, care a fost zeţar. Johnny îşi face studiile primare la Brăila, iar pe cele muzicale de pian le începe la vârsta de cinci ani, în 1936, sub îndrumarea profesoarei Giuseppina Papanti, în cadrul Societăţii Filarmonice „Lyra” – înfiinţată la Brăila în 24 octombrie 1883, ce avea să funcţioneze până la transformarea localului în cinematograf, în 1947.În anii celui de-al doilea război mondial, pentru a-şi ajuta familia, Johnny Răducanu cânta la acordeon, cu prilejul unor pretreceri organizate de ofiţeri.

Despre copilărie, artistul declara: „Îmi amintesc primăverile copilăriei, când ieşeau ţigăncile cu ghiocei şi zambile, când se însorea puţin, se schimba lumina de iarnă şi adia uşor vântul de simţeai că pluteşti deasupra pământului. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, aşa, o căldură parcă de jos în sus, din pământ. Umblai ca un nebun după un zâmbet de fată, după un clipit de gene. Cât am fost copil (mare haimana, până am început să iau în serios pianul!), mama ştia că de cum dădea colţul ierbii şi până se usca, toată ziua stăteam afară, la joacă. Era o fericire pentru toată omenirea. Pe noi, adolescenţii, ne făcea să visăm; tinereţea pulsa în noi şi știam că puteam să cucerim lumea întreagă. Tot primăvara, lumea ieşea la terase şi grădini, orchestrele îşi recompuneau repertoriul şi reîncepeau programele teatrelor de vară. Tata îşi reînnoia contractele şi mergea să cânte la restaurantele hotelurilor de pe Riviera franceză.”

A studiat la Şcoala de Muzică din Cluj (actualmente Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă”), începând cu anul 1950, pe care Johnny a absolvit-o, la clasa de contrabas, în anul 1953, apoi a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, clasa contrabas – clasa profesorului Iosif Prunner – , în perioada 1953-1956. Începând cu anul 1953, când Johnny avea 22 de ani, Maria Tănase – care lucrase şi cu tatăl lui, cu contrabasistul Creţu Costică – îl ia pe tânăr în formaţia ei, tot în calitate de contrabasist, efectuând concerte în Bucureşti şi în ţară. În anii ’50, a cântat la cluburi din Mamaia, mai ales la barul de la ultimul etaj al Hotelului Perla, iar Între anii 1957 şi 1971 a fost membru al orchestrei Casei de discuri „Electrecord”.

A fost căsătorit cu Geta Costin între anii 1962 și 1970, însă după divorţ relaţia dintre cei doi a fost mai caldă ca niciodată, de-a lungul anilor, până la plecarea dintre noi a doamnei, în anul 2008. Ea a fost muza artistului, fără de care amintirile muzicale care au rămas în urma lui Johnny ar fi fost cu siguranţă mai sărace. A întreprins numeroase turnee peste hotare, la Moscova în anul 1962, la Festivalurile de muzică uşoară de la Varşovia şi Praga – în anul 1968, la Belgrad, în Suedia, Olanda, Germania, Spania, Franţa, Grecia, Belgia, Statele Unite, sau Elveţia. A fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, începând cu anul 1971, în anul 1976 i-a fost conferită „Diploma de merit” oferită de Departamentul cultural al Statelor Unite pentru activitatea muzicală, iar în anul 1987, a devenit membru de onoare al Academiei „Louis Armstrong” din New Orleans.

În anii ’80 era invitat constant la atelierele de improvizaţie ale artiştilor de jazz din Constanţa. A colaborat cu muzicieni importanţi ai lumii – trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianiştii Friedrich Gulda şi Guido Manussardi, şi a cântat şi cu nume mari ale muzicii de jazz de la noi, Anca Parghel şi Teodora Enache. Printre realizarile discografice în domeniul jazz-ului se numără: „Jazz made in Romania” (1987); „Confesiuni” (I, II, III); „To His Friends” (1997); „Jazz Behind the Carpathians” (1999); „Jazz antifanariot” (2002); „Jazz Made in Romania-Live in San Francisco” (cu Teodora Enache, 2002), „Jazz Bestament” (2005); „Chamber Jazz Music” (2008); „Inside Stories-Jazz Poems” (2009).

Pe lângă activitățile sale din domeniul muzical, Johnny Răducanu s-a remarcat și pe scena teatrului. Astfel, a susținut împreună cu Ion Caramitru spectacolul de teatru poetic „ Dialoguri și fantezii în jazz” pe scena Teatrului Național București, dar și pe scene internaționale, cum ar fi Teatrul Moliere-Maison de la Poesie din Paris. Johnny a primit, prin Hotărârea Consiliului local Municipal nr. 136 din 29 septembrie 1997, titlul de „Cetăţean de Onoare al Brăilei”, care i-a fost înmânat în cadrul unei ceremonii oficiale, la 25 octombrie 1997. În anul 2002, îi apare primul său volum autobiografic, „Singurătatea, meseria mea”, la Regent House Printing & Publishing, iar în anul 2005, cel de-al doilea – „Țara lui Johnny”, la editura Vivaldi.Eminent instrumentist de jazz, Johnny Răducanu a abordat şi compoziţia, scriind numeroase piese de jazz, dar şi de muzică uşoară, cum sunt „Vechiul port”, „Demult într-o carte”, „Nu veni, nu pleca”, „Mă cheamă marea”, „Iarna, iarna”.A compus, de asemena şi ilustraţia muzicală a unor piese de teatru importante – „Livada de vişini” şi „Don Juan”.Pe 13 octombrie 2008, a primit diploma de membru de onoare al Societăţii Filarmonice Lyra şi medalia jubiliară „Lyra 125”, în cadrul unei ceremonii organizate la Casa Tineretului din Brăila.

În aprilie 2010, Johnny Răducanu a susţinut, alături de Aura Urziceanu, un concert memorabil la Sala Palatului, alături de unul dintre cele mai celebre big-band-uri din lume, Duke Ellington Orchestra. A trecut prin cinci by-pass-uri, era bolnav de ani buni de diabet şi primea din partea statului român o pensie de 420 de lei. Johnny Răducanu a trecut la cele veşnice la 19 septembrie 2011, în locuința sa din Strada Oltarului din București, în urma unui atac de cord. A fost înmormântat la Cimitirul Mănăstirii Cernica, la 21 septembrie 2011.Cu o carieră muzicală ce s-a întins de-a lungul a mai bine de jumătate de secol, Johnny Răducanu, a fost un veteran al muzicii româneşti. Ca om, el a fost întotdeauna un jovial, un individ pus pe glume, deşi în sinea sa a rămas un singuratic, dar şi un critic înverşunat al realităţilor nedrepte din viaţa de zi cu zi. Johnny Răducanu a fost un om care şi-a trăit viaţa din plin, cu pasiune, uneori cu excese, dar a ştiut să contrapună celebrităţii şi valorii sale, decenţă şi discreţie.

Surse:

http://johnnyraducanu.ro/index.php/johnny-raducanu-2/

https://www.europafm.ro/in-memoriam-johnny-raducanu-1931-2011/

https://evenimente-constanta.ro/johnny-raducanu-nu-ma-duc-la-biserica-dar-cred-ca-exista-dansul/

https://www.stelian-tanase.ro/in-memoriam-johnny-raducanu/

http://www.rador.ro/2019/09/19/portret-johnny-raducanu-mr-jazz-of-romania-si-povestea-sa-unica/

$$$

 S-a întâmplat în 1 decembrie 1934: În această zi, s-a născut actorul Ştefan Radof. Ștefan Radof (n. Buftea, județul Ilfov - d. 28 martie 2012, București) a fost un actor român, scenarist și autor al mai multor volume de versuri. A fost fiul lui Ion (Ioan) Radof (născut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, plasa Ismail, județul Cetatea Albă) și al Mariei Radof (născută Nicolae), din comuna Butimanu, plasa Răcari, județul Ilfov. Școala primară a făcut-o la școala Parohială – catolică „Sfântul Iosif “ din București apoi a urmat cursul inferior al „Colegiului Național Sfântul Sava“. După reforma învățământului s-a înscris la o școală comercială.

După ce a promovat un examen de diferență, aprobat de Ministerul Învățământului, a urmat și absolvit în 1952 ultimii doi ani ai Școlii Medii de Comerț Exterior Nr. 2, din București, după care a fost repartizat ca funcționar la B.N.R.- Ploiești – filiala Puchenii Moșneni.Tatăl său a fost un mic negustor în București până în anul 1949 când a fost obligat să-și radieze firma. În 1952 a fost arestat pe stradă de securitate și condamnat politic de Tribunalul Militar - București la doi ani muncă silnică – la canal. După eliberare, a devenit muncitor la „Flacăra Roșie”, apoi pensionar până în anul 1990 când a decedat.

La 3 martie 1953, a fost arestat de Securitate, judecat și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2 la cinci ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenției de la Geneva din Mai 1955.Deși amnistiat, și-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcții. După lăsarea la vatră, în 1958, a încercat să devină student la Institutul de Teatru. După trei săptămâni a fost descoperit dosarul său, iar el exmatriculat. A lucrat ca manipulator de mărfuri și ambalaje la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi ca funcționar comercial. În toamna anului 1960, el a fost admis la Institutul de Teatru, prin garanția politică a maestrului Radu Beligan - care fusese profesorul său în prima tentativă de admitere - și a rectorului facultății, maestrul Costache Antoniu a cărui clasă a absolvit-o în 1964. În anul 1962 s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de fizică și matematici. Și-a început cariera artistică la teatrul din Piatra-Neamț, din anul 1965 devenind actor al Teatrului Nottara.

A fost conferențiar la Academia de Teatru și Film (1990-1994) și profesor la Academia de Artă, Universitatea Hyperion (1996 – 2000), activitate din care s-a retras din acuza degradării învățământului de specialitate.A fost poet și membru al Uniunii Scriitorilor, din 1991, al UNITER și al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR). Între anii 1993-1995, a moderat la TVR 1 show-ul „De la egal la egal... Amical!" (Producător: Liviu Tudan).

În calitate de membru în Partidul Alianța Civică, (PAC), Ștefan Radof a fost ales senator în circumscripția electorală nr. 42 Ilfov pe listele Convenției Democrate Române, data validării: 21 octombrie 1992. A făcut parte din Grupul parlamentar de orientare civic-liberală - până în septembrie 1993 și, după această dată, din Grupul parlamentar al Partidului Alianței Civice, precum și din două Comisii permanente: Comisia pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă și Comisia pentru administrație publică și organizarea teritoriului.

În cadrul unei ceremonii, desfășurate pe 6 decembrie 2004, la Palatul Cotroceni, Președintele României a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, maestrului Ștefan Radof, în semn de apreciere pentru îndelungata și fructuoasa activitate artistică, pentru dăruirea și talentul puse în slujba artei spectacolului și a teatrului românesc.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stefan-radof-14708/

https://www.taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/6072-teatrul-nobila-misiune-a-lui-stefan-radof-nr366-sapt05-apr-11-apr-2012

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/318-stefan-radof-1934-2012

https://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/national/76731-s-a-stins-din-viata-actorul-stefan-radof.html

https://evz.ro/s-a-stins-actorul-stefan-radof-974034.html