$$$

 AHILE

Ahile, cel mai mare războinic al armatei grecești și o figură esențială în istoria clasică a Greciei , a fost fiul lui Thetis și al regelui Peleus. De la naștere, soarta a planat asupra lui. Antrenat de înțeleptul centaur Chiron, Ahile a devenit o forță de neoprit, de neegalat în luptă. Totuși, chiar și cu forța sa divină și aproape invincibilitatea sa, Ahile era condus de emoțiile sale. Mândria, furia și nevoia sa neobosită de glorie îi controlau adesea acțiunile, făcându-l la fel de imperfect pe cât era de puternic.

Iliada lui Homer imortalizează furia și priceperea sa, zugrăvind portretul unui războinic definit atât de glorie, cât și de defecte devastatoare. Ahile și-a lăsat amprenta în Războiul Troian ca lider al Mirmidonilor, o ceată de războinici feroci. De la sculpturi antice la filme moderne, povestea lui Ahile încă fascinează oamenii.

Scriitori precum Virgil și Dante i-au reinterpretat personajul, în timp ce romane precum Cântecul lui Ahile aduc o nouă viață legendei sale. Moștenirea sa nu se rezumă doar la forța sa de neegalat, ci și la emoțiile care l-au făcut uman - furia, durerea și greutatea destinului. Poate de aceea Ahile rămâne de neuitat; el este atât mai mare decât viața, cât și profund, tragic, muritor.

Mitologia greacă a fost un vast sistem de zei, eroi și povești epice care au modelat credințele antice. Printre aceste povești, Războiul Troian s-a remarcat ca fiind unul dintre cele mai semnificative evenimente, plin atât de intervenții divine, cât și de conflicte umane. Totul a început cu o dispută între zei și a dus la un război de un deceniu care a implicat figuri legendare precum Paris, Elena, Agamemnon și Hector.

Războiul nu a fost doar despre bătălii militare; a fost o scenă în care eroii și-au dovedit valoarea, iar soarta și-a jucat rolul. „Iliada” lui Homer este cea mai faimoasă relatare a acestui război, concentrându-se în mare măsură pe Ahile, mânia sa și soarta sa finală. Alte surse, precum piesele lui Eschil și Euripide, precum și „Eneida” lui Virgil, au contribuit, de asemenea, la modul în care Ahile a fost amintit. Printre numeroșii eroi greci, Ahile a ocupat un loc special.

În timp ce războinici precum Hercule erau cunoscuți pentru forța lor supraomenească, iar Ulise pentru viclenia sa, Ahile era diferit. Era luptătorul suprem, dar și profund imperfect. Povestea lui nu era doar despre câștigarea bătăliilor; era despre mândrie, durere și destin. Era aproape invincibil, însă cele mai mari momente ale sale erau legate de pierderi personale și furie incontrolabilă. Acest amestec de putere și vulnerabilitate l-a transformat într-una dintre cele mai tragice figuri din mitologia greacă.

Naștere și început de viață

Ahile s-a născut din părinții unui rege muritor, Peleus, și ai unei nimfe marine, Thetis, ceea ce l-a făcut parțial uman, parțial divin. Încă de la naștere, profețiile i-au modelat destinul: fie va trăi mult, dar va fi uitat, fie va muri tânăr și va fi ținut minte pentru totdeauna. Thetis, hotărâtă să-și facă fiul invincibil, l-a scufundat în râul Styx. Apele magice trebuiau să-l facă de neoprit în luptă, dar, din moment ce îl ținea de călcâi, acel loc a rămas neprotejat. Acest mic detaliu avea să-i definească mai târziu povestea.

Ahile nu s-a bazat doar pe eforturile mamei sale de a-l proteja; a fost și antrenat să fie măreț. A fost trimis la Chiron, un centaur cunoscut pentru înțelepciunea sa, unde a învățat abilitățile unui războinic și ale unui vindecător. S-a antrenat în luptă, strategie și chiar medicină, ceea ce l-a făcut mai mult decât un simplu luptător brutal. Chiar și din copilărie, a dat semne de forță incredibilă, curaj și o dorință nestăvilită de glorie. Antrenamentul său timpuriu și profețiile din jurul său l-au transformat în cel mai temut războinic al timpului său.

Ahile în războiul troian

Ca lider al Mirmidonilor, un grup de războinici de elită, Ahile a fost coloana vertebrală a armatei grecești, în special în timpul Războiului Troian. Cu toate acestea, încăpățânarea și mândria sa au dus la o dispută majoră cu Agamemnon, liderul grec. Conform Iliadei de Homer, când Agamemnon a luat prada de război a lui Ahile, o femeie captivă pe nume Briseis, acesta a refuzat să lupte, lăsându-i pe greci să se lupte împotriva troienilor. Fără el, cursul războiului s-a schimbat în favoarea Troiei , iar cel mai mare războinic al lor, Hector, a câștigat controlul.

Lucrurile au luat o întorsătură tragică când Hector l-a ucis pe Patrocle, cel mai apropiat tovarăș al lui Ahile. Copleșit de durere și furie, Ahile s-a întors în luptă, purtând o armură făcută de zeul Hefaistos. A măcelărit nenumărați troieni înainte de a-l înfrunta pe Hector într-un duel dramatic. După ce l-a ucis, Ahile, orbit de furie, a târât trupul lui Hector prin Troia zile întregi și a refuzat să-l returneze troienilor. Mai târziu, a dat dovadă de milă, returnând trupul lui Hector tatălui său îndurerat, regele Priam, permițându-le troienilor să organizeze o înmormântare cum se cuvine.

Analiza personajelor și simbolism

Deși este cel mai puternic războinic din mitologia greacă, povestea lui Ahile nu este doar despre putere, ci și despre slăbiciune. Forța sa pe câmpul de luptă este de neegalat, dar emoțiile, furia, durerea și mândria sa sunt cele care îi conduc cu adevărat povestea. Cea mai mare ironie este că este de neoprit în război, dar nu poate scăpa de propria soartă.

Mândria și onoarea au modelat fiecare decizie pe care a luat-o Ahile. Mândria și onoarea au modelat alegerile lui Ahile. Furia sa față de Agamemnon nu era doar legată de Briseis, ci și de respect. În cultura greacă, onoarea era totul, iar Ahile refuza să fie lipsit de respect. Mânia lui nu era doar personală; a alimentat întreaga Iliadă. În același timp, el s-a luptat între soartă și liberul arbitru. Știa că lupta însemna moarte, dar a ales războiul oricum.

Ahile este eroul tragic suprem. El reprezintă tot ce este eroic, precum curajul, priceperea și gloria, dar și tot ce este tragic, precum furia, pierderea și mortalitatea. Povestea lui este mai mult decât despre război; este despre prețul măreției. A câștigat faima veșnică, dar cu prețul propriei vieți. Asta îl face unul dintre cele mai fascinante personaje din mitologia greacă.

Moștenirea culturală a lui Ahile

Timp de secole, Ahile a fost un subiect favorit în artă și literatură. Olăritul grecesc antic l-a înfățișat în luptă, în timp ce pictorii renascenți l-au prezentat ca pe un erou tragic. Scriitori precum Virgil, Dante și Shakespeare i-au menținut legenda vie în diferite epoci. Astăzi, Ahile apare încă în cultura pop. Filmul din 2004 „Troia”, cu Brad Pitt în rol principal, a reinterpretat povestea sa pentru un public modern.

Apare în jocuri video precum „Assassin's Creed Odyssey” și „Hades”, aducând spiritul său războinic unei noi generații. Cărți precum „Cântecul lui Ahile” și repovestiri istorice explorează personajul său în moduri noi. Ce îl menține pe Ahile relevant? Este puternic, dar vulnerabil, eroic, dar imperfect. Luptele sale cu soarta, mândria și pierderea îl fac ușor de înțeles chiar și astăzi. Fie că este vorba de miturile antice sau de poveștile moderne, Ahile rămâne un simbol atât al măreției, cât și al tragediei.

Ahile este încă unul dintre cei mai faimoși eroi ai mitologiei, cunoscut pentru forța sa de neegalat și soarta tragică. Povestea sa a fost spusă și repovestită de-a lungul secolelor, arătând suișurile și coborâșurile eroismului. El ne amintește că gloria vine adesea cu un preț, uneori, unul prea mare de suportat.

$$$

 CIVILIZAȚIA MAYA

Civilizația mayașă se remarcă ca fiind cea mai renumită dintre societățile clasice din Mesoamerica , care include Guatemala , Belize , Mexic , El Salvador și Honduras de astăzi .

Descoperirile arheologice indică faptul că mayașii au migrat probabil din America de Nord în zonele muntoase ale Guatemalei în jurul anului 2600 î.Hr. Aceștia au câștigat importanță în jurul anului 250 d.Hr. prin stabilirea unor comunități agrare înfloritoare datorită tehnicilor agricole avansate. Mayașii au creat un sistem complex de scriere logosilabică, considerat unul dintre cele mai sofisticate din America precolumbiană. În plus, au realizat progrese semnificative în matematică, inclusiv introducerea cifrei zero, și au excelat în astronomie, dezvoltând calendare pentru a monitoriza ciclurile cerești.

Centrele lor ceremoniale găzduiau temple impresionante, piramide impunătoare, palate grandioase și chiar observatoare, toate construite fără unelte metalice! Mayașii s-au organizat în orașe-stat, precum Tikal, Palenque, Copan și Chichen Itza, fiecare guvernat de o clasă nobiliară și legat prin rute comerciale. Apogeul lor cultural, numit Perioada Clasică (250-900 d.Hr.), a fost marcat de realizări semnificative în artă, arhitectură și știință. Deși multe orașe importante au intrat în declin, comunitățile mayașe au persistat în Perioada Postclasică, prezentând o moștenire durabilă care continuă și astăzi, cu milioane de descendenți mayași care încă trăiesc în regiune.

Scurt istoric

Mayașii au fost una dintre cele mai remarcabile civilizații din emisfera vestică înainte de cucerirea spaniolă a Mexicului și Americii Centrale . Civilizația lor a început să se dezvolte în jurul anului 250 d.Hr., iar în perioada de vârf a perioadei clasice, aceasta includea peste 40 de orașe, fiecare cu populații între 5.000 și 50.000 de locuitori. Cu toate acestea, după anul 900 d.Hr., civilizația mayașă clasică a cunoscut un declin, ducând la abandonarea unor orașe importante precum Tikal și Bonampak, care au devenit năpădite de vegetație de junglă. Unii cercetători atribuie acest declin războiului și epuizării terenurilor agricole. În perioada postclasică ulterioară (950-1539), orașe precum Uxmal și Itza au prosperat timp de câteva secole, chiar și după ce marile orașe de câmpie fuseseră depopulate. Până la începutul secolului al XVI-lea, când au sosit spaniolii, majoritatea mayașilor se mutaseră în sate ca agricultori.

Societatea Maya

Până în perioada preclasică mijlocie, credințele ierarhice olmece au modelat probabil societatea mayașă. În văile montane, mayașii din sud au ales să se unească sub șefi sau regi proeminenți. În schimb, mulți mayași din zonele joase s-au opus acestei tendințe, favorizând confederații tribale care nu recunoșteau nicio autoritate dincolo de liderii satelor lor. Cu toate acestea, în perioada preclasică târzie, a apărut conceptul de ahau, sau regi înalți, ducând la formarea mai multor regate în regiunea mayașă. Idealurile regalității aveau să domine cultura mayașă în mileniul următor.

Societatea era organizată ierarhic în cadrul fiecărui regat mayaș, incluzând regi, nobili, războinici, profesori, arhitecți, negustori, administratori, artizani, muncitori și fermieri. Pe lângă capitală, mayașii aveau filiale periferice, de la orașe mari la cătune și complexe gospodărești ocupate de familii extinse. Mayașii aveau o diviziune clară a muncii între bărbați și femei. Bărbații îngrijeau lanurile de porumb și se ocupau de construirea de colibe, în timp ce femeile făceau haine, pregăteau mâncarea și se ocupau de nevoile domestice ale familiei.

Mayașii erau fermieri pricepuți. Foloseau tehnica „tăiere și ardere” pentru a defrișa pădurile și a crea teren arabil. Plantau diferite culturi, în principal porumb, fasole, dovlecei și tutun. În zonele înalte din vest, mayașii au terasat versanții munților, în timp ce defrișau jungla pentru a planta în zonele joase. Mayașii știau cum să folosească eficient terenul și, după o perioadă de doi ani, și-au mutat câmpurile în locații noi pentru a permite vechilor câmpuri să rămână în pârloage timp de zece ani înainte de a le folosi din nou. Mai mult teren arabil a fost folosit din cauza orașelor în creștere, ca urmare a creșterii numărului de oameni care soseau în străinătate. Lipsa severă de alimente și malnutriția au lovit oamenii din cauza creșterii populației, a secetei și a eșecului recoltelor. Locuitorii orașelor din zonele joase din sud au fost forțați să se mute în altă parte pentru a supraviețui. Alți factori care au contribuit la prăbușirea acestor orașe în jurul anului 900 d.Hr. au inclus prețul ridicat al intensificării războiului, escaladarea ostilităților mai târziu în perioada clasică, cheltuielile pentru întreținerea regilor și nobililor și practica de a lua oameni de rând pentru sacrificii umane. Mayașii din nord au intrat și ei sub influența vecinilor lor tolteci și au trecut într-o nouă fază. Această eră a durat până la sosirea spaniolilor în 1541, care a inaugurat o perioadă întunecată, care a inclus arderea cărților mayașe și încercări de a șterge religia mayașă.

Cosmologia civilizației mayașe

Mayașii antici credeau în cicluri de creație și distrugere care se repetă în mod repetat. Se consideră că ciclul actual a început fie în 3113 î.Hr., fie în 3114 î.Hr., conform calendarului nostru, și se aștepta să se încheie fie în 2011, fie în 2012 d.Hr. Cosmologia în care credeau mayașii nu este ușor de reconstituit din cunoștințele noastre actuale despre civilizația lor. Se pare că mayașii credeau că Pământul este plat și are patru colțuri. Fiecare colț avea o valoare de culoare: alb pentru nord, galben pentru sud, roșu pentru est și negru pentru vest. În centru se afla culoarea verde.

Unii mayași credeau că cerul era structurat pe mai multe straturi și era susținut de patru zei puternici numiți „Bacabi”. Alți mayași credeau că cerul era susținut de patru copaci de culori și specii diferite, cu copaci de mătase-bumbac în centru. Mayașii credeau că raiul avea 13 straturi. Fiecare strat avea propriul său zeu, pasărea muan, un fel de bufniță țipătoare, fiind cea mai înaltă. Cât despre Lumea de Dincolo, ei credeau că avea nouă straturi, cu nouă Domni ai Nopții corespunzători. Mayașii credeau că Soarele, Luna și Venus treceau prin Lumea de Dincolo după ce dispăreau sub orizont în fiecare seară.

Religia Maya

Mayașii credeau în mai mulți zei, cu cel puțin 166 de zeități numite. Acest lucru se datorează faptului că fiecare dintre zei avea multe aspecte, unii având mai mult de un sex, iar alții fiind atât tineri, cât și bătrâni. Fiecare zeu care reprezenta un corp ceresc avea o față diferită din Lumea Subpământeană, care apărea atunci când zeul „murea” seara. Rolul preoților era strâns legat de astronomie și calendar. Preoții erau responsabili de calcularea timpului, a festivalurilor și ceremoniilor și controlau învățarea și ritualurile. Fiii preoților îi succedau adesea pe tați, deoarece clerul mayaș nu era celibatar. Calendarul Rundei Sacre de 260 de zile dicta toate ritualurile mayașe cu o semnificație simbolică pentru toate spectacolele.

Orașe în civilizația mayașă

Pe lângă faptul că erau un hinterland agricol, orașele mayașe erau centre administrative și rituale pentru regiuni, inclusiv pentru orașul în sine. Cele mai mari orașe mayașe găzduiau un număr semnificativ de oameni. Tikal, de exemplu, avea în centrul său peste 10.000 de structuri individuale, de la colibe cu acoperiș de paie la piramide din temple. Populația orașului Tikal este estimată la peste 50.000 de locuitori, ceea ce îi conferă o densitate a populației de câteva ori mai mare decât cea a unui oraș mediu din America sau Europa în aceeași perioadă istorică. Arhitectura mayașă era unică prin decorațiunile și arta sa sofisticată, exprimate în picturi murale și sculpturi în basorelief. În unele regiuni, apele subterane erau rare, așa că orașe precum Tikal ar fi fost dotate cu rezervoare mari create de om pentru a deservi populația în timpul sezonului uscat.

$$$

 EVANGHELIA LUI IUDA

Evanghelia lui Iuda: Scriere gnostica sau Evanghelie crestina?

Principala problema la care trebuie sa raspundem dupa descoperirea si editarea Evangheliei lui Iuda este daca aceasta scriere este una crestina sau gnostica. Care sunt elementele compozitionale care o pot asocia cu alte scrieri gnostice sau nou-testamentare? Ce le caracterizeaza pe personajele acestei scrieri? De ce Iisus si Iuda apar atat de diferit prezentati aici fata de Sfintele Evanghelii canonice? Care este mesajul acestei scrieri si cat de relevant este el pentru spiritualitatea crestina a secolului al XXI-lea? Acestea sunt doar cateva intrebari ce isi asteapta raspunsul in studiul de fata. Numai analizand aceasta scriere putem intelege, prin antiteza, maretia si frumusetea Evangheliei lui Hristos si putem continua cercetarea noastra in directia deosebirii crestinismului de gnosticism.

1. Introducere

In anul 1996, teologul menonit William Klassen, profesor la "L'Ecole Biblique de Jerusalem", publica lucrarea Iuda: tradator sau prieten al lui Iisus? in care isi dezvolta urmatoarea teza: Iuda nu L-a "tradat" pe Iisus, ci L-a "predat" autoritatilor evreiesti, intr-o incercare de mediere care s-a facut cu consimtamantul Mantuitorului insusi. Piatra de incercare a acestei teorii? Traducerea unui verb grecesc. Potrivit lui Klassen acest verb inseamna "a preda", "a infaptui", "a incredinta"; de asemenea mai poate insemna "a transmite". Asadar, conchide William Klassen, cel mai probabil Iuda nu L-a tradat pe Hristos, ci a incercat o mediere intre Acesta si autoritatile Templului din Ierusalim: "Cand Iuda I-a amintit lui Iisus ca sfatul Sau a fost intotdeauna acela de a-l mustra pe pacatos in mod direct, Iisus ar fi putut sa spuna ca nu aparuse ocazia pentru a-l confrunta direct pe marele preot. Poate ca, ajunsi aici, Iuda s-a oferit sa aranjeze asa ceva, in speranta ca procesul de mustrare va functiona".

Si care ar fi atunci explicatia sinuciderii lui Iuda? Klassen raspunde fara sa ezite: aceea a soldatului care moare odata cu regele sau.

Numai ca in Evanghelia lui Iuda nu avem nici o relatare a caintei sale sau a modului cum a murit, asa dupa cum avem in Mt 27:3-10. Iar Klassen nu ia in considerare cuvintele lui Iuda de la Mt 27:4: "Am gresit, vanzand sange nevinovat".

Asa dupa cum se va vedea, textul contine elemente de evanghelie inversate, precum o fac toate scrierile apocrife de natura gnostica. Aceasta este de fapt si definitia apocrifei: produsul literar ce dubleaza genurile Noului Testament, incercand sa completeze unele date absente cu privire la viata Mantuitorului, a Sfintei Fecioare Maria si a Sfintilor Apostoli. Putem avea astfel tot felul de evanghelii, epistole si apocalipse care sa pretinda exclusivitatea ineditului despre faptele si invatatura din Noul Testament. Dar in aceste conditii, Evanghelia lui Iuda nu este nici autoritativa, nici autentica. Nu este autoritativa pentru ca asemenea invataturi au fost considerate erezii de catre Biserica crestina; nu este nici autentica deoarece stim ca Iuda s-a spanzurat (Mt 27:5) si ca numai in secolul al II-lea s-au cristalizat asemenea conceptii gnostice - data unui presuspus original grecesc nu poate fi impinsa in nici un caz pana in secolul I, ceea ce nu-l poate face pe Iuda autor al acestei scrieri.

        

2. Descoperirea, vanzarea si restaurarea manuscrisului

Pe data de 9 aprilie 2006, Societatea National Geographic a difuzat un documentar referitor la descoperirea unui manuscris al Evangheliei lui Iuda. Concomitent, au fost lansate doua carti de catre aceeasi Societate: o traducere in limba engleza a textului si o prezentare a intregii povesti legate de descoperirea si promovarea manuscrisului. Presupozitia de la care pornesc autorii documentarului este aceea ca textul prezentat, aparent la fel de vechi precum cele patru Sfinte Evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca si Ioan) furnizeaza informatii indispensabile despre inceputurile crestinismului. Si astfel s-a declansat o nevroza mediatica ce ne determina sa ne intrebam: este justificata o astfel de viziune asupra unui text fara rasunet in istoria crestinismului? Este firesc ca acest text sa fie echivalat cu Evangheliile nou-testamentare asa cum nu s-a facut cu alte evanghelii apocrife? Si nu in ultimul rand: este o intamplare lansarea acestui subiect , in perioada Sfintelor Pasti?     

                                                                 

Manuscrisul numit Codex Tchacos a fost gasit la El Minya, Egipt, in anii 70 ai secolului trecut si a fost datat intre anii 220-340. El are 62 de pagini si contine patru texte, toate scrise in limba copta: Evanghelia lui Iuda, intaia Apocalipsa a lui Iacob, Epistola lui Petru catre Filip si fragmente din cartea Allogenes.  

                                       

In ceea ce priveste demersul NGS de restaurare-publicare-monopolizare a textului Evangheliei lui Iuda, Robinson considera ca toti cei "din afara" proiectului NGS, inclusiv cititorii cartii sale, cunosc multe lucruri despre Evangelia lui Iuda si pot concluziona pentru ei insisi: "Ceea ce s-a intamplat cu acesta aventura banoasa nu este o poveste placuta [...] iar voi aveti dreptul sa cunoasteti ce s-a intamplat cu adevarat".

3. Doctrina gnostica din Evanghelia lui Iuda

3.1. Subiectul si structura Evangheliei lui Iuda

Evanghelia lui Iuda nu a fost pastrata integral ci doar 26 de pagini din textul complet si prezinta cel putin trei idei principale ce se vor a fi legatura "fireasca" cu Sfintele Evanghelii din Noul Testament a) Iuda era discipolul cel mai iubit al lui Iisus; b) Iisus l-a incredintat pe Iuda cu misiunea de a-l da pe mana autoritatilor evreiesti pentru ca prin aceasta sa-l elibereze cat mai curand de corpul sau; c) Iuda a facut un lucru bun vanzandu-l pe Iisus. Dar despre ce este vorba in aceasta scriere?

Documentul, care se intinde pe 13 pagini de papirus, a fost scris in limba copta, mai precis in dialectul sahidic, cu forme dialectale din Egiptul de Mijloc. Structurile lingvistice si conceptele teologice vehiculate de aceasta scriere, chiar si scrisul de mana, sunt asemanatoare celor din manuscrisele de la Nag-Hammadi. Intrucat codexul a fost autentificat ca apartinand intre anii 220-340 d.Hr., el este cel mai probabil o traducere dupa un original grecesc mai timpuriu, dar a carui data nu poate fi nicidecum situata in secolul I, datorita elementelor specifice de cosmologie gnostica ce se articuleaza in secolul al II-lea, sub influenta unora precum Basilide, Valentinian, Marcion etc. - dar nici mai tarziu de anul 180, data la care este mentionat pentru prima data de catre Sfantul Irineu in Adv. Haer. Datorita terminologiei, Evanghelia lui Iuda a fost compusa cel mai probabil intre anii 130-170, dupa cum este de parere James M. Robinson.

Structura

Structura Evangheliei lui Iuda este unitara, ea desfasurandu-se dupa un tipar obisnuit in antichitate si anume:

1. O introducere (Incipit), in care ni se prezinta subiectul scrierii, respectiv revelatia lui Iisus catre Iuda Iscarioteanul, si timpul desfasurarii actiunii, cu trei zile inainte de Paste;

2. Un scurt excurs despre slujirea pamanteasca a lui Iisus;

3. Scena 1, care cuprinde trei momente:                

(a) discutia cu prilejul euharistiei,                         

(b) provocarea pe care o lanseaza Iisus ucenicilor de a-si demonstra desavarsirea si

(c) convorbirea lui Iisus cu Iuda;      

4. Scena 2, care cuprinde patru momente:

(a) aparitia lui Iisus in mijlocul ucenicilor,

(b) povestirea vedeniei avute de ucenici,        

(c) talcuirea vedeniei de catre Iisus,

(d) intrebarile lui Iuda despre neamul omenesc;

5. Scena 3, care cuprinde patru momente, dintre care unul cel al povestirii-in-rama:

(a) povestirea visului sau de catre Iuda si interpretarea data de Iisus

(b) intrebarea lui Iuda despre soarta sa si revelatia lui Iisus catre Iuda

(c) Povestirea-in rama:

(cl) Spiritul Nevazut si Autogenes,

(c2) crearea lui Adamas si a luminatorilor,

(c3) cosmosul, haosul si cele de dedesubt,

(c4) stapanitorii si ingerii,                    

(c5) crearea neamului omenesc,                  

(d) intrebarea lui Iuda despre soarta lui Adam si a neamului omenesc,

(e) discutia lui Iisus cu cei doisprezece despre distrugerea celor ticalosi,

(f) insarcinarea pe care i-o da Iisus lui Iuda de a-1 vinde si intrarea lui Iuda in nor (CULMINATIA);

6. Concluzia: Iuda il tradeaza pe Iisus (Deznodamantul). 

7. Titlul. Evanghelia lui Iuda.

In aceasta scriere exista cateva elemente de compozitie care sunt comune literaturii antice asa cum s-a dezvoltat aceasta in spatiul cultural greco-roman si indian si pe care Sfintele Evanghelii nu le impartasesc intocmai. In schimb, ele sunt prezente in Evanghelia lui Iuda, si anume: (a) povestirea-in-rama sau povestirea in povestire, un procedeu folosit in antichitate in operele sanscrite: Mahabharata (presupusa a fi fost alcatuita intre anii 400 i.Hr.- 200 d.Hr.) si Pancatantra (100 i.Hr.- 500 d.Hr.); in Evanghelia lui Iuda, acesta este momentul compozitional vizat de autor ca fiind cel mai important intrucat contine nucleul invataturii gnostice; (b) culminatia, ca moment de maxima intensitate a emotiei degajate de insarcinarea data de Iisus si intrarea lui Iuda in norul luminos; (c) deznodamantul, ca rezolvare cu totul nefireasca a faptelor prezentate, este plasat aici inaintea Patimirii si Rastignirii Mantuitorului, prin vanzarea/predarea Acestuia de catre Iuda arhiereilor evrei.

3.2. Intriga si problemele teologice                                             

Intriga "evangheliei" o reprezinta polemica pe care Iisus o are cu ucenicii sai inaintea Pastilor, si relatia speciala cu Iuda, caruia ii dezvaluie o tainele prin care Spiritul cel Nevazut a creat eonii, universul intreg si pe om, incredintandu-l totodata cu misiunea vanzarii sale catre arhiereii evreilor. Viziunea lui Iisus despre lume se afla in contradictie cu cea a ucenicilor sai, iar pe fondul tensiunii dintre cele doua parti isi face aparitia si se contureaza ca personaj principal al scrierii - Iuda.                 

Evanghelia lui Iuda pune cititorului modern o serie intreaga de probleme de ordin teologic, pe care le vom discuta mai amanuntit odata cu prezentarea personajelor si care tin de ceea ce Ioan Petru Culianu a numit "principiul exegezei inverse", cum ar fi: prietenia stransa dintre Iisus si Iuda, insarcinarea pe care Iuda o primeste de la Iisus pentru a-l vinde, spre a-l elibera de vesmantul carnal, ignoranta si imoralitatea ucenicilor, existenta mai multor puteri superioare creatorului acestei lumi, caracterul imund al corpului omenesc si al reproducerii, inutilitatea apartenentei la Biserica crestina. Cercetatorul roman privea gnosticismul, ca de altfel orice religie, ca pe un joc al mintii generat de anumite "reguli computationale" ce isi vor cauta in orice perioada istorica exprimarea si vor alcatui sisteme care vor interactiona si se vor influenta reciproc. Potrivit lui Culianu, orice schimbare intr-un sistem religios influenteaza toate celelalte sisteme care influenteaza istoria.

3.3. Scriere gnostica sau evanghelie crestina?        

Povestirea-in-rama, cea care prezinta cosmologia gnostica, este nucleul intregii scrieri. Daca profesorului Emmel, atunci cand a vazut unele fraze din Evanghelia lui Iuda in 1983, i s-a parut evident ca este vorba despre gnosticism, atunci acest lucru ne facem sa ne intrebam despre opiniile generate de publicarea textului evangheliei in 2006, cum ca ar fi posibil ca scrierea sa apartina primului secol crestin, poate chiar lui Iuda insusi, in ignorare totala a terminologiei si ideilor vehiculate de aceasta. Elementele articulate de cosmologie prezente in textul de fata s-au cristalizat cu siguranta doar in secolul al II-lea, atunci cand gnosticismul - ca mitologie eclectica ce ingloba elemente atat pagane, cat si crestine - infloreste sub influenta speculatiilor metafizice platonice si a conceptiilor lui Valentinian sau chiar Marcion.

Dar cel mai important indiciu despre faptul ca avem de a face cu o scriere gnostica il reprezinta elementele de cosmologie. Gnosticii erau interesati in primul rand de transpunerea in scris a invataturii lor despre aparitia ingerilor, crearea lui Adam, eliberarea sufletului de corpul intinat etc. Aceste lucruri le stim atat din ceea ce afirma gnosticii despre ei insisi (o sursa importanta in acest sens fiind manuscrisele descoperite in 1945 la Nag-Hammadi), cat si de la Sfintii Parinti ai Bisericii (pana in secolul al V-lea avem scrieri ale Parintilor Bisericii indreptate impotriva ereziilor; acestea au fost principala sursa istorica pentru Biserica si dupa cum s-a dovedit chiar in cazul de fata, cea mai fidela). Cifrele, la gnostici, au o mare importanta, iar scrierea de fata nu face exceptie. Cel-cu-Obarsia-in-Sine creeaza eonii, 72 de luminatori care la randul lor dau nastere la 360 de luminatori. De asemenea apar cate 72 de ceruri si 360 de firmamente. Apoi, demiurgul Saklas, creat de ingerul numit Nebro sau Ialdabaoth, ii creeaza la randul lui pe Adam si Eva, care este numita dupa traducerea greceasa-Zoe.

Desi manuscrisele dateaza, dupa examinarea papirusului si a scrierii copte, din a doua jumatate a secolului al IV-lea, originalele grecesti "pot proveni cel mai devreme din secolele al II-lea si al II-lea, iar unele dintre ele cu greu ar putea fi mai tarzii decat anii 120-150, deoarece Sfantul Irineu scria in anul 180 ca "ereticii se lauda ca poseda mai multe evanghelii decat sunt in realitate" si se plange ca pe vremea sa astfel de scrieri au dobandit o larga circulatie. Se poate observa cum majoritatea cartilor apocrife incearca sa dubleze genurile Noului Testament -evanghelii, fapte, epistole, apocalipse - asumandu-si o autoritate apostolica, tocmai pentru a fi considerate canonice. Intrucat majoritatea autorilor lor sunt eretici (gnostici, docheti, ebioniti, etc.) este de inteles ca Biserica a detectat imediat caracterul lor eretic, neacceptandu-le in canon.

Dar despre Evanghelia lui Iuda aflam de la episcopul Irineu de Lyon, care in lucrarea sa Adversus haereses, scria in felul urmator: "Altii declara iarasi ca din Puterea cea de sus isi trage fiinta Cain si marturisesc ca Esau, Core, sodomitii si toti asemenea lor sunt inruditi, cu ei (cu gnosticii, n.n.). in virtutea acestor lucruri, adauga ei, sunt atacati de Creator, dar pana acum nici unul dintr-insii nu a suferit vreo rana! Pentru ca Sophia avea obiceiul de a lua asupra ei ceea ce le revenea lor. Ei afirma ca tradatorul Iuda cunostea amanuntit aceste lucruri si ca el singur, cunoscand adevarul asa cum nimeni nu-l stia, a dus la capat taina tradarii; toate lucrurile, deopotriva pamantesti si ceresti, au fost aruncate in confuzie de catre acesta. O astfel de poveste inchipuita creeaza ei, pe care o numesc Evanghelia lui Iuda" (Adv. Haer., 1.31.1).

Exista o posibilitate infima ca scrierea descoperita in anii 1970 sa nu fie aceeasi despre care vorbeste Sfantul Irineu si aceasta datorita eventualelor modificari, de la scurtare la expandare. Cu toate acestea, inclinam sa credem ca este vorba de acelasi text. Care ar fi sansele, totusi, sa fi existat mai multe Evanghelii ale lui Iuda, daca Sfantul Irineu este oripilat numai de existenta, pentru el, a uneia singure?

3.4. Personajele

Personajele scrierii sunt Iuda, Iisus, ucenicii acestuia, arhiereii evreilor si "niste scribi". Prezenta ucenicilor, aflati in contradictie cu Iisus, se estompeaza pe parcursul desfasurarii actiunii, la sfarsitul "evangheliei" refererirea la ei fiind indirecta: "Iuda ii zise lui Iisus: "Atunci ce vor face acele neamuri?" Iisus grai: "Adevarat zic voua [...]" sau: "[Iuda zise]: "Invatatorule, [de ce razi de noi]?" [Iisus] raspunse [si grai]: "Nu rad [de voi] [...]" si: "Cei care stateau pe pamant auzira un glas venind din nor graind". In acelasi timp, Iuda se contureaza ca personaj principal, evoluand de la Scena Va ("Dar duhurile lor nu indraznira sa stea inaintea [lui], ci doar cel al lui Iuda Iscarioteanul") catre momentul culminant, intrarea sa in nor, la Scena 3f ("Iisus grai: "Iata, ti s-au spus toate. Ridica¬ti ochii si priveste la nor si la lumina dintr-insul si la stelele care-l inconjoara. A ta este steaua care calauzeste calea". Iuda isi ridica ochii si vazu norul cel luminos si intra intr-insul"). Progresul sau spiritual este urmarit de catre autor, el fiind singurul personaj care are o evolutie. Spre deosebire de ceilalti ucenici, desi are deja gnoza, el va spori in cunoastere, ca urmare a revelatiilor primite. Cu toate ca Iisus este prezent in toate momentele compozitiei in opozitie fata de ucenici si in relatie de prietenie fata de Iuda, el nu este decat personajul secundar care introduce toate celelalte personaje.

3.4.1. Iuda                                                                  

Iuda apare in aceasta scriere ca si eroul mantuirii neamului omenesc. Caracteristicile sale sunt importante in identificarea rolului sau in aceasta carte gnostica.                                                                                                                  

(a) El este unul dintre cei mai apropiati ucenici ai lui Iisus, respectiv prietenul sau. Dar acest lucru nu se intampla decat dupa ce Iuda are curajul sa raspunda provocarii invatatorului si sa stea inaintea acestuia in toata virtutea sa. Iisus le ceruse ucenicilor sa il infrunte, demonstrandu-i ca au in ei spiritul desavarsit, ca au atins perfectiunea: "[Fie ca] oricine dintre voi, care este [destul de puternic] intre Fiintele omenesti, sa se infatiseze pe sine ca om desavarsit si sa stea inaintea fetei mele".

(b) Numai Iuda poate sa faca acest lucru, asadar el este un om virtuos, superior si prin aceasta se deosebeste de ceilalti ucenici: "Ridica-ti ochii si priveste la nor si la lumina dintr-insul si la stelele care-l inconjoara. A ta este steaua care calauzeste calea".  

                

(c) Mai mult decat atat, el poseda gnoza, o cunoastere aparte despre Iisus, pe care ucenicii nu o au: "Iuda [spuse] catre el: "Stiu cine esti si de unde ai venit. Tu esti din taramul cel nemuritor al lui Barbelo". In urma acestei intamplari, trebuie precizat, Iisus il alege pe Iuda dintre toti ceilalti pentru a-i revela "tainele imparatiei". De asemenea, Iuda este personajul care motiveaza fiecare revelatie din partea lui Iisus. Acesta spune de fiecare data: "Iesi din mijocul celorlalti si iti voi spune tainele imparatiei" si: "Vino, ca sa-ti [- doua randuri lipsa -]", unde partea lipsa este de buna seama: "sa-ti arat", "sa-ti spun". Si iarasi, dupa ce le talcuieste pe rand ucenicilor vedenia, apoi lui Iuda, acestuia Iisus ii spune: "[Vino], ca sa te invat despre [tainele] pe care nimeni nu le[-a] vazut vreodata".

(d) Drept urmare a celor de mai sus, putem spune ca Iuda este un om singur, rupt de comuniunea deplina cu ceilalti, acest lucru accentuandu-i unicitatea sa, esoterismul doctrinei si individualismul fiind o caracteristica a oricarui gnostic autentic. Desi face parte din grupul celor doisprezece, el este privit aparte de catre narator, iar interventiile sale sunt deosebite de ale celorlalti si de fiecare data cand ii vorbeste lui Iisus, el o face in nume propriu si nu se identifica cu actiunile grupului. Spre deosebire de gnosticism, ilustrat aici de relatia exclusivista dintre Iisus si Iuda, in crestinism exista o relatie personala si unica intre parintele spiritual si fiul sau duhovnicesc, dar invatatura predata si sporul ucenicului se face in cadrul eclezial si liturgic. Spre exemplu, chiar daca Taina Sfintei Spovedanii se desfasoara doar intre cei doi: parinte-fiu, impartasirea acestuia din urma cu Sfantul Trup si Sange ale Mantuitorului Hristos are loc in cadrul Sfintei Liturghii a credinciosilor. Toate marturiile Parintilor pustiei Egiptului din secolele III-IV conduc la aceasta concluzie si asa s-a intamplat in toata lumea crestina pana astazi. Acest lucru nu e valabil in cazul de fata, unde Iu

$$$

 DESCOPERIRI CARE AR PUTEA SCHIMBA ISTORIA

Deși cu toții ne bucurăm de evenimentele actuale - fie că este vorba de cele mai recente cărți, seriale populare de pe Netflix, industria sportivă cu vedetele și echipele sale, actorii de la Hollywood sau progresele în robotică, inteligență artificială și învățare automată - fascinația noastră pentru istorie rămâne puternică. Aceasta poate proveni din legătura noastră cu evenimentele prezente, unde familiaritatea poate genera dispreț. Cu toate acestea, când vine vorba de piramidele Egiptului, curiozitatea noastră atinge cote maxime. Din fericire, interesul nostru pentru istorie a dus la multe descoperiri remarcabile. Aici, împărtășim șapte descoperiri care ne-ar putea remodela înțelegerea istoriei.

Descoperirea unui palat sumerian vechi de 4.500 de ani în Irak

Sumeria este creditată cu inventarea scrisului în jurul anului 3400 î.Hr., folosind unelte simple precum trestii și tăblițe de lut. Această descoperire a fost monumentală, producând texte renumite precum Epopeea lui Ghilgameș. În 2022, arheologii au descoperit ruinele Palatului Regilor Sumerian pierdut, împreună cu peste 200 de tăblițe de lut și templul principal dedicat zeului sumerian Ninĝirsu. Aceste descoperiri au fost făcute în Girsu, unul dintre cele mai vechi orașe și un centru cheie al civilizației sumeriene. Se crede că palatul găzduiește un altar dedicat lui Ghilgameș, cel mai faimos erou mesopotamien antic. Această descoperire are potențialul de a ne îmbunătăți înțelegerea Epopeii lui Ghilgameș și de a oferi o privire mai profundă asupra Leagănului Civilizației.

Gunung Padang: Ar putea fi aceasta o civilizație antică pierdută, în sfârșit descoperită?

Când ne gândim la civilizații antice, adesea romanțizăm anumite civilizații, cum ar fi civilizația sumeriană , care datează din jurul anului 4.500 î.Hr. și este creditată cu ideea de a ne oferi cuvântul scris; civilizația din Valea Indusului, din aproximativ anul 3.300 î.Hr., ale cărei orașe se crede că au găzduit până la 50.000 de locuitori; și, bineînțeles, egiptenii antici, care au construit piramide incredibile și au dezvoltat un sistem de hieroglife. Dar dacă există o civilizație care este anterioară tuturor acestora? În mod surprinzător, acesta ar putea fi foarte bine cazul. În Indonezia, o țară din Asia de Sud-Est, există un deal numit Gunung Padang - vârful său este presărat cu coloane din epoca de piatră. Sub acest deal, însă, s-ar putea afla una dintre cele mai vechi structuri de pe Pământ. Aceste ruine conțin camere construite de om, despre care se crede că au o vechime de până la 26.000 de ani. Dacă săpăturile în curs descoperă rămășițele unei civilizații antice, aceasta ar putea fi anterioară erei glaciare. Această descoperire ar putea schimba istoria pentru totdeauna, deoarece istoricii au crezut mult timp că civilizațiile au apărut după ultima eră glaciară majoră, în jurul anului 11.500 î.Hr.

O peșteră din Sri Lanka oferă cele mai vechi dovezi ale vânătorii cu arcul în Asia de Sud-Est

Arheologii credeau că cele mai vechi dovezi ale vânătorii cu arcul în Asia de Sud-Est datează de acum 32.000 de ani. Cu toate acestea, această presupunere ar putea fi contestată dacă cea mai recentă descoperire dintr-o peșteră din Sri Lanka este un indiciu. Oamenii de știință au găsit acum sute de vârfuri de săgeți în jurul unei peșteri din pădurea tropicală din Sri Lanka, numită Fa-Hien Lena. Deși oamenii de știință cred că Africa de Sud deține încă cele mai vechi dovezi ale tehnologiei arcului și săgeții, o invenție veche de 64.000 de ani, recenta descoperire din Sri Lanka , pe care arheologii o datează provizoriu la 48.000 de ani, ar putea apropia istoria arcului și săgeții din Asia de Sud-Est de cea a Africii de Sud . Dar asta nu este tot - această descoperire ar putea arăta, de asemenea, că locuitorii peșterii confecționau și purtau haine. Anterior, arheologii legau adesea purtarea de textile de regiunile mai reci ale lumii.

Un tunel egiptean ar putea dezvălui în sfârșit mormântul Cleopatrei

Imortalizată în literatură de către unii dintre cei mai mari autori ai istoriei, precum William Shakespeare și George Bernard Shaw, Cleopatra, pentru un pasionat de istorie, reprezintă dragostea, umorul, carisma și, bineînțeles, frumusețea. Shakespeare a scris că vârsta nu a putut „s-o ofilească, nici obiceiul să-i învechiască varietatea infinită”. După toate relatările, Cleopatra a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale Egiptului Antic. Povestea sa de dragoste cu Marc Antoniu este printre cele mai scrise și discutate din istorie. Istoricii știu că atunci când Marc Antoniu a murit în brațele ei, Cleopatra s-a sinucis alegând să fie mușcată de un șarpe veninos. Cu toate acestea, mormântul ei a rămas un mister evaziv. Acest lucru s-ar putea schimba odată cu descoperirea unei rețele de tuneluri subterane în orașul egiptean în ruine Taposiris Magna, despre care arheologii cred că ar putea duce la locul de veci al Cleopatrei.

Tabere militare romane în deșertul arab dezvăluie o campanie militară până acum necunoscută

A fost odată ca niciodată, nabateenii, nomazi arabi din deșertul Negev, controlau zone întinse din Orientul Mijlociu , care se întindeau de la Israelul de astăzi până la cele mai nordice părți ale Peninsulei Arabice. Aceștia erau renumiți pentru sistemele lor impresionante de irigații și pentru rețelele lor inteligente de captare a apei. Nabateenii au făcut din Petra capitala lor, un oraș ascuns adânc în canioanele accidentate ale deșertului din colțul sud-vestic al Iordaniei. În perioada sa de vârf, Petra a fost unul dintre cele mai importante orașe comerciale din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I d.Hr. - înainte ca Roma să preia în cele din urmă controlul asupra orașului. Deși s-a crezut întotdeauna că transferul de putere a fost pașnic, descoperirile recente ale unor tabere militare fortificate de către cercetătorii de la Universitatea din Oxford ar putea contesta această credință - și ar putea dezvălui o campanie militară necunoscută.

O mănăstire creștină descoperită în Emiratele Arabe Unite ar putea indica o prezență anterioară a creștinismului în lumea arabă

Dacă ați auzit sau ați citit că primii creștini au fost forțați să părăsească Golful, forțați să se convertească sau măcelăriți ca taurii, nu sunteți singurii. Aceasta a fost mult timp opinia dominantă. Cu toate acestea, descoperiri recente pe o insulă naturală în largul coastei Emiratului Umm Al Quwain din Emiratele Arabe Unite sugerează că s-ar putea să ne fi înșelat. Arheologii au descoperit recent o mănăstire creștină antică în zonă. Printre descoperiri s-au numărat o biserică cu o singură navă, încăperi care par să conțină o cristelniță și un cuptor, posibil pentru coacerea pâinii de comuniune. Datarea cu carbon indică faptul că mănăstirea a fost construită cândva între anii 534 și 656 d.Hr., cu câțiva ani înainte de nașterea profetului Mahomed. Ceea ce este uimitor este că mănăstirea construită de arabi pare să fi fost pur și simplu abandonată, fără semne de violență. Acest lucru sugerează o perioadă în care creștinismul și islamul au coexistat pașnic, contestând vechile idei de „convertiți-sau-pieri”.

ADN-ul dezvăluie că nomazii care au împins China să ridice Marele Zid erau multietnici

Oamenii de știință care au secvențiat genomurile indivizilor îngropați în cimitirele săpate de-a lungul granițelor de vest ale imperiului Xiongnu - în Mongolia de astăzi - au descoperit niveluri ridicate de diversitate genetică. Imperiul Xiongnu a fost unul dintre primele care a controlat stepa eurasiatică de est și avea rețele comerciale extinse care ajungeau în Egipt , Roma și Persia . Conform înregistrărilor istorice chineze, chinezii au construit Marele Zid pentru a se apăra împotriva atacurilor repetate ale nomazilor Xiongnu. Întrucât Xiongnu erau un popor nomad și, prin urmare, se presupunea că erau inferiori - pe baza credințelor larg răspândite despre nomazi - aceștia erau adesea înțeleși greșit. Prin urmare, cea mai recentă descoperire aruncă lumină asupra modului în care Xiongnu au evoluat într-o entitate multietnică și multilingvă - atingând vârful puterii lor.

Încheiere

Într-o oarecare măsură, fiecare ființă umană este un istoric. Cu toții vrem să știm de unde venim, de la străbunicii noștri până în cele mai îndepărtate colțuri ale timpului. Căutăm să înțelegem cum au trăit oamenii înaintea noastră, ce fel de orașe au construit și ce credințe au avut. Dacă vom descoperi acest lucru, am putea descoperi și o parte din identitatea noastră colectivă. Din fericire, datorită științei și progreselor tehnologice, am descoperit multe despre istoria noastră. Unele dintre aceste descoperiri ar putea schimba modul în care vedem trecutul. De la tunelurile egiptene care ne-ar putea duce la mormântul Cleopatrei, până la civilizațiile antice care ar putea preceda civilizația sumeriană cu sute de ani, avem multe de învățat - și chiar mai multe de dezvățat.

$$$

 FRUMENTARII - SERVICIUL SECRET AL ROMEI

De-a lungul istoriei, spionii și agenții au influențat evenimentele istorice prin furnizarea de informații benefice. Monitorizarea, observarea și colectarea de informații au contribuit la ascensiunea și decăderea unor imperii puternice. Faimos pentru tacticile sale militare, Imperiul Roman nu ar fi avut succes fără utilizarea spionajului . Cu informațiile valoroase furnizate de Frumentarii, liderii din Roma Antică au devenit o forță vastă și bine informată. Împărații Romei au comandat armate iscusite pentru a-și extinde granițele, cucerind Peninsula Italică și teritorii până în Egipt. Având o influență asupra politicilor militare moderne, Frumentarii, Serviciul Secret al Romei, a fost o parte importantă a structurii militare complexe a Romei.

Ascensiunea în statut a Frumentarii

Cuvântul Frumentarii provine din cuvântul latin pentru cereale, *frumentum* . Frumentarii erau colectori de cereale atașați legiunilor individuale care aprovizionau armata romană cu o sursă sigură de cereale în timpul călătoriilor. Călătoriile frecvente le permiteau frumentariilor să se familiarizeze cu drumurile, obiceiurile locale și limbile națiunilor vecine. Capacitatea de a se amesteca cu localnicii a dus în cele din urmă la o creștere a îndatoririlor.

Pe lângă furnizarea de cereale pentru armată, Frumentarii au dobândit informații despre geografia înconjurătoare, rutele de comunicații și așezările. Acești oameni au putut să se aventureze în misiuni logistice și să raporteze. Aceste informații au devenit neprețuite pe măsură ce Imperiul Roman a invadat, ocupat și dominat Marea Mediterană.

În timpul domniei împăratului Domițian, între anii 81 și 96 d.Hr., Frumentarii au trecut de la statutul de furnizori de cereale la cel de curieri și mesageri. Operând în mod deschis ca mesageri și vameși, aceștia au menținut un contact strâns și constant cu oameni din toate clasele sociale, ceea ce i-a ajutat să adune secrete. După căderea dinastiei Flaviene, Frumentarii au preluat oficial un nou rol, acela de forță de poliție. Aceștia au continuat să colecteze informații, aplicând în același timp legile. Membrii superiori ai armatei centurionarilor au condus noua legiune, recrutând noi membri din rândurile lor.

Serviciul Secret

Acum oficial parte a armatei, Frumentarii și-au asigurat cazărmi la Castra Peregrina, pe Dealul Caelian. Cunoscută local drept tabăra străinilor, baza fortificată era un oraș garnizoană militară situat central, care găzduia și romani înstăriți. În timpul domniei împăratului Hadrian, între 117 și 138 d.Hr., abilitățile de interceptare ale Frumentarii au fost folosite pentru a spiona cetățeni influenți din întreg Imperiul Roman. Aceasta a schimbat rolul lor dintr-o forță de poliție într-un serviciu secret.

Cu agenții săi nou numiți, Hadrian era bine informat, deoarece guvernul spiona pe toată lumea. Ca maeștri ai deghizării, Frumentarii au obținut secrete, au descoperit înșelăciuni și și-au dezvăluit descoperirile Împăratului. Pentru a elimina definitiv amenințările, membrii Frumentarii au fost angajați să asasineze dușmanii Împăratului. 

Impunerea persecuției religioase

Roma și-a extins imperiul cu forța, iar pentru a menține controlul, avea nevoie de cooperarea poporului său. Când imperiul cucere o națiune, aceasta era tratată ca un aliat, de care se aștepta să contribuie la bogăția Imperiului. În rândul aliaților săi, Roma permitea diversitatea religioasă, cu înțelegerea că și zeii romani erau onorați. Cetățenii care încălcau această înțelegere erau aspru pedepsiți.

Printre cei persecutați în mod constant s-au numărat creștinii care au refuzat să aducă ofrande zeilor romani sau să participe la festivalurile religioase romane. Disocierea creștinilor a fost considerată neloială față de imperiu și a pus la încercare toleranța împăratului.

Sub domnia lui Dioclețian, conducătorul Romei între anii 284 și 305 d.Hr., a început Marea Persecuție a Creștinilor. Întrucât creștinii au refuzat să sacrifice sau să recunoască zeii romani, împăratul a ordonat distrugerea bisericilor. Rezistând cu îndrăzneală autorității, creștinii au continuat să-și practice religia, ceea ce a dus la declararea de către Senat a creștinismului drept superstiție ilegală și crimă.

Desființarea Frumentariilor

Autoritatea nelimitată a Frumentariilor a alimentat acțiunile lor necontrolate. În timp ce monitorizau infractorii politici și religioși, locuințele cetățenilor erau adesea percheziționate cu brutalitate. După percheziții, aceștia cereau adesea despăgubiri forțate. Fiind principalii agenți responsabili de localizarea, torturarea, încarcerarea și uneori executarea cetățenilor care nu se conformau, reputația Frumentariilor a început să slăbească.

Cu spioni care pândeau prin tot imperiul, cetățenii Romei nu știau cine sau când cineva era observat sau auzit. Frica și paranoia au crescut pe măsură ce a devenit imposibil să vorbească liber. Sub supraveghere și opresiune constantă, cetățenii Romei nu aveau încredere în Frumentarii. Abuzul constant de putere și reputația proastă au dus în cele din urmă la destrămarea Frumentarii de către împăratul Dioclețian.

În locul lor, el a înființat agentes in rebus , cunoscuți și sub numele de agenți generali. Agenții generali erau recrutați dintre civili în loc de militari, creând unități de 200 până la 1.000 de oameni. Cu un nume nou, noii oficiali au continuat să-și folosească forța pentru a-i reglementa pe cetățenii Romei. Agenții generali au rămas angajați până la Imperiul Bizantin , în secolul al VIII-lea.

Rezumat

De-a lungul timpului, guvernele au folosit diverse forme de supraveghere. Cu spionaj iscusit, liderii Romei erau la curent cu secretele inamicilor, puteau autoriza asasinate politice, observa cetățeni și obține informații valoroase înainte de a lua decizii. Începând ca furnizori umili de cereale, Frumentarii au ajuns o forță de elită în cadrul armatei romane. În ciuda statutului și puterii lor sociale, reputația dezgustătoare a Frumentarii a dus în cele din urmă la dispariția lor.

Deși era un serviciu secret, rămășițele moștenirii pătate a Frumentarii zac împrăștiate în Europa modernă. Numeroase sculpturi, statui și inscripții le vor aminti pentru totdeauna istoricilor de fostul serviciu secret al Romei. Frumentarii continuă să fie un exemplu al modului în care o organizație cu începuturi oneste devine coruptă, având o autoritate nelimitată.

$$$

 Puii de căprioară se nasc cu o caracteristică uimitoare: nu au miros, iar acest detaliu aparent banal este cheia supraviețuirii lor în primele săptămâni de viață. În lumea sălbatică, unde orice urmă poate trăda prezența unui animal fragil, absența totală a mirosului este un avantaj extraordinar.

În primele zile, puiul este complet vulnerabil. Corpul lui mic, încă firav, nu are puterea de a se deplasa rapid sau de a-și apăra teritoriul. Tocmai de aceea, natura i-a oferit această abilitate specială: să rămână practic “invizibil” pentru animalele care se orientează după miros.

Mama căprioară își lasă puiul ascuns în iarba înaltă sau în tufișuri dese, unde se contopește perfect cu peisajul. Ea se îndepărtează intenționat, pentru a nu lăsa în jurul lui mirosul ei puternic, care ar putea atrage nedorite vizite din partea altor animale din pădure.

Puiul rămâne nemișcat, culcat și perfect liniștit, un instinct înnăscut care contribuie la camuflare. Blana lui moale, presărată cu pete albe, imită jocul de lumini dintre frunze, astfel încât ochiul unui prădător să nu îl poată distinge ușor.

În această perioadă, mama revine doar de câteva ori pe zi pentru a-l alăpta, având grijă să nu petreacă prea mult timp lângă el. Totul este calculat pentru a păstra zona lipsită de mirosuri și urme care ar putea compromite ascunzătoarea puiului.

Abia după aproximativ două-trei săptămâni, când forța picioarelor i se dezvoltă suficient, puiul începe să-și urmeze mama mai des. În acest moment, camuflajul natural nu mai este singura protecție, pentru că el devine capabil să se deplaseze rapid și să se adapteze mai ușor mediului.

Deși începe să capete miros natural odată cu dezvoltarea glandelor, în primele săptămâni această absență de miros este esențială. Este o strategie evolutivă care s-a dovedit extrem de eficientă, motiv pentru care a rămas caracteristică pentru întreaga specie.

Mulți oameni care găsesc pui de căprioară ascunși în vegetație cred că sunt abandonați, însă, în realitate, aceasta este o parte normală a procesului lor de creștere. Intervenția omului, de cele mai multe ori, nu este necesară și poate chiar dăuna, pentru că puiul depinde de camuflajul său perfect.

Fascinant este faptul că întreaga strategie funcționează impecabil: puiul rămâne nevăzut, mama îl supraveghează de la distanță, iar natura își urmează cursul. Absența mirosului la naștere este una dintre cele mai ingenioase adaptări ale vieții sălbatice și un exemplu remarcabil al modului în care animalele au evoluat pentru a supraviețui.

$$$

 "Eu n-am întâlnit vreun bătrân la țară care să fi suferit de depresie. 

De muncit, munceau mai mult ca noi. Lucrul începea de obicei înainte de zorii zilei, dar când omul simțea că-i obosit, trăgea sub umbra unui nuc bătrân atât cât era nevoie.

Griji aveau și ei destule. Câte 8-12 copii, de-ajungeau să se crească unul pe altul. Femeile nu nășteau în clinici private, cu 4 doctori de specializări diferite, ci – în cazul în care nu le sosea ceasul pe la adunat de fân – cu moașa satului. Altfel se descurcau și singure.

Veneau și necazuri. Vreun animal mare care se-mbolnăvea, ori un ogor care nu-și mai dădea roada din lipsă de ploaie și de arșiță. Nu-și programau nunțile cu ani înainte, că „sala” era mereu disponibilă. Și nici de meniuri nu se-ngrijeau prea mult, că fiecare mânca ce-și aducea de-acasă și din prisos servea și pe ceilalți. Apoi n-auzeai să divorțeze careva, iar de în mod extraordinar se-ntâmpla, era rușinea satului.

Ca să ajungă în oraș la un doctor, uneori făceau câte 2-3 zile în căruță. Unii, mai bolnavi, nu mai ajungeau. Dar cum să existe depresie când totul era pus în grija Lui Dumnezeu?

Omul făcea rugăciune când săpa fântâna, apoi când pica ceva spurcat în ea, chema preotul să binecuvânteze locul și să le-alunge nălucirea. Nu se-așeza la masă ca un hoț, fără să mulțumească Tatălui Ceresc și-ncresta pe coaja pâinii semnul crucii înainte s-o frângă.

De sădea vie, îl chema pe Dumnezeu. Când era vremea s-o culeagă, ducea pârgă din struguri și alte poame la biserică. Se-mbăia bine Sâmbătă seara, ca a doua zi să fie curat înaintea Lui și cele mai bune haine erau doar „de biserică”.

Astăzi, în dorința de a le face pe toate singuri, stăm la cozi pentru o rețetă verde.

Dar, ce imagine tristă! Să râzi de cei care invocă Cerul, apoi să fugi să-ți stăpânești plânsul cu o pastilă."

        Preot Bogdan Chiorean