$$$

 S-a întâmplat în 5 noiembrie1889: În această zi, a avut loc deschiderea oficială a cursurilor Şcolii Superioare de Război, înfiinţată la data de 8 august 1889 printr-un decret al regelui Carol I; şcoala va funcţiona până în 1948 când, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, va fi desfiinţată, atribuţiile ei fiind preluate de o nouă instituţie - „Academia Militară”.

La 8 august 1889, sub nr. 14498, ministrul de Război, generalul Gheorghe Manu (ministru de Război: 12 noiembrie 1888-3 noiembrie 1889; președintele Consiliului de Miniștri:5 noiembrie 1889-15 februarie 1891) a prezentat un Raport Majestăţii Sale Regelui Carol I prin care: a) amintește că Legea asupra serviciului de Stat Major din martie 1883, la art.4 prevede înfiinţarea unei „Școli Superioare de Resbel”; b) solicit aprobarea proiectului de Decret care se alătură. Astfel, Regele Carol I a semnat, la Castelul Peleș – Sinaia, în data de 8 august 1889, Înaltul Decret nr.2073 de înfiinţarea Școlii Superioare de Război, cu sediul în București.

Pe baza Înaltului Decret Regal nr.2073 din 8 august 1889, art.14, Ministerul de Război a elaborat Regulamentul de organizare și funcţionare a acestei instituţii de învăţământ superior din România, aprobat de Regele Carol I. Regulamentul detalia amplu prevederile Înaltului Decret Regal, precizând, de la început că: „Școala Superioară de Război are de scop pregătirea ofiţerilor pentru serviciul de Stat Major și răspândirea în armată a înaltelor cunoștinţe militare” (Art. 1) și că: „Această Școală se înfiinţează pe lângă Marele Stat Major. Șeful Marelui Stat Major are supravegherea superioară asupra mersului Școlii, cât și asupra examenelor în general”(Art. 2).

Potrivit unor aprecieri ulterioare (la bilanţul celor 50 de ani de activitate, în 1939), deși organizată după model european, Școala Superioară de Război din București a avut numeroase carenţe în organizarea și funcţionarea acesteia, cu precădere în primele două decenii (1889-1909), când la 15 aprilie 1909 a intrat în vigoare noua Lege pentru serviciul de Stat Major,în baza căreia s-a elaborat un nou Regulament de organizare și funcţionare. Acest regulament a înlăturat formalismul iniţial (pregătirea și interogaţia cu carnetul de notiţe, interzicerea intervenţiei ofiţerilor-elevi în discuţie etc.), care făcea ca școala să apară prea rigidă, în condiţiile în care „se repetau cu oarecare dezvoltare multe din cursurile școlilor militare”. Tot la începuturile sale, în baza Regulamentului din 1889, Școala Superioară de Război „nu dădea tacticii generale importanţa pe care i-o dăm noi astăzi”. Și încă multe alte aspecte.Regulamentul din anul 1909 a extins scopurile Școlii Superioare de Război, care prevedea, alături de cele două de până acum, un al treilea și anume „să procure ofiţerilor o bază de pregătire în vederea comenzii și conducerii unităţilor”, fapt receptat benefic în armată, rămas în vigoare și astăzi sub expresia:ofiţeri de comandă și de stat major.

Prin Regulamentul din 1909, Școala Superioară de Război a inclus în dinamica procesului de învăţământ cursuri noi, cu mare impact în conducerea trupelor și pregătirea multilaterală a ofiţerilor-elevi (studenţi) precum: Știinţele politico-sociale, Dreptul internaţional, Literatura română, Istoria universală, Logica, Psihologia ș.a. După războiul mondial din anii 1914-1919, doctrina și spiritual Școlii Superioare de Război din București se vor modifica în profunzime, un nou Regulament, elaborat în anul 1931, va licita noile aspecte.Revenind la anul 1889, anul înfiinţării Școlii Superioare de Război din București, este nimerit să cităm din Cuvântarea raport la semicentenarul instituţiei a generalului adjutant regal Paul Teodorescu, fost comandant al acestei instituţii militare de învăţământ superior, timp de un an (1 decembrie 1936- 1 decembrie 1937), dar care a iniţiat și supravegheat construcţia localului din Șoseaua Panduri – București, inaugurat la 6 decembrie 1939, astfel: „Deși s-au pierdut 17 din vechimea ei (a Școlii Superioare de Război din București), este totuși cu deosebire măgulitor pentru oștirea română, că fruntașii ei să se fi gândit încă din 1872 la crearea unei Școli de Război cu menirea de a răspândi în armată înaltele cunoștinţe militare ale vremii și de a forma ofiţeri de stat major de care armata noastră, din ce în ce mai puternică, avea neapărată nevoie (...). Se cuvine deci astăzi, când sărbătorim 50 de ani de viaţă ai acestei instituţii, care a cunoscut nu numai greutăţile începutului, dar și ameninţări în existenţa ei (în anul 1901 era cât pe aici să fie desfiinţată),să aducem prinosul nostru de adâncă recunoștinţă memoriei Regelui Carol I, întemeietorul Școlii și salvatorul ei de la 1901, precum și tuturor acelor dintre precursori – care au slujit în acest altar al culturii, de la înălţimea unei conștiinţe superioare, asigurându-i progresul și reputaţia pe care o are astăzi”.

Revenind la anul 1889, fiind în subordinea Marelui Stat Major al Armatei Române, Școala Superioară de Război a fost „găzduită” în patru camera mari și cinci cămăruţe, la ultimul etaj, aripa dinspre actuala stradă General Constantin Cristescu, în localul din strada Știrbei Vodă, unde era sediul Marelui Stat Major, azi sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.Dacă întemeietorul Școlii Superioare de Război din București a fost Regele Carol I (faptul justifică pe deplin actuala denumire a instituţiei militare de învăţământ superior – Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), primul organizator și commandant al acesteia a fost generalul adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu (1835-1905; șef al Marelui Stat Major al Armatei Române între 20 octombrie 1877-1878, 15 aprilie 1883-23 mai 1884 și 13 ianuarie 1866-18 și ministru de Război în guvernul Ion C. Brătianu între 23 iunie 1884 și 13 ianuarie 1886).

Deschiderea oficială a cursurilor Școlii Superioare de Război din București a avut loc în data de 5 noiembrie 1889, în prezenţa prim-ministrului Gheorghe Manu, generalului adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu, generalilor Alexandru Cernat și Eraclie Arion, precum și a „domnilor profesori militari și civili, a ofiţerilor de stat major și a ofiţerilor – elevi ai noii școli”. S-a săvârșit „serviciul divin, obicinuit la aceste ocasii”. De precizat că în preajma deschiderii cursurilor Școlii Superioare de Război din București, adică în data de 4 noiembrie 1889 a fost pus în vigoare Regulamentul Școlii Superioare de Război, primul astfel de document de organizare și funcţionare a instituţiei. La semicentenarul instituţiei, în 1939, în lucrarea Istoricul Școlii Superioare de Război, 1889-1939, procesul de învăţământ și alte detalii de ordin istoric au fost analizate pe decade calendaristice, utilizând criterii identice, cu informaţii extrem de utile și interesante. Spre exemplu, în cadrul primei decade, 1889-1899, între altele se face precizarea că sub îndrumarea generalului adjutant regal Ștefan I. Fălcoianu și a maiorului Gheorghe Mareș, directorul de Studii, „a ieșit în 1891 prima promoţie de ofiţeri absolvenţi ai Școlii Superioare de Război”, compusă din 10 ofiţeri, din care au fost brevetaţi șapte, iar la semicentenarul instituţiei se aflau în viaţă generalii Constantin Anastasie – atunci locotenent de infanterie, Ion Popovici – atunci locotenent de infanterie și Ioan Toplicescu – atunci căpitan de cavalerie.Sintetizând evoluţia învăţământului militar superior în cei cincizeci de ani de existenţă ai Școlii Superioare de Război din București, în Cuvântarea-raport la semicentenarul instituţiei, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „În decursul celor 50 de ani, scopul Școlii de a pregăti ofiţeri de stat major și de a răspândi cunoștinţele superioare în armată, a fost urmărit cu tenacitate”. Pentru a adăuga imediat: „Pentru atingerea acestui scop, cum era și firesc, învăţământul a mers pe dibuite, a avut de suferit multe încercări și prefaceri, totuși a mers necontenit pe linia progresului, ţinând pasul cu cerinţele vremurilor”.În aceeași Cuvântare-raport, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „Metodele întrebuinţate au fost la început mai mult teoretice. Deși, chiar din toamna deschiderii școlii, la Manevrele Regale din 1889, Regele Carol I spunea: «Am simţit o vie satisfacţie de a fi faţă la manevrele executate cu două corpuri de armată, care a fost o adevărată școală de război»; vrând să sublinieze prin aceasta metoda practică ca bază de învăţământ; cu toate acestea Școala a folosit multă vreme metodele teoretice, de care ne-am resimţit la începutul războiului trecut (1916-1919). Dar de atunci încoace s-au făcut mari progrese, aplicaţiile de cazuri concrete pe hartă și călătoriile în teren (numite și călătorii de studii – n.n.), cu simplă și dublă acţiune, fac regula”.

În context, trebuie amintit și faptul că în timpul celui de-Al doilea război mondial și participarea Armatei Române la acţiunile militare, atât în Est cât și în Vest (1941-1945), cursurile Școlii Superioare de Război nu au fost întrerupte, școala oferind condiţiilor de front ofiţeri de comandă și de stat major cu pregătirea militară superioară adecvată. Cu alte cuvinte, nu s-a repetat greșeala săvârșită în anii 1914-1918, când cursurile școlii au fost întrerupte, desfășurarea acţiunilor militare având de suferit din cauza lipsei unor cadre de comandă și de stat major cu pregătirea militară superioară în dinamica evenimentelor. Revenind la cuvântarea-raport menţionată, în sinteza asupra consimţământului învăţământului, generalul adjutant regal Paul Teodorescu afirma: „Sub raportul doctrinar am putut împărţi cei 50 de ani în două epoci bine distincte: a) Prima, cea dinainte de război (1889-1914 – n.n.), dominată de spiritul ofensiv, sub influenţa campaniilor napoleoniene foarte mult studiate în Școala noastră; sub imperiul răsunătoarelor războaie contemporane; și, mai ales, sub impulsul dorinţei de realizare a idealului nostrum naţional. Acestei doctrine datorăm: intrarea noastră de două ori în Ardeal – prin care am afirmat voinţa hotărâtă pentru întregirea neamului; și totuși, mai târziu, ofensiva noastră până la Budapesta – prin care s-au pecetluit odată pentru totdeauna drepturile noastre în fruntariile actuale; b) A doua epocă, aceea după război, dominată de spiritul defensiv, ce a izvorât în mod firesc din îndeplinirea idealului nostru naţional. Dar de un spirit defensiv activ (nu pasiv), gata de ripostă pentru apărarea integrităţii și independenţei scumpei noastre ţări”. În acest context, cu totul remarcabile sunt Directivele pentru anul de învăţământ 1937-1938, date sub semnătura generalului adjutant regal Paul Teodorescu, unde problematica doctrinară includea aspecte noi, astfel: „Situaţia noastră geografico-politică,ca și posibilităţile noastre, ne impun în mod hotărât războiul de mișcare. Studiul acestei forme a războiului, pe care Școala îl preconizează, impune tratarea problemelor tactice cu un spirit și o mentalitate înnoite de perspectivele pe care mijloacele modern ale tehnicii și știinţei, în general, le oferă artei militare”. Pentru a preciza imediat: „În această ordine de idei, va trebui să admitem că bătălia și lupta de întâlnire vor constitui situaţii frecvente în operaţiile noastre, în vederea cărora urmează să ne orientăm în special preocupările”.

Directivele, în continuare, dezvoltau ideile pentru acţiunile militare în ofensivă, în defensivă, precum și în situaţiile tactice speciale (utilizarea tancurilor, avioanelor etc.), pentru a conchide: „Întregul nostru învăţământ tactic trebuie să se dezvolte pe linia dinamică a operaţiunilor de război. În acest scop, studiile noastre tactice nu se vor limita exclusiv la «pregătirea» unei operaţiuni; conducerea operaţiunilor, făcând prezentă intervenţia reacţiei inamice, urmează să întregească și să dea viaţă, întotdeauna, aplicaţiilor noastre. Prin acest procedeu se va scoate în relief necesitatea hotărârilor repezi, a soluţiilor clare și simple,a spiritului de întreprindere și a gustului de răspundere, atât în concepţia cât și în execuţia unei operaţiuni”.

Evident, astăzi, asemenea operaţii sunt considerate arhicunoscute. La vremea aceea, ele solicitau, sub raport doctrinar, întregul proces de învăţământ din Școala Superioară de Război. Dovada fiind, în acest sens, acţiunile militare ofensive și defensive desfășurate de structurile operative ale Armatei Române în anii celui de-al doilea război mondial, care, la rândul lor, au adus elemente noi și o bogată experienţă de luptă.

În principal, trei au fost localurile (sediile) în care a funcţionat Școala Superioară de Război din București: a) în anii 1889-1897, în localul din strada Știrbei Vodă; b) în anii 1897-1939, în localul din bulevardul Ion C. Brătianu, nr.19 (azi bulevardul Nicolae Bălcescu, nr. 17-19); c) în anii 1939-1948, în localul din șoseaua Panduri, nr. 68-72. Procesul vertiginos de desfiinţare a Armatei Regale Române și formarea armatei „de tip nou”, numită și „populară”, încheiat chiar în detalii, în primii zece ani postbelici (1945-1955), a inclus fără rezerve și instituţiile de învăţământ producătoare de cadre militare, îndeosebi școlile de ofiţeri, iar criteriile de selecţionare erau după „originea socială sănătoasă”, adică provenind din familiile de muncitori sau de ţărani fără avere.Școala Superioară de Război din București nu a fost scutită de un astfel de proces, supranumit „înnoitor”, când era, în esenţa sa, devastator. Sub raport juridic, dar și practic școala a fost desfiinţată, pe motiv că era o „instituţie învechită și depășită de mersul evenimentelor”. Mai întâi, în vara anului 1945, sub incidenţa Comisiei Aliate de Control (sovietică) efectivele școlii au fost drastic reduse. În raportul informativ către Marele Stat Major, comandantul școlii, generalul V. Mihail raporta ca efective: 35 ofiţeri cadre (1 comandant, 28 în învăţământ, 8 în administraţie) și 80 ofiţeri-elevi (40 în anul I, 40 în anul II). Prin Decretul nr.1803 din 29 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale se stipula: „Art.1.Pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei se înfiinţează Academia Militară”. În același decret se preciza: „Art.9.Actuala Școală Superioară de Război se desfiinţează”. Pentru ca în anul 1949, în perioada 12 iulie-15 septembrie, să aibă loc procesul de organizare „pe baze noi” a Academiei Militare „cu concursul a trei militari sovietici, veniţi special din U.R.S.S. în acest scop, de la trei Academii Militare sovietice și care în perioada (...) au pus bazele noii organizări a Academiei, după aceea a Academiilor militare sovietice”.

Drept urmare, prin Decretul nr.371 din 14 septembrie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la București,se înfiinţau, după modelul sovietic, patru academii militare: Academia Militară (de comandă și de stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară, Academia Spatelui Armatei, ca instituţii de învăţământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate și localuri diferite.În felul acesta, sub presiunea noului aliat, U.R.S.S., se încheia definitiv gloria unei instituţii de învăţământ militar superior de talie europeană, organizată după model European și care timp de șase decenii (1889-1948) a format elita Armatei Române moderne, cu participarea acesteia la cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea, Școala Superioară de Război din București. În toţi acești ani, deviza și fapta acestei instituţii de învăţământ academic militar a fost: Labor improbus amnia vincit (Munca dârză/stăruitoare învinge toate).Instituţia de astăzi – Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, continuă istoria predecesoarei sale– Școala Superioară de Război din București.

Surse:

- „Istoricul Şcolii Superioare de Război, 1889-1939”, Bucureşti, 1939

- „Monitorul Oastei”, nr.70, 18 noiembrie 1889

- Arhivele Militare Române, Fond Şcoala Superioară de Război, dosar nr. 676

- Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române. Dicţionar, 1866-1999”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

-„De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare.CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR.O sută de promoţii (1889-1995).” Texte selectate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994

http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Revista_Document/Revista_063_2014.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 5 noiembrie1952: În această zi, a decedat astronomul Nicolae Coculescu, fondatorul Observatorului Astronomic din Bucureşti (1908). Nicolae C. Coculescu (n. 31 iulie 1866, Craiova– d. București) a fost profesor de astronomie la Universitatea din București. În 1908 a înființat Observatorul Astronomic din București. Este cunoscut pentru studiile sale de mecanică cerească asupra calculului perturbațiilor planetare.

Unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, întemeietorul Observatorului Astronomic din Bucureşti, cu contribuţii foarte apreciate în domeniul mecanicii cereşti şi în extinderea studiului astronomiei în ţara noastră, a fost Nicolae Coculescu. Tatăl, Nicolae Cocu, era originar din Clisura, localitate situată pe malul lacului Ohrida, în Macedonia. Din căsătoria sa cu Maria Dimitriu-Coculescu au rezultat, în afara lui Nicolae, încă alţi trei copii respectiv Paul, Eugenia şi Leontina (aceasta din urmă, căsătorită cu compozitorul şi cel dintâi şef de muzică militară din ţara noastră, viitor profesor de muzică la Gimnaziul real „Fraţii Buzeşti”, Şcoala Normală şi Conservatorul „Cornetti” din Craiova, Gheorghe Fotino, Eugenia este mama regretatului jurist şi istoric, membru al Academiei Române, George Fotino).

A absolvit la Craiova școala primară și liceul, iar universitatea a urmat-o la București, la Facultatea de Științe, obtinând licența în matematică în martie 1889. În decembrie 1890, a plecat la Paris unde a obținut din nou licența în matematică.În 1892, în timp ce-și efectua stagiul la Observatorul astronomic din Paris, Nicolae Coculescu publica, în Comptes rendus des seances de l’Academie des sciences de Paris, primul său memoriu de mecanică cerească intitulat: Sur la stabilité du mouvement dans un cas particulier du problème des trois corps. Aici el se ocupă de un caz particular al problemei celor trei corpuri, arătând ca al treilea corp nu se îndepărtează la nesfârșit, ci că există o stabilitate în sensul indicat de Hill sau de Poisson. Această lucrare a fost considerată foarte interesantă, ea fiind citată mult mai târziu și anume, în anul 1919, de italianul Marcolongo în studiul: Il problema degli tre corpi de Newton ai nostri giorni. Fiul său, Piu-Șerban Coculescu, cunoscut și sub pseudonimul Pius Servien, a fost un scriitor și lingvist român.Prin studiile sale de teorie a ritmurilor a pus bazele lingvisticii matematice.

Coculescu publică un prim memoriu în legătură cu viitoarea teză de doctorat în matematică în: Comptes rendus des seances de l’Académie des sciences de Paris în 1894.Urmează în același periodic memoriul: Sur le développement approché de la fonction perturbatrice. La 5 noiembrie 1895, își susține teza în matematică la Sorbona cu un subiect din mecanica cerească: Sur les expressions approchées des termes d’ordre élevé dans le développement de la fonction perturbatrice (Asupra expresiilor apropriate ale termenilor de ordin ridicat, în dezvoltarea funcției perturbatoare). Această teză a fost publicată în: Journal de mathématiques pures et appliqués.Înaintea tezei lui N. Coculescu privind funcția perturbatoare, Darboux arătase că cercetarea părții principale a unui coeficient de rang ridicat în dezvoltarea în serie depinde numai de singuralitățile ce le înfațișează funcția pe cercul de convergență. De asemenea, tot înaintea lui N. Coculescu, Henri Poincaré adusese funcția perturbatoare de două variabile la o funcție (x) de o singură variabilă. N. Coculescu studiază în teza sa această funcție (x), preocupat fiind de determinarea singularităților. Dar aceste singularități erau date de ecuații de grad foarte ridicat, munca pentru aflarea lor fiind destul de grea. După ce studiază însă câteva cazuri particulare, N. Coculescu conchide că pentru perturbațiile din sistemul solar există doar un singur punct singular pe conturul de convergență. Pornind de la acest punct și ținând seama de teorema lui Darboux, află partea principală a coeficientului general al lui (x), ceea ce rezolvă problema pusă de Poincaré privind funcția perturbatoare din problema celor trei corpuri.

Reîntors în țară după susținerea tezei de doctorat în matematică, N. Coculescu a ocupat catedra de astronomie și geodezie de la Universitatea din București, de la 1 noiembrie 1895 ca suplinitor și apoi de la 28 mai 1896 ca profesor titular, catedră pe care o deținuse Dimitrie Petrescu de la înființarea universității. Principala preocupare a sa după aceea a fost realizarea Observatorului astronomic din București, fapt împlinit abia în anul 1908 - după 12 ani de insistențe pe lângă oficialități. Observatorul astronomic din București era dotat la acea vreme cu un ecuatorial dublu, vizual și fotografic, cu lunete de 38 cm diametru și 6 m lungime focal, un cerc meridian de 19 cm diametru și 2,35 m lungime focală, o pendulă fundamentală. Observatorul păstra și distribuia ora, ca și azi. În anul 1933, sub coordonarea lui N. Coculescu, Observatorul astronomic a participat la cea de-a doua operațiune mondială privind stabilirea longitudinii.

Cursul de mecanică cerească, publicat în 1905 de N. Coculescu a tratat și perturbațiile provocate de sateliții lui Jupiter.Iar cursul de astronomie teoretică, din 1929, cuprinde astronomia sferică, sistemul planetar și astronomia siderală. N.Coculescu a publicat extrem de puțin. A început cu memorii interesante în „Comptes rendus” ale Academiei de Științe din Paris, ca după întoarcerea în țară să nu mai publice nimic original în nici un periodic matematic național sau mondial.În 1893, pe când studia la Paris, a participat sub conducerea lui Henri Deslandres la o expediție în Senegal, pentru a face observații în localitatea Foundiougne în perioada producerii unei eclipse de Soare - 4/16 aprilie.Nicolae Coculescu a format totuși astronomi și a realizat Observatorul Astronomic din București. Gheorghe Demetrescu, Constantin C. Popovici și C. Pârvulescu datorează o parte din formarea lor ca astronomi și lui Nicolae Coculescu. La Observatorul astronomic, în biroul directorului, se află un portret în ulei al lui Nicolae Coculescu, realizat de pictorul Aurel Bordenache.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România.A fost deputat liberal în anul 1901. A fost decan al Faculatății de Științe între anii 1928 și 1932. S-a pensionat la 1 septembrie 1937. Nicolae Coculescu are marele merit de a fi întemeiat, în anul 1908, după mai bine de un deceniu de insistente demersuri pe lângă autorităţile acelui timp (şi cu sprijinul lui Spiru Haret), Observatorul Astronomic din Bucureşti, pentru a cărei construcţie a oferit, în mod gratuit, o parte din terenul proprietate personală situat pe Strada „Cuţitul de Argint”, la nr. 4.

Căsătorit cu Lucreția, fiica unor boieri vestiți din Constantinești (sat aparținător acum de orașul Scornicești), Olt, moștenește peste 300 de ha de teren agricol în zonă pe care îl dă spre administrare logofătului Marin Scarlat. Despre viața de familie, despre locurile în care Nicolae Coculescu este catalogat „cel mai bun și darnic boier” nu s-a consemnat nicăieri. Cei care l-au cunoscut s-au dus demult, iar copii lor își amintesc doar frânturi de povești despre el.

Surse:

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/C/coculescu%20nicolae.pdf

https://www.icr.ro/pagini/iulie-creativitate-si-inovatie-nicolae-coculescu

http://www.scritub.com/personalitati/Nicolae-Coculescu102161951.php

$¢$

 S-a întâmplat în 5 noiembrie1956: La această dată, a murit actriţa Maria Filotti (n. 9 octombrie 1883, sat Batogu, com. Cireşu, jud. Brăila).După absolvirea şcolii primare, la Brăila, urmează ciclul liceal la Şcoala Secundară de Fete „Penetis şi Zurmali”, din oraşul natal. Din comisia de bacalaureat, susţinut la Liceul I.C. Massim, în calitate de preşedinte făcea parte şi Ştefan Sihleanu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, care a fost plăcut impresionat de calităţile artistice ale acesteia, fapt ce a jucat un important rol în orientarea sa profesională. 

Studiază Literele şi Filosofia la Universitate şi Arta Dramatică la Conservatorul din Bucureşti, la clasa Aristizzei Romanescu, pe care l-a absolvit, în 1906, pe scena Naţionalului bucureştean, cu piesele Fraţii şi Fântâna Blanduziei. A fost remarcată de noul director, Alexandru Davila, care-i propune să joace aici, dar ea a preferat să rămână la Iaşi, unde semnase un contract începând cu 1 septembrie 1906. Pe scena ieşeană a jucat în rolurile „Berta” din Victimele legii, „Germaine” din Banii, de O. Mirabeau, „Clara Torini” din Jucătorii de cărţi, de H. Lecca, „Thomry” din Martira, de Jean Richepin, „Heriette” din Două orfeline, „Nelly Rosier” din Stafia bărbatului ş.a. După o scurtă perioadă petrecută la Naţionalul bucureştean, primeşte o bursă şi pleacă la Viena pentru specializare, în 1909 – 1910. 

În timpul primului război mondial s-a refugiat la Iaşi, unde a organizat un spital de campanie, a îngrijit răniţii şi a continuat să joace pe scenele locale. În 1919, a devenit profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică, înlocuindu-l pe Tony Bulandra, unde preda un curs de mimică, pentru prima dată acceptat în România. A jucat alături de mari actori, Constantin I. Nottara, Marioara Voiculescu, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Ion Manolescu, Maria Ventura, soţii Bulandra, Petre Liciu, Grigore Vasiliu Birlic, Silvia Dumitrescu Timică, Iancu Petrescu, Aristide Demetriade, Tanzi Cocea sau Nicolae Soreanu, în 45 de roluri principale, în 167 de piese, („Gioconda”, „Vidra”, „Zoe”, din O scrisoare pierdută, „Adela”, „Fedra”, „Anna Karenina”, „Cleopatra”, „Elisabeta I” etc.). Mihail Sebastian, fascinat de rolul creat de ea în Pariziana, de Henry Becque, afirma, în 1929: „Şi-a construit rolul patetic, cu resurse de comediană mare, făcându-ne să uităm tot ce ar fi fost fals şi vechi. A creat o femeie. A schiţat un caracter. A descoperit un umor ascuns, a făcut să strălucească o replică ştearsă. Încă un mare succes al unei artiste mari”.

Aleasă în 1930 preşedinta Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici, a mai fost membră în Comitetul Internaţional al Societăţii Universale de Teatru şi societară de onoare a Teatrului Naţional din Bucureşti. A reprezentat România la diferite congrese internaţionale, Hamburg (1930), Paris (1931), Roma (1932), Zürich (1933). A apărut şi în patru filme: Independenţa României (1912), Pe valurile fericirii (1920), Visul unei nopţi de iarnă (1946) şi Citadela sfărâmată (1957).        

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

Dicționar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică, București, 1996

https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-filotti-si-invataturile-primite-de-la-maestrul-nottara/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/maria-filotti-prima-voce-feminina-din-prima-piesa-radiofonica-romaneasca/

https://adevarul.ro/locale/alexandria/maria-filotti-secretele-actrite-petrecut-viata-intreaga-lumina-reflectoarelor-1_582488245ab6550cb8630f99/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 5 noiembrie…

- „Ziua Profesiilor Liberale din România"; Uniunea Profesiilor Liberale din România a decis să marcheze această zi începând cu anul 2008, după ce, în anul 2006, Comitetul Economic şi Social European a lansat "Ziua europeană a profesiilor liberale"

- 1494: S-a născut Hans Sachs, maestru cântăreţ, compozitor şi poet german (m. 1576)

- 1836: S-a născut Constantin Esarcu, naturalist, medic şi diplomat; s-a dedicat operelor culturale de interes naţional: a fondat Societatea Filarmonică şi a iniţiat subscripţia publică pentru construirea „Ateneului Român" din Bucureşti (1865); membru corespondent al Academiei Române din 1884 (m. 1898)

- 1853: Prima bătălie navală a Rusiei între nava rusească „Vladimir" şi nava turcească „Pervaz-Bahri". Nava turcească este scoasă din luptă.

- 1854: S-a născut chimistul francez Paul Sabatier; importante contribuţii la studiul catalizei eterogene; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1912; membru de onoare străin al Academiei Române (1925) (m. 1941)

- 1860: A fost inaugurată Grădina Botanică din Bucureşti; înfiinţată ca instituţie în acelaşi an, pe lângă Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, la iniţiativa doctorului Carol Davila, în urma unui decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza; amenajarea acestui spaţiu, ca bază didactică şi de cercetare, a fost realizată sub conducerea botanistului Ulrich Hoffmann, ca prim director al acestei instituţii.

- 1879: A murit James Clerk Maxwell, fizician britanic de origine scoţiană; contribuţii la teoria cinetico-moleculară a gazelor şi în electromagnetism. Este cunoscut mai ales pentru lucrarea „Electricitatea şi magnetismul” ce conţine legile de bază ale electromagnetismului şi prevede existenţa unor fenomene precum undele radio (n.13.11.1831)

- 1880, 5/17: Sergiu Voinescu, reprezentant diplomatic cu misiune specială, este primit în audienţă de secretarul de stat american, William E. Ewarts, pentru a notifica proclamarea independenţei de stat a României 

- 1880: S-a născut scriitorul Mihail Sadoveanu; membru titular al Academiei Române din 1921. Mihail Sadoveanu (n. Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamţ) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcţii sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele şi povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian), precum şi o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

- 1887: S-a născut Paul Wittgenstein, pianist austriac; în timpul primului război mondial şi-a pierdut braţul drept, dar a continuat să cânte numai cu o mână, devenind un virtuoz al pianului, pentru care au scris concerte speciale pentru mâna stângă Serghei Prokofiev, Maurice Ravel şi Richard Strauss (d.03.03.1961)

- 1889: A avut loc deschiderea oficială a cursurilor Şcolii Superioare de Război, înfiinţată la 8.08.1889 printr-un decret al regelui Carol I; şcoala va funcţiona până în 1948 când, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, va fi desfiinţată, atribuţiile ei fiind preluate de o nouă instituţie - „Academia Militară” 

- 1895: S-a născut sculptorul Vasile Blendea (m. 1988) .

- 1895: S-a născut pianistul german Walter Gieseking (m. 1956) 

- 1905: A avut loc, la Lugoj, o mare întrunire populară la care au participat peste 20.000 de români din 32 de localităţi din Banat şi Transilvania; aceştia au cerut recunoaşterea naţionalităţii române şi promovarea limbii şi culturii româneşti; întrunirea a marcat un moment important în lupta naţională a românilor din Austro-Ungaria 

- 1909: S-a născut Octav Şuluţiu, prozator şi critic literar (m. 1949)

- 1911: S-a născut Alfred Manessier, pictor francez (d. 01.08.1993) 

- 1911: S-a născut Roy Rogers (numele la naştere: Leonard Franklin Slye), cântăreţ de muzică country şi actor american; supranumit „regele cowboy-lor" (m. 1998) 

- 1913: S-a născut actriţa britanică de film Vivien Leigh („Pe aripile vântului”, „Podul Waterloo”, „Lady Hamilton”, „Cezar si Cleopatra”, „Anna Karenina”, „ Un tramvai numit dorinţă” ş. a.) (m. 7.07.1967) 

- 1914: A murit biologul german August Weismann, unul dintre fondatorii geneticii; a formulat ipoteza separării substanţei ereditare din celulele sexuale („germenul") de „soma" şi a continuităţii plasmei germinative; a negat posibilitatea eredităţii caracterelor dobândite (n. 1834)

- 1917: S-a născut Jacqueline Auriol, aviatoare franceză, prima femeie pilot de încercări (d. 11.02.2000)

- 1918, 5/18: Declaraţia de independenţă a Transilvaniei este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voevod (adoptată, la 29.IX/12.X.1918, la Oradea, de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, Declaraţia, intitulată „Către popoarele lumii", afirma, în faţa opiniei publice mondiale, dorinţa Transilvaniei de a se uni cu România)

- 1918: A murit Victor Anestin, romancier şi publicist (n. 1875)

- 1921: A murit tenorul Ioan Băjenaru (n. 1863)

-1921: S-a născut pianistul francez de origine maghiară Georges (György) Czyffra (m. 1994) 

- 1923: S-a născut jurnalistul german, Rudolf Augstein, fondatorul revistei săptămânale „Der Spiegel" (m. 2002) 

- 1930: A murit Christiaan Eijkman, medic danez care a descoperit cauzele îmbolnăvirii de beri-beri care l-a condus la descoperirea vitaminelor. Pentru această descoperire i s-a decernat Premiul Nobel pentru Medicină pe anul 1929 (n. 11.08.1858)

- 1930: Sinclair Lewis este câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură. Motivaţia Juriului Nobel: „Pentru forţa şi plasticitatea artei lui descriptive, precum si pentru darul de a crea cu ascutime si umor personaje reprezentând tipologii noi.".Harry Sinclair Lewis (n. 7 februarie , 1885, în Sauk Centre, Minnesota – d. 10 ianuarie, 1951, Roma, Italia) a fost prozator american. A fost primul american care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1930.Opera sa, cronică satirică a vieţii provinciale americane, se înscrie, prin precizia şi obiectivitatea cvasidocumentară a descrierii mediilor şi măiestria portretizării, reductibile la tipul individului mediocru, apăsat de grotescul şi banalitatea vieţii cotidiene, în descendenţa realismului dickensian.

- 1931: S-a născut muzicianul american, Ike Turner, fostul soţ al cântăreţei Tina Turner (m. 2007)

- 1933: S-a născut Ilie Purcaru, publicist şi poet (m. 2008)

- 1935: S-a născut Radu Selejan, poet şi prozator, reporter (la ziarul „Tribuna" din Sibiu, din 1978) (m. 2000) 

- 1937: S-a născut compozitorul Mihai Moldovan (m. 1981)

- 1937:A murit Orest Tafrali, istoric şi prozator; specialist în istorie veche, arheologie şi bizantinologie; membru corespondent al Academiei Române din 1936 (n. 1876) 

- 1938: S-a născut Joe Dassin, cântăreţ francez (m. 1980)

- 1939: S-a născut Teodor Dima, filosof şi logician; membru titular al Academiei Române din 2011

- 1940: S-a născut Giulio Paolini, artist plastic italian

-1940: Democratul Franklin D. Roosevelt este ales în funcţia de preşedinte pentru o a treia legislatură, fapt unic în istoria Statelor Unite

- 1941: S-a născut Art Garfunkel, cântăreţ american.Simon & Garfunkel este un duo american de cantautori format din Paul Simon şi Art Garfunkel. Ei au format trupa Tom & Jerry în 1957 şi au cunoscut pentru prima dată succesul odată cu mini-hitul „Hey, Schoolgirl".Sub numele Simon & Garfunkel, duo-ul a devenit celebru în 1965 când au lansat hit single-ul „The Sounds of Silence". Mai mult, muzica lor s-a regăsit şi pe coloana sonoră a filmului Absolventul, ceea ce i-a propulsat şi mai mult în conştiinţa publicului.Ultimul lor album, „Bridge over Troubled Water", a fost amânat de mai multe ori datorită neînţelegerilor artistice ale celor doi componenţi. Au fost printre cei mai poulari artişti ai anilor '60; pe lângă „The Sounds of Silence", au mai lansat hituri cum ar fi: „I Am a Rock", „Homeward Bound", „A Hazy Shade of Winter", „Mrs. Robinson", „Bridge over Troubled Water", „The Boxer", „Cecilia" şi „Scarborough Fair/Canticle". Au primit câteva premii Grammy şi au fost incluşi în Rock and Roll Hall of Fame şi Long Island Music Hall of Fame (2007). 

- 1942: S-a născut matematicianul Ioan Tomescu, specialist in teoria grafurilor şi combinatorică; membru corespondent al Academiei Române din 2000

- 1943: S-a născut actorul şi dramaturgul american Sam Shepard.

- 1948: S-a născut William D. Phillips, fizician american, Premiul Nobel pentru Fizica in 1997

- 1951: A murit scriitorul Ion C. Vissarion (n. 1879)Ion C. Vissarion ( n. 2 februarie 1883, Costeştii din Vale) a fost un scriitor român.A fost un aprig susţinător al lumii satului, „scriitor-ţăran”, cum s-a autocaracterizat. Participant la răscoala din 1907, a evocat cu dramatism înăbuşirea sângeroasă a mişcărilor ţărăneşti în romanul Răsculaţii (1910) şi în drama socială Lupii (1914).

- 1952: A murit astronomul Nicolae Coculescu, fondatorul Observatorului Astronomic din Bucureşti (1908); lucrări de mecanică cerească (n.31.07.1866)

- 1954: S-a născut instrumentistul Nelu Dumitrescu, toboşarul formaţiei „Iris"

- 1955: A murit pictorul francez Maurice Utrillo. Maurice Utrillo (n. 26 decembrie 1883, Paris - d. Dax) a fost un pictor francez, fiu al pictoriţei Suzanne Valadon.În pictura lui Maurice Utrillo se disting trei perioade:

- perioada Montmagny (1904-1910)

- perioada albă (1910-1914)

- perioada multicoloră (1922-1955)

Maurice Utrillo a pictat mai ales peisaje citadine, în care apar grupuri de case, străzi, colţuri din diverse localităţi, în special vederi din cartierul Montmartre. Stilul său este dificil de definit şi nu poate fi încadrat într-unul din curentele artistice. După o serie de opere marcate de impresionism („perioada Montmagny”), peisajele urbane realizate între 1910 şi 1914 sunt caracterizate de o paletă dominată de o gamă de nuanţe în jurul albului („perioasa albă”). Artistul realizează peisaje în care volumele clădirilor (case, biserici etc.) sunt tratate în suprafeţe ample, monocrome, de cele mai multe ori albe, luminoase (Casa lui Hector Berlioz, 1910; Biserica Notre-Dame de Clignancourt, 1913 etc.). Treptat, gama cromatică se îmbogăţeşte, culorile sunt pline de prospeţime, de acuitate senzorială. Se vorbeşte despre o „perioadă multicoloră”, care este situată după anul 1922.

- 1956: A murit actriţa Maria Filotti (n. 1883)

- 1959: S-a născut Bryan Adams, cântăreţ rock şi compozitor canadian

- 1963: A murit poetul spaniol Luis Cernuda (n. 1902)

- 1967: S-a născut Nicola, cântăreaţă de muzică uşoară.

- 1968: Richard Nixon, liderul Partidului Republican, a fost ales preşedinte al SUA. A pus capăt războiului din Vietnam (1973) şi a reuşit să angajeze negocieri între Israel şi Egipt. În 1974 a fost silit să demisioneze, fiind implicat în afacerea Watergate (1969–1974)

- 1968: Shirley Chisholm a fost prima femeie de culoare aleasă în Congresul American.

- 1970: La Vatican a fost introdus serviciul divin în limba naţională a fiecărei comunităţi romano-catolice 

- 1974: S-a născut solista Maria Radu

- 1978: A murit N. Crevedia (pseudonimul lui Nicolae Ion Cârstea), poet, prozator şi publicist (n. 1902)

- 1979: A murit poetul Matei Alexandrescu (n. 1906)

- 1979: A murit Lucia Bălăcescu Demetriade, pictor, grafician şi cronicar plastic. A ilustrat volume de poezii de Ion Minulescu şi Tudor Arghezi (n.22.01.1895). Pictor, grafician şi cronicar plastic. A fost eleva artiştilor plastici Eustaţiu Stoenescu şi Gheorghe Petraşcu.Prima sa expoziţie personală a fost vernisată în anul 1919, la Bucureşti, în acelaşi an artista plecînd spre Paris, unde a urmat cursurile Academiilor Julian şi La Grande Chaumiere. În anul 1927, a realizat 35 de desene pentru ilustrarea volumului „Corigent la limba română” de Ion Minulescu, iar doi ani mai tîrziu a participat la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde a obţinut medalia de bronz. De-a lungul carierei artistice, Lucia Dem. Bălăcescu a realizat desene pentru „Cartea cu jucării” şi „Ce ai cu mine, vîntule” de Tudor Arghezi, precum şi pentru volumul „Decameronului” de Boccaccio (113 ilustraţii şi 101 vignete - ilustraţie de mici dimensiuni care se pune la începutul sau la sfîrşitul unui text sau capitol). De asemenea, pe parcursul vieţii, artista a deschis şi participat la numeroase expoziţii personale şi de grup, atît în ţară, cît şi peste hotare. Contribuţia sa la arta românească, precum şi la promovarea acesteia peste hotare a fost răsplătită cu numeroase premii, printre acestea numărîndu-se Premiul „Ioan Andreescu” al Academiei Române (1974).Tabloul înfăţişează figura unei ţărănci din Sălişte, al cărei costum popular este motivul central al lucrării. Femeia este ilustrată până la genunchi, în uşor semiprofil spre stânga, iar chipul priveşte drept în faţă. În mâini poartă o tăviţă cu o ceaşcă de cafea şi un pahar cu apă.În fundal se observă o măsuţă cu o vază cu flori şi o oglindă de perete. Accentul cade pe decorativismul costumului realizat din suprafeţele mari de alb (ia cu mâneci ample, încreţite şi fusta) şi negru (scurteica şi fotele dantelate pe margini), echilibrate de pata de roşu a brâului.

- 1982: A murit regizorul şi actorul de film francez Jacques Tati (n. 1908)

- 1984: A murit Ştefan Bârsănescu, reprezentant de seamă al pedagogiei româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1963; a fost cel mai remarcabil istoric al educaţiei şi pedagogiei, prin lucrarea din 1941, „Istoria pedagogiei româneşti", oferind prima sinteză a istoriei pedagogiei româneşti (n. 1885)

- 1987: S-a născut Kevin Jonas, actor şi muzician britanic (Jonas Brothers).

- 1988: A murit lingvistul Dimitrie Macrea; preocupări în variate domenii ale lingvisticii; a condus lucrările de elaborare a „Dicţionarului limbii române" (1958) şi a „Dicţionarului enciclopedic român" (4 volume, 1962-1964); membru corespondent al Academiei Române (n. 1907)

- 1989: A murit pianistul american de origine rusă Vladimir Horowitz (n. 1904)

- 1991: A murit britanicul Robert Maxwell, magnat al presei internaţionale; a creat un imperiu cu două mari companii publice „Maxwell Communication Corporation" şi „Mirror Group Newspaper" şi 400 de firme private (n. 1923, în Cehia)

- 1992: S-a redeschis Ambasada Vaticanului la Bucureşti (Nunţiatura Apostolică). Relaţiile diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun au fost stabilite în 1920; au fost întrerupte în anul 1950, după instalarea regimului comunist, şi au fost reluate la 15.V.1990, după Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989

- 1994: Pugilistul George Foreman în vârstă de 45 de ani, a devenit cel mai în vârstă campion la categoria grea a WBA (World Boxing Association)

- 1997: A murit Sir Isaiah Berlin, istoric şi scriitor britanic, cunoscut pentru lucrările sale de filosofie politică (n. 1909, în Lituania, într-o familie de evrei)

 - 1999: A murit scriitorul şi ziaristul Radu G. Ţeposu (n. 1954)

- 2003: Radio Contact îşi schimbă numele şi echipa şi devine Kiss FM

- 2005: A murit scriitorul englez John Fowles (n. 1926)

- 2007: A murit dirijorul şi maestrul de cor Ion Pavalache (originar din Republica Moldova) (n. 1927)

- 2009: A murit pictorul Nicolae Spirescu (n. 1921)

- 2010: A murit Adrian Păunescu, poet, jurnalist şi om politic; a iniţiat şi a condus, în perioada când a fost redactor-şef al revistei „Flacăra" (1973 - 1985), „Cenaclul Flacăra", adevărat fenomen de masă, cu care a susţinut, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1615 manifestări de muzică, poezie şi dialog; membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (n. 1943)

$$3

 LAUREN BACALL

(Betty Joan Weinstein Perske; New York, 1924 - 2014) Actriță americană de film. Încă din adolescență, a ocupat diverse locuri de muncă în timp ce studia teatrul. În 1943, soția lui Howard Hawks a văzut fotografia lui Betty Joan Perske (numele real Lauren Bacall) pe coperta revistei Harper's Bazaar și a discutat despre descoperire cu soțul ei; o lună mai târziu, viitoarea actriță semnase deja un contract la Hollywood.

La debutul său cinematografic, Lauren Bacall a apărut alături de Humphrey Bogart în filmul „A avea și nu avea” (1944) al lui Howard Hawks și a stârnit senzație atât în rândul publicului, cât și al criticilor. A fost poreclită „Privirea” în studiourile de publicitate datorită clipitului sugestiv și elocvent al ochilor ei.

În 1945, s-a căsătorit cu Humphrey Bogart, cu care avea să apară în alte trei filme: *The Big Sleep * (1946), o capodoperă a filmului noir, regizată tot de Howard Hawks; *The Dark Passage * (1947) de Delmer Daves; și *Key Largo * (1948) de John Huston . Relația lor de pe ecran a fost imortalizată de fraze care au devenit proverbiale, precum „Dacă ai nevoie de ceva, fluieră” (din * To Have and Have Not* , 1944). În viața privată, relația lui Lauren Bacall cu Humphrey Bogart a fost caldă și intimă; când actorul s-a îmbolnăvit de cancer, ea l-a îngrijit cu devotament până la moartea sa, în 1957.

După ce a apărut în numeroase roluri secundare în anii 1960, 1970 și 1980, a fost reluată de Robert Altman pentru filmul său nereușit Prêt-à-porter (1994), iar în 1996 a fost nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru filmul lui Barbra Streisand , The Mirror Has Two Faces . Memoriile sale, By Myself , au apărut în 1979 , iar în 1994 a publicat Now , a doua parte a autobiografiei sale. Alte titluri notabile din filmografia sa includ King of Tobacco (1950), How to Marry a Millionaire (1953), Blood Alley (1955), Written on the Wind (1957), India's Fire (1959), Harper, Private Investigator (1966), Murder on the Orient Express (1974), Jealousy (2000), Dogville (2003) și Manderlay (2005).

$$_

 POVEȘTI DE IUBIRE:

  

LAURENCE OLIVIER ȘI VIVIEN LEIGH

Laurence Olivier si Vivien Leigh s-au cunoscut după o reprezentație teatrală, în 1936. A urmat un amor nebun deși amîndoi erau foarte căsătoriți. El cu o actriță, ea cu cu un avocat bogat, cu care avea un copil. Ea era o juna care debutase la Londra abia de un an, văzută de cronicari si public ca o mare speranta a scenei londoneze. Se nascuse(5 nov 1913) intr-un mediu de elită in India, dar era educata in Franta si Anglia. Nu visase niciodata altceva decit să fie actriță, să străluceasca, să fie celebră. Altfel spus să scape de incorsetarile familiei și scolilor in care fusese. Simțea o nevoia irepresibila de a fi in centrul atentiei, ii plăceau mondenitatilr, să participe la premieri, fesitivați etc. Ii dădeau echilibru, o ajuta să supraviețuiasca in viesparul londonez. De la debut a dat semne că e fragila, dificila, bolnăvicioasă.

Laurence Olivier(n 1907) avea o o aparitie contrastantă cu noua lui pasiune. Solid, sigur de el, deja un mare star al scenelor londoneze. Interiorizat, dedicat total teatrului shakespearean. Era omul care ii trebuia ei ca s-o impună pe scena. La prima intilnire i-a oferit rolul Ofeliei in reprezentatia cu Hamlet pe care-o pregătea. Erau exact cuvintele pe care dorea să le auda. Vor rămîne impreună 20 de ani. Au format un cuplu supercelebru, urmărit de paginile mondene, de teatru și film ale jurnalelor. Viata lor a fost scotocită, narată, s-au scris carti despre ei in timpul vietii lor și după. S-au facut reportaje teve, filme lawrence olivier leighdocumentare, emisiuni radio.

S-au căsătorit in USA California, in 1940 dupa pronuntarea divorțurilor lor. Laurence Olivier apăruse – suntem 1939-40 – in „Rebecca” in „La rascruce de vinturi”, in „Mindrie si prejudecată”. Marele repertoriu englez era la modă la Hollywood – mereu in căutare de povești bune. Vivien Leigh avea un gind secret. După ce a citit „Gone withe the wind” de Margaret Mitchel( Pe aripile vintului) – senzația literara a acelor ani, și-a dorit mai mult ca orice să fie Scarlett OHara in filmul de mare montare pe care producătorul nr 1 de Hollywood David O Szeknik il pregătea. Erau cîteva mii de candidate pentru acest rol, unele dintre ele celebrități, actrite deja impuse etc. Era începătoare în film – o englezoaică fără accentul sudist cerut de rol, însotitoarea ilustrului ei sot. De altfel el a sfătuit-o sa nu joace in film, rolul Scarlet, credea el, nu i se potrivea. Considera romanul un foileton, nu o mare carte. Era prima lor divergență dintr-o lungă serie, dar ea se incapațînează, cere rolul, etc. S-au dat sute de audieri, s-au facutprobe etc. Nimeni ni nu o dădea favorită. Spre mirarea tuturor Vivien Leigh este cea aleasă să fie Scarlett OHara…Avea să fie rolul vietii ei. Cistiga in acel an Oscarul pentru rol principal feminin. Nu participa la premiera și refuza sa vada filmul pina tirziu in 1960 cind isi face curaj să intre intr-o sala de cinema să vada „Gone with the wind” filmul care o făcuse celebră.

Vine razboiuul si Laurence Olivier preferă să meargă să lupte în marină. După război urmează o perioadă fericită. Cei doi alcătuiesc perechea regală a teatrului britanic. Lungi turnee cu cei doi în rolurile principale capete de afis care umplu salile pina la refuz. Și nu doar la Londra, dar și în Austrialia,USA, Europa. Sunt invitati peste tot. Filmeaza mult, măcar un film pe an, de obicei mai multe, si au succes, la box office, sunt la virf. Laurence Olivier joacă mai ales repertoriul shakesprean – Henric V, Richard ll si Hamlet, pentru care primeste Oscarul. Toate aduc venituri c0nsiderabile. Cei doi deschid propriul lor teatru la Londra, Saint James Theater. Au un Rolls Royce cu sofer in livrea. Cumpără un domeniu la țară de 50 de ha. Etc. Ca și primul soț, (care aduna portelanuri chinezesti), Laurence colectionează artă, mai ales pictura. Detine taobluri de Corot, Degas, Picasso etc pe care obsinuiește sa le plimbe in turnee, prin hoteluri, unde sta. Sunt anii lor cei mai buni. Este inobilat de regina Elisabeta ll. Cere să nu i spuna sir, nici lord Oliver, ci Larry.

Incep să apara semnele declinului povestii lorde dragoste. Întii boala ei de nervi, se interneaza in citeva clinici. Apar certurile în cuplu – pentru repertoriu, filme, turnee, bani. Se manifestă și o rivalitate intre ei. Care dintre ei se afla mai in lumina reflectoarelor ? Despre care se scrie mai multîn presă ? Cine e cap de afis? Lucrurile se complică. Au temperamente diferite. Cu trecerea timpului asta se observă tot mai lawrence olivierusor. Vivien Leigh este din ce in ce mai dificilă, capricioasa. Trecerea anilor nu e de partea ei. Laurence Olivier preferă să locuiască singur in apartementul din Londra unde lucreaza la noi proiecte. Ea duce o viață mondenă, prefera cluburile, petrecerile, iesirile in oraș, scandaluriel care o duc pe prima pagina a gazetelor. Îi place să strălucească si să fie in centrul atentiei. Spectatorul Laurence Olivier nu îi mai este de ajuns. Aplauzel de unul singur nu au haz. Se apropie de fostul ei sot. Face chiar o calatorie in Iugoslavia cu el. In Ceylon unde filmeaza are o aventura cu Peter Finch, subiect relatat copios de presă. Un moment special se petrece in 1956 cind pierde o sarcină. Se gindea că ar fi putut să-și salveze căsătoria dacă ar fi avut un copil cu „Larry”.

Apoi cade bomba, Laurence Olivier anunță oficial ca se desparte de Vivien Leigh și se casatoreste cu o actrița cu Joan Plowright, actriță, de 23 de ani. O intilnise in teatru. In ultimii ani el incerca un repertoriu modern pe lingă cel clasic. Se apropie de „furiosii englezi” de John Osborne (a jucat in Privește inapoi cu minie), de Harold Pinter etc. Se apropie și de teatrul de avangardă. A jucat in piese de Eugene Ionesco de ex. Joan Plowright era inversul aristocraticei si sofisticatei, dificilei, mereu in pragul unei crize de nervi, Vivien Leigh. Și rolurile interpretate de ea pe scena se potriveau mai bine cu teatrul de care era tot mai atras el. Ruptura a fost de la un punct incolo inevitabilă.

Cineva spunea că a fost prima ei moarte, Vivian Leigh nu și-a revenit niciodata din această lovitură. Nimeni nu putea să și-i imagineze unul fără altul. Viața ei fara Laurence Oliver nu avea sens. În 1960 se despart. Moare fizic, dupa ce murise sufleteste, cițiva ani mai tirziu, la numai 53 de ani, în 1967 de tuberculoză. Boala identificata din adolescenta, dar de care ea nu ținuse cont. Mai importantă a fost pentru ea cariera. Laurence Olivier i-a supraviețuit 22 de ani, se stinge in iulie 1989, la 82 de ani.

$$$

 ANTOINE LAURENT de LAVOISIER

Fondatorul chimiei moderne a fost Antoine Lavoisier şi atât opera, cât şi soarta lui reflectă revoluţia în gândire şi în viaţa cotidiană care avea loc în Europa sfârşitului de secol al XVIII-lea. Printre multe alte realizări deosebite, Lavoisier a explicat modul cum se produce combustia datorită oxigenului, a dezvoltat conceptul de element ca substanţă de bază şi a formulat principiul conservării materiei în reacţiile chimice.

În lucrarea "Traite elementaire de chimie", el a făcut pentru chimie „ceea ce Newton făcuse pentru mecanică în urmă cu un secol, în lucrarea „Principia””, după cum remarcă Douglas McKie, iar opera sa a stat la baza progresului industriei. Ca şi alţi fondatori ai principalelor discipline ştiinţifice, Lavoisier şi-a dat seama de importanţa analizei cantitative, aşa încît a cheltuit mari sume de bani pentru achiziţionarea unor instrumente de precizie.

În 1793, în zilele tulburi ale Revoluţiei Franceze, "bonnets rouges" (bonetele roşii) au venit să-l aresteze pe Lavoisier şi l-au găsit, conform unei relatări apocrife, efectuând un experiment pe tema respiraţiei şi a transpiraţiei asupra unui asistent pe care-l vârâse cu totul într-un sac de mătase, având doar o gaură pentru respiraţie. Lavoisier a fost judecat în timpul Terorii şi ghilotinat.

Cel mai vârstnic fiu al avocatului Jean-Antoine Lavoisier şi al lui Emilie Punctis, Antoine Laurent de Lavoisier s-a născut la 26 august 1743. Mama lui, care provenea dintr-o familie înstărită, a murit în 1746, iar Antoine a fost crescut în continuare de o mătuşă care-l adora, Clemence Punctis. Antoine a copilărit la Paris şi, timp de nouă ani, a urmat Colegiul Mazarin, renumit pentru cursurile sale de ştiinţă. Dar în prealabil a studiat şi dreptul, iar în 1763 a primit o licenţă în jurisprudenţă. Pregătirea sa juridică şi-a pus pecetea asupra aptitudinilor sale retorice, care erau oricum remarcabile, şi l-a făcut sceptic în privinţa teoriilor ştiinţifice contemporane. În plus, Antoine era înzestrat cu o mare ambiţie.

Lavoisier a manifestat interes faţă de ştiinţă încă de pe băncile şcolii. A studiat bazele botanicii în Jardin du Roi şi, prin 1762, a început să frecventeze cursurile de chimie ţinute de Guillaume-Francois Rouelle. De asemenea, a mai studiat şi articolele despre chimie din enciclopedia lui Diderot, elaborate sub influenţa lucrării lui Newton „Principia”. Iar în 1763 Lavoisier l-a însoţit pe geologul Jean-Etienne Guettard, un prieten de familie apropiat, într-o lungă călătorie prin Franţa cu misiunea de a cataloga mineralele.

Această investigare a resurselor naturale reflectă teama pe care declanşarea revoluţiei industriale din Anglia a insuflat-o monarhiei franceze. Într-adevăr, întreaga carieră a lui Lavoisier este strâns legată de apariţia industriei şi a capitalismului şi de dezintegrarea vechii orânduiri sociale din Franţa.

În 1765, Lavoisier a prezentat un raport la Academia Franceză privind natura ghipsului care se folosea pentru prepararea ipsosului de Paris. Un an mai târziu, el a primit o medalie de aur din partea Academiei Franceze pentru contribuţia sa teoretică la realizarea celei mai bune modalităţi de iluminare a străzilor Parisului. Cam tot în această perioadă, şi-a câştigat independenţa materială datorită unei importante moşteniri, şi s-a alăturat companiei private de asigurări Fermiers Generaux, care colecta taxele pentru rege.

„Fermierii" erau detestaţi de toată lumea fiind acuzaţi de abuzuri şi corupţie şi, în pofida vederilor sale liberale, Lavoisier va avea mai târziu de suferit din cauza asocierii cu aceştia. În 1771 s-a căsătorit cu Marie-Anne Pierrette Paulze, o fată de paisprezece ani care în cele din urmă a devenit asistenta lui de laborator şi ilustratoarea cărţilor sale, precum şi traducătoarea articolelor redactate de oamenii de ştiinţă englezi. Ei au avut o căsnicie fericită, deşi nu fuseseră binecuvântaţi cu copii, şi s-au făcut remarcaţi în societatea intelectuală din Franţa. Pictorul Jacques Louis David le-a făcut un portret celebru.

Lavoisier a fost oficial admis în Academia Franceză în anul 1768 şi în următoarele două decenii a efectuat numeroase studii privind o varietate de probleme, printre care problema falsificării produselor alimentare, natura magnetismului animal şi starea închisorilor din Franţa. Felul cum acţionează vopselele, cum ruginesc metalele, cum poate fi păstrată apa la bordul navelor plecate în expediţii de lungă durată şi cum poate fi ameliorată fabricarea sticlei sunt doar câteva din subiectele celor aproximativ două sute de rapoarte întocmite de Lavoisier pe parcursul următorului sfert de secol. În 1775, când a fost numit la Comisia prafului de puşcă, el s-a mutat în incinta Arsenalului, în apropierea Bastiliei, amenajindu-şi acolo un laborator performant.

Amploarea geniului ştiinţific al lui Lavoisier şi puternica sa implicare în istoria societăţii reies pregnant din studiile sale practice, cum ar fi, de exemplu, potabilitatea apei Parisului. În momentul în care i s-a cerut să verifice dacă apa adusă în Paris printr-un canal deschis avea o puritate acceptabilă, Lavoisier a analizat-o prin evaporare şi prin examinarea conţinutului solid al reziduurilor obţinute. Dar procedând astfel, el şi-a dat seama că apa conţinea impurităţi şi astfel a supus atenţiei teoria conform căreia apa putea fi pur şi simplu „transmutată" în pământ.

În 1772 Lavoisier sugera că întreaga materie are trei stări posibile: solidă, lichidă şi gazoasă. Stabilind importanţa stării gazoase, care presupunea conservarea materiei în reacţiile chimice, Lavoisier a intrat în posesia unei redutabile probe teoretice.

Cele mai semnificative realizări ale lui Lavoisier s-au concretizat într-o nouă înţelegere a combustiei, ceea ce a avut drept consecinţă descoperirea oxigenului. În secolul al XVII-lea, "flogisticul", o substanţă teoretică, fusese invocat pentru explicarea arderii substanţelor, iar mai târziu avea să fie implicat în diferite reacţii chimice.

Se spunea că toate substanţele inflamabile conţin flogistic, pe care îl elimină în fumul şi flăcările din timpul arderii. Despre mangal, de exemplu, se afirma că este compus mai ales din flogistic, care era atribuit minereului în timpul topirii. Dovezile contradictorii, cum ar fi faptul că metalele câştigă în greutate (prin oxidare) atunci când ard, erau ignorate sau li se dădea o explicaţie ambiguă.

După experienţe cu sulf, fosfor şi alte substanţe chimice, în 1772, într-un memoriu adresat Academiei Franceze pentru stabilirea priorităţii, Lavoisier a elaborat o nouă ipoteză: Combustia nu presupune eliminarea flogisticului, ci, mai degrabă, lucrurile care ard absorb şi au nevoie de aer. Nu era întru totul corect, dar Lavoisier se simţea în măsură să analizeze rezultatele cercetărilor ample pe care alţi chimişti (în special cei britanici) le efectuaseră deja în privinţa diferitelor tipuri de „aer".

Ei descoperiseră substanţe pe care astăzi le cunoaştem sub denumirile de monoxid de carbon, azot şi clorură de hidrogen. Aşa cum scria în 1773, Lavoisier intenţiona să repete experienţele anterioare „cu scopul de a face legătura dintre cunoştinţele noastre despre aerul care intră în combustie sau este eliberat de către substanţe cu celelalte cunoştinţe dobândite, pentru ca în final să putem elabora o teorie". In 1774, rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea "Opuscules physiques et chimiques".

Lavoisier a ajuns la oxigen în 1778, după alţi patru ani de cercetări, pornind de la rezultatele activităţii lui Joseph Priestley, care recunoscuse proprietăţile speciale ale „aerului deflogisticat", produs prin încălzirea calxului de mercur. În vreme ce Priestley a continuat să susţină teoria flogisticului, Lavoisier a reuşit să identifice „partea cea mai sănătoasă şi mai pură a aerului", şi anume oxigenul (Lavoisier nu a recunoscut la justa lor valoare meritele lui Priestley în privinţa descoperirii oxigenului. Dar nici acest fapt, nici preocuparea pentru stabilirea priorităţii, nici disputa cu privire la descoperirea apei nu ar trebui să lase impresia unui savant solitar şi gelos pe realizările altora. Frederic Lawrence Holmes a subliniat că „succesul lui Lavoisier s-a datorat în bună măsură capacităţii sale de a se angaja în colaborări creatoare". Unul dintre colaboratorii săi celebri a fost Pierre Simon de Laplace).

Contextul cercetării lui Lavoisier era interpretarea acidităţii, aşa încît el a atribuit substanţei oxigen semnificaţia „care formează acizi". Deşi era mai degrabă o eroare de nume, denumirea a rămas. Mai important este faptul că Lavoisier a observat că oxigenul reacţionează cu metalele pentru a forma oxizii şi cu nemetalele pentru a forma acizii. Ruginirea metalelor, putrefacţia materiei animale şi vegetale şi arderea lemnului sunt toate exemple ale oxidării. Şi, după cum a demonstrat Lavoisier, combustia este un proces chimic fundamental în respiraţie, în care oxigenul din aer este absorbit, în vreme ce dioxidul de carbon este eliminat.

Lui Lavoisier i se mai atribuie uneori şi meritul de a fi descoperit compoziţia apei. Prioritatea pentru această descoperire este disputată între britanicii Joseph Priestley, Henry Cavendish şi James Watt - care observaseră că oxigenul şi hidrogenul se puteau transforma într-un fel de rouă atunci când îi unea o scânteie electrică. Roua părea a fi - şi chiar era - apă. Lavoisier a fost primul care a identificat corect elementele ei componente.

Aşa cum reiese din datele prezentate mai sus, Lavoisier a avut un program măreţ, foarte ambiţios, izvorând din convingerea că descoperirile sale contribuie la întemeierea unui domeniu nou al ştiinţei. El şi-a dat seama de importanţa retoricii şi, pentru a-şi atinge scopurile, a înfiinţat o revistă, "Annales de Chimique", care continuă să fie publicată şi astăzi. In lucrarea "Methode de nomenclature chimique", publicată în 1787, el a creat sistemul de denumire a substanţelor chimice care aminteşte de proprietăţile sau componentele lor cele mai importante, şi a elaborat un sistem de simboluri. In pofida opoziţiei iniţiale din partea savanţilor britanici şi germani, sistemul a supravieţuit, cu mici modificări, până în prezent.

În 1789, lucrarea "Traite elementaire de chimie" a stabilit principiile de bază şi o teorie despre formarea compuşilor chimici din elemente. Postularea de către Lavoisier a conservării materiei în timpul reacţiilor chimice face din acest tratat o lucrare ştiinţifică modernă, după cum s-a dovedit viziunea lui despre ştiinţă: „Nu trebuie să avem încredere decât în fapte. Acestea ne sunt prezentate de către Natură şi nu ne pot înşela. În orice situaţie trebuie să ne supunem raţionamentele testului experimentelor..." În acelaşi timp, Lavoisier şi-a dat seama de caracterul perfectibil al instrumentelor şi tehnicilor folosite. Astfel, el nu a susţinut că elementele sale ar fi substanţe simple pentru eternitate, ci doar că acestea nu pot fi descompuse mai departe „la nivelul actual al cunoştinţelor de care dispunem"!

Dacă nu ar fi izbucnit Revoluţia Franceză, Lavoisier şi-ar fi completat tratatul, care este o lucrare scurtă şi uşor de citit. Figură marcantă a Iluminismului, care iniţial a susţinut ţelurile Revoluţiei, el a profitat totuşi de pe urma vechiului regim în calitate de fermier general şi, în plus, în timpul terorii din 1793, duşmanul lui, Jean-Paul Marat, a preluat pentru scurt timp puterea. Lavoisier a fost arestat în acelaşi an şi judecat în primăvara anului următor, împreună cu alţi treizeci de fermieri perceptori de taxe.

I s-a stabilit vinovăţia şi, în momentul în care au fost invocate realizările sale ştiinţifice, judecătorul Coffinhal (ulterior el însuşi executat) se pare că ar fi replicat: „Republica nu are nevoie de savanţi". Această remarcă, după cum afirmă George B. Kauffman, este apocrifa. Dar după ghilotinarea lui Antoine Lavoisier la 8 mai 1794, matematicianul Joseph Louis de Lagrange a spus într-adevăr: „Tăierea acelui cap a durat doar o clipită, dar nici într-o sută de ani nu va apărea un altul la fel".