$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1816: La această dată, a murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780).

Gheorghe Şincai (n. 28 februarie 1754, Şincai, judeţul Mureş - d. lângă Košice, Slovacia) a fost preot român greco-catolic, director al şcolilor din Transilvania, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, istoric, filolog, traducător, reprezentant al Şcolii Ardelene.S-a născut în satul Râciu de Câmpie, azi redenumit Şincai, în amintirea sa. A primit o bursă de studii la Roma, unde datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la De Propaganda Fide. El l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina. Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci, lucru pe care puţini alţii l-au primit înaintea lui. Borgia i-a indicat cărţile în care se vorbea despre români.La Viena, Gheorghe Şincai s-a împrietenit cu Samuil Micu, nepotul lui Inochentie Micu Klein.Cei doi au scris împreună, Şincai definitivând ulterior lucrarea intitulată „Dialogul despre originea limbii române".Aceasta a fost însă oprită de cenzură şi s-a pierdut.

La Blaj, Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia. 

În anul 1803, Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur.A tipărit astfel Calendarul de la Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, „Istoria românilor". În anii care au urmat a publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din „Hronica românilor ...", până când în final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru diferite perioade de timp.

În 1811, Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra cu sârg la „Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a „Hronicii românilor ...". Cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că „opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a „Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a murit.

S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816.Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără „Dialogul", o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.O copie manuscris a „Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în 1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din „Hronică ... " ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383. 

În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii ..." şi lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian. Acesta a spus despre „Hronica românilor ..." a lui Şincai: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie".

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

http://www.e-communio.ro/stire5291-gheorghe-incai-reprezentant-de-seama-al-colii-ardelene

http://www.dozadebine.ro/gheorghe-sincai-reprezentant-marcant-al-scolii-ardelene/

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-sincai/

http://www.rador.ro/2019/02/28/portret-gheorghe-sincai-reprezentant-de-marca-al-scolii-ardelene/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1854: La această dată, a trecut în eternitate Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor. Anton Pann (născut Antonache Petrov, ulterior Petroveanu sau Anton Pantoleon), (n. 1794 - 1797?, Sliven, Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, Bucureşti) a fost un poet, publicist, traducător, compozitor şi profesor de muzică religioasă, presupus compozitor al Imnului Naţional al României.

Anton Pann s-a născut într-o familie de aromâni din Sliven, Bulgaria, pe atunci localitatea aflându-se în Imperiul Otoman. Unii îi atribuie naționalitatea bulgară, alții greacă, dar eu zic că nu mai contează azi...Tatăl său a fost Pantoleon Petrov, de meserie căldărar, iar mama sa s-a numit Tomaida. Tatăl lui Anton Pann a murit înainte de vreme, lăsând-o pe Tomaida văduvă, cu trei copii de crescut. În anul 1806, ca urmare a izbucnirii războiului ruso-turc, familia se mută la nord de Dunăre şi ajunge la Chişinău. Cei doi fraţi ai lui Anton se înrolează în armata ţaristă şi mor amândoi ca soldaţi la asediul Brăilei în anul 1809.Anton Pann s-a căsătorit în anul 1820 cu o fata săracă, fără zestre, pe nume Zamfira Agurezean. Din această căsătorie va rezulta un fiu, Lazăr. El va fi dezmoştenit de tatăl său în anul 1849, pentru că îl defăima oricând avea ocazia. A. Pann îl va repune totuşi în drepturi prin testamentul său definitiv, iar Lazăr va moşteni tipografia tatăl său. Căsătoria cu Zamfira se va termina prin divorţ, după cca şapte ani.

În anul 1826, el se îndrăgosteşte de Anica, nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn. Aceasta a fugit cu Anton Pann peste munţi, la Braşov. Anton Pann a trăit cu ea în concubinaj şi a avut doi copii cu Anica: pe Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi pe Ţinea. După zece ani de trai în comun, şi această relaţie s-a destrămat. La 10 februarie 1840, s-a căsătorit cu Ecaterina, o tânără de 18 ani, tot fată săracă, fără zestre. După moartea lui Anton Pann, deşi era desemnată de acesta ca executor al testamentului său, nu şi-a îndeplinit nici una dintre obligaţiile prevăzute (înmormântarea decedatului la schitul Roşioara, ridicarea unui monument de marmură în amintirea lui, călugărirea ei) şi s-a măritat foarte repede cu un fost ucenic al soţului.

Se presupune că Anton Pann a învăţat a vorbi româneşte în perioada 1806-1812, când familia sa a locuit în Basarabia. În această perioadă el a intrat corist la biserica mare din Chişinău. În anul 1812, Anton Pann se mută la Bucureşti. Aici devine paracliser la Biserica Olari şi cântăreţ la Biserica Sfinţilor. Între 1816-1819, Pann studiază la şcoala lui Petru Efesiul. În tipografia acestuia va încerca să deprindă meşteşugul tipografiei. Nu este foarte sigur dacă Anton Pann a avut ocazia să audieze cursurile lui Gheorghe Lazăr, după cum informează unele surse. În jurul anilor 1826, a învăţat la Braşov, de la Ion Barac, „a compune versuri mai potrivite".

Înainte de anul 1821, împreună cu ieromonahul Macarie şi cu protopsaltul Grigorie de la Mitrolopie, face parte din comisia care avea scopul de a traduce în limba română cântările liturgice. Ceilalţi doi membri ai comisiei îl înșeală pe Pann, tipărind la Viena o seamă de lucrări traduse în comun, dar fără a preciza şi numele său. În anul 1821 se refugiază la Braşov, din cauza izbucnirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Mai apoi, în anul 1826, este dascăl la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Predă lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea dintr-un Lemn, de lângă Govora. De aici fuge la Braşov, ca urmare a unei aventuri amoroase cu nepoata stareţei mănăstirii despre care aminteam anterior. În perioada cât a stat la Braşov, a cântat la biserica Sf. Nicolae din Șchei. În anul 1830, Pann se afla din nou în Ţara Românească, fiind învăţător de muzică pentru copii, la şcoala de la Podul Mogoşoaiei. În această perioadă a purtat numele de Anton Pantoleon.

În anul 1842, la 27 iunie, primeşte catedra de cântări bisericeşti de la Seminarul Mitropoliei, în urma decesului titularului de până atunci.În 1843 devine proprietar de tipografie. Cărţile pe care le va edita vor purta în partea de jos a coperţii inscripţia „În tipografia lui Anton Pann". În 1854 tipografia va deţine „două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rânduri de slove, şi anume: tertia, tiţero, garmond, note orientale şi note europene, toate cu căştile lor; cum şi patru rânduri de ştempi şi matriţe, dimpreună cu un instrument de turnatul slovelor, două instrumente mai mici şi o maşină de tăiatul slovelor". În 1847 încearcă să îşi vândă, fără succes, publicaţiile religioase către „monastirile de peste Olt". În 1848, conduce corul Bisericii Creţulescu. În timpul acestui an va părăsi Bucureştii, din cauza izbucnirii epidemiei de holeră. Se presupune că după 11 iunie, data izbucnirii revoluţiei paşoptiste din Muntenia, ar fi compus melodia „Un răsunet", pe versurile lui Andrei Mureşanu, care va deveni ulterior Imnul Naţional al României. Presupunerile nu au suport real chiar dacă aceasta a rămas cunoscută așa în spaţiul public…La 30 iulie 1848, jură pe Constituţie, alături de cetăţenii din Râmnicu Vâlcea. În 1851, notorietatea lui Anton Pann atinge apogeul. Eforii Bisericii Sf. Nicolae din Braşov îi pune la dispoziţie elevi care doresc să înveţe arta muzicală. În acest an reuşeşte să vândă din ce în ce mai bine publicaţiile pe care le scotea la tipografia sa. În 1854 îşi scrie testamentul, cu propria sa mână.

Diferitele surse de informare sunt contradictorii în ceea ce priveşte autorul melodiei Imnului Naţional al României, „Deşteaptă-te, române!" Unele surse îl indică pe Anton Pann ca fiind autorul melodiei „Un răsunet",care, după anul 1989, va deveni Imnul Naţional al României. Se presupune, fără nicio dovadă, că Anton Pann ar fi compus melodia în vara anului 1848. Alte surse spun că însuşi Andrei Mureşanu ar fi compus melodia, nu numai versurile. În fine, alte surse, mai bine argumentate cu dovezi, de la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului îl indică pe Gheorghe Ucenescu, fost elev de-al lui Pann, drept autor al melodiei.

A murit la 2 noiembrie 1854, de tifos, în casa sa din Bucureşti, de pe strada Taurului, numărul 12 (azi strada Anton Pann, numărul 20). A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, din apropierea locuinţei sale, din Bucureşti. Epitaful de pe crucea sa spune: „Aici s-a mutat cu jale/În cel din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantul ne-ngropând,/Ş-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând."

Surse:

Pr. dr. Zaharia Matei, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann, Editura Basilica, 2014

Constantin Mohanu, Anton Pann – între spiritul balcanic și mirajul Europei, Editura Ager, București, 2005

Petre Anghel, 100 cei mai mari scriitori români: Anton Pann, Editura Lider, 2003

Foarţă, Ştefan (text, note, glosar, bibliografie) - Anton Pann - Povestea Vorbii, Editura Litera, Chişinău, 1998

http://www.clasic.radio/articol/anton-pann/2072581/5331/2

https://www.antonpann.ro

https://www.crestinortodox.ro/parinti/anton-pann-119001.html

https://editiadedimineata.ro/164-de-ani-de-la-moartea-celebrului-anton-pann-finul-pepelei-cel-istet-ca-un-proverb/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1950: La această dată, a murit George Bernard Shaw, dramaturg. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

George Bernard Shaw s-a născut la Dublin în Irlanda, în familia unui mic funcționar. Întrucât resursele materiale ale părinților erau foarte limitate, Shaw n-a putut merge la universitate, lucru pe care, de altfel, nu l-a regretat, socotind că „nu prea avea ce să învețe acolo". La vârsta de 20 de ani pleacă la Londra și își încearcă forțele în gazetărie și literatură. Primul său roman „Lipsă de maturitate" (Immaturity) i-a fost respins de editura „Chapman and Hall". Atras de mișcarea socialistă, devine în 1884 unul dintre fondatorii „Societății fabienilor" (Fabian Society), din care s-a format mai târziu partidul laburist englez. Scrie un mare număr de articole și pamflete pe teme sociale și politice, remarcându-se ca publicist cu un stil caustic și combativ. Continuă și activitatea literară și reușește să publice primele romane: „Un socialist individualist" (An Unsocial Socialist, 1884), „Profesiunea lui Cashel Byron" (Cashel Byron's Profession, 1885), „Dragoste printre artiști" (Love Among Artists, 1887).

Shaw este atras de teatrul realist al scriitorului norvegian Henrik Ibsen și scrie eseul „Chintesența Ibsenismului" (The Quintessence of Ibsenism, 1891), devine admirator al muzicii lui Richard Wagner, pe care îl apără împotriva publicului englez refractar în cartea „Wagnerianul perfect" (The Perfect Wagnerite, 1898). Încă din 1885, Shaw a început să scrie o piesă de teatru în colaborare cu William Archer, dar ei nu s-au putut înțelege și piesa a fost abandonată. Shaw a extras schițele inițiale și, dezvoltându-le, a creat prima sa piesă „Casele văduvilor" (Widowers' Houses), reprezentată în 1892. Această piesă și cele ce au urmat au provocat o adevărată controversă în lumea teatrală și literară. Popularitatea lui a crescut însă cu fiecare nouă piesă, iar la sfârșitul secolului Shaw era deja cunoscut ca cel mai de seamă dramaturg al timpului. 

Devenit celebru, a continuat până la sfârșitul vieții să participe la viața social-politică. Poziția lui era ambiguă, salută revoluția socialistă din Rusia și se declară entuziast după vizita făcută în Uniunea Sovietică în anii 30, anii marilor epurări staliniste, în același timp condamnă regimurile totalitare și este adept al democrației. A murit în 1950 la vârsta de 94 de ani în reședința sa din Ayot Saint Lawrence. În opoziție cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeștri ai artei realiste. Dar spre deosebire de Ibsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor și satiră, creând situații care uimesc la început prin caracterul lor neobișnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conțin, în fond, conflicte din viața reală, redate de autor cu multă finețe. Shaw smulge măștile, dezvăluind contradicțiile flagrante ale vieții. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă și rezolvată nu prin acțiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viața societății. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

 Pe lângă schimbul de scrisori cu personalități ale epocii sale, în special literați sau oameni politici, corespondența lui Bernard Shaw cu actrițele Ellen Terry și Mrs. Parick Cambell a rămas ca exemplu al genului epistolar, dezvăluind și multe întâmplări inedite petrecute în timpul îndelungatei sale vieți.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Shaw.html

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1925/shaw/biographical/

https://www.biography.com/writer/george-bernard-shaw

https://www.biographyonline.net/writers/george-bernard-shaw.html

https://www.famousauthors.org/george-bernard-shaw

https://iubescsacitesc.ro/profildescriitor-george-bernard-shaw-simbol-al-dramaturgiei-in-limba-engleza/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie…

- 998: Sfântul Odilon, abatele de Cluny a celebrat pentru prima oară o comemorare a tuturor răposaţilor ordinului său. Această zi a devenit mai apoi în Biserica Catolică data la care sunt comemoraţi toţi credincioşii răposaţi. 

- 1639: Cu sprijinul marelui vizir, Vasile Lupu obţine mazilirea lui Matei Basarab, intră în Ţara Românească şi se intitulează, în documentele emise, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

- 1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Ţara Moldovei (3.03.1658 - 2.11.1659) 

- 1699: S-a născut Jean Baptiste Siméon Chardin, pictor francez. Jean (Baptiste) Siméon Chardin (n. Paris - d. 6 decembrie 1779, Paris), a fost un pictor francez, considerat ca unul din cei mai mari artişti ai secolului al XVIII-lea. Este în special cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viaţă şi al portretelor, domenii în care talentul artistului s-a desfăşurat în toată splendoarea lui. Stilul lui Chardin este atât de personal, încât nu poate fi asociat unei anumite perioade strict delimitate. Artistul activează în Franţa în epoca rococo-ului, în acelaşi timp cu Watteau, Boucher şi Fragonard, opera lui însă se caracterizează prin simplitate şi realism subtil, care va iniţia un curent burghez în pictura franceză.

- 1721: Petru cel Mare s-a autoproclamat Împărat (Ţar) al Rusiei.

- 1739: S-a născut Carl Ditters von Dittersdorf, compozitor şi violonist austriac (m. 1799)

- 1755: S-a născut (la Viena) regina Maria Antoaneta, soţia regelui francez Ludovic al XVI-lea; fiică a împăratului Francisc I şi a împărătesei Maria Tereza; nepopulară în Franţa din cauza frivolităţii şi a respingerii oricăror iniţiative de reformă (m.16.X.1793, ghilotinată, în timpul Revoluţiei franceze, după doi ani de temniţă)

- 1765: Împărăteasa Maria Tereza a ridicat Transilvania la statutul de „mare principat", provincie nesupusă altui regat. 

- 1784: A izbucnit marea Răscoală Ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan 

- 1785: Prima barca de salvare, construită de Lionel Lukin, a fost brevetată la Londra.

- 1815: S-a născut George Boole, matematician britanic, creatorul logicii matematice moderne. George Boole (d. 8 decembrie 1864) a fost matematician, logician şi filosof britanic. A fost creatorul logicii matematice moderne, al algebrei booleene, care, mai târziu, va sta la baza informaticii şi a realizării computerului. Biblioteca instituţiei University College Cork îi poartă numele.Există şi un crater lunar care este numit Boole.

- 1816: A murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780) (n.28.02.1754)

- 1854: A murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor (n.~1796, la Sliven/Bulgaria). Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data naşterii incertă, între 1793-1797, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. Bucureşti) a fost un poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, de origine aromân, presupus greşit ca fiind compozitor al muzicii imnului naţional al României.A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie şi românizare va fi numit Anton Pann.

- 1864: Decret privind înfiinţarea Şcolii de Belle Arte din Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa artiştilor Gheorghe Tattarascu şi Teodor Aman, a funcţionat în clădirea Monetăriei Statului până în 1912, când aceasta a fost demolată. 

- 1869, 2/14: S-a născut Iulia Hasdeu, poetă română de limbă franceză; fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu; a publicat în timpul vieţii doar patru poezii; creaţia sa, scurtă, dar densă, scrisă în limba franceză, a fost publicată postum de tatăl său (m. 1888)A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniţi Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare.La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti, a plecat la studii la Paris. A studiat la Sorbona, începând de la vârsta de 16 ani, uimindu-şi profesorii cu talentul său.La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, la vârsta de 19 ani, şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

- 1873: S-a născut Dimitrie Paciurea, sculptor român. Dimitrie Paciurea (n. Bucureşti - d. 14 iulie 1932, Bucureşti) a fost un sculptor român. Stilul său simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esenţa pură al contemporanului şi conaţionalului său Constantin Brâncuşi.Născut în Bucureşti, a studiat aici între 1890 şi 1894, apoi la Paris (între 1896 şi 1900). Debutează în 1894 la Expoziţia artiştilor în viaţă, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările „Cercului artistic" şi ale „Tinerimii artistice". În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societăţii „Arta română".Operele îi sunt prezentate în expoziţii personale în Bucureşti, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930.A participat la expoziţii de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) şi la Bienala de la Veneţia (1924).Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

- 1880: S-a născut istoricul american Theodor Riker; s-a aplecat asupra istoriei moderne a României: bun cunoscător al perioadei de dinaintea unirii Principatelor Române, precum şi al domniei lui Alexandru Ioan Cuza; membru corespondent străin al Academiei Române (1933) (m. 1952) 

- 1881: A apărut primul număr al revistei „Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste ale spiritualitatii românesti

- 1892: S-a născut Paul Abraham, compozitor ungar (m. 1960)  

- 1894: Încoronarea ultimului ţar rus (1894–1917), Nikolai al II–lea Romanov (1868–1918). A sfârşit tragic, fiind executat, împreună cu familia sa, la 17 iulie 1918 

- 1900: A avut loc, la Teatrul Naţional Bucureşti, premiera operei „Petru Rareş” de Eduard Caudella, după o nuvela de N.Gane.Acţiunea se petrece în Moldova anului 1529. 

- 1901: In Piaţa Unirii din Iaşi a avut loc Tricentenarul morţii lui Mihai Viteazul, eveniment la care au participat delegaţii din toate provinciile româneşti. 

- 1906: S-a născut Luchino Visconti, regizor italian de film, reprezentant al neorealismului în cinematografie („Rocco şi fraţii săi”, „Nopţi albe”) (d.17.03.1976) 

- 1908: S-a născut Dimitrie Berea, pictor român (d. 1975) 

-1911: S-a născut Odysseas Elytis, poet grec(„Orientări”, „Maria Nefeli”, „Soarele întâiul”). Odysseas Elytis (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n.Heraklion, Creta - d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979.

- 1912: Se înfiinţează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din Federaţia Română a Societăţilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federaţiei Române de Atletism, a 19-a federaţie pe lista mondială 

- 1912: S-a născut lingvistul Gheorghe Ivănescu; specialist în istoria limbii române şi în lingvistica generală; membru corespondent al Academiei Române din 1965 (m. 1987)

 - 1913: S-a născut Burt Lancaster, actor american. A primit Premiul Oscar în 1960.Numele său întreg este Burton Stephen „Burt" Lancaster. S-a născut pe 2 noiembrie 1913 şi a decedat pe 20 octombrie 1994.Este binecunoscut publicului pentru fizicul său atletic şi zâmbetul cuceritor care l-au transformat într-un adevărat Don Juan al marelui ecran.I se spunea „Domnul muşchi şi dinţi", într-un sens ironic, pentru frumuseţea corporală şi a zâmbetului. Pe parcursul carierei sale însă a acceptat roluri care au contrazis imaginea sa de băiat frumos. În anii '50 şi-a abandonat imaginea sa de cuceritor şi a fost privit drept cel mai bun actor al generaţiei sale.

- 1916: S-a născut prozatorul Laurenţiu Fulga (pseudonimul lui Laurenţiu Ionescu) (m. 1984)

- 1917: S-a născut actriţa americano-canadiană Ann Rutherford (m. 2012) 

- 1920: S-a înfiinţat Societatea Compozitorilor Români; primul preşedinte - compozitorul George Enescu; în 1949 aceasta s-a transformat în Uniunea Compozitorilor din România. 

- 1928: S-a născut Liviu Ionescu, compozitor şi dirijor (m. 2000)

-1929:S-a născut Richard Taylor, fizician american de origine canadiană. Richard Edward Taylor (n. Medicine Hat, Alberta, Canada) este un fizician american de origine canadiană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1990, împreună cu Henry Way Kendall şi Jerome Friedman, pentru cercetările de pionierat privind împrăştierea inelastică în profunzime a electronilor pe protoni şi neutroni legaţi, cercetări esenţiale pentru dezvoltarea modelului quarkurilor din fizica particulelor.

- 1930: Cel mai mare avion din lume, DO-X, a decolat din Germania spre Amsterdam într-un zbor de probă.

- 1932: S-a născut Melvin Schwartz, fizician american. Melvin Schwartz (n. New York, SUA — 28 august 2006, Twin Falls, Idaho, SUA) a fost un fizician evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1988, împreună cu Leon Max Lederman şi Jack Steinberger, pentru metoda razei de neutrini şi demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinului miuonic.

- 1937: Pe cele cinci turnuri al Kremlinului se aprind stele din rubin. 

- 1941: Postul Radio Iaşi a emis pentru prima oară la această dată, sub numele de Radio Moldova

- 1942: S-a născut Stefanie Powers, actriţă americană

- 1946: S-a născut dirijorul italian Giuseppe Sinopoli (m. 2001)

- 1946: A murit compozitorul Francisc Hubic (n. 1883)

- 1947:Ziaristul Howard Hughes face zborul de probă a celui mai mare hidroavion din lume, „Hercules", proprietatea şi realizarea lui. A fost unicul zbor al acestui gigantic hidroavion. 

- 1950: A murit George Bernard Shaw, dramaturg şi critic literar irlandez („Pygmalion”, „Sfânta Ioana”, „Candida”) ; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1925. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin - d. Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanţi dramaturgi delimbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic. În opoziţie cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeştri ai artei realiste. Dar spre deosebire deIbsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor şi satiră, creând situaţii care uimesc la început prin caracterul lor neobişnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conţin, în fond, conflicte din viaţa reală, redate de autor cu multă fineţe. Shaw smulge măştile, dezvăluind contradicţiile flagrante ale vieţii. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă şi rezolvată nu prin acţiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viaţa societăţii. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

 - 1955: S-a născut actorul Răzvan Ionescu

- 1955: Cercetătorii americani Carlton-Schwerdt şi Schaffer obţin în formă cristalină virusul care provoacă poliomielita. 

-1956:URSS: Armata roşie (sovietică) reprimă sângeros protestul budapestanilor început în octombrie. Imre Nagy este arestat.

- 1960: A murit Dimitri Mitropoulos, dirijor, pianist şi compozitor american de origine greacă (n. 1896) 

- 1964: S-a născut chitaristul Valter Popa, membru al formaţiei „Iris"

-1966: A murit Peter Debye, fizician şi chimist olandez stabilit în SUA; contribuţii în fizica cristalelor; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1936 (n. 1884)  

- 1967: Preşedintele american Lyndon B. Johnson ţine o reuniune secretă cu cei mai de seamă lideri naţionali (Bărbaţii Înţelepţi) cărora le cere sfatul în privinţa atitudinii de adoptat faţă de refuzul tinerilor de a se mai înrola, protestând astfel împotriva războiului din Vietnam. Cei prezenţi au ajuns la concluzia că opinia publică trebuie să primească rapoarte optimiste despre desfăşurarea războiului. 

- 1975: A murit Pier Paolo Pasolini, regizor, scenarist, scriitor, ziarist, teoretician şi critic de film italian (n. 1922)

- 1983: Martin Luther King Day: În Grădina Trandafirilor de la Casa Albă, preşedintele Ronald Reagan semnează legea care instituie o sărbătoare federală, care să fie celebrată an de an în a treia luni din ianuarie pentru comemorarea lui Martin Luther King 

- 1988: Prima propagare de worm pe Internet. 

- 1989: Jaguar este cumpărată de societatea Ford.

- 1991: Bartolomeu I devine Patriarh al Constantinopolului

- 1992: A murit Hal Roach, producător american de film, realizatorul celebrului cuplu „Stan şi Bran” (Stan Laurel şi Oliver Hardy) (n.1892)

- 1993: Camera Reprezentanţilor a SUA a votat în unanimitate pentru a acorda României clauza naţiunii celei mai favorizate (la 12.10.1993). Senatul american aproba şi el clauza (22.10.1993). La 2.11.1993, preşedintele SUA, Bill Clinton, a semnat textul Rezoluţiei comune a Camerei Reprezentanţilor şi a Senatului SUA privind ratificarea Acordului comercial între SUA şi România pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate 

- 1995: Adunarea Generală a ONU a adoptat, cu o largă majoritate de voturi, Rezoluţia privind asigurarea respectării egalităţii limbilor oficiale la Naţiunile Unite şi combaterea supremaţiei limbii engleze; Rezoluţia, care prevede respectarea multilingvismului la ONU, precizează că engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa sunt atât limbi oficiale, cât şi limbi de lucru ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate ale ONU, iar franceza şi engleza sunt limbi de lucru ale Secretariatului Organizaţiei 

- 1998: A murit istoricul Ştefan Pascu; bogată şi variată activitate în domeniul istoriei medievale şi moderne a României; membru al Academiei Române (n. 1914)

- 2000: Primul echipaj de trei astronomi (doi ruşi şi un american) ajunge la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.

- 2004: A murit, asasinat, Theo van Gogh, cineast şi scriitor olandez, realizatorul mai multor pelicule controversate (documentarul „0605") (n. 1957) 

- 2005: A murit Lena (Elena) Constante, artistă plastică (artă decorativă şi ilustraţie de carte) şi scriitoare (memorialistică de detenţie); arestată în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, în „lotul Pătrăşcanu" (împreună cu Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, cu soţul său, folcloristul Harry Brauner, cu filosoful Bellu Zilber ş.a.) (n. 1909) 

- 2007: A murit coregraful rus Igor Moiseev, fondatorul companiei de balet care îi poartă numele (n. 1906)

- 2009: A murit actorul spaniol José López Vázquez, considerat un simbol al cinematografiei iberice (n. 1922)

$$$

 JUAN PONCE DE LEON

Juan Ponce de Leon a fost un explorator spaniol și conchistador. El a fost unul dintre primii coloniști din Puerto Rico și a fost primul spaniol care a vizitat oficial Florida. Cu toate acestea, el a rămas cunoscut în istorie pentru căutarea legendarei Fântâni a Tinereții.

În timpul marilor descoperiri, mulți oameni au fost prinși în căutarea de locuri legendare. Cristofor Columb a fost unul dintre ei, el susținând că în a treia călătorie a descoperit Grădina Edenului. Alte persoane au petrecut ani în jungla amazoniană în căutarea unui oraș pierdut numit El Dorado (Omul Aurit). Alții au căutat giganți sau țara amazoanelor.

Aceste mituri au fost foarte răspândite iar în entuziasmul descoperirii și explorării acelei Lumi Noi, oamenilor nu li se părea imposibilă descoperirea unor astfel de locuri.

Juan Ponce de Leon s-a născut în Spania în 1474 și a ajuns în Lumea Nouă undeva în jurul anului 1502. Până în 1504 el era deja bine cunoscut drept un soldat calificat și deja avusese parte de multă acțiune în combaterea nativilor din Hispaniola. Pentru acțiunile sale i-a fost acordat niște teren pe care să-l lucreze iar în scurt timp acesta a devenit un fermier bogat.

În tot acest timp el explora pe ascuns o insulă din apropiere numită Puerto Rico (pe atunci cunoscută drept San Juan Bautista). După un timp i-a fost acordat dreptul de a se muta pe această insulă. Mai târziu el pierde insula în favoarea lui Diego Columb (fiul lui Cristofor Columb) ca urmare a unei hotărâri legale din Spania.

În aceste condiții, Ponce de Leon este conștient că trebuie să o ia de la capăt. În acest sens el a urmat unele zvonuri despre mari bogății la nord-vest de Puerto Rico. A pornit în prima sa călătorie către Florida în 1513. Aceasta avea să fie călătoria în care zona a fost numită Florida de către însuși Ponce. Numele l-a primit din cauza mulțimii de flori întâlnite acolo și pentru că era în apropierea Paștelui când el și camarazii săi au văzut-o pentru prima dată. Odată descoperită, lui i-a fost acordat dreptul de a se așeza acolo.

Se întoarce în 1521 cu un grup de coloniști, dar aceștia sunt alungați de un grup de nativi. În urma conflictului, Ponce de Leon este rănit de o săgeată otrăvită și moare la scurt timp după.

Orice înregistrări pe care Ponce de Leon le făcuse în cele două călătorii ale sale s-au pierdut de foarte mult timp. Cele mai bune informații cu privire la călătoriile sale vin din scrierile lui Antonio de Herrera y Tordesillas, care a fost numit istoric șef al Indiilor în 1596. Această numire a venit la zeci de ani după călătoriile lui Ponce.

Informațiile lui Herrera erau în cel mai bun caz trecute prin două generații și inevitabil distorsiuni ale adevărului apăruseră. El menționează despre Fântâna Tinereții cu referire la primul voiaj al lui Ponce în Florida din 1513. În scrierile sale Herrera afirmă că Ponce a trimis o navă pe Insula Bimini pentru a o cerceta iar la întoarcere i s-a spus despre bogățiile insulei, în mod special despre o fântână care conform localnicilor transforma bărbații bătrâni în băieți.

Intrigat de cele aflate, Ponce a hotărât să plece în căutarea ei cu două nave. El nu a reușit să ajungă pe insulă din cauza curenților și a vremii proaste. Aflat în această situație, îl trimite pe Juan Perez de Ortubia cu doi indieni pentru a-l călăuzi prin apele grele. Cealaltă navă ajunge pe Bimini, dar nu găsește fântâna. Dacă este să se considere ca fiind adevărate relatările lui Herrera, atunci Ponce a trimis doar o mână de oameni pentru a căuta insula Bimini și presupusa fântână miraculoasă.

Legendele despre o fântână magică ce ar fi putut restabili tinerețea au existat de secole și fără nici o îndoială și Ponce auzise de ele. Este posibil ca acesta să fi auzit astfel de zvonuri și despre un loc din Florida, fapt ce nu ar fi deloc surprinzător din moment ce în zonă există zeci de izvoare termale și sute de lacuri și iazuri.

Cu toate acestea, este puțin probabil ca Ponce să o fi căutat în mod special. El era o persoană muncitoare și practică care intenționa să facă avere în Florida, dar nu prin găsirea unui izvor magic. La cea de-a doua călătorie, acesta a adus cu el unelte, animale de fermă și coloniști, ceea ce arată dorința sa de a se stabili acolo.

Niciodată nu a plecat personal prin mlaștinile și pădurile din Florida pentru a căuta în mod deliberat Fântâna Tinereții. Cu toate acestea, noțiunea de explorator și conchistador spaniol plecat în căutarea unei fântâni legendare a captat imaginația publicului. Așa se face că Ponce de Leon va fi legat pentru totdeauna de Fântâna Tinereții și de Florida. Până în ziua de astăzi centrele de înfrumusețare, clinicile chirurgicale și izvoarele termale se asociază cu Fântâna Tinereții.

$$$

 JULIE D'AUBIGNY, ALIAS „LA MAUPIN”

Această ticăloasă a învins în cel puțin zece dueluri, a jucat pe cea mai mare scenă de operă din lume, a incendiat o mănăstire și a trebuit să fie iertată de rege de două ori. Permiteți-mi să vă prezint: Julie d'Aubigny, mai cunoscută sub numele de scenă La Maupin.

De fapt, nici măcar nu este 100% sigur că o cheamă Julie.

Născută într-o familie destul de bogată în Franța secolului al XVII-lea, ea ar fi putut să-și petreacă viața doar bucurându-se de viața la țară fără să miște nici un deget. Dar asta nu era chiar treaba ei. Sau a tatălui ei. Numele lui era Gaston și era șeful hergheliei pentru Regele Ludovic al XIV-lea (Regele Soare). Ea făcea antrenamente cu sabia, în principal. Așa că de la început a învățat toate lucrurile importante: scrimă, călărie, citit și, datorită mediului preponderent masculin (nu am putut afla unde era mama ei – sau cine, de altfel), și lucruri și mai importante precum băutura, jocurile de noroc, luptele cu pumnii și înjunghieri. Toate acestea le-a făcut în îmbrăcăminte bărbătească, un obicei pe care îl va continua de-a lungul vieții.

Așadar, tatăl ei era un tip destul de îndrăzneț și, de obicei, elimina potențialii ei pretendenți tăindu-i cu sabia lui. Julie a găsit totuși o portiță, înțelegându-se cu acel tip cu care tatăl ei nu s-a putut duela: șeful lui (nu regele totuși). Ea a fost totuși căsătorită cu un tip calm și plictisitor pentru a o liniști puțin. Așa a devenit pe scurt La Maupin. Era numele soțului ei.

La scurt timp după căsătorie, ea luase ca iubit un maestru de sabie. S-a întâmplat că el fugea pentru uciderea adversarului său într-un duel ilegal și ea a decis să părăsească orașul cu el. Ei și-au câștigat existența cu spectacole de scrimă și el a instruit-o în continuare în artă, dar în curând ea îl depășise și renunțase la el, continuându-și călătoriile singură. Acum spectacolele ei de scrimă arătau oarecum așa: Julie își ținea sabia și începea să cânte câteva cântece, apoi provoca pe oricine din public la un duel. Cine făcea un pas în înainte poate auzi ceva umilitor despre persoana lui și era bătut ca și cum n-ar fi ținut niciodată o sabie până atunci. Uneori, publicul chiar punea la îndoială calitatea ei de femeie (pentru că purta haine bărbătești așa cum o făcuse întotdeauna și, desigur, pentru că „o femeie nu se poate lupta așa”). La aceasta, ea răspundea de obicei rupându-și cămașa. A funcționat.

Așa că, după ce și-a părăsit iubitul maestru de sabie, s-a implicat cu fiica unui negustor. Ei bine, tatăl fetei nu era prea încântat de asta, așa că a trimis-o la o mănăstire, sperând să-i despartă pe cei doi. Da, corect. Julie a urmat ordinele sfinte și s-a alăturat mănăstirii – pentru a-și continua povestea de dragoste acolo. La scurt timp după ce s-a întâmplat să moară o călugăriță în vârstă (nu, Julie nu a omorât-o... se pare) și La Maupin a făcut singurul lucru logic: să pună cadavrul în camera iubitei ei, să dea foc clădirii, să apuce fata și să iasă de acolo. Trei luni mai târziu, eroina noastră a adus fata înapoi la ușa părinților ei – se plictisise din nou. În aceste trei luni, ea a fost acuzată pentru această mică aventură de incendiere la mănăstire și răpire și condamnată la ardere pe rug. Dar, oricât de deșteaptă era, ea chemat pe vechiul ei iubit, șeful tatălui ei, care și-a folosit influența pentru ca regele Ludovic al XIV-lea să o ierte.

(Există de fapt o carte despre aventurile ei: „Mademoiselle de Maupin” de Theophile Gautier, din 1898, ilustrată de Aubrey Beardsley)

Cu noua ei libertate, ea a plecat spre Paris, cântând pentru a-și câștiga existența. Odată ajunsă într-o tavernă, după unul dintre cântecele ei, a fost insultată de un bețiv și l-a provocat la duel afară. Trebuie s-o spun? L-a tăiat destul de bine, dar a supraviețuit. A doua zi, s-a simțit cam rău din cauza asta, așa că l-a vizitat pe bietul om să vadă ce mai face și a ajuns să se implice cu el. Să ai un tip pe care l-ai înjunghiat să-ți fie iubit nu este o ispravă mică. Și, în mod remarcabil, cei doi au rămas prieteni pe viață chiar și după ce dragostea lor s-a stins.

Și toate acestea înainte de a împlini 20 de ani! Ce poamă! Și nu e ca și cum viața ei sălbatică s-a încheiat atunci. Nuuu.

Julie a ajuns la Paris și, după ce a fost inițial respinsă, a devenit membră a Operei din Paris, cea mai respectată operă din lume la acea vreme. Și chiar a făcut furori. La urma urmei, cântăreții de operă erau vedetele rock ale vremii. Vocea ei frumoasă și frumusețea androgină au captivat publicul, iar caracterul ei pasional a adus cu sine mulți admiratori. Acest personaj a însemnat, desigur, că ea fie a dormit, fie s-a duelat cu majoritatea colegilor ei la un moment dat. La un moment dat, de exemplu, un alt actor făcea remarci lipsite de respect cu privire la colegele sale. După ce el a respins plângerea ei – cu impolitețe – ea l-a așteptat pe o alee întunecată în drum spre casă, provocându-l la duel. Când el a refuzat (era de fapt un laș), ea l-a bătut cu un baston de lemn și i-a furat ceasul de buzunar și tabachera. A doua zi, la serviciu, l-a surprins plângându-se că o bandă de hoți l-a atacat și ea a scos rapid ceasul și tabachera, dovedind că este un mincinos și un laș, în fața tuturor colegilor săi.

Cariera ei de operă a fost întreruptă când a fugit la Bruxelles pentru o perioadă, în urma unui incident la un bal regal. Ea a participat îmbrăcată în ținuta ei bărbătească și și-a petrecut seara curtând o tânără și în cele din urmă sărutând-o (hehe!) chiar acolo în fața tuturor. Trei domni au fost deosebit de nemulțumiți de asta și au provocat-o să discute chestiunea afară. În duelul următor i-a învins pe toți și s-a întors la petrecere, lăsându-și adversarii sângerând. La acea vreme însă, legile anti-duel au devenit din ce în ce mai dure și, deși regele Ludovic al XIV-lea a fost atât de amuzat de întreaga situație încât a iertat-o (pentru a doua oară), ea a decis să petreacă ceva timp în străinătate până când lucrurile se vor calma.

S-a întors totuși la Paris și la Operă și, pentru prima dată, a avut un iubit pentru o perioadă mai lungă de timp: Madame la Marquise de Florensa. După moartea iubitului ei, urma lui Julie devine puțin neclară. Se știe că a murit în jurul anului 1707 din cauze necunoscute la vârsta de aproximativ 37 de ani. Din câte am putut afla despre viața ei mai târziu, soțul ei și ea s-au reunit și au trăit împreună destul de liniștit la Paris. Da, ea a fost încă căsătorită din punct de vedere tehnic de-a lungul întregii povești.

$$$

 KIRK DOUGLAS

Actorul Kirk Douglas și-a adus bărbia formidabilă și talentul în filme clasice precum „Spartacus” și „Frumosul și răul”. El este, de asemenea, tatăl actorului Michael Douglas.

După perioade în Marina SUA și pe Broadway, actorul Kirk Douglas a intrat în lumea cinematografiei cu „The Strange Love of Martha Ivers”. A fost aclamat de critici în filme precum „The Bad and the Beautiful” din 1952 și „Lust for Life” din 1956. Unul dintre cele mai mari succese ale sale a fost „Spartacus” din anii 1960 .

Născut Issur Danielovitch pe 9 decembrie 1916, în Amsterdam, New York, Douglas este cunoscut pentru vocea sa distinctivă, fizicul robust și bărbia despicată. Fiul unor imigranți evrei-ruși, Douglas a crescut într-o familie săracă. A lucrat în diverse locuri de muncă pentru a-și plăti studiile universitare și pentru a se întreține în timp ce studia actoria la Academia Americană de Arte Dramatice. La acea vreme, nu avea nicio idee ce îi rezerva viitorul: în anii 1950 și 1960, Douglas era unul dintre cei mai populari actori principali din cinematografie.

După ce a servit în Marina SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — și a avut o scurtă carieră pe scena de pe Broadway — Douglas a realizat primul său film de la Hollywood, „The Strange Love of Martha Ivers” (1946), alături de Barbara Stanwyck. Trei ani mai târziu, a avut o performanță remarcabilă în rolul unui boxer care nu se oprește de la nimic pentru a ajunge în vârf, în „Champion” (1949). A uimit publicul și criticii deopotrivă cu interpretarea lui Midge Kelly în film, care i-a adus prima sa nominalizare la Premiul Oscar.

Un actor căutat, Douglas a lucrat cu mulți regizori de renume, inclusiv cu Billy Wilder pentru filmul „Ace in the Hole” din 1951. Cu toate acestea, colaborarea sa cu Vincente Minnelli a dus la două dintre cele mai mari performanțe ale sale: directorul de film falimentar din punct de vedere moral Jonathan Shields în „The Bad and the Beautiful” (1952) și artistul cu probleme Vincent van Gogh în „Lust for Life” (1956). Douglas a obținut o nominalizare la Premiile Academiei pentru fiecare dintre aceste filme.

Pe lângă aprecierea criticilor, Douglas a devenit o mare atracție la box-office. De-a lungul anilor, a apărut adesea alături de prietenul său și colegul său de la Hollywood, Burt Lancaster, în filme precum „Gunfight at the OK Corral ” (1957), o dramă western, „The Devil's Disciple” (1959) și „Seven Days in May” (1964). Lucrând cu regizorul Stanley Kubrick , a jucat și în drama despre Primul Război Mondial „ Paths of Glory” (1957) și „Spartacus” (1960). Rolul lui Douglas în „Spartacus” în rolul unui sclav roman (personajul principal al filmului) care conduce o revoltă este considerat unul dintre rolurile sale emblematice.

Prin realizarea filmului Spartacus , Douglas a contestat și practica includerii pe lista neagră a anumitor figuri de la Hollywood din cauza posibilelor lor înclinații comuniste. L-a angajat pe scenaristul Dalton Trumbo, aflat pe lista neagră , pentru a scrie Spartacus . Trumbo, membru al Hollywood Ten, a produs o serie de scenarii sub diverse pseudonime în timpul celor peste un deceniu în care a fost pe lista neagră, dar ulterior i s-au acordat toate creditele pentru munca sa, inclusiv două premii Oscar.

În anii 1970, Douglas a încercat să regizeze, dar cu puțin succes. Două dintre proiectele sale regizorale din acel deceniu, „Scalawag” (1973) și „Posse” (1975), nu au reușit să impresioneze prea mult spectatorii. Cam în aceeași perioadă, cariera sa de actor a stagnat. Printre filmele sale ulterioare și mai memorabile se numără „The Man from Snowy River” (1982) și „Tough Guys” (1986), care a fost ultima sa reuniune pe ecran cu Lancaster.

În timp ce o fază a vieții lui Douglas încetinea, o alta abia începea. În 1988, și-a împărtășit povestea vieții în autobiografia bestseller, Fiul cârciumii . De asemenea, a demonstrat un talent pentru scrierea de ficțiune, producând lucrări precum Dance with the Devil (1990) și The Gift (1992). Una dintre lucrările sale non-ficțiune, Climbing the Mountain: My Search for Meaning (1997), a fost publicată la scurt timp după ce Douglas a suferit un accident vascular cerebral aproape fatal în 1995. A continuat cu My Stroke of Luck în 2003.

Evident hotărât să nu se lase descurajat de eșecuri personale, Douglas nu a lăsat accidentul vascular cerebral să-l încetinească prea mult timp. Deși incidentul i-a afectat vorbirea, a continuat să joace, jucând în comedia din 1999, Diamonds , alături de Dan Aykroyd, Lauren Bacall și Jenny McCarthy. De asemenea, a fost nominalizat la un premiu Emmy pentru o apariție ca invitat în drama de televiziune inspirațională Touched by an Angel în 2000. Câțiva ani mai târziu, a jucat împreună cu fiul său, Michael Douglas, în drama It Runs in the Family (2003).

Douglas a continuat să scrie lucrări biografice în ultimii ani, inclusiv „ Let's Face It: 90 Years of Living, Loving, and Learning” (2007). Mai recent, a aprofundat povestea unuia dintre cele mai faimoase roluri ale sale, în „ I am Spartacus! The Making of a Film, Breaking the Blacklist” din 2012 , pentru care George Clooney a scris prefața.

În 2009, Douglas a pus pe scenă un spectacol solo, împărtășind cei 60 de ani de experiență cinematografică și viața personală cu spectatorii de teatru în „ Before I Forget ” . Interpretarea sa a fost aclamată de public, inclusiv de revista Variety pentru „sinceritatea sa necenzurată”. The Hollywood Reporter a numit spectacolul o „demonstrație remarcabilă de curaj” din partea lui Douglas, adăugând că interpretarea sa amintește de perioada „când giganții pășeau prin Hollywood”.

Douglas a avut, de asemenea, șansa de a-și vedea o parte din propria viață pe marele ecran. Dean O'Gorman l-a interpretat pe Douglas în Trumbo , filmul biografic din 2015 despre scenaristul aflat pe lista neagră. Douglas a contribuit la renașterea carierei lui Trumbo angajându-l pe scenaristul aflat pe atunci pe lista neagră să scrie scenariul pentru Spartacus . Douglas a declarat pentru revista Interview că „Sunt mândru că i-am folosit numele și am încălcat lista neagră. A fost o perioadă teribilă în istoria Hollywood-ului. Nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată”.

Douglas și-a dedicat, de asemenea, o mare parte din viață activității filantropice. Prin intermediul Fundației Douglas, el și a doua sa soție, Anne, au donat milioane de dolari pentru numeroase cauze nobile. Printre donațiile recente se numără 2,3 milioane de dolari către Spitalul de Copii din Los Angeles pentru un robot chirurgical și fondul de dotare Kirk Douglas Fellowship de la Institutul American de Film. În octombrie 2015, cuplul a donat, de asemenea, încă 5 milioane de dolari centrului pentru femei al Misiunii din Los Angeles, sporind sprijinul lor pentru misiune la 15 milioane de dolari în ultimii trei ani.

În 2015, Douglas a declarat pentru The Hollywood Reporter că angajamentul său față de caritate a început în copilărie. Și-a privit mama cum dădea mâncare altora aflați în nevoie, chiar și atunci când familia nu avea suficientă. „Mama mi-a spus: «Trebuie să ai grijă de ceilalți». Asta mi-a rămas în minte.”

De-a lungul carierei sale distinse, Douglas a primit numeroase distincții, inclusiv Premiul pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film în 1991. De asemenea, a devenit laureat al Centrului Kennedy în 1994, a primit un premiu onorific al Academiei în 1996 și a primit Medalia Națională a Artelor în 2001.

Căsătorit de două ori, Douglas a avut doi fii, Joel și Michael , cu prima sa soție, Diana Dill. În 1954, s-a căsătorit cu Anne Buydens. Cuplul a avut doi fii, Peter și Eric. Eric a murit din cauza unei supradoze de droguri în 2004.

Douglas a decedat pe 5 februarie 2020, la vârsta de 103 ani. „Viața lui Kirk a fost una plină de bine și a lăsat o moștenire în film care va dăinui generațiilor viitoare și o istorie ca filantrop renumit care a lucrat pentru a ajuta publicul și a aduce pace pe planetă”, a declarat fiul său, Michael, într-un comunicat. „Permiteți-mi să închei cu cuvintele pe care i le-am spus la ultima sa zi de naștere și care vor rămâne mereu adevărate. Tată, te iubesc atât de mult și sunt atât de mândru să fiu fiul tău.”