ALPHONSE DE LAMARTINE
Născut într-o familie nobilă, Lamartine a crescut în regiunea Mâcon, de unde a păstrat dragostea pentru natură și libertate. Dragostea și poezia au jucat un rol semnificativ în viața tânărului, deoarece opiniile sale regaliste l-au împiedicat să urmeze orice carieră sub Imperiu. Prima sa colecție, Meditații poetice , publicată în 1820, l-a consacrat ca unul dintre marii poeți ai generației romantice. Pentru prima dată în trei secole, omul a apărut în spatele poetului, cu bucuriile și tristețile sale, cu anxietățile și speranțele sale.
Lamartine a fost și un om de acțiune. Născut într-o familie legitimistă, a devenit, din dragoste pentru dreptate și libertate, un susținător al unui regim constituțional. În 1831, s-a pronunțat cu tărie în favoarea libertății presei, a votului universal, a descentralizării politice, a separării bisericii de stat și a învățământului obligatoriu și gratuit. Ales în Camera Deputaților în 1833, a continuat să se dedice scrisului și a publicat Călătoria în Orient , o relatare a călătoriei sale întreprinse în 1832.
Istoria sa a Girondinilor , publicată în 1847, este un adevărat pledoarie pentru Revoluție. Popularitatea sa era imensă la acea vreme. În urma revoltelor din februarie 1848, s-a alăturat în mod firesc guvernului provizoriu al celei de-a Doua Republici și a împiedicat luarea cu asalt a Hôtel de Ville, sediul guvernului. Dar domnia sa a fost de scurtă durată. După Zilele Sângeroase, și-a menținut candidatura la președinție, deși fără speranță, dar pe 10 decembrie 1848, voturile s-au îndreptat către un nume care, pentru el, întruchipa despotismul : Louis-Napoleon Bonaparte.
Ruinat de faptul că și-a contopit averea cu cea a statului, Lamartine, pentru a supraviețui, a scris periodice politice și literare, autobiografii, cărți de istorie, piese de teatru, jurnale de călătorie și romane, forțându-se să facă sacrificii financiare. În ciuda sprijinului soției sale, Marianne, și al secretarelor sale, a intrat în declin treptat și a murit pe 28 februarie 1869.
Lamartine pare oarecum uitat astăzi. Totuși, în prima treime a secolului al XIX-lea, el a fost inițiatorul renașterii poetice în Franța, dar și unul dintre marii susținători ai mișcării aboliționiste, al cărei idealism politic s-a ciocnit frontal cu figura lui Napoleon al III-lea.
O renaștere poetică
În martie 1820, a apărut anonim un mic volum intitulat Meditații poetice . A fost primit cu entuziasm de public, deoarece răspundea unei nevoi, unei aspirații profunde. Vocabularul, retorica, tehnicile de versificare au rămas profund clasice. Dar ceea ce poetul a exprimat cu aceleași cuvinte ca și predecesorii săi a fost o experiență umană complet nouă, o anumită viziune asupra universului, bazată pe estomparea aproape constantă a imaginii, a lumii exterioare și a stării de spirit. De aceea, caracteristica fundamentală a peisajului lui Lamartine nu este nici conturul clasic, nici culoarea romantică, ci mai degrabă vagul, imprecizia și, mai presus de toate, fluiditatea.
Meditațiile sunt încă doar un vestitor, o promisiune a viitorului care trebuie confirmată. Acest lucru se va întâmpla în 1830 odată cu Harmonies poétiques et religieuses ( Armonii poetice și religioase ). Ceea ce este cel mai izbitor în această colecție este diversitatea și puterea orchestrației, care transformă „ Hymne du matin ” (Imnul dimineții), „ Poésie ou paysage ” (Poezie sau peisaj) și „ Novissima verba ” în „ vaste, vibrante întinderi ale poeziei ” descrise de Henri Guillemin. Semnificația termenului „ armonii ” depășește aici mult simplul său sens muzical. Este înrudit cu alte cuvinte cheie din poezia acestei perioade : analogii, corespondențe. Transmite „ consubstanțialitatea sufletului și a cosmosului ”, un crez al epocii romantice, de la Lamartine la Baudelaire, inclusiv Nerval și Hugo.
Atingând apogeul poeziei lirice cu Armoniile , Lamartine aspira să exploreze o formă de poezie superioară și mai filosofică, pe care el însuși a definit-o în 1834 drept „ rațiune pusă pe muzică ”. Visa la un poem imens, o epopee a sufletului uman, din care va finaliza doar două episoade : Jocelyn (1836) și Căderea unui înger (1838).
„Voi lua măsuri cu hotărâre.”
1830 este o dată cheie în viața lui Lamartine. Aceasta marchează apogeul carierei sale poetice odată cu intrarea sa în Academia Franceză și succesul lucrării „ Harmonii” . Dar este și momentul unei revoluții care îl eliberează de loialitatea față de monarhia legitimă - demisionează din funcția diplomatică de care aparținea din 1820 - și este anul în care atinge vârsta eligibilității, care era atunci de patruzeci de ani.
Politica îl tentase de câțiva ani, căci acest visător avea nevoie și de acțiune. În octombrie 1831, a publicat pamfletul său * Despre politica rațională *, care schița programul întregii sale activități politice viitoare. În acesta, a anunțat apariția Evangheliei ca „ principiu social ”, pe care îl vedea evoluând în viitor sub forma unui creștinism reînnoit : „ Domnia sa nu va fi altceva decât epoca rațională, domnia rațiunii, căci și rațiunea este divină ”. Atât despre program ; dar pe teren, începuturile nu au fost deloc încurajatoare. La alegerile legislative din iulie 1831, a suferit o triplă înfrângere la Bergues (Nord), Mâcon și Toulon ; un alt eșec a urmat în iunie 1832 la Mâcon. În cele din urmă, a fost ales deputat de Bergues în ianuarie 1833, în timp ce călătorea în Orient.
Din 1834 încoace, Lamartine a încercat timp de mai mulți ani să urmeze atât o carieră literară, cât și una politică. Aceasta s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, deoarece și-a dat seama rapid că a fi membru al parlamentului, atunci când dorești să o îndeplinești cum trebuie, așa cum făcea el, este o ocupație cu normă întreagă. Cu zile atât de pline, cum ar putea găsi timp pentru muncă literară ? Lamartine a reușit acest lucru cu dificultate până în 1838, datorită lungii pauze parlamentare - între cinci și șase luni - pe care o petrecea în fiecare an în regiunea Mâconnais. În aceste circumstanțe au fost scrise miile de versuri ale lui Jocelyn și Căderea unui înger ; dar cu ce preț !
Pelerinajul la izvoare
Călătoria în Orient, pentru care s-a îmbarcat în iulie 1832, a fost un proiect pe care Lamartine îl prețuise de foarte mult timp ; el însuși a spus : „ Întotdeauna am visat la o călătorie în Orient ca la un mare act al vieții mele interioare ”. Să nu vă înșelați : nu pleca pentru a descoperi noi orizonturi sau a traversa ținuturi pitorești, ci pentru a-și redescoperi propriile orientări. Și în primul rând, orientările sale religioase.
„Am trecut prin [Ierusalim] doar ca poet și filosof; am adus înapoi în inimă impresii profunde și învățături înalte și teribile în minte.”
(Alphonse de Lamartine, Voyage en Orient , 1835)
Amestecul de deism rațional și atașament sentimental față de tradiția catolică, care constituia nucleul religiei sale la acea vreme, era suficient pentru mintea sa, dar nu și pentru inima sa. Plecând, spera în secret că undeva în Țara Sfântă își va găsi momentul pe Drumul Damascului și că și el va fi în sfârșit copleșit de prezența incontestabilă a lui Dumnezeu. S-a întâmplat exact opusul : Dumnezeu îl ocolea mai mult ca niciodată. Ce putea fi mai simbolic decât această așteptare în fața Ierusalimului devastat de ciumă, această interdicție de a intra din cauza bolii ? Acolo unde venise căutând lumina și viața, nu a găsit decât moarte și întuneric. Dar cea mai crudă lovitură urma să vină : la câteva săptămâni după întoarcerea sa din Ierusalim, singura sa fiică, Julia, slăbită de tuberculoză, i-a murit în brațe ; avea zece ani. Nu avea să-și revină niciodată complet după această pierdere.
Se întâmplă ca această experiență dureroasă să-l readucă pe Lamartine în politică. Căci și în acest domeniu, el aștepta un semn de sus. Din 1832 încoace, tema omului predestinat reapare în scrierile sale ca un laitmotiv. De-a lungul călătoriei sale, a crezut că a deslușit o serie de semne prevestitoare care indicau această direcție. Poate că moartea Iuliei i s-a părut o încercare nemiloasă, dar necesară, pentru a-l face ales prin suferință, precum Iov sau Moise. Și când vestea alegerii sale ca deputat l-a ajuns la întoarcerea din Damasc, a primit-o ca o confirmare a destinului său providențial.
Politică sau poezie ? Reconcilierea imposibilă
Deși eșecul lucrărilor * La Chute d'un ange* (1838) și * Recueillements* (1839) a grăbit dezamăgirea lui Lamartine față de poezie, acesta nu a determinat rezultatul acestora. În acel moment, el era deja hotărât : deputatul de Mâcon, oratorul respectat din Cameră, care presimțea vag că ar putea fi destinat unei proeminențe naționale, nu se mai simțea îndreptățit să fie cunoscut publicului în primul rând ca autorul lucrărilor * Méditations* sau chiar * Jocelyn *. Din acel moment, producția sa poetică a scăzut rapid, iar acest lucru nu era doar o chestiune de lipsă de timp liber. Lamartine era conștient - chiar dacă nu era încă dispus să o recunoască deschis - că valul puternic de inspirație care îl animase în perioada lucrărilor * Harmonies* devenea din ce în ce mai rar. În septembrie 1843, i-a scris editorului său, Gosselin, care îi cerea versuri : „ Acest lucru este absolut imposibil pentru mine. Nu mai vreau să scriu poezie. ”
Ca deputat, încă din prima sa zi în Cameră, a susținut întotdeauna guvernul. Dar, în ianuarie 1843, a intrat în opoziție și s-a pregătit cu hotărâre pentru o răsturnare politică pe care o considera inevitabilă și în care avea să joace un rol pe măsura abilităților sale. Încă din octombrie 1841, i-a scris unui prieten : „ Un mare val de teroare mă va arunca peste bord ”. Ascensiunea sa la putere în februarie 1848 a fost o surpriză pentru mulți. Nu și pentru el ; dar o va menține doar trei luni. Restul este istorie : în iunie 1848, Lamartine a fost răsturnat chiar de oamenii pe care îi salvase în februarie. La alegerile prezidențiale din 10 decembrie, votul universal pe care îl susținea i-a acordat cinci milioane și jumătate de voturi lui Bonaparte și doar 21.000 lui Lamartine.
După lovitura de stat din 2 decembrie 1851, fondatorul celei de-a Doua Republici a dispărut complet din viața politică activă. În același timp, s-a întors la scris, din proprie voință, dar mai ales din necesitate.
În căutarea timpului pierdut
Ca mulți dintre contemporanii săi, Lamartine credea că eșecul revoluției din 1848 provenea parțial din faptul că clasele muncitoare, după entuziasmul inițial, nu au reușit să înțeleagă constrângerile și necesitățile acesteia. Prin urmare, a căutat să devină, și într-adevăr a devenit, un educator al poporului, prin cărți și periodice simple și ieftine, cum ar fi *Le Conseiller du peuple* (Consilierul Poporului) și * Le Civilisateur* (Civilizatorul ). În același timp, a căutat constant noi contracte de publicare, esențiale pentru a face față unor dificultăți financiare grave care, în cele din urmă, l-ar condamna la ceea ce el numea „ muncă literară forțată ”. Dar educația socială și politică nu era suficientă ; educația morală și emoțională era, de asemenea, necesară. Acesta avea să fie rolul romanelor sale populare, precum * Geneviève* și * Le Tailleur de pierres de Saint-Point* (Ciopletitorul din Saint-Point) .
A scrie pentru alții nu exclude a scrie pentru sine. Cu cât îmbătrânea, cu atât se cufunda mai adânc în amărăciune și tristețe și cu atât simțea nevoia să se consoleze evocând nostalgic imaginile și fantomele tinereții sale. Impulsul autobiografic care se manifesta atunci în el avea să-l anime până în ziua morții. Timp de douăzeci de ani, Lamartine și-a povestit neobosit viața, de la * Les Confidences * și *Raphaël* (1849) până la *Mémoires inédits posthumes* (1870) postume, inclusiv * Nouvelles Confidences* și * Mémoires politiques* , ca să nu mai vorbim de numeroasele pagini din * Cours familial de littérature *, opera enormă căreia i-a dedicat ultimii ani ai vieții, începând cu 1856.
Producția generală a bătrâneții sale laborioase este foarte inegală. Dar, în cel mai bun caz, ea a amintit publicului că acest scriitor, care fusese un mare poet - și care era încă capabil să fie unul, după cum o demonstrează succesele romanelor „ Dezert ” (1857) și mai ales „ Via și casa ” (1856) - putea scrie și proză cu mare măiestrie. Acest lucru se știa încă de la publicarea romanelor Voyage en Orient (1835) și Histoire des Girondins (1847). Dar, fără îndoială, în Les Confidences și, într-un mod mai discret, în Raphaël , prozatorul Lamartine și-a găsit cu adevărat amprenta.
