S$$$

 Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

Pe 18 octombrie 1867 SUA a preluat Alaska, pe care a cumparat-o de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, in dificultate financiara, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. 

Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, la 9 aprilie, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.

$$$

 Psihologie inversa

Un tip se duce într-o seara la amanta si adoarme acolo. Cand se trezeste, îsi da seama ca era 3 dimineata.

- Nevasta-mea o sa ma omoare. Da-mi repede niste pudra de talc !

El ia pudra de talc si îsi da pe maini. Ajuns acasa, îsi gaseste sotia asteptandu-l furioasa:

- Unde ai fost pana la ora asta ?

- La o femeie.

- Arata mainile ! Zise sotia si el îi arata mainile pline de pudra de talc.

- Mincinos nenorocit, iar ai fost la bowling !

$¢$

 Olga Tudorache a decedat pe 18 octombrie 2017...

Marea actriță a luat cu ea toată suferința și secretele bine ascunse. A pătimit în dragoste, iar părul i-a albit într-o noapte, la 33 de ani, după ce soțul ei a părăsit-o pentru o franțuzoaică.

Olga Tudorache a debutat pe scenă în 1951. Avea 22 de ani. Publicul a plăcut-o încă de la început: o ținută aristocrată, voce tulburătoare, interpretare magistrală.

La sfârșitul ultimului act, Olga Tudorache era aplaudată îndelung și primea numeroase buchete de flori. Colegii ei de breaslă spun că atunci când s-a căsătorit cu chipeșul Cristea Avram, actrița era mai fericită ca oricând, iar când a adus pe lume pe fiul ei, Alexandru, era în al noulea cer. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața Olgăi Tudorache. De fapt, spunea asta și după multe decenii. Olga Tudorache a povestit despre fiul său că este cel mai mare succes al ei.

La scurt timp după ce Cristea Avram a părăsit-o, în 1966, Olga Tudorache a jucat doar pe scenă și nu a mai filmat până în 1970. Pe scenă, purta peruci care îi ascundeau părul bogat.

Legenda spune că în acest fel masca faptul că îi albise părul peste noapte, după ce a fost părăsită fără scupule de soțul ei mult iubit, care făcuse o pasiune pentru actrița Marina Vlady. Olga Tudorache ar fi albit complet în noaptea în care a Cristea Avram a părăsit-o pentru totdeauna.

Așa se face că ne-o amintim pe marea doamnă a teatrului românesc doar cu părul nins. Olga Tudorache a fost discretă și refuza să vorbească despre viața personală. Însă, apropiații știau câtă suferință poartă în inimă marea artistă.

În anul 1960, actrița Olga Tudorache avea 31 de ani, era foarte apreciată de public. Vocea inconfundabilă, ținuta majestuoasă și frumusețea ei l-au dat gata și pe Cristea Avram, un actor frumos și talentat, cu doi ani mai tânăr decât ea. S-au iubit cu patimă, spun colegii lor de breaslă. Iar din iubirea lor s-a născut Alexandru. Lumea invidia acest cuplu de actori frumoși care păreau că au tot ce și-au dorit în viață.

Povestea de dragoste a luat sfârșit în anul 1965, când la Studiourile Buftea a ajuns un mare regizor străin, Henri Copli, care căuta o vedetă internațională pentru a putea vinde viitorul său film, ”Mona, l’étoile sans nom”, după romanul ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. A adus-o atunci în România pe Marina Vlady, o actriță în vogă, frumoasă și fascinantă. Dintre actorii români a ales un actor arătos, pe Cristea Avram.

Avram Cristea a cunoscut-o pe Marina Vlady pe studiourile din Buftea

Actrița Marina Vlady era vedetă internațională încă de atunci. Avea doar 27 de ani, dar jucase în filme încă din adolescență.

Îndrăgostit până peste cap, Cristea Avram a plecat la Paris, unde povestea lor a mai continuat o perioadă scurtă. Căsnicia lui și cea a Marinei Vlady s-au destrămat, dar nici povestea lor de amor nu a durat mult. În cele din urmă, Cristea Avram a fost părăsit de franțuzoaică, dar a continuat să joace în filme, apoi s-a mutat în Italia, la Roma. 

Părăsită, Olga Tudorache nu s-a mai căsătorit niciodată.

Cristea Avram s-a stins din viață, la 57 de ani, în 1989, de cancer la plămâni, după ce își pierduse întreaga familie, părinții și fratele.

$$$

 Eu sunt Velica Norocea, fiica logofătului Ioan Norocea și a Doamnei Stana, nepoată a Doamnei Chiajna și a lui Mircea Ciobanul. Prin sângele meu curgeau neamurile Basarabilor, Mușatinilor și Drăculeștilor, o moștenire grea, dar care m-a făcut să înțeleg devreme că o femeie născută în această lume nu trăiește pentru sine, ci pentru ambițiile bărbaților.

Am fost crescută la curtea domnească din Țara Românească, unde am învățat latina, poloneza și maghiara. M-am căsătorit cu un nobil italian, Fabio Genga, favorit al principelui transilvănean Sigismund Báthory. Nu a fost o căsnicie de iubire, ci una de poziție. Eu eram doar un pion frumos pe tabla politică a vremii.

Totul s-a schimbat în 1595, după bătălia de la Călugăreni. Învingător asupra turcilor, Mihai Viteazul a venit la Alba Iulia pentru a se întâlni cu Sigismund. Eram acolo, tânără, blondă, traducând cuvintele domnului muntean pentru curtea ardeleană. În clipa în care m-a privit, am simțit că viața mea se va sfârși în foc.

Istoricul P. P. Panaitescu spunea despre el:

 „Tăcut și încăpățânat, simplu și rece. Câteodată, din fundaluri tăinuite, izbucnea o văpaie ca dintr-o mantie neagră.”

Eu am fost acea văpaie.

Avea patruzeci de ani, iar eu abia treceam de douăzeci. În ochii lui ardeau oboseala războaielor și dorința unui om care voia să cucerească lumea, dar și o femeie.

În mine a văzut ceva ce nu-i mai putea oferi Doamna Stanca: libertate.

În el am văzut puterea, gloria și un dor amar de iubire.

Relația noastră a început în taină, dar curând a devenit publică. Mă însoțea peste tot: la Alba Iulia, la Târgoviște, la sfat, la rugăciune. Un agent imperial scria la 15 martie 1600:

 „Toate treburile țării sunt în mâinile unei jupânese românce, măritată cu Fabio Genga, cu care Domnul se ține fără rușine în știința tuturora. A poruncit, sub pedeapsă de moarte, ca soțul ei să nu mai aibă de-a face cu dânsa.”

Nu erau vorbe goale. Mihai i-a interzis soțului meu să mă mai atingă. Eram a lui. Și doar a lui.

La curtea de la Alba Iulia, mi se spunea deja „Gospodja Velica"(Doamna Velica), un titlu rezervat doar soțiilor de voievozi. Pe sigiliul meu personal era gravată pajura valahă, semnul puterii domnești. Împărțeam documente, traduceam tratate, sfătuiam voievodul la decizii politice. Îi știam toate secretele, dar și slăbiciunile.

Nicolae Iorga avea să mă numească mai târziu „stăpâna prin iubire a Ardealului”.

El mă afișa în public fără teamă. La Târgoviște, unde locuia și Doamna Stanca, am fost impusă tuturor „ca unei domnițe ce era și ca unei Doamne ce ar putea fi”.

Soția lui plângea în tăcere. Eu eram acolo, mereu aproape. Îl iubeam și știam că-i rănesc pe alții dar nimic nu l-ar fi putut opri.

Istoricul Constantin Gane a scris:

 „Fiind acum singur, cuceritor și glorios, Mihai nu se mai sfii să-și arate dragostea. O afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei Doamne ce ar fi putut fi.”

Poate că am fost mândră. Poate că m-am simțit regină. Dar, mai mult decât iubirea, am fost unealta lui politică și sprijinul său din umbră. Unii istorici spun că, prin influența mea asupra lui Sigismund Báthory, Mihai a reușit să obțină sprijinul Transilvaniei și astfel să înfăptuiască Unirea celor trei țări române în 1600.

După ce domnul a fost trădat de generalul Gheorghe Basta și a pierdut bătălia de la Miraslău, am rămas singură. Nu se știe dacă l-am urmat în pribegie sau am rămas în Ardeal.

Unii spun că am fost ucisă. Alții că m-am ascuns într-o mănăstire.

Adevărul s-a stins odată cu el.

Pe 9 august 1601, Mihai a fost ucis pe câmpul de la Turda.

Iar eu, Velica, am dispărut. Fără mormânt, fără rugăciune, fără urmă.

Dar iubirea noastră a rămas, scrisă între rândurile istoriei, acolo unde femeile n-au fost niciodată recunoscute dar mereu au contat.

$$$

 — Andrei, pune-ți căciula, mamă, că e frig!

— Lasă, mamă, că n-am murit eu de frig în Ardeal, d-apoi aici, în sat!

Erau ultimele cuvinte rostite înainte să plece.

Andrei a urcat în autobuzul care ducea la București, iar de acolo — în Canada.

Promisese că se întoarce în doi ani. Au trecut doisprezece.

Maria, mama lui, nu și-a schimbat niciodată casa.

Aceeași sobă veche, aceleași perdele, același covor țesut de ea când avea 20 de ani.

Pe perete — o fotografie înrămată cu Andrei în halatul de absolvire.

Sub ea, un bilețel îngălbenit: „Revin repede, mamă. Jur.”

În fiecare duminică, Maria se îmbrăca frumos și mergea la poștă.

Trimitea o scrisoare, chiar dacă știa că nu primește răspuns.

Îi povestea despre grădină, despre iarnă, despre vacile vecinului,

și la sfârșit scria mereu același lucru:

„Ai grijă de tine, copile. Mama te iubește.”

Uneori, poștărița îi spunea blând:

— Tanti Mario, poate n-ajung toate scrisorile… e departe rău Canada.

— Nu-i nimic, dragă. Dumnezeu are grijă să le ducă el, dacă poșta nu poate.

Timpul curgea altfel acolo, în casa din sat.

Primăverile treceau, toamnele veneau.

Maria îmbătrânea încet, ca o lumânare care se stinge fără să se plângă.

Dar în fiecare seară, când stingea lampa, zicea același lucru:

— Noapte bună, Andrei. Mama te iubește.

Într-o zi de decembrie, a sosit o scrisoare.

Nu de la el — ci de la o femeie necunoscută.

„Stimată doamnă Maria,

Numele meu este Elisa. Sunt soția lui Andrei.

El mi-a vorbit mereu despre dumneavoastră, dar n-am avut curaj să vă scriu.

Vă rog să nu vă supărați că vă spun prin scrisoare… Andrei a fost bolnav.

A luptat cât a putut, dar s-a stins liniștit, cu fotografia dumneavoastră în mână.

În ultimele clipe mi-a spus doar atât:

‘Spune-i mamei că vin acasă. Că mi-a fost dor mereu.’

Vă trimit o cutie cu lucrurile lui. Cu toată dragostea noastră.

Elisa.”

Maria a citit scrisoarea în tăcere.

Apoi s-a așezat pe scaunul din fața sobei și a rămas nemișcată mult timp.

În ziua următoare, vecinii au văzut-o căra cutia în casă.

A deschis-o încet, ca pe o rană.

Înăuntru erau:

o cămașă albastră,

un carnețel cu notițe,

și un plic mic, sigilat, pe care scria:

„Pentru mama.”

A tremurat când l-a deschis.

Hârtia mirosea a dor și a frig de departe.

„Mamă,

dacă citești asta, înseamnă că am întârziat prea mult.

Am muncit, am strâns bani, dar n-am știut că timpul nu se cumpără.

Ți-am dus dorul în fiecare dimineață, când ningea.

Ți-am visat vocea și ciorba ta.

N-am fost un fiu bun, dar să știi că te-am iubit în tăcere.

Am pus într-un buzunar al cămășii mele o fărâmă de pământ din curte.

O țin mereu aproape.

Când nu mai pot, mă gândesc la tine și parcă aud cum zici:

‘Hai, măi copile, mai rabdă un pic.’

Dacă nu revin, mamă, să știi că dorul meu te va învălui în somn.

Nu plânge. Eu m-am întors deja — doar că nu mai trebuie să bat la ușă.

Cu dragoste,

fiul tău, Andrei.”

Maria a pus scrisoarea la inimă.

A plâns încet, fără strigăt, ca o mamă care știe că nu mai are pe cine aștepta — dar are cu cine vorbi.

A luat cămașa, a spălat-o cu grijă, a călcat-o, și a pus-o pe spătarul scaunului lui de la masă.

De atunci, nu a mai mâncat niciodată singură.

Într-o seară de februarie, poștărița a găsit-o dormind în fotoliu.

Cu mâna peste scrisoare.

Pe sobă, ceaiul fierbinte aburea ușor.

Pe fața ei — un zâmbet liniștit.

Lângă ea, cămașa albastră părea că o îmbrățișează.

Vecinii au spus că în noaptea aia s-a oprit vântul.

Că satul a fost tăcut, ca și cum cineva și-a găsit în sfârșit drumul înapoi.

Și poate chiar așa a fost.

Poate Andrei s-a ținut de cuvânt.

Poate chiar s-a întors — doar că altfel.

Pentru că unele promisiuni nu mor.

Se împlinesc în tăcere, printre lacrimi și zăpadă.

Și uneori, acasă nu e un loc… ci o revedere.

$$$

 AMINTIRI DIN VREMURI DE MULT APUSE !!!

CLACA ....

Copil fiind îmi amintesc că târziu în toamnă începea strângerea porumbului, si se facea clacă....

De cele mai multe ori se făcea clacă la depănușat păpușoi de pe câmp, sau în gospodăria celui care chema oamenii pentru al ajuta.

Claca se făcea pe rând la fiecare casă , pentru desfăcat se chemau vecinii, femei, fete și feciori. 

Toți se ajutau, porumbul era desfăcat și încărcat în căruțe cu sacul și coșărci, luănd drumul la casa gospodarul care-i aparținea porumbul. 

Acasă, unii știuleţi de porumb mai mari şi plini cu boabe până în vârf, erau împletiţi în cununi de către femei și legați la streașăna casei, să se știe ca s-a terminat culesul porumbului. .

În timpul desfăcatului, se spuneau poveşti, ghicitori , se cânta , se mai discuta ce fată se mai marită, ce flăcău se mai însoară, cine s-a mai certat, cine s-a mai împâcat, iar ca drept răsplată, fiecare primeau câte un pahar de țuică , sau vin iar la sfârşitul clăcii, o masă cu bunătăți pe atunci naturale, întinsă pe mese de lemn, în mijlocul curții.

Mai pe seară când treaba era gata flăcăii, prindeau fetele şi le băgau pănuşi pe sub haine, după care la sfârșit, se scoteau pănuşile afară, se mătura, și începea jocul. 

Jucau şi chiuiau până spre dimineaţă.......

Claca se mai făcea şi la cosit, la secerat, la transportul gunoiului pe ogor, la tăiatul lemnelor, și chiar când se ridica o căsă pentru tinerii căsatoriți(se faceau chirpici). 

Aşa se ajutau ţăranii între ei, se făceau claci destul de des pentru că oamenii nu aveau atâtea posibilități ca și acum....

Clăci făceau, în general, gospodarii care aveau pământ mai mult şi braţe de muncă puţine sau familiile mai nevoiaşe, unde capul familiei era o văduvă sau o persoană mai în vârstă.

Așa era odată când omul era OM și se ajutau la nevoie!

$$$

 Eminentul chimist Alfred Bernath și moartea Anei Davila

Ce a însemnat prezenţa chimistului Alfred N. Bernath Lendway pentru farmacia şi medicina românească? Multe date provin din Darea de seamă pe care a prezentat-o Eforiei Spitalelor Civile privind activitatea Laboratorului de chimie în deceniul 1868 – 1878, în care A. Bernath arată că s-au efectuat: 18.711 lucrări de chimie (analize) pe seama Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Răsbel, Eforia Spitalelor Civile, Facultatea de medicină şi Şcoala superioară de farmacie şi anume: lucrări analitice (uromicroscopice şi patochimice = 348, chimico-legale = 837, mercantile şi tehnice = 182, ape minerale şi hidrochimice = 78), lucrări chimico-tehnice (experimentative-organizatorice – 120, ştiinţifico-pur preparative – 131), lucrări preparative şi expediţiune – 333, lucrări demonstrative şi experimentale (elevilor şi studenţilor etc.) = 10.403, aparate compuse şi ustensile necesare diferitelor servicii = 277.

În 1898 – 1899, lucrările analitice şi de expertiză ale Laboratorului ajunseseră la un total de 10.000 – 11 .000 pe an. În paralel, mai bine de 14 ani, Bernath a funcţionat însă și la Facultatea de medicină, ca şef de lucrări la catedra de chimie a lui Davila. Tot în acest laborator, ne spune însuşi Bernath, s-a continuat execuţia expertizelor judiciare (medico-legale), precum şi controlul debitorului şi al fabricaţiei alimentelor şi băuturilor, iar el a organizat și serviciul chimico-legal, satisfăcând toate expertizele solicitate de parchet şi de tribunale din punct de vedere al otrăvirilor, crimelor etc.

Profesorul a fost primul chimist legist, iar în domeniul igienei publice a studiat fabricarea modernă a chibriturilor, cu sau fără fosfor roşu ori alb, rezultatul lucrărilor fiind publicat în revista „Moniteur Scientifique“, care apărea în Franţa. În 1900, a publicat un ghid explicativ numit “Hygiène et assistance publique”.

Autorităţile de stat şi municipale, spunea unul din elevii săi, apelau în permanenţă şi în mod larg la cunoştinţele profesorului Bernath. „Ministerul justiţiei pentru expertize chimico-legale, ministerul de război în chestiunea diferitelor furnituri; direcţia poştelor şi telegrafelor pentru analiza sârmelor de telegraf; direcţia C.F.R. în chestiunea furniturilor, Serviciul sanitar al Capitalei pentru analiza vinului și pâinii, a băuturilor spirtoase etc. O problemă deosebit de importantă o ridica primirea medicamentelor furnizate Eforiei Spitalelor Civile. Cum falsificarea lor se făcea în stil mare (calomelul cu carbonat de calciu, opiul artificial conţinea 1% morfină, chinina sulfurică cu cinchonină şi cineonidină etc.), Bernath era chemat să analizeze şi controleze aceste medicamente.

În 1899, a fost însărcinat de Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului să meargă la Pesta, împreună cu Alex. Locusteanu, directorul Şcolii de medicină veterinară, şi cu arhitectul Ministerului, N. Cerchez, pentru a vizita instalaţia Şcolii veterinare de acolo, a stabilimentului vaccinogen şi a laboratorului de chimie pentru şcolile agricole, în vederea pregătirii proiectului pentru clădirea şi instalarea Şcolii superioare de medicină veterinară din Bucureşti”.

Chimistul a elaborat un prim Codex alimentar, care a servit ca bază la întocmirea Regulamentului privind controlul alimentelor şi băuturilor, precum şi la urmărirea fraudelor şi a falsificărilor în această direcţie și a publicat, printre altele, volumele “Grâul şi făinurile lui” și “Porumbul şi mălaiul” (1899).

Alfred Bernath a studiat din punct de vedere chimic bogăţiile solului şi subsolului ţării, iar studiul petrolului l-a determinat să construiască tot felul de aparate şi ustensile cu ajutorul cărora a putut efectua distilarea fracţionată. În plus, a întocmit o serie largă de lucrări hidrochimice privind exploatarea apelor minerale și studiul cărbunilor fosili, înlesnind aceste explorări analitice şi geologice la faţa locului.

Între 1868 şi 1900, a întreprins 22 de excursii pentru a face operaţiile hidrochimice pentru fiecare izvor în parte la faţa locului, folosind aparate şi instrumente aduse din laborator, fiind printre primii care a analizat numeroaselor ape minerale din țară.

În aceeași perioadă a făcut excursii, la invitația autorităţilor judeţene, la Vulcana şi Pucioasa sau la Lacul Sărat. „Instalarăm laboratorul într-o baracă, spunea elevul său A. Urbeanu, pentru a cerceta nu numai apa şi nămolul, ci şi vegetaţiunea Lacului Sărat. Dejunul ni-l aduceam din Brăila. Unul din cuferele de reactivi ne servea de masă, iar iarba verde ţinea loc de covor, pe care ne aşezam. Ce gustos părea puiul rece, cât de delicioasă era brânza de Brăila cu struguri“.

Bernath

Printre lucrările publicate de Bernath în urma cercetărilor se numără “Studiul apelor minerale din Cozia şi Brădet” (1893), “Studiul apelor carpatine din Buzău” (1898), “Studiul apelor minerale Bălţăteşti” (1898), “Studiul apelor de la Dorna şi Borcea” (1898) sau “Studiul apelor minerale din Valea Oltului”.

“Cursul lui Davila, ţinut în cadrul Facultăţii de medicină, ocupa o bună parte din timpul laboratorului în care Bernath, ajutat de asistenţii Mina Minovici şi C. Istrati, făcea partea experimentală cu multă abilitate, siguranţă şi precizie matematică.

Ţinut de trei ori pe săptămână în amfiteatrul Spitalului „Colţea“, asistau la acest curs, în afară de studenţii în medicină şi farmacie, elevele Azilului „Elena Doamna“ şi cele ale Pensionatului Müller, la care se ataşau multe doamne din societatea bucureşteană. Era o asistenţă de toate vârstele, diferit pregătită, care urmărea cu multă atenţie cuvintele alese cu grijă şi pline de conţinut ale prof. Davila, dar mai ales experienţele efectuate de Bernath, care izbutea să captiveze şi să pună publicul în multă admiraţie şi mirare justificată”, mărturisea Mina Minovici în amintirile sale, continuând: “Nu cred să fi fost cu putinţă o asociere mai fericită şi mai armonioasă ca aceea dintre Davila şi Bernath. Cuvântarea caldă, pasionată, entuziastă, a lui Davila, captiva auditoriul. Dar ceea ce captiva în gradul cel mai înalt atenţia auditoriului şi-l transporta în lumea farmecelor şi a minunilor era partea experimentală condusă de dr. Bernath, cu o abilitate uimitoare”.

Bernath

Tot în amfiteatrul Laboratorului de la Colţea, apoi în sala spaţioasă a Ateneului Român, Carol Davila şi Bernath Lendvay şi-au ţinut vestitele conferinţe săptămânale şi duminicale de chimie, în prezenţa elitei bucureştene, formată din multe doamne şi domni, atraşi de instructivele şi captivantele experienţe.

Mai bine de două decenii şi-a ţinut Carol Davila conferinţele publice de chimie pe care le începuse în 1856 la Liceul „Sf. Sava“, ajutat la început de Constantin I. Manu — un tânăr bacalaureat în ştiinţe de la Paris, iar după venirea în ţară a lui Bernath, de acest iscusit şi adânc iniţiat în tainele chimiei, care lichefia şi solidifica în acelaşi timp anhidrida carbonică.

Nu o dată a povestit Davila despre întâmplarea hazlie petrecută cu mai multe „cucoane sulemenite” cu pudră cu carbonat de plumb, care luau parte la una din prelegerile sale, în timp ce se experimenta cu hidrogen sulfurat. Mare a fost mirarea tuturor când obrazul colorat al acestor femei s-a transformat într-o masă cenuşie de nerecunoscut, care a provocat râsul şi voia bună a întregii săli. „Damele aveau intrare specială la Ateneu, pe uşa de către Cişmigiu şi li se rezervau cele trei bănci dintâi”, suna un anunţ privind conferinţele duminicale din casa beyzadelei Ghica, devenită Ateneu.

Colaborarea atât de mult apreciată şi stimată dintre Davila şi Bernath avea să fie zguduită în 1874 de o întâmplare nefericită, care i-a produs lui Davila una dintre cele mai mari nenorociri, iar lui Bernath o adâncă închistare sufletească şi remuşcări de neînlăturat toată viaţa, datorită căreia s-a retras ca un pustnic în laborator şi în intimităţile tăinuite ale chimiei îndrăgite.

În ziua de 13 ianuarie 1874, o duminică, Davila plecă cu soţia sa ca să meargă la Colţea, unde ţinea conferinţa săptămânală, la care, în afară de studenţi, asista multă lume din societate. La sfârşitul conferinţei, pe când Davila se îmbrăca în biroul lui, Ana Davila, nesimţindu-se bine, ceru o doză de chinină.

Din greşeală, dr. Bernath îi dădu o doză de stricnină. Moartea îi fu fulgerătoare. La această tragedie, când Davila îşi vedea soţia murindu-i în braţe în câteva clipe, asista şi cumnata sa, Felicia Racoviţă. Ultimele cuvinte pe care Ana Davila le-a mai putut rosti într-un efort suprem au fost “copiii”.

Disperat de această moarte involuntară, dintr-o greşeală personală, Bernath a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de însuşi Davila, care şi-a dat seama de cruda realitate. Cazul a făcut mare vâlvă, conducerea Eforiei Spitalelor Civile instituind chiar de a doua zi (14 ianuarie 1874) o comisie de anchetă formată din George M. Ghica, Ştefan Capşa, Al. Marcovici, C. Dimitrescu-Severeanu, Gheorghiad Obedenaru şi A. Trausch, comisie care s-a convins că fără nici o intenţie, Bernath, din greşeală, în loc să-i dea doza de chinină (clorhidrat de chinină — chinină muriatică), i-a dat stricnină muriatică.

Totodată, comisia a constatat că în laboratorul lui Bernath se afla o ordine şi o aranjare sistematică, cu indicaţii precise şi legale ale tuturor produselor aflate în borcanele din rafturile existente. Fără îndoială că raporturile dintre Davila şi Bernath nu au mai putut fi la aceeaşi caldă afecţiune, dar colaborarea dintre ei, dintre profesor şi şeful de lucrări, dintre Davila eforul şi Bernath directorul Laboratorului şi apoi al Institutului chimic universitar — a continuat să rămână valabilă până la moartea lui Davila, la zece ani după această tragedie. 

În 1875, chimistul a fondat o şcoală profesională de mecanică, metalurgie şi manufactură de artă pentru un număr de 20 de elevi bursieri și a pus bazele primelor cercetări asupra petrolului, valorificând încă multe alte bogăţii naturale ale ţării.

În 1883 şi 1885 a fost însărcinat de Ministerul Industriei să viziteze şi să studieze toate instituţiile agricole şi viticole din Europa, atât din punct de vedere al învăţământului, cât şi al aplicaţiunilor practice la noi. Dr. Bernath a purtat cu mândrie şi prestanţă renumele ştiinţei româneşti peste graniţă, iar prin studiile, demonstraţiile şi exponatele sale privind petrolul românesc, asfaltul, parafina şi multe alte derivate, precum şi o serie de produse obţinute din amestecul făinilor de grâu, secară, orz şi porumb degresat, a obţinut înalte recompense pentru stat.

Fire sensibilă, delicată, prea sfiicios pentru preîntâmpinarea brutalităţilor şi indiferenţei mai marilor zilei, Bernath era plin de umanitate în adevăratul şi adâncul ei înţeles.

Gata oricând în sprijinul aproapelui său, blând şi înţelept, bun organizator, a dezvoltat o activitate uriaşă mai bine de patru decenii, punându-şi toată inteligenţa, toată energia şi puterea de muncă, averea şi însăşi viaţa (nu a avut familie) în serviciul ţării şi al ştiinţei, al binelui public şi progresului.

Nu au trecut nici cinci decenii de la moartea sa şi posteritatea — care a profitat atât de mult după ampla-i activitate — l-a dat uitării prea de timpuriu”.

Surse:

Adolf Urbeanu, Amintiri

C. I. Istrati, Despre importanţa şi rolul chimiei în ştiinţele medicale, 1882

A. Urbeanu, Laboratorul de chimie de la „Spitalul Colţea“, 1879—1884, „Revista Farmaciei”

Şt. Minovici, Notice biographique sur Alfred Nicolaus Bernath Lendway, Buletinul Societăţii de Chimie din România, 1924

Revista Farmacia, 1972