$$$

 

Scrisoarea tragică de iubire găsită după un secol. Ultimele rânduri trimise soţiei şi copiilor de un român aflat pe front. Tânărul care le-a scris soţiei sale şi celor trei copii nu s-a mai întors acasă.

O epistolă de dragoste trimisă în 1915 de un ostaş român aflat pe front a fost găsită de nepoata acestuia, în rama unui tablou de familie. 

„Iubită soţie, dragă epistolă vă trimit. 

Tu, dragă soţie, să nu fii necăjită despre mine. Cărţile tale pe care mi le trimiţi eu toate le capăt la mână şi tot bine înţeleg că îmi scrii în ele. Dar de mine, ce să-ţi spun, când om veni... Nu ştiu de acum înainte ce va fi. Numai frigul ne cam mănâncă ziua la lucru şi mâncarea de amiază. În rest, nu ai unde te amistui, până era pită şi slănină, de mâncare. Pe aici ninge şi zăpadă mare e. Şi tu draga mea soţie şi dragii mei copilaşi aş dori mult să vă văd faţa voastră, că mi-e dor foarte tare de voi, dragii mei. Acum într-o noapte am visat că venea copilul meu către mine. Şi parcă îi era ruşine de mine. Şi parcă era îmbrăcat într-o hăiniţă de vară şi am zis, către tine dragă, să-l îmbrăci mai gros, să nu răcească. Şi să îmi mai scrii că l-ai băgat slugă şi cu câtă plată. 

Şi te rog soţie dragă să ai grijă de fete şi de copilul, că noi mergem la bătaie, când o fi vreme, şi să nu uitaţi unul de altul. 

Te sărut soţie dragă, din tot sufletul meu şi pe copilaşi, tot aşa, şi pe socrii, pe mătuşa, pe toate neamurile. Să îmi scrii, şi pe la voi este iarnă mare, ca pe aici? Te sărut din inimă şi îţi doresc sănătate, la toată casa, că nu te pot uita până la moartea mea. 

Cu drag, al tău soţ şi tată, Leonida Maniu”.

Foto: Tabloul sub care a fost găsită „cartea” trimisă de Leonida Maniu îl înfăţişa pe acesta alături de soţia sa, Domnica, cele două fete şi fiul său, într-un portret realizat într-un atelier fotografic din Orăştie, după obiceiul ca oamenii să îşi facă fotografii împreună cu cei dragi, înainte de a pleca pe front.

Sursă: Adevărul

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ȘTEFANA VELISAR TEODOREANU

Pe 17 octombrie 1897 s-a născut în Elveția, la Saint Moritz, Maria Ștefana Lupașcu, viitoarea scriitoare, poetă, traducătoare Ștefana Velisar (Lily) Teodoreanu, fiica boierului diplomat Ștefan Lupașcu (unchi al filosofului francez Stéphane Lupasco) și a franțuzoaicei Marie Mazurier. Destinul ei aproape este aproape secular (a trăit până-n 31 mai 1995).

“Tatăl ei, mason cândva celebru care l-a inițiat în masonerie pe Mihail Sadoveanu, era frate cu soția lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, în al cărei pension Ștefana și-a făcut studiile, la Iași, înaintea căsătoriei cu Ionel Teodoreanu, pe care-l cunoaște prin fetele Delavrancea. De la Ionel va avea gemeni, Ștefan (viitorul pictor Afane) și Oswald (Gogo). Pseudonimul și-l va lua după eroina din romanul “Bal mascat” 

al lui Ionel Teodoreanu, căruia îi va inspira debutul literar cu “Jucării pentru Lily”, iar pasiunea multă vreme secretă pentru scris apare consemnată în romanul “Lorelei” al soțului (căruia îi va suporta cu stoicism infidelitățile)”. 

Debutateaza sub acoperire în “Bilete de papagal”(1929), de teamă ca soțul să n-o descopere (nu-și dorea o concurentă, ci doar o mamă pentru copiii săi...), Ștefana iese la suprafață ca scriitoare după ce copiii devin adolescenți”. 

A avut o viață lungă și un destin literar marcat de statutul său de „doamnă a literelor românești”, dar și de umbra celebrității soțului. Tatăl scriitoarei era fratele Mariei Lupașcu, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, ceea ce a făcut-o verișoară cu fiicele acestuia.

Prin intermediul verișoarelor sale, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu la Iași, în 1918, iar cei doi s-au căsătorit. După moartea tragică a soțului ei, în 1954, scrierile sale au fost profund inspirate de viața lor de cuplu. 

Este autoarea unor romane precum “Ursitul”, “Viața cea de toate zile” și “Acasă”. Opera ei explorează adesea teme simbolice și aspecte ale vieții de familie și ale iubirii.

Pe lângă proză, a scris și poezie și a realizat numeroase traduceri din limbile rusă și franceză.

Mulți critici au considerat-o o “romancieră uitată”, deși a fost o prezență discretă și activă în literatura română pe parcursul mai multor decenii. În ultimii ani, opera sa a început să fie redescoperită și valorificată. 

După 1954, a continuat să scrie, dedicându-și o mare parte din creație memoriei soțului său, Ionel Teodoreanu. 

A murit în 1995, la București, la vârsta de 97 de ani.

$$$

 O fetiță de 14 ani dintr-un sat izolat al Suediei s-a întors de la școală, a spus „vreau doar să dorm puțin” și nu s-a mai trezit timp de 32 de ani.

Era iarna anului 1876 în satul Oknö, o așezare mică și izolată din sudul Suediei.

Într-o dimineață, o fetiță de 14 ani, pe nume Karolina Olsson, se întorcea de la școală, obosită și tremurând. Mama ei, Anna, a observat că fata mergea încet, cu ochii grei, de parcă ar fi fost bolnavă.

— „Ești bine, draga mea?”

— „Da, mamă… doar vreau să dorm puțin.”

A urcat scările spre camera ei, s-a băgat în pat și a adormit.

Dar nu s-a mai trezit.

Zilele au trecut.

Familia a încercat să o trezească, au strigat-o, au scuturat-o ușor, i-au pus apă rece pe față. Nimic.

Karolina părea vie. Respira normal, avea puls, dar nu reacționa la stimuli.

Au venit preoți, medici, vindecători. Unii au spus că e posedată. Alții, că e în comă.

Dar nimeni nu putea explica cum o fetiță sănătoasă putea să adoarmă și să nu se mai trezească.

Așa a început ceea ce oamenii din Oknö aveau să numească „Somnul Karolinei”.

Anii au trecut… și ea dormea în continuare.

Timpul s-a scurs.

Un an. Doi. Zece. Douăzeci.

Karolina a rămas în pat, în aceeași cameră mică, sub îngrijirea mamei.

Corpului ei nu i-au crescut unghii sau păr în mod normal, de parcă metabolismul încetinise aproape complet.

Mama o hrănea cu câteva linguri de lapte sau zahăr dizolvat în apă, pe care fata le înghițea mecanic, fără să se trezească.

Uneori, tremura ușor sau murmura ceva neînțeles în somn. Alteori, lacrimile îi curgeau pe obraji, dar ochii rămâneau închiși.

Ziarele au început să scrie despre „Fata adormită din Oknö”.

Pelerini și curioși veneau să o vadă, sperând că vor fi martori la un miracol.

Medicii din Stockholm au confirmat că nu era o farsă.

Totuși, nu găseau o explicație: nu era comă, nu era boală neurologică, nu era psihoză cunoscută.

În primăvara anului 1908, după 32 de ani de somn, Karolina avea 46 de ani.

Mama ei murise, iar frații îmbătrâniseră. O infirmieră locală o îngrijea acum.

Într-o dimineață, infirmiera a auzit un sunet slab din cameră.

A intrat și a văzut-o pe Karolina clipind pentru prima oară.

— „Unde e mama?” a întrebat ea cu voce stinsă.

Credea că dormise doar o noapte.

Când a fost examinată, medicii au rămas uluiți.

Deși aveau în față o femeie de 46 de ani, trupul ei părea al unei tinere de 20.

Dantura, pielea, mușchii – toate păreau „înghețate” în timp.

Karolina nu-și amintea nimic. Nu vise, nu sunete, nu oameni.

A spus doar că „a fost ca o zi lungă, liniștită, fără sfârșit.”

A trăit apoi câțiva ani în liniște, ferită de atenția presei. Nu s-a măritat niciodată, nu a părăsit satul.

A murit în 1950, la vârsta de 88 de ani.

Cazul Karolinei Olsson rămâne un mister medical.

Unii neurologi moderni cred că a suferit o formă rară de catatonie psihologică, declanșată de un șoc emoțional sau o traumă.

Alții sugerează o tulburare metabolică extrem de lentă.

Dar niciuna dintre ipoteze nu explică perfect cum corpul ei a supraviețuit 32 de ani fără hrană și mișcare reală.

Unii localnici cred că „fata adormită” fusese atinsă de divinitate, alții că fusese protejată de un miracol.

Oricare ar fi adevărul, povestea reală a Karolinei Olsson rămâne o meditație tulburătoare despre fragilitatea și misterul conștiinței umane.

$$$

 — Scuzați-mă… unde mergem? — a întrebat femeia cu o voce nesigură, privind prin geamul mașinii.

— Doamnă Marcela, am ajuns. Acesta este azilul „Sfânta Ana”. De azi veți rămâne aici.

— Cum adică… rămân aici? — vocea i-a tremurat. — Și fiica mea? Nu vine?

— A spus că o să vă sune, — a răspuns șoferul, lăsând jos o mică geantă: un pulover, o perie, o fotografie veche.

— Multă sănătate, doamnă Marcela. O să vă fie bine aici.

Mașina a plecat, iar ea a rămas singură, în bătaia vântului rece, cu ochii umezi.

La poartă o aștepta o femeie în halat albastru.

— Bine ați venit, doamnă Marcela. Eu sunt Nicoleta, infirmieră. Haideți, vă conduc în cameră.

— Cameră? Dar eu aveam o casă… o grădină… și flori…

— Și aici o să aveți flori, o să vedeți, — a zâmbit blând Nicoleta.

Camera era mică, dar curată. Pe patul de alături dormea o bătrână sub o pătură groasă.

— Se numește tanti Ileana. Doarme mult, nu vorbește cu nimeni, — a explicat infirmiera.

— Las’ că vorbesc eu, — a spus Marcela cu un zâmbet. — Eu n-am fost niciodată bună la tăcut.

Zilele treceau încet.

Oamenii din azil erau triști, obosiți, fiecare cu povestea lui.

Unii așteptau vizite care nu mai veneau, alții trăiau doar din amintiri.

Dar Marcela nu știa să stea degeaba.

Într-o dimineață, a ieșit în curte și a cerut o lopată.

— Ce vreți să faceți, doamnă Marcela? — a întrebat paznicul curios.

— Un colț de grădină. Nu pot trăi între pereți fără un pic de pământ sub mâini.

A plantat flori, busuioc și mentă.

— Aici va fi primăvara noastră, — le spunea celorlalți. — Dacă nu avem pe cine aștepta, măcar să așteptăm să înflorească.

După câteva săptămâni, curtea mirosea a viață.

Într-o zi, tanti Ileana a șoptit:

— Miroase a copilărie…

— Așa e, dragă mea. A copilărie și de Dumnezeu, — i-a răspuns Marcela.

Din ziua aceea, Ileana a început să vorbească din nou.

Marcela a propus directoarei un mic atelier de cusut și povești.

— Fiecare om are o poveste, doamnă directoare. Dacă n-o spunem, moare odată cu noi.

Directoarea a zâmbit.

— Bine, doamnă Marcela. Dacă reușiți să-i convingeți, vă aduc materiale.

Și a reușit.

În câteva zile, sala s-a umplut de râsete, fire colorate și amintiri.

— Eu am fost croitoreasă la Iași! — spunea una.

— Eu am cusut pentru artiști! — zicea alta.

Marcela râdea:

— Vedeți? Încă trăim. Avem mâini, avem inimă. Ne mai lipsea doar voința.

A venit primăvara adevărată.

Azilul s-a schimbat. Pereții vopsiți, flori peste tot, oameni care zâmbeau.

Pe ușa de la intrare era lipit un vers al Marcelei:

„Nu contează unde-ți e casa,

contează să fie cineva care te ascultă

și un colț de cer sub care să spui ‘mulțumesc’.”

Într-o duminică, o mașină luxoasă a oprit la poartă.

A coborât o femeie tânără, elegantă.

— Caut pe mama mea. Marcela Ioniță.

Marcela era în curte, uda florile.

— Irina…

— Mamă… am venit să te iau acasă.

— Acasă? — a zâmbit ea. — Eu sunt deja acasă.

— Mamă, iartă-mă… Am crezut că fac ce e mai bine pentru tine.

— Ai făcut ce ai știut, draga mea. Dar uite… vezi oamenii ăștia? Pe ei nu-i mai vizitează nimeni. Dacă plec, cine le mai zâmbește? Cine le mai udă florile?

— Mamă, dar nu ești obligată să ai grijă de ei.

— Dragostea nu e obligație, Irina. E dar.

Irina s-a uitat în jur: flori, fețe zâmbitoare, liniște.

— E frumos aici, mamă.

— Da. Dar știi ce e mai frumos? Că am crezut că viața mea s-a terminat… și abia acum a început.

De atunci, Irina venea în fiecare weekend.

Aducea prăjituri, fructe, haine.

Marcela o prezenta tuturor:

— Uitați, fata mea. Ea m-a învățat că nu trebuie să te superi pe cei care te-au lăsat. Trebuie doar să le arăți că încă poți iubi.

După un timp, directoarea i-a spus:

— Doamnă Marcela, toți vă iubesc. Vrem să fiți coordonatoare de activități.

— Eu? La șaptezeci și trei de ani? — a râs.

— Da. Sunteți sufletul acestui loc.

Așa a devenit „doamna Marcela” — femeia care aducea speranță.

Scria poezii, făcea ceai de mentă, organiza seri de cântece și povești.

— De unde aveți atâta putere? — a întrebat-o Nicoleta.

— Din lacrimile pe care am învățat să le transform în zâmbete.

Trei ani mai târziu, azilul „Sfânta Ana” nu mai era un loc de singurătate, ci unul plin de viață.

Ziarele scriau: „Bătrânii care au renăscut datorită unei femei simple.”

Marcela a primit o diplomă de onoare de la primar.

Când a urcat pe scenă, a spus doar:

— Mulțumesc. Cea mai mare răsplată e să știi că mai ai un rost. Fericirea nu pleacă odată cu tinerețea — pleacă atunci când nu mai iubești.

Într-o dimineață, Marcela a plecat liniștit, în somn.

Pe noptieră era un bilet:

„Nu plângeți.

M-am dus doar să ud florile de dincolo.

Aveți grijă unii de alții.

Iubirea nu iese niciodată la pensie.”

Irina a găsit biletul și a plâns — dar nu de durere, ci de recunoștință.

A continuat ceea ce începuse mama ei: venea, ajuta, aducea flori și povești.

Și astfel, o femeie simplă, uitată și abandonată, a devenit începutul unei lumi noi pentru multe suflete.

Pentru că uneori nu trebuie să schimbi lumea întreagă.

E destul să uzi o floare.

Și un suflet.

$$$

 

Bărbatul şi Femeia 

de Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.

Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.

Bărbatul este creierul, femeia este inima.

Creierul creează lumină, inima produce iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.

Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.

Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.

Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.

Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.

Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.

Geniul este incomensurabil, ingerul este de nedefinit.

Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea desăvârşită.

Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.

Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.

Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.

A gândi înseamnă a avea creier superior.

A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureola.

Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.

Oceanul are o perlă care îl impodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.

Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.

A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.

Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.

În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.

Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

$$$

 ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Dimitrie Onciul (1856–1923), unul dintre cei mai mari istorici români preocupați de tema „Originea și etnogeneza poporului român”, în studiul intitulat "Dare de seamă, critică, despre «Teoria lui Rösler», studii asupra stăruinței Românilor în Dacia Traiană de A. D. Xenopol", aduce o mărturie surprinzătoare, paradoxală în sprijinul „teoriei continuității”. Este vorba despre un pasaj din Cartea a II-a a Miracolelor Sfântului Dumitru, a doua parte a colecției Miracula Sancti Demetrii.

Teoria continuității, pe scurt

Românii sunt considerați urmașii direcți ai populației daco-romane, formate prin romanizarea dacilor după cucerirea Daciei de către romani (106 d.Hr.). Aceștia ar fi continuat să locuiască neîntrerupt în spațiul carpato-danubiano-pontic până în Evul Mediu și până azi.

Această teorie se opune teoriei migraționiste. Teoria lui Rösler (Eduard Robert Rösler, istoric austriac, originar din Sudeți), publicată în lucrarea Romänische Studien (1871), susține că poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, iar mai apoi o parte din populație ar fi migrat la nord.

Numai că Onciul confirmă, prin analiza acestui izvor, că etnogeneza românească ar fi avut loc în Panonia, în jurul capitalei avare Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica, Serbia), pe teritoriile unde se află azi ungurii, sârbii și croații, idee despre care eu am mai scris anterior.

Fragment din Cartea a II-a a Miracolelor Sfântului Dumitru (redactată la începutul secolului al IX-lea) citat de Onciul:

„Slovenii şi Avarii devastând aproape tot Iliricul şi Tracia, până la zidurile Bizanţului, duseră toată populațiunea de aici dincolo de Dunăre, în partea spre Panonia ce avea de capitală Syrmium. Aici haganul Avarilor aşeză tot poporul captiv ca şi supus, care amestecându-se cu Bulgarii şi Avarii şi cu ceilalți păgâni şi înmulţindu-se prin copii, crescu în popor foarte estins şi mare. Iar fiii păstrară de la părinți firea neamului lor şi datinele romane, precum şi credinţa ortodoxă şi sfântul botez. După ce trecură 60 şi mai bine de ani (anii 660 d.Cr. n.m.), devenind naţiune de sine stătătoare, haganul Avarilor le dete un principe numit Cubăr. Acesta, desfăcându-se de hagan, porni cu poporul său spre ţara străbunilor lor şi, deşi haganul încercă să-i oprească, îl învinseră în mai multe bătălii şi, trecând Dunărea, merseră de se aşezară pe câmpul Ceramisului, în Macedonia.”

Dimitrie Onciul observă că:

„Această admigrare din dreapta Dunării nu alterează caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstrează tradițiunea despre originea daco-românilor din timpul dominațiunii romane asupra acestei țări.”

Miracula Sancti Demetrii este o colecție de texte hagiografice grecești redactate la Tesalonic, care descriu minunile atribuite sfântului protector al orașului, Dimitrie. Există două colecții principale:

• Cartea I (Miracula I) – redactată între anii 610–620, în timpul invaziilor slave și avare în Balcani.

• Cartea II (Miracula II) – redactată la începutul secolului al IX-lea (probabil în jurul anilor 830), când memoria acelor invazii era încă vie. Conține povestiri cu valoare istorică despre slavi, avari, bulgari și relațiile acestora cu populațiile romanice și grecești din Balcani.

Pasajul citat are o mare valoare pentru istoria timpurie a slavilor și a populațiilor romanice, pentru că păstrează tradiții referitoare la:

• mutarea unor comunități romanice și romanizate peste Dunăre de către avari,

• amestecul lor cu alte neamuri (slavi, avari, bulgari),

• păstrarea credinței creștine și a „datinelor romane”,

• răspândirea lor, după câteva decenii, la sud de Dunăre, sub conducerea unui anume Cubăr (Kuber), fapt atestat și de alte izvoare bizantine.

$$$

 ARON PUMNUL

Numele sau ne devine familiar de timpuriu, cea dintâi poezie a lui Mihai Eminescu fiindu-i dedicata. Peste ani, ne aflam înaintea criticilor, întemeiate, ale lui Vasile Alecsandri si Titu Maiorescu, fata de exagerarile lexicale ale profesorului Pumnul. La final, crochiul devine eticheta – un transilvanean silit de vremuri sa se refugieze în Bucovina în ceea ce s-ar putea numi descalecat cultural. Mormântul din Cernauti este argument elocvent. Reprezentând, de fapt, doar începutul.

Aron Pumnul se naste la 27 noiembrie 1818. La Cuciulata.În depresiunea Hoghiz. Parintii – tarani veniti din Fagaras. Scoala primara o urmeaza la Odorhei. Acum afla fuioarele de basm si istorii, rostuirea lor în sipete ce, ascunzându-le vederii, le pregatesc, în tacere, vremea rodirii, dureri, fragmente de trecute lupte si de sperante ce dau alta masura vremii alor sai. Liceul din Blaj adauga noi trepte constiintei a ceea ce se cuvine a faptui. Si, cum altfel ar sta lucrurile cât timp la catedra se afla Simion Barnutiu si George Baritiu? Primul, menit de parinti carierei teologice,cumulând experienta de director de studii la Seminarul din Blaj si de arhivar al Consistoriului, îi îndruma cele dintâi lecturi în domeniul filozofiei… Ultimul –absolvent al teologiei, beneficiind de prestigiu sporit în mediile clasei mijlocii, depaseste calitatea de profesor de fizica, croind elevilor dorinta cunoasterii trecutului neamului românesc,” Istoria pentru începutul românilor din Dacia” a lui Petru Maior fiind amintita frecvent în discutiile de la sfârsitul orelor.

Faptul ca demersurile Scolii Ardelene se cuvin continuate devine evident pentru Aron Pumnul la Cluj, unde, în calitate de elev al liceului piarist, se afla în contact cu miezul dezbaterilor privind statutul minoritatilor din Imperiul Habsburgic. Pâna atunci studiul fusese preocupare în sine. Cunostiintele dobândite la Blaj capata semnificatii noi. Deslusirea mai adânca a prioritatilor nu trece neobservata si, în 1843,sprijinit de episcopul Ioan Lemeni, beneficiaza de o bursa de studii pentru a urma, la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena, cursuri de teologie si filozofie.

Ideile cu care intra în contact, optiunile care devin limpezi, comparatia dintre mediile sociale si nivelurile birocratiei, îi ofera argumente pentru definirea rolului sau în schimbarea unei lumi a carei criza este acoperita de solutii provizorii.

În plina dominatie a romantismului, opteaza, asemenea unei parti semnificative a generatiei sale, pentru luminarea norodului asupra drepturilor istorice si a modului de afirmare. Fondeaza, în cadrul colegiului, societatea „Românimea cea tânara”. Revenit la Blaj,publica cel dintâi material referitor la ortografia limbii române în „Foaie pentru minte, inima si literatura”. Tine un curs de filozofie. Se impune, gratie articolelor din „Organul luminarei”, cel dintâi ziar românesc ce foloseste alfabetul latin, si „Învatatoriul poporului”, nu doar ca o voce, ci în calitate de mentor al studentimii transilvane.

Sub aceste auspicii, implicarea sa în actiunile miscarii nationale românesti depasesc cadrul teoretic. Ideile din „Literele corespunzatoare firei limbei rumânesti si înca ceva”,cel dintâi studiu lingvistic, publicat în 1845, sunt aprofundate în „Viata naciunei române, dulceata limbei si a simtemântelor ei„ din 1848. Rezultatul – colaborarea cu Timotei Cipariu, directorul publicatiei „Organul luminarei”, cu fostii sai profesori, si, mai ales, elaborarea de catre Aron Pumnul a proclamatiei premergatoare Marii Adunari Nationale din 3-5 mai 1848, de la Blaj. O proclamatie care afirma necesitatea recunoasterii independentei natiunii române, egalitatea în drepturi a acesteia cu celelalte natiuni ale Transilvaniei, obtinerea de catre limba româna a statutului de limba oficiala în Ardeal, desfiintarea, fara despagubire, a serbiei, autonomia Bisericilor ortodoxa si greco-catolica.

Petitia Nationala reafirma loialitatea fata de împaratul Ferdinand I al Austriei. În timp ce rasuna „Noi vrem sa ne unim cu Tara!” Pare paradoxal. La o privire superficiala.Tinând seama de faptul ca burghezia maghiara doreste, anulându-i autonomia,anexarea Transilvaniei la Ungaria, desprinsa din Imperiul Habsburgic, mentinerea vechilor obligatii pentru taranii dependenti, reprimarea revoltelor celorlaltor natiuni din Transilvania ce îsi afirma drepturile politice, este singura forma de protest viabila.

Membru al comitetului românesc permanent de la Sibiu, este urmarit de autoritatile ungare. Se refugiaza la Bucuresti unde Guvernul provizoriu îi încredinteaza functia de comisar de propaganda. O însarcinare care continua, în alta forma, mobilizarea taranilor transilvaneni, datorata aprecierii venite din partea lui Dumitru Bratianu, participant la Marea Adunare de la Blaj.

Înfrângerea revolutiei muntene îl sileste sa se retraga la Iasi. Apoi, la Cernauti. Alegerea Bucovinei se datoreaza, în buna masura, invitatiei lui Eudoxiu Hurmuzaki. Prezenta la mosia celui din urma de la Cernauca este prilej adaptarii imperativelor misiunii sale noii conjuncturi socio-politice. Devine colaborator al publicatiei „Bucovina”. Si cel dintâi profesor de limba româna al liceului german din Cernauti. Demersul didactic se împleteste cu cel publicistic. Dornic sa foloseasca în cât mai mare masura oportunitatea care i se ofera, dispunând de imbold din Fagaras, unde este ales, senator în consiliul districtual, pretuit de catre guvernul imperial pentru probarea credintei fata de imperiu pe parcursul revolutiei si pentru argumentele aduse în favoarea cauzei românesti, elaboreaza manuale de limba si literatura româna. De asemenea, urmând exemplul înaintasilor sai, contribuie, ca profesor suplinitor, din 1850 titular, la formarea constiintei nationale a elevilor sai. Asemenea lui Simion Barnutiu, nu ezita sa permita accesul la biblioteca sa tuturor celor dornici sa aprofundeze temele abordate pe parcursul orelor. Devine astfel al doilea parinte. Cu atât mai mult cu cât unii dintre elevi îi sunt chiriasi. Printre ei, Mihai Eminescu, administratorul bibliotecii. Continua, în esenta, truda de la Blaj. Cu mai mare intensitate cât timp singura arma îi este actul cultural. Cu înversunare sporita, în calitate de propovaduitor al etimologismului. Se bucura de vestile ce îi parvin de la Blaj, cauta a folosi prestigiul dobândit în mediile oficiale bucovinene pentru a promova cauza româneasca, devine parte a polemicilor de presa privind chestiunile lingvistice.Si apostol al valorilor nationale.

Simbolul acestei lupte în serviciul ideii nationale este „Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”. O antologie de literatura româneasca. Cea dintâi, aparuta, în patru volume, între 1862 si 1865. Oglinda a culturii române, auxiliar didactic, manifest desteptarii constiintei nationale, este testamentul unei vieti consacrate împlinirii idealurilor nationale. Având certitudinea ca limba este „sufletul natiunii”, a militat pentru folosirea grafiei latine si pentru eliberarea vocabularului de neologisme, românizarea, inclusiv a cuvintelor de origine latina, construind imaginea deloc flatanta a ceea ce s-a numit „pumnism”. Departe de a se putea vorbi doar de bune intentii sau de influenta unei viziuni romantice asupra limbii, contrapondere latinismului Scolii Ardelene, este vorba de o expresie, fireasca în contextul epocii, a patriotismului. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul deteriorarii sanatatii, a mortii, la 28 mai 1864, a lui Simion Barnutiu, cu care a fost frecvent comparat (Claudiu Padurean, Cine a fost intelectualul care a redactat programul revolutiei lui Avram Iancu, în România Libera, 3 ianuarie 2013), simte ca rabdarea timpului se spulbera.

Trece la cele vesnice la 24 ianuarie 1866. Si, pentru multi dintre noi, prin volumul ”Lacramioarele învataceilor gimnazisti din Cernauti la mormântul preaiubitului lor profesoriu Aron Pumnul„ dar, mai ales, prin elegia „La mormântul lui Pumnul”, numele sau abia acum este remarcat… Nu este întâmplator acest fapt.

Ion Ionescu – Bucovu afirma ca probabil, „fara Aron Pumnul (…), Eminescu ar fi întârziat (…) cu debutul literar”. Contributia sa la formarea bibliotecarului temporar este de neignorat. Ea reprezinta doar parte a mostenirii lui Aron Pumnul. Pentru ca, înainte de orice, pasiunea, articolele, exagerarile, fermitatea, idealismul sunt cele care construiesc, împreuna, definitia a ceea ce reprezinta, în cea mai clara forma, iubirea de patrie.