$$$

 HAPPY BIRTHDAY NANA MOUSKOURI ! 

Născută Ioánna Moúschouri pe 13 octombrie 1934, în Chania, Creta, Grecia, este o cântăreață grecoaică care a vândut aproximativ 300 de milioane de albume în toată lumea într-o carieră de peste cinci decenii, ceea ce face din ea una dintre cele mai bine vandute artiste din muzică din toate timpurile. Ea a fost cunoscută sub numele de Nana de prieteni și de familia ei când era copilă. A înregistrat cântece ale compozitorilor care i-au inspirat cariera de-a lungul anilor: Quincy Jones, Harry Belafonte, Michel Legrand, în mai multe limbi, inclusiv greacă, franceză, engleză, germană, olandeză, italiană, portugheză, spaniolă, ebraică, galeză, chineză mandarină, maori și turcă.

Nana Mouskouri s-a evidentiat in lumea artistica gratie vocii sale unice, fiind inzestrata cu coarde vocale asimetrice, care i-au permis sa atinga note inalte si sa produca sunete cristaline.

 "Cantecul a fost prima mea dragoste si intotdeauna m-a ajutat sa respir, sa sper si sa cred ca este dragoste si pace in jur. Am avut sansa sa lucrez cu oameni speciali si sa realizez enorm de multe in viata. Am considerat ca toate acestea merita sa fie sarbatorite si ca trebuie sa mai cant dragilor mei prieteni, spectatorii. La multi ani tuturor celor care imi arata ca dragostea inca exista. Si atata timp cat va fi muzica pentru mine si prietenii mei, va fi dragoste", a declarat Nana Mouskouri in ultimul sau interviu.

Nana Mouskouri a concertat pe 25 noiembrie 2015, la Sala Palatului din București.

https://youtu.be/OmvdlL1Tbic?si=aqBtuGDUHTnm5ZkI

$$$

 ÎN MEMORIAM MARGARET THATCHER

Azi se împlinesc 100 de ani de la nașterea primei femei prim-ministru în Marea Britanie (1979-1990), baroneasa Margaret Thatcher născută în 13 octombrie 1925, Grantham, Anglia, Regatul Unit.

“Dis-de-dimineață la birou. Biroul prim-ministrului mi-a trimis urări de succes și fericire poporului român de pretutindenea. Margaret Thatcher e o femeie extraordinară.” - Ion Rațiu 

Supranumită “Doamna de Fier”, Margaret Thatcher a fost un om politic britanic și lider al Partidului Conservator. Ei i se datorează remodelarea unei țări printr-un liberalism economic intransigent și restabilirea prestigiul internațional. 

Margaret Thatcher a fost primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 și 1987), fapt fără precedent în secolul XX. Recordul politic i-a fost egalat doar de Tony Blair în 2005. 

Într-o lume politică dominată de bărbați, Margaret Thatcher nu a cerut loc la masă –l-a cucerit. Prima femeie prim-ministru al Marii Britanii, a condus cu o claritate de gheață și o voință de oțel. Nu s-a temut de impopularitate. Nici de conflict. Nici de greutatea deciziilor istorice.

Este una dintre cele mai importante personalități politice din istorie, mandatul ei fiind cel mai lung din istoria politică britanică. Ea este, de asemenea, una dintre cele mai controversate figuri politice și prima femeie prim-ministru din întreaga istorie a Europei.

Margaret Thatcher a murit în dimineața zilei de 8 aprilie 2013, la hotelul The Ritz din Londra, în urma unui accident vascular cerebral.

În 2011, viața ei a fost ecranizată într-un film de mare succes, “Doamna de fier” (The Iron Lady), cu Meryl Streep ca protagonistă, rol pentru care a și fost declarată, în 2012, “cea mai bună actriță” la Globul de aur, la Premiile BAFTA și la Oscar. Viața ei a mai fost ecranizată și în anul 2020 în serialul de succes “The Crown”, unde Gillian Anderson a fost protagonista în sezonul 4.

Margaret Thatcher citate:

"Să fii puternică e asemănător cu a fi o doamnă: dacă trebuie să le spui oamenilor că ești, nu ești."  

“O fi cocoşul cel ce cântă, dar găina e cea care depune ouăle”.

“Dacă vrei ca ceva să fie spus, cere-i unui barbat acest lucru si-l va spune; dacă vrei ca un lucru să fie făcut, cere-i unei femei şi lucrul va fi făcut”.

“Europa a fost creată de istorie. America a fost creată de filosofie”.

“Lumea fără arme nucleare ar fi mai puţin stabilă şi mai periculoasă pentru omenire”.

“Nu mă deranjează cât de mult vorbesc miniştrii mei atâta timp cât fac ceea ce spun eu”.

“Cașcavalul este gratuit doar în capcana pentru șoareci.”

$$$

 IN MEMORIAM IVES MONTAND

Yves Montand, pe numele sau adevarat Ivo Livi, a fost un actor de cinema, cantaret si dansator de music-hall francez. De origine italiana s-a nascut pe 13 octombrie 1921 la Monsummano Alto, in Toscana (Italia ) si a murit la 9 noiembrie 1991 la Senlis (Oise) in Franta. Yves Montand, pe numele sau adevarat Ivo Livi s-a nascut la Monsummano Alto, intr-o Italie pe care Benito Mussolini o facuse fascista cu un an inainte.

Baiatul lui Giovanni si Giuseppina Livi s-a ivit dintr-o familie de origine iudaica,de muncitoti si militanti care venerau, si care i-au transmis, cultul comunismului. A fost ultimul dintr-o familie cu cu 3 copii. Sora sa Lydia si fratele sau mai mare Giuliano fiind nascuti in 1915 si respectiv 1917.

In 1923, nu avea decat 2 ani, cand familia sa emigra in Franta pentru a fugi din Italia fascista si s-a instalat in cartierul saracilor din Marsilia 

A avut o copilarie dificila din punct de vedere material. Era pasionat de cinema in special de comediile muzicale americane, idolul sau fiind Fred Astaire. 

In 1929, familia Livi a obtinut nationalitatea franceza. Incepand de la 11 ani Ivo a muncit in fabrica si ca ucenic in salonul de coafura unde lucra si sora sa Lydia.

In 1938, la 17 ani, a acceptat sa lucreze ca sofer la un cabaret din Marsilia. Aici a inceput sa-I imite pe Charles Trenet, Maurice Chevalier sau Fernandel, si a cantat cantecul “Dans les plaines du Far West”, sub numele de artist "Yves Montand", nume ales de mama sa ca o combinatie intre italiana si franceza : "Ivo, monta".

Talentul sau enorm ca interpret, charm-ul si tinuta zvelta i-au asigurat un succes imediat la public. A inceput sa joace in cabaretele din Marsilia prima data pe 21 iunie 1929 la Alcazar, apoi la Odéon(“ temple “ ale music-hall ului din acest oras ).

Anul 1939, il gaseste pe un santier in Provence, de unde pleca la Paris in primavara lui 1941, pentru a nu fi trimis in Germania la serviciul de munca obligatorie.

S-a lansat la ABC in februarie cu acelasi success ca si la Marsilia, apoi au urmat Bobino, Folies-Belleville, si celebrul Moulin Rouge unde a dat peste Édith Piaf. A fost dragoste la prima vedere si Édith Piaf deja celebra si adulata de public incepe sa-l initieze pe noul ei iubit in tainele meseriei.

De asemeni l-a prezentat persoanelor importante din lumea spectacolului ca Joseph Kosma, Henri Crolla, Loulou Gasté, Jean Guigo, Henri Contet, Louiguy, Marguerite Monnot, Philippe-Gérard, Bob Castella, Francis Lemarque etc.

In 1945, Montand este o vedeta de music-hall si pleaca ca prim solist la théâtre de l'Étoile din Paris. S-a lansat si ca actor de cinema facandu-si debutul cu success alaturi de Édith Piaf in “Étoile sans lumière”, apoi in “les Portes de la nuit”, de Marcel Carné.

Dupa Moulin Rouge, pleaca cu Édith Piaf in turnee pana in 1946 cand cei doi se separa. In 1948, un prieten il trimite la Saint-Paul-de-Vence pe Côte d'Azur unde devine un obisnuit al festivalului de la l’Auberge de la Colombe d’Or si unde ii va cunoaste pe Jacques Prévert si Simone Signoret in 1949.

Este un “coup de foudre“ asa ca Simone Signoret si-a parasit imediat sotul pe regizorul Yves Allégret cu care avea o fetita, pe Catherine Allégret pentru a trai cu Montand. Se muta cu fetita si cu Yves in place Dauphine la Paris. Pe 22 decembrie 1951cei doi se casatoresc si devin cuplul cel mai mediatizat din lumea spectacolului francez.

In 1952, Henri-Georges Clouzot ii ofera primul rol important in le “Salaire de la peur”.Filmul este recompensat cu Grand Prix du Festival de Cannes din 1953. 

In anul 1954, cuplul cumpara o proprietate in Autheuil-Authouillet in Normandie care devine un loc de intalnire a artistilor si intelectualilor. Printre cei care-l frecventau frecvent erau Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Serge Reggiani, Pierre Brasseur, Luis Bunuel, Jorge Semprun.

Cuplul milita pentru ideile lor comuniste si erau denumiti "compagnons de route" ai Partidului communist francez (PCF). In 1954, au jucat in piesa de teatru a lui Arthur Miller, “les Sorcières de Salem” cu un succes imens jucand pana la Craciunul lui 1955.

In 1956, Montand s-a incumetat sa faca un turneu de music-hall in URSS dupa acel 24 octobre cand tancurile rusesti au ocupat Budapesta. Se hotaraste totusi sa cante in fata publicului rus la Moscova unde l-a intalnit pe presedintele rus Nikita Hrusciov cu care a avut o intrevedere particulara ce a durat 4 ore si unde s-a interesat de cauzele ocupatiei din Ungaria.

In 1957 intreprinde un turneu triumfal in toate tarile Europei de Est si revine impreuna cu Simone Signoret profund deziluzionat de ceea ce inseamna aplicarea in practica a comunismului in aceste tari. 

In 1959, Montand si-a castigat un statut de vedeta internationala dupa turneul intreprins in SUA impreuna cu Signoret si unde l-a cunoscut pe Arthur Miller si pe sotia acestuia : Marilyn Monroe, apoi in Canada si in Japonia.

In timpul turneului din 1960, a turnat la Hollywood filmul “Let's Make Love” de George Cukor cu Marilyn Monroe, cu care a avut o idila aflata sub tirul presei internationale, ceea ce i-a stirbit o parte din increderea lui Simone Signoret pe care o avea in el si in casatoria lor, iar ea se va distruge incet, incet si din pricina alcoolismului.

Montand se intoarce in SUA in 1961 la Golden Théâtre din Broadway la New York apoi in Japonia si Anglia fiind in acel timp cel mai cunoscut artist de music-hall al planetei. Incepand din 1964, se consacra pasiunii sale pentru cinema si mai urca pe scena doar ocazional .Va juca sub bagheta unor regizori ca Costa Gavras, Alain Resnais, René Clément...

In 1968, angajarea sa civica ia o turnura amticomunista datorita "Primaverii de la Praga“ care va definitiva ruptura cu vechile angajamente. 

In anii 80, Montand a militat pentru drepturile omului si s-a angajat in lupta in favoarea sindicatului polonez condus de Lech Walesa. 

In septembrie 1985, este profound marcat de moartea lui Simone Signoret la numai 64 de ani lasandu-si cariera “en berne“.

Are o legatura cu asistenta sa Carole Amiel ce a fost contractata pentru turneul din 1982. Ea a dat nastere la data de 31.12.1988 lui Valentin Montand, primul sau copil, atunci cand el era in varsta de 67 ani.

Pe 9 noiembrie 1991, a decedat in urma unui infarct la varsta de 70 ani, inainte de a termina turnarea filmului IP5 de Jean-Jacques Beineix, film in care personajul moare in urma unei crize cardiace In timpul unui infarct a rostit urmatoarele : "Je sais que je suis foutu mais ce n'est pas grave, j'ai eu une très belle vie" (“Stiu ca sunt terminat dar nu e grav, am avut o viata frumoasa”). 

A fost ingropat in cimitirul Père-Lachaise din Paris impreuna cu prima sa sotie Simone Signoret.

https://youtu.be/Xo1C6E7jbPw?si=ZoDmy6HyLiQ_u3Nm#

$$$

 

M-am născut pe 29 octombrie 1875, în Eastwell Park, Kent. Mama mea a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea. Tatăl meu? Alfred, Duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria.

Eram nepoata uneia dintre cele mai puternice femei din istorie. Dar nu am crescut în fast. Am crescut în umbra așteptărilor. Tata rece, mamă aspră, multe reguli, puțină tandrețe.

Îmi plăcea să pictez, să alerg desculță, să citesc povești și să visez. Mi se spunea „Missy”,  un diminutiv copilăros, dar care ascundea deja o fire rebelă și pasională.

La 17 ani, am fost „vândută”, căsătorită cu Ferdinand de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I al României. Era timid, stângaci, serios, preocupat de datorie. Eu? O flacără aprinsă.

Nunta noastră a avut loc în 1893. A fost o formalitate regală. L-am privit în ochi și am știut: nu va fi iubire, ci convenție. „Am simțit că nu eram acolo pentru mine. Eram o piesă într-un joc, un pion de aur, dar pion totuși.”

Presa spunea despre mine: 

Ziarul „The Times” (Anglia):

„Un mariaj între două case regale importante, menită să întărească relațiile diplomatice.”

Presa germană:

„O alianță între est și vest. Mireasa, o bijuterie englezească într-o casă teutonă.”

România, prin „Timpul”:

„Principesa Maria a sosit în țară. Tânără, frumoasă, dar prea zburdalnică pentru sobrietatea curții noastre.”

România m-a primit rece.Regina Elisabeta (soacra mea, cunoscută ca poeta Carmen Sylva) spunea despre mine: „O păpușă frumoasă, dar vanitoasă. Va face mai mult rău decât bine.”

Am fost marginalizată, suspectată, criticată. Nobilii mă priveau cu superioritate. Dar eu am tăcut și am învățat limba română. M-am apropiat de popor. M-am reinventat.

Ani mai târziu, în plină maturitate, l-am cunoscut pe Barbu Alexandru Știrbey distins, inteligent, calm, român până-n măduvă. Era consilierul regelui, dar și... bărbatul care a văzut în mine nu doar o regină, ci o femeie.

Ne-am iubit profund, discret, dar cu dor mistuitor. Mă asculta, mă sfătuia, mă proteja.

Scriam bilețele codate.

„Vine la mine fără zgomot, cu pași lini și suflet deschis. Nimeni nu mă înțelege cum mă înțelege el. Mă iubește fără pretenții.”

  

„Nu e un amant frivol, ci un stâlp. Când țara mă apasă, el îmi dă aer. Când ceilalți mă vor pentru funcție, el mă vrea pentru mine.”

 „Când intră în cameră, simt o altă lumină. Mai caldă. Mai dreaptă.”

„Mi-a fost și tată, și frate, și iubit, și prieten, și sfetnic. Și tot ce nu mi-a fost Ferdinand.”

 

„Unele iubiri nu se strigă. Ele ard în tăcere, dar nu se sting niciodată.”

 „Sufletul lui este singurul loc unde m-am simțit întreagă.”

 Ne întâlneam sub pretextul datoriilor de stat.

Se zvonește, cu argumente că Principesa Ileana a fost copilul nostru. A fost fiica mea preferată. O simțeam a mea, doar a mea.

Regele Ferdinand a știut. Nu a zis nimic. S-a refugiat în tăceri și... amante proprii. Avea o legătură cunoscută cu Elena Văcărescu, înainte de căsătoria noastră, și aventuri discrete ulterior.

Dar între noi n-a fost niciodată iubire. Doar o loialitate rece.

Am avut șase copii. Pe unii i-am iubit nebunește. Pe alții... mai puțin.

Carol al II-lea, fiul meu cel mare. A fost mândria și apoi durerea mea. Rebel, egoist, nestatornic. Mi-a frânt inima. M-a trădat. M-a exilat din propria țară. A disprețuit influența mea și relația cu Știrbey.

Elisabeta, frumoasă, dar rece.

Maria (Mignon), suflet blând. A devenit regină a Iugoslaviei.

Ileana, sufletul meu. Lumina mea. Poate fiica mea cu Știrbey.

Nicolas și Mircea, Mircea a murit de mic, o rană care nu s-a închis niciodată.

În timpul Primului Război Mondial, am refuzat să stau în siguranță. M-am dus printre răniți, în tranșee, în spitale improvizate. Am fost mama soldaților, chipul speranței, forța din spatele regelui slab.

Românii au început să mă iubească. Nu pentru sângele albastru, ci pentru sângele dăruit.

La Conferința de Pace de la Paris, am vorbit în fața marilor lideri ai lumii ca o regină fără coroană dar cu voce. Am cerut Unirea. Am obținut respect. România Mare a devenit realitate și cu ajutorul meu. I-am cucerit pe Clemenceau, Lloyd George, Wilson. Am pledat pentru recunoașterea Unirii. România Mare a devenit realitate.

Revista franceză „Le Figaro” scria: „Cea mai bună armă diplomatică a României este farmecul Reginei Maria.”

După moartea lui Ferdinand (1927), fiul meu, Carol al II-lea, s-a întors la putere cu forță.

Primul lui gest a fost să mă izoleze, să mă alunge.

A tăiat legătura cu Știrbey, mi-a limitat influența, m-a trimis la Balcic, departe de palat și de conducere.

A fost cea mai mare durere a mea. Să fiu trădată de propriul sânge.

Scrisori și fragmente reale

 „Barbu drag, în ochii tăi m-am văzut femeie, nu regină. În prezența ta am putut respira...”

 „Carol... mi-e fiu doar cu numele. Cu fapta, mi-a fost dușman.”

M-am retras la Balcic, în grădinile mele. Scriam, pictam, visam la o Românie care mă iubea încă.

În 1938, bolnavă de cancer pancreatic, m-am întors la Pelișor. Am murit pe 18 iulie, la 62 de ani.

Ultima mea dorință?

Inima să-mi fie dusă la Balcic. Acolo am fost liberă.

Astăzi, inima mea se află în Capela Stella Maris. Dar destinul ei a fost la fel de zbuciumat ca și viața mea, mutată, pierdută, regăsită.

Barbu Știrbey a trăit după mine. A murit în 1946, tăcut, discret, fără scandal. A fost iubirea vieții mele.

$¢$

 Vasile Voiculescu ( 13 octombrie 1884 —26 aprilie 1963)

,,Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși... Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice... Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri... Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut și care n-a fost prea contrariat de împrejurări, a fost traiul de la țară din prima copilărie: datinile care se împleteau pe cununa anului și pe care le așteptam și le practicam ca pe niște mari și de preț spectacole... Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit și din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la 6 ani, în școli, printre străini... Multă vreme dorul de casă, vitregia vieții de internat și de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea, pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David.'' Vasile Voiculescu

Doamne – Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare…

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzie:

Zbucnește afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăției Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopții cu cozile-n stele.

… Scuturați-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăție

A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

$¢$

 Astăzi, expresia „a flutura steagul alb” a devenit un termen colocvial consacrat, semnificând apelul la pace, predarea sau capitularea. Există mai multe teorii privind momentul și locul apariției acestui simbol, precum și motivele pentru care tocmai culoarea albă a ajuns să fie asociată cu renunțarea la luptă. De asemenea, interpretările asupra sensului său autentic variază, însă toate converg spre aceeași idee fundamentală: steagul alb reprezintă o chemare la negocieri pașnice.

Tradiția folosirii culorii albe în războaie își are originile în vremuri îndepărtate.

Originea steagului alb ca simbol al dorinței de pace este învăluită în mister și controversă. Majoritatea istoricilor susțin că prima mențiune documentară a acestuia datează din perioada dinastiei Han din China, în primele trei secole ale erei noastre. Inițial însă, albul era asociat cu doliul și jelirea războinicilor căzuți, iar abia mai târziu a căpătat semnificația de semn al capitulării.

Potrivit altor cercetători, romanii au fost cei dintâi care au folosit steagul alb, după cum menționează istoricul Livius. Acesta relatează că soldații care se predau își puneau banderole albe pe brațe, la care atașau ramuri de măslin – simbol consacrat al păcii în Imperiul Roman – pentru a nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra intențiilor lor.

Istoricul Tacit amintește, la rândul său, de steaguri albe arborate de trupele lui Vitellius în timpul predării de la Cremona. Ideea din spatele acestui gest era limpede: cel ce poartă steagul alb oferă garanția că nu va deschide focul și, în consecință, nu poate fi atacat.

Istoricii consideră că alegerea culorii albe s-a datorat vizibilității sale superioare în haosul luptei. În plus, era mai ușor de procurat o bucată de pânză albă decât una colorată, ceea ce permitea soldaților să improvizeze rapid.

În Evul Mediu, steagul alb era folosit pentru a semnala încetarea focului asupra inamicului.

Ulterior, obiceiul s-a răspândit în întreaga Europă medievală. Steagurile albe au început să fie utilizate pentru identificarea soliilor neînarmate trimise la negocieri de armistițiu sau capitulare. Soldații care se predau sau cărora li se acorda liberă trecere purtau steaguri albe ori își legau brâie albe pentru a arăta că nu mai participă la luptă.

Adesea, drapelul alb era folosit și pentru a marca prezența unor grupuri necombatante, precum preoți sau tămăduitori.

Există și teoria că simbolistica steagului alb provine din istoria navigației. În Asia, era folosit pentru a semnala o navă ce transporta o persoană de rang înalt, care nu putea fi atacată nici în vreme de război. În Europa, același rol era îndeplinit de un steag negru. Ambele simboluri erau recunoscute pe ambele continente.

Mai târziu însă, a fost păstrat doar steagul alb, devenit semn internațional de pace, în timp ce cel negru a rămas simbolul doliului. Asemenea unei corăbii aflate sub protecție, omul sau grupul care poartă un steag alb nu trebuie să fie atacat.

Negocierile purtate în timpul războaielor, practicate odinioară în mod regulat pentru rezolvarea unor chestiuni pragmatice – înhumarea celor căzuți, celebrarea sărbătorilor religioase, evacuarea răniților, trecerea preoților și a călugărilor – se desfășurau, de asemenea, sub protecția steagului alb.

Folosirea steagului alb în războaiele secolului al XX-lea și consacrarea sa prin Convenția de la Geneva

În epocile mai târzii, steagul alb a rămas un simbol unanim recunoscut al dorinței de încetare a focului sau de inițiere a unor tratative de capitulare. Solii monarhilor și ai nobilimii, numiți „heralzi”, purtau bastoane albe pentru a se diferenția de combatanți. În războaiele purtate în Europa la începutul secolului XX, era obiceiul ca steagul alb să fie arborat pentru a permite recuperarea răniților de pe câmpul de luptă, semnalând o încetare temporară a ostilităților.

Pe măsură ce conflictele deveneau tot mai crâncene, negocierile s-au rărit, fiind invocate adesea doar atunci când una dintre părți dorea să se predea. Astfel, steagul alb s-a transformat treptat într-un semn neechivoc al capitulării, indicând intenția părții care îl ridică de a înceta lupta și de a cere protecție sau discuții.

În timpul Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, utilizarea steagului alb a devenit mai rară, iar uneori acesta era folosit pentru simularea predării, urmată de atacuri surpriză. Așa procedau, de pildă, soldații japonezi în cel de-Al Doilea Război Mondial, care ridicau steagul alb pentru a deturna atenția inamicului și a lovi brusc trupele americane.

Conform Convenției de la Geneva, asemenea acțiuni sunt considerate ilegale și pot avea consecințe devastatoare în timp de război. Comportamentul trupelor japoneze i-a făcut pe americani să înceteze să mai ia prizonieri, iar cei ce încercau să se predea sub steag alb erau adesea executați pe loc.

Deși astăzi steagul alb este perceput predominant ca simbol al capitulării, lucrurile nu stau chiar astfel. Practica folosirii lui a fost consacrată oficial prin Convențiile de la Haga și Geneva din secolele XIX și XX, care stabilesc regulile internaționale ale războiului. Din acel moment, ridicarea steagului alb este considerată o propunere de începere a negocierilor. Adversarul este obligat să înceteze focul și să intre în dialog, al cărui rezultat poate fi un armistițiu sau o capitulare.

⚠️ Unele dintre faptele prezentate se bazează pe interpretări diferite ale surselor istorice.

$$$

 Mai 1996. Everest. Părea că stihia hotărâse să se descotorosească de oamenii care îndrăzniseră să ajungă prea departe. În acea noapte au pierit opt suflete, printre care și cei mai buni ghizi ai vremii. Ceilalți au supraviețuit printr-un miracol.

Dimineața, lumea s-a cutremurat la aflarea veștii și a cerut socoteală. Cine era vinovat? Răspunsul a fost găsit rapid: ea, Sandy Hill Pittman. O doamnă mondena din New York, care își cumpărase drumul spre vârf și ar fi distras echipa cu proiectele sale. „Prințesa Everestului”, „ticaloasa Everestului”, „Gospodina cu espressorul”, „Simbolul imposturii alpinismului modern” — așa o zugrăveau ziarele și revistele.

Dar dacă privești mai atent, devine limpede că povestea spusă lumii era doar un clișeu convenabil. Cine era cu adevărat această femeie? Și cât de drepte erau acuzațiile?

Avea doar treisprezece ani când a urcat prima oară pe un vârf cu nume înșelător — Disappointment Peak din masivul Teton. Pentru ea n-a fost o dezamăgire, ci o revelație. Mai târziu avea să mărturisească: „În munți am simțit libertatea.” Acea trăire i-a devenit busolă lăuntrică, încât și universitatea a ales-o după altitudine: Colorado, ca să poată trăi aproape de creste și să se antreneze.

La facultate căuta mereu compania alpiniștilor, își petrecea weekendurile pe trasee și ținea jurnale în care nota fiecare rută.

După studii, soarta a dus-o la New York. Căsnicie, petreceri, lume bună. A făcut carieră în modă, însă cu cât sălile deveneau mai strâmte, cu atât munții o chemau mai puternic. Zgomotul orașului o asurzea.

Într-o zi s-a întors în Himalaya. La început doar într-un trek spre Annapurna. Acea călătorie i-a reaprins vechea pasiune — pentru munți, pentru natură. Apoi au urmat caiac în Arctica, călărie în Kenya, noi trasee prin America de Nord. Cu fiecare pas, cu fiecare expediție, înțelegea tot mai limpede că nu era un simplu hobby, ci adevărata sa viață.

Mulți alpiniști visează să cucerească „Seven Summits” — cele șapte cele mai înalte vârfuri ale continentelor. Sandy și-a fixat ținta și un termen limită: înainte de patruzeci de ani.

În 1992 a început cu Aconcagua (6 960 m). În 1993 a urcat Kilimanjaro (5 895 m) și Denali (6 194 m). În 1994 a cucerit cu succes Elbrus (5 642 m), apoi masivul Vinson (4 897 m) în Antarctica. În 1995 a venit rândul Piramidei Carstensz (Puncak Jaya) în Indonezia, înaltă de 4 884 m.

Astfel, pas cu pas, bifa continente. În momentul tragediei de pe Everest avea deja șase din cele șapte vârfuri în palmares.

Mai avusese și două tentative anterioare chiar pe Everest: în 1993 și 1994. Ambele fără reușită, dar cu o retragere cinstită când riscul devenea prea mare. Ceea ce presa numea „turism” era, în realitate, rodul unor decenii de pregătiri și experiență.

La mijlocul anilor ’90, Everestul se schimbase. Pentru prima dată în istorie, pe versanți acționau simultan peste zece expediții comerciale. Peste trei sute de oameni, de pe ambele laturi ale muntelui, trăiau în tabere dotate cu telefoane satelit, faxuri și chiar generatoare de curent. Muntele devenise un mic oraș sub cerul liber.

Pentru zeci de mii de dolari, clienții erau conduși de cei mai puternici ghizi: Rob Hall de la Adventure Consultants, Scott Fischer de la Mountain Madness, alături de echipe din Taiwan, India și Japonia. Era o nouă eră: unii o vedeau ca pe o democratizare, o șansă pentru amatori de a trăi vârful; alții o considerau o profanare și un pericol pentru siguranță.

Într-un asemenea sistem, era convenabil să fie găsit un țap ispășitor. Iar Sandy a devenit centrul acestei noi epoci.

A intrat în echipa Mountain Madness a lui Scott Fischer — o legendă care cucerea vârfurile fără oxigen. Alături de ea erau Anatoli Bukreev, Neal Beidleman, Charlotte Fox. Sandy încheiase un contract cu NBC: să țină un jurnal electronic pentru ca elevii americani să-i poată citi rapoartele aproape în timp real. Însă, în ochii multor colegi, asta părea o sfidare a tradițiilor. Mai târziu avea să recunoască:

„Înțelegeam că iritam o parte din comunitatea alpină. Dar n-am făcut-o niciodată pentru spectacol. Îmi doream ca oamenii să vadă ce înseamnă cu adevărat să trăiești în munți.”

Gestul său inovator avea să devină ulterior motiv de batjocură: „espressor în tabără”, „show pe creastă”.

Dimineața era senină. Echipele lui Hall și Fischer, împreună cu altele, au pornit spre vârf. Ambuteiaje pe corzile fixe, întârzieri la plecare, orizonturi prea întinse. Toate acestea devorau ore prețioase. Sandy a ajuns pe vârf împreună cu ceilalți. Și-a închis proiectul — devenise una dintre puținele femei care trecuseră cele șapte vârfuri. Dar bucuria n-a durat. Dinspre vest înainta viscolul.

Vântul creștea. Temperatura se prăbușea. Zăpada transforma poteca într-un pustiu alb. Acolo unde trebuia să se meargă iute, oamenii erau paralizați de oboseală și dezorientare. Pe Șeaua Sudică, grupul lui Sandy s-a trezit practic captiv: prăpăstii de mii de metri în dreapta și în stânga, iar înainte — numai neant. Mai târziu avea să spună: „Simțeam că plutim într-un pahar cu lapte.”

O parte dintre oameni au fost coborâți de Anatoli Bukreev, care în noaptea aceea a ieșit de mai multe ori din tabără și a readus oameni în siguranță. Printre cei care se aflau lângă Sandy erau și Tim Madsen, și ghidul Neal Beidleman. Sandy a petrecut aproape zece ore pe versantul deschis și a supraviețuit. Pentru că știa să-și păstreze luciditatea în hipoxie, pentru că recunoștea simptomele hipotermiei, pentru că era pregătită fizic. În acea noapte mulți au murit, dar ea — nu.

La New York nu se discuta despre uragan și nici despre erori. Se discuta despre femeia cu reviste de modă, care adusese un espressor în tabără și transmitea pentru NBC. Imaginea „lei­toi mondene” era prea comodă. Și s-a lipit.

În cartea lui Krakauer, figura ei a devenit parte a criticii alpinismului comercial. Ziarele reluau aceleași teze. La final, povestea s-a redus la un singur tipar: oamenii au murit fiindcă „nu trebuiau să fie acolo”.

Chiar și între apropiați și prietene părerile erau împărțite: unele vedeau în ea o sursă de inspirație și un exemplu de curaj. Nicole Griscom spunea:

„Este profund motivantă, pentru că găsește mereu o cale de a trăi din plin.”

Altele — o înclinație spre ostentație și atenție exagerată asupra propriei persoane:

„Îi plăcea să epateze.” „Își suna toate cunoștințele ca să le anunțe că urmează să facă kayaking pe East River.”

Această dublă privire amplifica imaginile propagate de presă și făcea figura lui Sandy și mai controversată.

Dar colegii își aminteau altfel. Supraviețuitoarea Charlotte Fox spunea: „Este o femeie puternică, hotărâtă. Doar că nu știa cum să-și arate recunoștința pentru salvare.” Bukreev o numea „capabilă și rezistentă”. Fischer avea încredere în ea și a inclus-o în echipă nu din capriciu.

Au trecut aproape treizeci de ani. Sandy este încă în mișcare. Face surf, urcă pe vulcani, pleacă în expediții și rămâne în sport. La peste șaizeci de ani, încearcă forța în competiții de fitness și nu ascunde:

„Încă iubesc să-mi testez limitele.”

Biografia ei de după Everest este presărată cu zeci de noi călătorii: din America Centrală până pe insule îndepărtate din Pacific. Însă în fiecare poveste revine același motiv: aceeași chemare născută în inima unei fete de treisprezece ani pe un vârf din Wyoming. „Nu pot rezista chemării munților”, spune ea și astăzi. Pentru ea, tragedia din 1996 nu a fost un sfârșit, ci un prag dureros, după care viața a continuat — doar că fragilitatea și prețul fiecărui pas au devenit mai clare ca niciodată.

Când au murit opt oameni, printre ei cei mai buni ghizi ai lumii, presa a căutat o explicație simplă. Dar în munți nu există explicații simple. Întotdeauna este un lanț de factori: plecare târzie, aglomerație pe traseu, oboseală, lipsă de coordonare și, în cele din urmă, furtuna. Mulți cercetători aveau să sublinieze mai târziu: tocmai combinația de erori și vreme nefavorabilă a făcut noaptea de 10 spre 11 mai 1996 atât de tragică. A arunca vina asupra unei singure persoane înseamnă a refuza să înțelegi natura riscului și a lipsi istoria de adevărata ei complexitate.

Sandy Hill Pittman nu este „ticaloasa Everestului”. Este una dintre cei care au fost prinși în capcana stihiei — și au supraviețuit. Cu experiență, cu pregătire, cu forță lăuntrică. Povestea ei este un memento: societatea iubește să numească vinovați, mai ales când aceștia se potrivesc convenabil imaginii.

Dar tragediile din munți nu se reduc la un singur chip. Ele se petrec acolo unde omul întâlnește o forță mai mare decât el însuși. Iar tot restul nu este decât o încercare de a simplifica ceea ce nu se lasă simplificat și de a domoli propria teamă în fața imprevizibilului.

Bazat pe fapte reale.