_$$

 ODISEEA - REZUMAT

La întoarcerea de la Troia în Ithaca, eroul Ulise a avut de îndurat multe necazuri și trecu prin nenumărate primejdii. Pe drum îi pieriră toți însoțitorii, niciunul dintre ei nefiind cruțat de ursita rea. După pribegii îndelungate, Ulise ajunse pe insula Ogygia, la nimfa Calypso.

Șapte ani fu ținut el acolo de puternica vrăjitoare Calypso. Îi era dor de de Ithaca lui dragă și de familia sa, se ruga să fie lăsat să plece în patrie, dar Calypso era neînduplecată.

În cele din urmă, zeii din Olimp se milostiviră de el. La sfatul zeilor, Zeus, rugat de fiica sa, zeița Pallas-Atena, hotărî ca Ulise să se întoarcă în patrie, deși zeul Poseidon îl urmărea pe tot cuprinsul mării, fiind mâniat pe el din pricină că-l orbise pe ciclopul Polyfemos, fiul zeului mărilor.

Sfaturile zeiței Atena

Când zeii încuviințară întoarcerea lui Ulise în patrie, războinica zeiță Atena coborî numaidecât de pe Olimpul cel înalt pe pământ, în Ithaca, și luând înfățișarea lui Mentes, regele tafienilor, se duse acasă la Ulise. Acolo ea găsi niște pretendenți gălăgioși, care o pețeau pe Penelopa, soția lui Ulise. Ei stăteau în sala de ospețe, unde, în așteptarea mesei pregătite de robi și sluji, jucau zaruri.

Telemah, fiul lui Ulise, o văzu cel dintâi pe zeiță. El îl întâmpină prietenos pe presupusul Mentes. Îl duse în casă și îl așeză la o masă deosebită de cea a pețitorilor. Ospățul începu. După ce se săturară, pețitorii chemară pe cântărețul Femios să-i desfete cu cântul lui.

Pe când Femios cânta, Telemah se aplecă la urechea lui Mentes și i se plânse, fără să-l audă pețitorii, de toate necazurile pe care le îndură de la aceștia. Era îndurerat că tatăl său, Ulise, întârzie să se întoarcă acasă, pentru că atunci, credea el, s-ar sfârși toate necazurile. Telemah îl întrebă pe oaspete cine este și cum îl cheamă. Palas-Atena îi spuse că o cheamă Mentes, că l-a cunoscut pe Ulise cu care Telemah seamănă foarte mult și, ca și cum n-ar fi știut ce se petrece în casa lui Ulise, îl întrebă pe Telemah dacă nu cumva își serbează nunta sau dacă e vreo altă sărbătoare. De ce își fac astfel de cap oaspeții lui? Atunci Telemah îi împărtăși durerea sa, povestindu-i cum acești pețitori gălăgioși o silesc pe mama lui, Penelopa, să-și aleagă de soț pe unul dintre ei; cum fac tot felul de ticăloșii și cum îi jefuiesc averea.

După ce-l ascultă, Atena îl sfătui să strângă la Adunare tot poporul din Ithaca, să i se plângă de purtarea pețitorilor și să-i ceară să-l apere. Îl sfătui să se ducă la Pylos, la bătrânul Nestor, apoi în Sparta, la regele Menelaos, de la care va afla despre soarta tatălui său. După ce-i dădu aceste sfaturi, Atena plecă. Ea se prefăcu în pasăre și ieși din ochii lui Telemah. Acesta înțelese atunci că stătuse de vorbă cu un zeu.

Între timp, Penelopa coborî din iatacul ei în sala de ospețe. Ea îl auzise pe Femios care cânta despre întoarcerea eroilor de la Troia și îl rugă să înceteze cântecul acela trist și să înceapă altul. Dar Telemah o întrerupse, spunându-i că nu cântărețul este vinovat de alegerea cântecului, ci Zeus, care-l îndemna să cânte tocmai acel cântec. Apoi o rugă să se întoarcă în iatacul ei și acolo să-și vadă de treburile ei de femeie și gospodină, și anume să toarcă, să țeasă, să vegheze asupra muncii roabelor și asupra ordinii din casă. O mai rugă să nu se amestece în treburi care nu o privesc și îi spuse că în casa tatălui său el singur este stăpânul. Penelopa îl ascultă pe fiul ei. Se duse supusă în odăile ei și, închizându-se acolo, plânse amarnic, gândindu-se la Ulise. Într-un târziu, zeița Pallas-Atena o scufundă într-un somn dulce.

După plecarea Penelopei, pețitorii se certară multă vreme care din ei urma să-i fie soț. Dar curând Telemah îi întrerupse, spunându-le că va cere ajutor adunării poporului spre a-i opri să-i jefuiască în continuare casa. Îi amenință de asemenea cu mânia zeilor, dar aceasta nu le schimbă cu nimic purtarea; ei continuară să facă zarvă, să cânte și să joace. Abia noaptea târziu plecară. Telemah se duse și el în odaia sa, însoțit de credincioasa slujitoare a lui Ulise, Bătrâna Eurycleia, dădaca lui, și se culcă. Dar nu închise ochii toată noaptea, gândindu-se într-una la sfatul dat de Pallas-Atena.

În fața adunării poporului

A doua zi, dis-de-dimineață, Telemah porunci crainicilor să vestească adunarea poporului. Cetățenii se adunară repede. Veni și Telemah, cu sulița în mână și cu doi câini după el. Era atât de frumos, încât toți se minunau privindu-l. Bătrânii se dădură în lături și el se așeză pe locul tatălui său. Apoi ceru poporului să-l apere de ticăloșiile pețitorilor care îi jefuiau casa, rugându-i pe toți, în numele lui Zeus și al zeiței dreptății, Themis, să-i vină în ajutor.

După ce-și isprăvi mânioasa cuvântare, Telemah se așeză la locul lui, își lăsă capul în jos și-l podidiră lacrimile. Întreaga adunare amuți, dar unul dintre pețitori, pe nume Antinoos, îi răspunse obraznic. El o mustră pe Penelopa că întrebuințează un șiretlic pentru a nu se căsători cu vreunul dintre dânșii. Ea le spusese că-și va alege de soț pe unul dintre ei, numai atunci când va isprăvi de țesut un văl bogat. Într-adevăr, ziua ea țesea la vălul acela, însă noaptea desfăcea tot ceea ce izbutise să țeasă în timpul zilei. Antinoos mai spuse că pețitorii nu vor părăsi casa lui Ulise până când Penelopa nu-și va alege de soț pe unul dintre ei. El ceru chiar lui Telemah să-și trimită mama la tatăl ei. Astfel el voia s-o silească să-și aleagă un soț.

Semnul lui Zeus

Telemah se împotrivi să-și alunge mama din cămin și-l chemă pe Zeus ca martor al tuturor jignirilor și necazurilor pe care le îndură de la pețitori. Zeus, stăpânul tunetelor, îl auzi și trimise un semn. Deasupra adunării poporului se ridicară doi vulturi care se rotiră în zbor la o mare înălțime; când ajunseseră în mijlocul adunării, ei se năpustiră unul asupra celuilalt, își sfâșiară până la sânge piepturile și pieriră în zare sub ochii poporului înmărmurit. Halitherses, ghicitorul, spuse adunării că semnul prevestește întoarcerea grabnică a lui Ulise și va fi vai și amar de toți pețitorii. El se va întoarce necunoscut de nimeni și-i va pedepsi crunt pe toți cei care-i jefuiesc avutul.

Unul dintre pretendenți, Eurimahos, începu să-și bată joc de ghicitor, ba mai spuse amenințător că și pe Ulise îl vor ucide. Eurimahos ținu să arate, plin de trufie, că pețitorii nu se tem de nimeni – nici de Telemah și nici de păsările prevestitoare cu care-i sperie ghicitorul.

Telemah nu mai stărui să-i înduplece să înceteze cu ticăloșiile. El ceru poporului să-i dea o corabie care să-l ducă repede în Pylos, la bătrânul Nestor, unde nădăjduia să afle ceva despre tatăl său. Numai înțeleptul Mentor, un prieten al lui Ulise, îl sprijini pe Telemah; el mustră poporul pentru că îngăduie pețitorilor să-l jignească astfel pe fiul lui Ulise. Cetățenii stăteau tăcuți.

Dintre pețitori se mai ridică și Leocritos, care, batjocorindu-l pe Telemah, spuse că-l va ucide pe Ulise dacă – după ce se va întoarce – va încerca să-i alunge pe pețitori din casa lui. Leocritos fu atât de nerușinat, încât chiar porunci adunării să se împrăștie.

Pregătirea călătoriei

Telemah se duse întristat pe țărmul mării și acolo înălță rugi zeiței Pallas-Atena. Zeița i se arătă luând înfățișarea lui Mentor și-l sfătui să-i lase în pace pe pețitori, căci în orbirea lor își pregătesc singuri pieirea, care e tot mai aproape. Apoi îi făgădui să-i găsească o corabie și să-l însoțească până la orașul Pylos. În sfârșit, îi porunci să se ducă acasă și să-și pregătească tot ce trebuie pentru o lungă călătorie.

Telemah îi dădu ascultare. Acasă îi găsi pe pețitori pregătindu-se să înceapă ospățul. Antinoos îl întâmpină cu batjocuri și, luându-l de mână, îl chemă să ia parte la petrecere. Dar el își retrase mânios mâna și plecă, amenințându-i cu mânia zeilor. Chemă la dânsul pe credincioasa slujitoare Eurycleia și se duse cu ea în marea cămară a lui Ulise să ia cele trebuitoare pentru călătorie. Numai ei îi spuse că se hotărâse să plece la Pylos și o rugă să-i poarte de grijă mamei sale cât timp va avea să lipsească el. Slujitoarea credincioasă îl rugă să nu plece din Ithaca, temându-se ca nu cumva să-și afle pierirea. Dar el nu se lăsă înduplecat.

Între timp, Pallas-Atena, luând înfățișarea lui Telemah, cutreieră tot orașul, adună 20 de vâslași tineri și se abătu în drum pe la Noemon să-i ceară o corabie. Totul era gata pentru plecare. Nevăzută de nimeni, Atena intră în sala unde se ospătau pețitorii și-i cufundă pe toți într-un somn adânc. Apoi luând din nou înfățișarea lui Mentor, îl scoase pe Telemah din palat și-l duse la corabia care aștepta pe țărmul mării. Însoțitorii lui Telemah aduseră iute proviziile pregătite de Eurycleia și le încărcară pe corabie. Apoi, însoțit de presupusul Mentor, Telemah se urcă pe vas. Atena trimise un vânt prielnic și corabia goni spre largul mării.

Nestor

Zeița Atena îi hărăzi lui Telemah o călătorie minunată. A doua zi dimineața, când Helios, zeul soarelui, abia se urca pe cer cu caii săi albi ca neaua, corabia lui Telemah sosi la Pylos. Poporul lui Nestor tocmai aducea jertfe zeului Poseidon. Locuitorii din Pylos înjunghiară mulți boi lângă altar, iar după aceea pregătiră un ospăț bogat. La nouă mese luară loc câte cinci sute de oameni.

Pe când slujitorii aduceau mâncarea, Nestor văzu deodată apropiindu-se de el câțiva străini, având în fața lor pe zeița Pallas-Atena sub chipul lui Mentor. Bătrânul rege al Pylosului îi întâmpină prietenos. Peisistratos, fiul lui, îi pofti să ia parte la ospăț. Acesta dădu zeiței Atena o cupă cu vin, rugând-o să facă o libațiune în cinstea zeului Poseidon. Atenei îi plăcu faptul că tânărul Peisistratos o cinstise întinzându-i prima cupă de vin.

După ospăț, Nestor îi întrebă pe străini de unde vin. Telemah răspunse că este fiul lui Ulise și că a venit în Pylos ca să afle ceva de soarta părintelui său. Bătrânul rege se bucură aflând că avea în față pe fiul lui Ulise, pe care-l prețuia mai mult decât pe toți eroii pentru istețimea lui. Se miră văzând ce bine seamănă Telemah cu tatăl lui și nu numai la înfățișare, ci și la înțelepciune. Nestor îi povesti de primejdiile întâmpinate la întoarcerea în patrie, dar de Ulise nu-i putu spune nimic. Îi păru rău că Telemah are de îndurat atâtea necazuri de la pețitorii desfrânați, care-i jefuiesc casa. Înțeleptul bătrân îl sfătui să se întoarcă mai repede acasă, dar mai întâi să caute a-l vedea pe regele Menelaos, fiindcă acesta se întorsese în patrie mai târziu decât ceilalți și s-ar putea să știe ceva despre Ulise. Regele Nestor era încredințat că zeii, și îndeosebi zeița Pallas-Atena, au să-l ajute pe fiul lui Ulise să afle unde este tatăl său.

Se înnoptă. Telemah se pregătea să rămână peste noapte pe corabia lui, Dar Nestor nu-l lăsă, voind ca fiul lui Ulise ăs-și petreacă noaptea în palatul său. Mentor îl sfătui și el să înnpteze la bătrânul rege, însă Telemah se pregăti să plece pe corabie, căci, după cum spunea el, trebuia să se ducă în țara cauconilor pentru a primi de la aceștia o veche datorie. După aceea, pretinsul Mentor se prefăcu deodată într-un vultur și pieri din ochii locuitorilor din Pylos plini de uimire. Nestor și toți ceilalți înțeleseră că Telemah este ajutat chiar de zeița Pallas-Atena.

În dimineața următoare, Nestor aduse jertfă marii zeițe Atena o juncă cu coarnele poleite cu aur. După jertfă și după ospăț, fiii lui Nestor înhămară caii la un car în care luară loc Telemah și fiul mai mic al lui Nestor, Peisistratos, apoi porniră la drum spre regele Menelaos. Caii alergau iute și până seara drumeții ajunseră la Feai, unde trăia eroul Diocles. Acesta îi găzdui peste noapte, iar dimineața când abia se iviră zorile plecară mai departe și seara ajunseră în Sparta.

MenelausMenelaos

Când sosiră în Sparte, la palatul lui Menelaos era sărbătoare mare, căci regele își trimitea fiica la Neoptolemos, fiul lui Ahile, căruia i-o făgăduise de soție încă de la Troia. În afară de aceasta, Menelaos serba și nunta fiului său, Megapenthes. Oaspeții petreceau plini de veselie, desfătați de cântăreți care cântau din lire, în sunetele cărora dănțuiau doi tineri.

Telemah și Peisistratos sosiră acolo tocmai în toiul petrecerii și fură întâmpinați de un slujitor al lui Menelaos. Văzându-i pe străini, slujitorul se duse la Menelaos și-l întrebă dacă primește în palat niște drumeți. Regele porunci să fie deshămați îndată caii, iar călătorii să fie poftiți la ospăț. După ce se spălară în niște băi minunate și îmbrăcară veșminte curate, Telemah și Peisistratos intrară în sală. Fură uimiți de bogăția neobișnuită pe care o întâlneau la fiece pas în palatul lui Menelaos. Acesta îi primi prietenos și-i pofti să stea alături de el.

Ospățul fu îmbelșugat. Uimit de măreția palatului și a ospățului, Telemah se aplecă la urechea lui Peisistratos și-i spuse încet că nicăieri n-a mai văzut atâta bogăție și că numai palatul lui Zeus – crede el – putea fi mai minunat. Menelaos auzi cuvintele lui Telemah și îi spuse zâmbind că muritorii nu se pot compara cu zeii nemuritori, dar dacă bogăția palatului lui e mare, și strădaniile lui au fost mari și a trebuit să treacă prin mari primejdii ca să agonisească acele bogății. Dar oricât de mari fuseseră primejdiile prin care trecuse, ele nu înseamnă nimic față de acelea pe care ursita le-a abătut asupra lui Ulise. Telemah începu să plângă auzindu-l vorbind despre tatăl său.

În acest timp, intră soția lui Menelaos, preafrumoasa Elena, urmată de câteva roabe care duceau o furcă de tors făcută din aur și un coș de argint cu marginile aurite, umplut cu fire toarse. Aruncându-și ochii asupra străinilor, Elena fu uimită de asemănarea unuia dintre ei cu Ulise. Ea îi spuse aceasta lui Menelaos. Auzindu-i vorbele, Peisistratos îi spuse că are într-adevăr în față pe Telemah, fiul lui Ulise. Menelaos se bucură că alături de el se află fiul prietenului său scump, care a îndurat atâtea necazuri numai de dragul lui. Menelaos începu să povestească despre isprăvile mari ale lui Ulise și despre toate nenorocirile pe care le-au îndurat grecii la Troia. Elena vorbi și ea despre Ulise.

Aducerile aminte despre tatăl lui îl făcură pe Telemah să plângă din nou. Plânse și Peisistratos, aducându-și aminte de fratele său, Antilohos, căzut la Troia. Durerea după prietenii pieriți îl cuprinse și pe Menelaos. Atunci, ca să-i înveselească pe cei ce luau parte la ospăț și ca să alunge gîndurile triste, Elena turnă în cupe seva unei plante fermecate. Băutura aceea, care aducea uitarea durerilor, i-o dăruie în Egipt regina Polydamna.

Veni timpul ca ospățul să ia sfârșit. Regele Menelaos și oaspeții se duseră să se odihnească. Convorbirea dintre Telemah și regele Spartei fu amânată pentru a doua zi.

Regele Menelaos ieși devreme dimineața din iatacul lui și trecu în odaia unde dormea Telemah, pe care îl întrebă ce l-a adus în Sparta. Telemah răspunse că vrea să afle de soarta tatălui său. Menelaos îi povesti lui Telemah toate pățaniile lui Ulise și îi spuse cum zeul mării, Proteus, îi destăinuise soarta eroilor întorși de la Troia. După cum spusese Proteus atunci, Ulise se chinuia în robie pe insula nimfei Calypso. Asta era tot ce putu Menelaos să-i spună lui Telemah despre tatăl lui. Apoi regele Spartei căută să-l convingă pe Telemah să rămână oaspetele lui timp de 12 zile. Dar Telemah îl rugă pe rege să nu încerce a-l opri, ci să-l lase să se întoarcă mai repede acasă. Menelaos și Telemah stătură multă vreme de vorbă.

Pe când Telemah se afla în Pylos și în Sparta, pețitorii aflară din întâmplare de la Noemon că el a plecat din Ithaca, și se speriară la gândul că Telemah se dusese după ajutor. Atunci Antinoos îi sfătui să pregătească o corabie și să-l aștepte în larg pe Telemah, să-l atace pe neașteptate și să-l ucidă. Pețitorii se înțeleseră cu toții să comită această fărădelege. Adunară vâslași, se duseră la țărmul mării, luară toate cele necesare în corabie și porniră spre insula Asteris, unde voiau să stea la pândă.

Penelopa află de uneltirea lor mișelească și fu cuprinsă de deznădejde, deoarece nici ea nu știa de plecarea lui Telemah din Ithaca. Era gata să trimită un slujitor la bătrânul Laertes, tatăl lui Ulise, ca să-i vestească primejdia ce-l pândea pe nepotul lui. Dar slujitoarea Eurycleia o opri, sfătuind-o să ceară mai bine ajutor zeiței Atena. Regina dădu ascultarea sfatului, aduse jertfă zeiței și-i înălță rugăciuni. După aceea se culcă în patu-i bogat și adormi. Zeița Atena îi ascultă rugăciunea și-i trimise în somn umbra surioarei ei, Ifthime. Aceasta îi spuse că Telemah n-are să piară. Iar când o întrebă de soarta soțului ei, umbra nu-i spuse nimic și se topi ca o ceață ușoară. Penelopa se trezi și-și dădu seama că vedenia i-a fost trimisă de zei.

Zeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Când Hermes intră în peșteră, Calypso țesea cu o suveică de aur un văl cu dantele minunate. Ulise nu era acolo. El stătea pe o stâncă, lângă malul mării, ațintindu-și privirea în zare și plângea, gândindu-se la Ithaca lui dragă. Trist și singuratic, el petrecea acolo zile întregi.

Văzându-l pe Hermes, Calypso îi ieși în întâmpinare. Îl rugă să se așeze și-l ospătă cu ambrozie și cu nectar. După ce se sătură cu hrană zeiască, Hermes îi spuse porunca lui Zeus, regele zeilor și al oamenilor. Calypso se întristă aflând că trebuie să se despartă de Ulise, căci ea ar fi vrut să-l țină o viață întreagă pe insula ei și să-i dea nemurirea. Dar nu se putea împotrivi lui Zeus.

După plecarea lui Hermes, nimfa Calypso se duse pe malul mării, unde stătea Ulise întristat și-i zise:

– Ulise, nu mai plânge și nu mai fi mâhnit. Îți dau drumul să pleci în patrie. Ia îndată toporul și taie lemne pentru a-ți face o plută. Ai să pleci cu pluta și eu îți voi trimite vânt prielnic. Dacă aceasta este voința zeilor, te vei întoarce în patrie.

– Zeiță – răspunse Ulise – tu nu vrei să mă întorc în patrie, ci ai alte gânduri. Cum aș putea să trec marea furtunoasă pe o plută șubredă? Când nici corabia cea iute n-o trece cu bine totdeauna. Nu, zeiță, nu mă urc pe plută, până ce nu-mi faci jurământul neclintit al zeilor că n-ai de gând să mă duci la pieire.

– Pe drept se spune, Ulise, că tu ești cel mai înțelept și mai isteț dintre muritori! – grăi nimfa. Îți jur pe apele Stixului că nu urmăresc pieirea ta.

Calipso se întoarse în peșteră, împreună cu Ulise. În timpul ospățului ea încercă să-l înduplece să rămână și-i făgădui nemurirea. Îi spuse că dacă ar ști câte primejdii îl așteaptă în cale, n-ar mai pleca. Dar dorința lui Ulise de a se înapoia în patrie era prea mare și Calypso nu izbuti cu niciun chip să-l facă să uite de Ithaca lui dragă și de familie.

În dimineața următoare, Ulise începu să-și înjghebeze pluta. Patru zile se trudi tăind copacii, cioplind bârnele și bătând scândurile. În sfârșit, pluta fu gata, apoi îi puse un catarg cu o pânză. Calypso îi dădu merinde de drum și se despărți de dânsul. El desfăcu pânza, astfel că pluta, mânată de un vânt prielnic, se avântă în larg.

Se împliniră 18 zile de când Ulise plutea pe mare, căutând drumul după constelațiile Pleiadelor și Carului Mare. În sfârșit, în depărtare se z

$$$

 NERO, ÎMPĂRATUL PERVERS, UCIGAȘ ȘI NEBUN

La naşterea lui Nero, un şarpe uriaş veni să-i păzească patul

Nero, celebrul împărat al Romei, s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau: „Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri înfricoşătoare. Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar fi venit de nicăieri pentru a-i păzi patul, şarpe a cărui piele a fost descoperită pe pernă micului Nero, şi pe care acesta ar fi purtat-o într-o brăţară, în chip de talisman, până aproape de propria moarte. Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioadă a vieţii sale.

Împărat la 16 ani, Nero jefuia pentru distracţie

Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul tatălui său adoptiv în urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care îşi otrăvea atunci soţul abia întors din campaniile militare. Claudius s-a stins într-o singură noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil în urma unei doze extrem de puternice de otravă ce îi fusese administrată în timpul cinei. În aceeaşi dimineaţă, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tânăr împărat al Romei de până atunci. Puternic influenţat de Agrippina şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi Sextus Afranius Burrus, Nero se pregătea asiduu pentru rolul major pe care urma să îl joace în fruntea lumii cunoscute. Puţini luau însă în serios, punând totul pe seama tinereţii, apucăturile cel puţin condamnabile ale împăratului. Acesta părăsea deseori palatul, deghizat în femeie sau bărbat, pentru a colinda lupanarele Romei şi pentru a se deda celor mai crunte orgii. Aceleaşi seri le încheia alături de un grup sinistru de acoliţi, alături de care atacă trecătorii, lovindu-i şi jefuindu-i doar pentru distracţie.

Nero şi cu mama sa au relaţii „nepotrivite”

În Roma lui Nero totul devenea posibil. Dar poate mai infama decât Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărateasa îşi imaginează că este adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi corupe fiul pe care îl considera doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo încă susţin relaţii „nepotrivite” în palat şi în lectica cei îi purtat pe străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero, când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în care împăratul devine conştient de rolul său.

Nero o ucide pe mama şi pe soţia sa

Aflând că i se plănuia înlăturarea şi înlocuirea cu Britanicus, fiul natural al lui Claudius, complot pus la cale chiar de Agrippina, Nero ia măsuri drastice. Rivalul său este ucis chiar în ziua majoratului, iar imparateasa-mama este trimisă într-o călătorie pe mare cu o navă capcană care ar fi trebuit să se dezintegreze în larg. Chiar dacă aceasta supravieţuieşte naufragiului, ajunsă la mal, este ucisă de pretorienii anume pregătiţi de împărat. Urii sale îi pică victima chiar soţia sa, Octavia, pe care iniţial o exilează, rechemând-o apoi la Roma doar pentru a o ucide.

Împăratul Nero se căsătoreşte…cu un băiat!

Fantomele nebuniei îl acaparează de acum cu totul pe cel care avea să fie numit mai târziu Antihristul. Bântuit de viziunea mamei sale, Nero recurge la magie pentru a îmbuna Furiile. Chinuit şi de moartea Octaviei, moarte pe care o regretă amarnic, împăratul alege un adolescent pe nume Sporus a cărui înfăţişare semăna izbitor cu a fostei sale soţii şi îl emasculează. Are loc un spectacol grotesc. Împăratul oficiază public nunta dintre el şi Sporus. Mulţimea murmură: „Ce noroc ar fi fost pentru omenire dacă Domitius tatăl ar fi avut o asemenea mireasă”.

Nero vrea să fie şi împărăteasă, şi erou şi zeu!

Porţile Iadului fuseseră deschise. Nemulţumit să fie doar împărat, Nero vrea să fie şi împărăteasă. Astfel, el îşi alege drept soţ pe un anume Doryphorus şi se lăsă luat de soţie într-o ceremonie asemănătoare cu cea în care Sporus fusese dezonorat. Capitoliul devine iarăşi un loc al orgiilor şi al plăcerilor nebune duse la extrem. El vrea să fie erou şi zeu în acelaşi timp şi este convins că nici măcar zeul Apollo nu îl poate întrece în arta poeziei şi a muzicii. Spectacolele date de el durează zile întregi şi numai recitalul sau se întinde pe o zi şi o noapte. Cei care adormeau sau doar căscau erau pasibili de pedeapsa capitală. Pentru a scăpa, unii dintre spectatori se prefac că leşina de plăcere şi sunt purtaţi pe braţe în afară incintei. În arenă, el vrea să dovedească faptul că este cel puţin egalul lui Hercule, iar organizatorii jocurilor îi pregătesc special un leu pe care să îl omoare cu ghioaga sau să îl sufoce cu o mantie, asemenea eroului mitologic. Toate concursurile de artă de la Roma şi până în Grecia sunt câştigate de împăratul care îşi anunţa singur victoriile.

Nero, decimatorul creştinilor

Dar poate cea mai infamă faptă a lui Nero este prigonirea tinerii secte a creştinilor. Roma fusese incendiată, iar poporul îl acuză chiar pe împărat. Focul care durează aproape 6 zile şi 6 nopţi mistuie o mare parte a Cetăţii Eterne lăsând loc planurilor megalomane ale lui Nero. Chiar dacă vină să nu a fost dovedită niciodată, împăratul îşi câştiga pentru totdeauna porecla „Nero, cel care a dat foc Romei”. Temându-se de reacţia unei populaţii a cărei răbdare ajunsese la sfârşit, el caută un ţap ispăşitor. Şi îl găseşte… creştinii. Mii de oameni nevinovaţi sunt târâţi în arenele circurilor şi supuşi unor spectacole groteşti. Copii, femei şi bătrâni sunt aruncaţi pradă leilor în număr atât de mare încât chiar şi plebea cea însetată de sânge se simte îngrozită. Ca să îşi desăvârşească răzbunarea, Nero luminează aleile propriului palat cu torţe vii… creştini înveliţi în suluri de bumbac îmbibat în ulei. Strigătele lor de durere devin sursa de inspiraţie pentru alte opere de artă sinistre ale împăratului.

Pe locul de astăzi al Vaticanului, Nero asanează un lac imens şi ridică cel mai impunător palat văzut vreodată de romani. „În sfârşit, pot locui şi eu decent ca un om”, exclamă el fericit în momentul finalizării construcţiei. Complexul era străjuit de o statuie imensă a sa în care era reprezentat în chip de zeu soare.

El, Nero Atotputernicul

Totul trebuia să ia un sfârşit. Mulţimea isterizată ia cu asalt palatul, sprijinită de legiunile care îl părăsiseră pe împărat. Abia atunci Nero îşi dă seama că lângă el nu mai rămăsese nimeni. Cei apropiaţi fuseseră ucişi demult. Până şi mentorul sau, Seneca, se sinucisese în urma unui edict imperial. Părăsit până şi de gardă pretoriană, Nero încearcă să fugă ajutat de Sporus şi de un sclav. Pe drum crede că încă mai poate scăpa dacă se târăşte în genunchi în faţa lui Galba, bătrânul general care avea să îi ia locul, şi să îi ceară acestuia iertare şi… prefectura Egiptului. Află însă că fusese declarat duşman al Romei şi că era condamnat la o moarte chinuitoare. Într-un final, ajutat de secretarul sau Epaphroditus, Nero se sinucide. Cu hainele sfâşiate, plângând acesta se stingea murmurând:”Ce artist piere!”

$$$

 NEGRU VODĂ

Legenda despre Negru-Vodă, „întemeietor” al Țării Românești, este similară cu cea a voievodului Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. Potrivit tradiției populare, păstrată în Muscel, trăia pe vremea tătarilor, peste munți, în Țara Făgărașului, un român viteaz, frumos și înțelept. El a strâns în jurul lui mai mulți voinici, cărora le-a vorbit despre suferințele îndurate de pe urma tătarilor de frații lor de dincolo de munți. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât într-un glas să vină în sprijinul acestora; au trecut munții și au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare. Lume multă era adunată aici. Sosirea lor a produs o mare bucurie și ei nu s-au mai îndurat să-și părăsească frații. S-au așezat la Câmpulung și s-au pregătit de luptă cu tătarii. Cu prilejul târgului de Sfânt Ilie, în timp ce, încărcați de prăzi, tătarii se veseleau, au fost atacați de Negru-Vodă; mulți tătari au fost uciși, iar cei rămași în viață, alungați din țară. „Pe urmă, Negru-Vodă a început să așeze lucrurile în țară; a făcut cetăți, mănăstiri, sate și orașe pe la toate poalele munților și pe văile râurilor”.

De numele lui Negru-Vodă, venit din Făgăraș la Câmpulung, tradiția mai leagă, pe lângă „întemeierea” țării, și eliberarea ei de tătari, mutarea scaunului, precum și ridicarea bisericii, a curților și caselor domnești la Curtea de Argeș. Soției sale, de religie romano-catolică, i se atribuie biserica Sân-Nicoară, pe care ea ar fi clădit-o în timp ce Negru-Vodă era plecat să alunge pe tătari. La întoarcere, Negru-Vodă ar fi poruncit ca biserica, ridicată fără știrea sa, să fie dărâmată.

...apoi, Negru-Vodă a devenit Radu-Vodă

Acestea sunt elementele principale ale tradiției „descălecatului” Țării Românești de către Negru-Vodă. Când, începând cu secolul al XVI-lea, sub influența realizărilor istoriografice din Moldova, s-a trecut la întocmirea cronicii Țării Românești, tradiției i s-au adăugat noi elemente, încercându-se, totodată, unele precizări și identificări. Ele însă mai mult au complicat decât au lămurit lucrurile. Negru-Vodă a fost identificat cu Radu I și a apărut personajul „Radu-Negru”; ca dată a „descălecatului” a fost fixat anul 1290; a fost introdusă ideea închinării de bună voie către Radu-Negru a boierimii oltene în frunte cu Băsărăbeștii, nume prin care se înțelegeau de fapt boierii Craiovești („Băsărăbeștii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie supt porunca lui și numai el să fie preste toți”).

Ca să se explice prezența în vechile orașe de scaun ale țării a comunităților romano-catolice și săsești, s-a admis, odată cu „descălecatul” lui Radu-Negru, o însemnată imigrație de populație, românească și străină, la sud de Carpați („Radu-Negru Voievod, mare herțeg pre Amlaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo, cu toată casa lui și cu mulțime de noroade”). Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar atestări documentare care dau soției lui Negru-Vodă numele de Marghita și-i atribuie ridicarea Cloașterului (Bărăția) de la Câmpulung.

Faptele însă pledează pentru Basarab

Din confruntarea datelor tradiției cu cele din izvoarele a căror autenticitate nu poate fi contestată rezultă:

Negru-Vodă, „descălecătorul” Țării Românești, nu este decât o personificare legendară a unui domn care avea în realitate alt nume. Cel mai adesea el a fost identificat cu Basarab I, cu Nicolae Alexandru sau chiar cu amândoi contopiți într-o singură persoană), cu Radu I sau cu Neagoe Basarab. Faptele pe care tradiția i le atribuie lui Negru-Vodă: întemeietor de țară, luptător împotriva tătarilor, ctitor al primelor așezăminte religioase, fac ca identificarea lui cea mai sigură să fie cu Basarab I. Prin vitejia manifestată și victoriile repurtate în luptele cu tătarii, acesta a reușit, la începutul secolului al XIV-lea, - într-un moment în care o criză politică puternică se manifesta în statele vecine - să se impună atenției celorlalte căpetenii de la sud de Carpați și să fie ales de ele „mare voievod”. Cu sprijinul lor, el a eliberat de sub stăpânirea tătară teritoriul Țării Românești, a înlăturat vasalitatea față de coroana ungară, a creat un stat independent, pe care l-a impus printr-o politică înțeleaptă pe plan internațional, a pus bazele unei dinastii care a ocupat tronul Țării Românești aproape 300 de ani. Pe drept cuvânt, lui Basarab i s-a atribuit epitetul de „cel Mare”.

Negru i s-a spus lui Basarab în urma îndepărtării Negrilor Tătari din ținuturile de la răsărit de Olt și până la Dunăre, numite cu o terminologie turaniană „Țara Neagră”. Ca simbol al cuceririi „Țării Negre”, au fost reproduse pe blazonul de familie al Basarabilor capetele de „arapi”.

Sub urmașii lui Basarab, viața de stat a câștigat în organizare, Biserica a devenit un sprijin însemnat al domniei, cancelaria domnească a început să funcționeze, consfințind prin actele emise noua ordine care se instaura. Dintre succesorii lui Basarab I, tradiția a reținut în special figura lui Radu I. În timpul domniei acestuia a fost terminată zidirea mănăstirii Tismana, cea dintâi mare mănăstire a țării, devenită important centru cultural. Radu I a fost totodată ctitor la Cozia, Cotmeana, Biserica Domnească din Curtea de Argeș și la alte fundații religioase mai mărunte. Cum din această cauză cele mai vechi acte mănăstirești îl pomeneau pe Radu ca pe primul ctitor, el a fost confundat, cu timpul, cu primul domn al țării, cu Negru-Vodă, și considerat ca adevăratul „întemeietor” al ei.

Științific nu se poate susține că Țara Românească a fost întemeiată, ca stat, prin „descălecarea”, prin venirea unor oameni călări din afara hotarelor ei. Înainte de anul 1290, data așa-numitului „descălecat” din Țara Făgărașului, existau pe teritoriul de la sud de Carpați formațiuni politice cu un nivel destul de înaintat de organizare. Diploma Ioaniților atestă existența la 1247 a cnezatelor lui Ioan și Farcaș, ca și a voievodatului lui Litovoi în dreapta Oltului, iar în stânga lui a voievodatului lui Seneslau. Aceste formațiuni politice au căutat, folosind orice prilej, să se opună expansiunii feudalilor maghiari și să se unească într-o singură structură statală. O primă încercare în acest sens, neizbutită însă, a făcut-o Litovoi. El a căzut - ne-o spune un document din 1285, ianuarie 8 - în luptă cu oastea regatului maghiar, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier și silit să se răscumpere cu o mare sumă de bani. Înfruntarea pe câmpul de luptă a oștirii unui stat puternic și plata unei însemnate sume pentru răscumpărarea libertății din partea unuia dintre conducătorii locali vorbesc despre forța militară și puterea economică a formațiunilor politice de la sud de Carpați în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Fapta lui Litovoi arăta că nu era departe momentul în care formațiunile politice de la sud de Carpați își vor uni eforturile în realizarea unei mari formațiuni de stat de sine stătătoare. Ceea ce nu reușise să realizeze voievodul din dreapta Oltului va reuși, într-un alt moment istoric, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea voievodul din părțile Argeșului.

Cum a apărut ideea „descălecatului”

Dacă Țara Românească nu s-a format, ca stat, printr-un „descălecat”, ci - așa cum o arată faptele istorice certe - prin strângerea la un loc a unor formațiuni politice existente la sud de Carpați și care au luat naștere în urma unei dezvoltări a societății locale, rămâne să explicăm de unde a apărut totuși ideea „descălecatului” din Transilvania. Mai mulți factori au contribuit, cu siguranță, la aceasta. Modelul de la care s-a plecat și, prin analogie, cu care a fost inventat „descălecatul” Țării Românești din Făgăraș și Amlaș a fost „descălecatul” Moldovei din Maramureș.

Titlul de „herțeg al Amlașului și Făgărașului” pe care îl purtau în documentele din secolele XIV-XV unii domni ai Țării Românești a fost luat drept indiciu al „descălecatului” (în realitate cele două ținuturi erau concedate domnilor locali de regele maghiar în schimbul recunoașterii lui ca suzeran. Faptul că Radu I, rupând legăturile de vasalitate cu Ungaria, n-a mai stăpânit cele două ținuturi, a contribuit la formarea tradiției despre „descălecatul” lui Radu-Negru din Țara Făgărașului.)

Printre alte elemente care au contribuit la acreditarea ideii de „descălecat” a fost prezența populației alogene, de religie romano-catolică, în vechile orașe de reședință ale Țării Românești. Strânsele legături la începutul vieții de stat de la sud de Carpați între conducătorii de aici și regalitatea maghiară au facilitat trecerea - susținută de politica romano-catolică de prozelitism - a misionarilor și a altor elemente catolice în Muntenia. Cea mai veche mențiune documentară despre comunitățile catolice la sud de Carpați privește orașul Câmpulung (este vorba de inscripția din anul 1300 de pe piatra tombală a comitelui Laurențiu de Campolongo). Tradiția a reținut și ea acest fapt și Câmpulung a fost socotit ca prim popas al „descălecătorilor”. Aici a murit de altfel și probabil tot aici a fost îngropat Basarab I.

Unii dintre primii domni ai Țării Românești, ca și ai Moldovei, au avut soții catolice. Documentar este dovedit că cea de-a doua soție a lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, era o catolică, Doamna Clara. Acesteia, Papa îi transmitea, în ianuarie 1370, mulțumiri pentru convertirea la catolicism a fiicei ei Ana, soția lui Strațimir, țarul de la Vidin. Nu este exclus ca faptele pe care tradiția le atribuie Marghitei, soția lui Negru-Vodă, să privească nu pe Marghita (care poate fi - așa cum presupunea Alex. Lapedatu - un nume legendar, „o reînviere munteană a celor două Marghite moldovene, a lui Petru Mușat și Alexandru cel Bun”), cât mai ales pe Doamna Clara, atât de cunoscută prin protecția acordată de ea catolicismului. În afară de elemente alogene, de religie romano-catolică, tradiția mai amintește - și faptul este probat documentar - de trecerea la sud de Carpați a multor români din Transilvania. Înrăutățirea situației populației românești din această provincie a generat un val continuu de emigrări la sud și est de Carpați. Ca să nu scadă numărul supușilor - ce asigurau bogăția și tăria statului - regalitatea maghiară s-a văzut nevoită să ia măsuri de interdicție a emigrărilor. În diploma din 1247, prin care se conceda cavalerilor Ioaniți Țara Severinului, regele Bela al IV-lea le atrăgea atenția să nu permită ca în ținuturile pe care urmau să le ia în stăpânire să se așeze locuitori din regatul maghiar „de orice stare și neam ar fi”. Introducerea unei atare clauze arată că la data emiterii diplomei emigrările locuitorilor din regatul maghiar, în cazul dat din Transilvania la sud de Carpați, cunoșteau proporții însemnate. În perioada în care tradiția fixează momentul „descălecatului” (sfârșitul secolului al XIII-lea), înrăutățirii situației sociale a românilor din Transilvania i se adăugaseră persecuțiile religioase urmate de lipsa de drepturi politice. Toate acestea au făcut să crească curentul emigrărilor de populație, în special din regiunile de margine, de unde se putea trece cu mai multă ușurință granița.

Deși nu se poate spune că emigrările de populație din Transilvania au determinat - așa cum tradiția ne-o spune - „întemeierea” Țării Românești, ele au potențat vitalitatea organismelor politice de la sud de Carpați, contribuind la grăbirea procesului de unificare a lor.

Partea din cronică referitoare la închinarea de bună voie a boierimii oltene față de „întemeietorul” țării nu este altceva decât transpunerea în perioada formării statului de sine stătător Țara Românească a unei situații mai târzii, apropiată în timp de data întocmirii cronicii Țării Românești. Este vorba de raporturile create între banul Olteniei și „domnul întregii țări”, după ce boierii Craiovești, deveniți „vlasteli” (rude cu familia domnească) și apoi „Băsărăbești”, au ajuns să-și transmită ereditar marea bănie.

Concluzia care se desprinde din analiza critică a izvoarelor poate fi formulată astfel: ceea ce tradiția numește „descălecat” nu este altceva decât un curent de emigrare de populație din Transilvania la sud de Carpați, care, deși nu a creat statul Țara Românească, a avut un rol însemnat în creșterea potențialului uman al organizațiilor politice românești de la sud de Carpați, a fost un factor important în unificarea lor.

Negru-Vodă este personificarea legendară a lui Basarab I, în domnia căruia țara a cunoscut o perioadă de prosperitate economică, ca urmare a înmulțirii populației și dezvoltării vieții orășenești; s-a înfăptuit unitatea teritorială, a fost dobândită neatârnarea și s-au creat bazele politicii externe a Țării Românești.

Prin opera înfăptuită, Basarab I poate fi socotit, pe drept cuvânt, ca „întemeietorul” Țării Românești, el binemeritând epitetul de „cel Mare”.

Surse:

Magazin Istoric nr. 6, septembrie 1967

$$$

 Oamenii de Neanderthal au fost o specie de umanoizi care au trăit în Europa și Asia acum 40.000 de ani. Erau rude apropiate ale omului modern, dar cu trăsături fizice și adaptări remarcabile, care le-au permis să supraviețuiască în condițiile dure ale erei glaciare.

Neanderthalienii erau ușor mai scunzi decât noi, având în medie 1,65 m, însă aveau o constituție mult mai robustă, cu piept lat, oase groase și picioare mai scurte — adaptări care ajutau la conservarea căldurii în climatele reci. Nasul lor era mare și ușor turtit, o formă ce încălzea și umezea aerul rece inspirat, iar cavitățile faciale dezvoltate acționau ca un sistem natural de izolare termică pentru creier.

Aveau sprâncene proeminente, fără bărbie vizibilă, iar craniul lor se alungea spre spate, oferindu-le un aspect distinct. Dantura era mai mare, cu un spațiu în plus în spatele măselelor. Deși creierul lor era, în medie, chiar puțin mai voluminos decât al nostru, asta nu însemna neapărat că erau mai inteligenți — ci că îl foloseau diferit, adaptat nevoilor lor fizice și mediului ostil.

Studiile genetice moderne au arătat că unii Neanderthalieni ar fi avut pielea deschisă și părul roșcat, datorită unei variante a genei MC1R, care le permitea să absoarbă mai bine lumina solară și să producă vitamina D.

În ciuda dispariției lor, Neanderthalienii nu au fost primitivi. Au creat unelte, au vânat în grup, au avut grijă de răniți și au dezvoltat chiar forme timpurii de cultură.

Erau, cu adevărat, oameni ai frigului — o specie puternică, inteligentă și perfect adaptată la lumea aspră a Pleistocenului.

$$$

 Aceste alegeri vă vor secătui de puteri.

• Să rămâneți în preajma oamenilor imaturi, incapabili să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și care o aruncă mereu asupra voastră. Autoreglarea continuă, impusă în limite rigide, vă slăbește câmpul energetic. Comunicarea cu astfel de persoane se transformă într-un scandal nesfârșit, căci trăiți pe niveluri diferite de percepție a lumii.

• Dialogul interior necontenit, orientat spre critică și autodistrugere, spre minimalizarea propriei valori și a realizărilor voastre, vă afectează profund starea de spirit. Gândurile de fundal, precum „nu mă străduiesc suficient”, vă secătuiesc psihicul fără oprire.

• Comunicarea din obligație sau doar din politețe subminează la fel de mult starea interioară, fiindcă nu este posibil să fii bun pentru toți la nesfârșit, nici fizic, nici mental.

• Așteptarea momentului perfect lovește direct în motivație, iar prognozele constante și teama de a greși sting entuziasmul și, uneori, chiar dorința de a acționa.

• Consumul de informație negativă reduce nivelul de liniște interioară și bucurie de a trăi. Știrile sau orice alt conținut toxic întunecă lumea voastră și o fac ușor de manipulat din exterior.

• Dorința de a controla totul, nevoia de a prevedea fiecare scenariu, de a mulțumi pe toți și de a face pe fiecare fericit — toate acestea devin un izvor nesecat de epuizare cronică.

• Negarea și fuga de propriile sentimente, interdicția de a manifesta furie sau alte stări negative duc la acumularea emoțiilor neexprimate în corp, generând boli.

Vă puteți permite să fiți furioși, însă este categoric interzis să: țipați, amenințați, recurgeți la violență fizică prin lovituri sau palme, umiliți, folosiți gazlighting, ignorați cealaltă persoană, sabotați înțelegerile sau impuneți restricții de mișcare ori de libertate asupra altuia.

Este esențial să deosebiți furia de agresivitate, căci furia este o emoție, iar agresivitatea — modul în care această emoție se manifestă. De fapt, furia poate fi simțită, însă exprimată în forme ecologice. Merită înțeles că toate manifestările enumerate mai sus pot provoca furie îndreptată chiar împotriva voastră.

Furia apare atunci când granițele vă sunt încălcate, când vă confruntați cu nedreptatea sau când valorile vă sunt criticate ori minimalizate. În acest caz, furia devine un mecanism de apărare și o reacție firească a psihicului la ceva perceput drept periculos sau inacceptabil.

Agresivitatea este comportament, acțiune. Prin agresivitate se poate exprima furia, dar și alte emoții — durere, frică, neliniște, groază etc. Agresivitatea poate fi deschisă sau mascată, precum sarcasmul, ignorarea, tăcerea, disprețul și altele.

Spre deosebire de furie, agresivitatea poate răni, fiindcă furia rămâne în interior, iar agresivitatea se manifestă în afară. Prin urmare, puteți simți furie, dar alege căi de exprimare care nu distrug — precum dialogul, stabilirea limitelor sau îngrijirea de sine.

Exersarea unei relații conștiente și atente cu voi înșivă și cu emoțiile voastre poate îmbunătăți considerabil legătura atât cu propria persoană, cât și cu cei din jur.

$$$

 De ce una dintre primele frumuseți ale cinematografiei, Claudia Cardinale, nu a fost niciodată căsătorită

A fost considerată cea mai fermecătoare și celebră, iar pentru inima ei s-au duelat Alain Delon și Marcello Mastroianni, însă artista nu și-a permis niciodată să-și „țese iubirea” pe platourile de filmare. Astăzi voi povesti de ce Claudia Cardinale, după ce a trăit o singură dată dragostea adevărată, a ajuns să simtă dezgust față de jugul marital.

A frânt nenumărate inimi — însă și ea însăși a fost nevoită să îndure tragedii.

Tiranul-producător

Copilăria i s-a petrecut în Tunisia, iar multă vreme s-a considerat un boboc urât. Abia la 17 ani, după ce a primit titlul de „cea mai frumoasă italiancă din Tunisia”, tânăra a prins, în sfârșit, încredere în farmecul său. Câștigătoarea concursului de frumusețe a fost invitată la festivalul de film de la Veneția, unde l-a întâlnit pe Franco Cristaldi, un producător de succes.

Franco s-a „agățat” de fermecătoarea debutantă, convingând-o să semneze un contract cu studioul de film, iar din acea zi nu a mai scăpat-o din ochi, controlând fiecare pas al actriței la început de drum.

Cristaldi, fără îndoială, a ajutat-o să devină o vedetă, însă ea a plătit acest succes cu pierderea libertății, căci în contract erau stipulate condiții extrem de stricte.

O descoperire cumplită: bărbaților nu le poți avea încredere!

La un moment dat, tânăra s-a îndrăgostit de un băiat chipeș, dar nu îndrăznea să se apropie de el. Un cunoscut francez s-a oferit să o ajute: să o ducă la o petrecere unde avea să fie alesul inimii ei și să le facă cunoștință. Naiva italiancă a acceptat.

În cele din urmă, s-a trezit încuiată într-o casă pustie, unde „binefăcătorul” a profitat de ea.

A învățat pentru tot restul vieții că bărbaților nu trebuie să le acorzi încredere. Iar istoria nu s-a sfârșit aici. Claudia a aflat că acea noapte îngrozitoare i-a lăsat o amintire vie: a rămas însărcinată cu ticălosul. În ciuda privirilor piezișe ale celor din jur și a problemelor profesionale ce puteau urma, Claudia a hotărât să nu renunțe la copil. Totuși, a fost nevoită mai apoi să spună tuturor că nou-născutul era fratele ei.

Cristaldi a insistat asupra acestui lucru, amenințând-o că altfel o va lăsa fără muncă. Micuțul Patrick, până la șapte ani, a crezut și el că Claudia îi era soră, nu mamă.

Niciun pas în afara liniei!

Între timp, producătorul a înăsprit controlul: nu voia ca istoria sarcinii să se repete. Curând, Claudia a fost nevoită să i se supună complet. Deși locuiau în apartamente separate, Cristaldi a transformat-o într-o concubină, interzicându-i cu strictețe să comunice cu alți bărbați. Iar când nu o putea supraveghea personal, sarcina era preluată de secretară, șofer și agentul de presă.

După cum spunea Claudia Cardinale, ea nu a fost niciodată cu adevărat căsătorită. Aceasta poate fi considerată adevărată cu o mică precizare: o singură dată a încheiat totuși o căsătorie cu Cristaldi, însă, fiind oficiată în orașul american Atlanta, în Italia procedura era considerată nulă. Actrița însăși numea această uniune „o butaforie”, spunând că nu mirosea deloc a dragoste — producătorul își dorea doar să o lege printr-un nou contract.

După cum repeta cu amărăciune Cardinale: „Am rămas o Cenușăreasă răsplătită de el… Pentru ajutorul primit, trebuia să mă transform într-un obiect, să-mi pierd voința și capacitatea de a lua hotărâri de una singură.”

L-a respins pe Mastroianni și pe Delon

Claudia a fost nevoită să joace alături de cei mai celebri actori ai vremii sale, iar cei mai rafinați bărbați se întreceau pentru a-i câștiga favorurile. La un moment dat, însuși Marcello Mastroianni a început să o curteze. Însă actrița i-a potolit avântul, rămânând neclintită în fața ispitelor. L-a considerat prea strălucitor, și tocmai de aceea vanitos. Claudia era convinsă că, de îndată ce i-ar fi cedat, Marcello și-ar fi pierdut pe loc interesul, transformând-o într-o simplă notă de subsol în lungul șir de cuceriri. Mastroianni a apreciat acest gest și i-a devenit un prieten adevărat.

Iar când Cardinale a jucat alături de Alain Delon în „Ghepardul”, însuși regizorul îi împingea spre o idilă: își dorea ca pasiunea de pe ecran să pară autentică. Nu le permitea să „trișeze” în scenele de sărut, supraveghind personal ca să se sărute cu adevărat, fără a se zgârci la zeci de duble. Alain Delon, sigur de farmecul său irezistibil, a pariat chiar cu regizorul că o va seduce pe frumoasa inaccesibilă. Nu a reușit.

„Iubirea vine pe neașteptate...”

Singurul care a izbutit să cucerească inima Claudiei a fost Pasquale Squitieri. Juca în filmul lui, iar curând actrița, ajunsă la 37 de ani, a simțit că el nu mai este doar regizorul ei — inima, amorțită de atâția ani, era în sfârșit pregătită să iubească sincer. Despre sentimentele dintre Claudia și Pasquale a aflat repede Cristaldi. Nu putea permite ca ea să-i scape de sub controlul absolut! Producătorul s-a comportat ca un adevărat despot: a amenințat-o, a șantajat-o, iar într-o zi, chiar în fața ei, și-a tăiat venele. Dar, așa cum presupunea actrița, totul s-a dovedit a fi o nouă scenetă. Claudia l-a părăsit pe Cristaldi, fără să mai asculte rugămințile sau amenințările lui. Atunci acesta a început să le pună bețe în roate atât fostei protejate, cât și noului ei ales. Dar nu a reușit să o readucă.

O familie la distanță — tot familie rămâne!

Claudia a fost cu adevărat fericită alături de Pasquale: el a înconjurat-o cu iubire, fără să atenteze nici măcar o clipă la libertatea ei. La 41 de ani a avut curajul să nască pentru a doua oară și a devenit mama unei fetițe adorabile. Totuși, în ciuda dragostei, actrița nu a dorit să se lege prin acte de el. Se simțea împlinită așa cum era. A rămâne o familie nu îi împiedica deloc. Nici măcar despărțirea nu i-a despărțit cu adevărat: când fiica lor a crescut și a decis să se mute la Paris, Claudia a pornit după ea, iar Pasquale a rămas în Italia.

Au trăit separați două decenii, dar au continuat să se iubească și știau bine: erau o familie în toată puterea cuvântului. După cum spunea actrița: „Probabil că eu și Pasquale iubim amândoi să fim singuri, dar totodată avem nevoie unul de celălalt... Mi-am dorit mereu libertate deplină, iar acum mă bucur din plin de ea.”

Celebra actriță italiană Claudia Cardinale a încetat din viață înconjurată de copii, lângă Paris, la 23 septembrie 2025.

Autor: Olga Moiseeva

$$$

 Într-o zi, învățătoarea a hotărât să împărtășească elevilor o experiență personală și să le arate (iar părinților să le dea de gândit) cât de nocive sunt batjocura, jignirile și umilirea — adevăratul rău.

Ea le-a povestit:

«Înainte de oră, am intrat într-un magazin și am cumpărat două mere. Aproape identice: aceeași culoare, dimensiuni asemănătoare. La începutul orei de dirigenție, i-am întrebat pe copii:

— Cu ce se deosebesc?

Copiii au tăcut — diferența abia dacă se putea observa.

Atunci am luat unul dintre mere și i-am spus:

— Nu-mi placi! Ești un măr urât!

Și l-am izbit de podea. Elevii m-au privit uimiți.

Apoi i l-am dat unui copil și i-am cerut:

— Găsește-i și tu un cusur și aruncă-l la pământ.

Copilul m-a ascultat. Mărul a început să circule din mână în mână.

Fiecare găsea cu ușurință un defect:

— Ai codița urâtă!

— Coaja ta e dezgustătoare!

— Sigur ești viermănos!

Și iar mărul zbura spre podea.

Când s-a întors la mine, i-am întrebat din nou dacă văd vreo diferență între el și celălalt, care stătuse liniștit pe bancă.

Copiii au ridicat din umeri — păreau aproape la fel.

Atunci am tăiat merele. Cel neatins era alb și proaspăt în interior. Copiilor le-a plăcut atât de mult încât ar fi vrut să-l mănânce. Dar celălalt — pe care îl aruncasem și îl jignisem — era lovit pe dinăuntru, plin de pete și „vânătăi”. Nimeni nu a mai vrut să-l guste.

— Vedeți, copii, — le-am spus. — Așa l-am făcut noi! E vina noastră!

În clasă s-a lăsat tăcerea.

Apoi am continuat:

— La fel e și cu oamenii. Când îi umilim, când îi insultăm sau îi jignim, poate că pe dinafară nu se vede nimic. Dar în interior rămân răni adânci.

Elevii mei n-au înțeles niciodată atât de repede sensul vorbelor mele. Au început să-și împărtășească propriile trăiri — cât de tare îi doare uneori un cuvânt rostit de alții. Unii chiar au izbucnit în lacrimi. Am plâns împreună, apoi am râs.

La finalul orei, copiii au venit să mă îmbrățișeze — pe mine și unii pe alții. Atunci am știut: lecția aceasta chiar și-a avut rostul.»

Autor necunoscut.