$$$

 „Limba românească” și „Plugușorul” sunt poeziile care i-au adus nemurirea. Numele lui Gheorghe Sion este astăzi aproape uitat

Gheorghe Sion, decedat pe 1 octombrie 1892, era odinioară un nume foarte răspândit în România. Poetul devenise cunoscut mai ales datorită poeziei “Limba românească”, publicată în 1854, care a fost tipărită în toate manualele școlare și recitată sau cântată de mulți dintre elevi la serbările școlare:

    Mult e dulce și frumoasă

    Limba ce-o vorbim,

    Altă limbă-armonioasă

    Ca ea nu găsim.

    Saltă inima-n plăcere

    Când o ascultăm,

    Și pe buze-aduce miere

    Când o cuvântăm. (…) 

La fel de cunoscute sunt „Hora nouă” și „Plugușorul” lui Sion, care se colindă și astăzi în toate colțurile României fără a fi cunoscut însă numele celui care l-a tipărit întâia oară, în preajma Unirii Principatelor.

    Mâine anul se’nnoiește

    Plugușorul se pornește

    Și ăncepe-a colinda

    Pe la case a ura.

    Iarna-i grea, omătu-i mare

    Semne bune anul are

    Semne bue de belșug

    Pentru brazda de sub plug.

    Doamne binecuvântează

    Casa care o urează

    Plugușorul fără boi,

    Plugușorul tras de noi!

    Urați, flăcăi!

    Strigați, măi!

    Hăi! Hăi!

    Hăi! Hăi!

Sion a venit pe lume pe 22 mai 1822, în satul Hârșova din nordul Moldovei, într-o veche și renumită familie boierească. Despre împrejurările nașterii sale povestea el însuși:

„Maică-mea, simţindu-se aproape a naşte, a plecat să meargă la Cernăuţi; dar când să treacă graniţa la vama de la Marmoniţa, a fost apucată de durerile facerii. N-a fost chip a merge înainte, mai departe. Abia a fost timp să vie o babă din apropriere ca să o asiste; şi cum din norocire era cu o trăsură mare cu coviltir, vehiculul i-a servit de cameră şi de pat, şi în ziua de 22 mai 1822, pe la amiază-zi, am venit pe lumea aceasta în care trăiesc până azi, când scriu aceste rânduri”.

Tatăl lui a fost serdarul Sion, care, pe când se afla la curtea domnitorului Şuţu, s-a căsătorit cu Frosa Skina, fiica lui George Skina, unul dintre capii Eteriei. Părinţii nu au avut însă avere, astfel că viitorul poet nu a putut urma decât două clase secundare la Liceul Sf. Sava din București, unde fusese înscris de un unchi, după absolvirea cărora a ocupat un post la cancelaria ministerială din Iaşi, pentru a putea fi de folos celorlalţi fraţi ai săi, rămaşi orfani.

„Tânărul care își câștiga la o vârstă așa de crudă pâinea de toate zilele era foarte harnic la învățătură. Cerceta cu adâncă răbdare limbile străine: franceza, greaca, iar în orele de răgaz se ocupa cu poezia. Din cauza unor versuri satirice îndreptate contra rușilor, care erau stăpânii țărilor noastre pe acea vreme, își pierdu slujba și a trăit multă vreme fără ea. A luat parte la Revoluția din 1848 și, din această pricină, a fost silit să pribegească peste hotare, prin Ardeal și Bucovina, împreună cu ceilalți revoluționari care erau capii acestei mișcări.

Sub Grigore Ghica, i se dă slujba de arhivar al Statului. Mai târziu vine la București, unde ocupă diferite funcțiuni publice și întemeiază o revistă literară, „Revista Carpaților”, care a apărut între anii 1860 – 1861. Cât timp a stat în capitala Moldovei, la Iași, poetul Gheorghe Sion a luptat mult pentru Unirea Principatelor. Câteva poezii de-ale sale scrise cu acest prilej s-au bucurat de largă răspândire.

Pentru munca deosebită pe tărâmul istoriei și al literaturii, a fost ales membru al Academiei Române. Gheorghe Sion a murit pe 1 octombrie 1892”, nota într-o scurtă biografie criticul și istoricul literar Gheorghe Cardaș.

Poetul a scris versuri patriotice în care a glorificat trecutul istoric, dar a avut și poezii îndreptate contra metehnelor societății românești din epocă. Cele mai cunoscute satire ale sale sunt “Censorul meu”, scrisă în 1845 și “Azi nebun și mâine cuminte”, publicată în 1853.

De la Gheorghe Sion ne-au rămas și volumul „101 Fabule”, lucrări istorice, piese de teatru, descrieri de călătorii și traduceri din literatura clasică. Printre operele sale se află „Prescurtare istorică din Sfânta Evanghelie”, (Iași, 1854), “Mizantropul” de Molière și “Zaira” de Voltaire, (Iași, 1854), “Suvenire de călătorie în Basarabia” (București, 1857), “Istoria Daciei de Dionisie Fotino” (București, 1859 – 1860), “La Plevna”, dramă în versuri într-un act (București, 1878). “De la Tobolsk până în China de Nicolae Milescu” (traducere, București, 1888), “Suvenire contemporane” (București, 1868).

„Poezia care l-a făcut celebru este “Limba românească”, ce era învățată pe de rost, recitată și cântată de toți românii și liberi, și subjugați, mai ales în vremurile grele când străinii erau stăpâni în țara noastră și prigoneau pe toate căile limba și obiceiurile românești. Poetul Gheorghe Sion va avea totdeauna în istoria literaturii românești o pagină de închinare și recunoștință pentru munca sa cinstită și patriotică pe tărâmul culturii…”, scria Gheorghe Cardaș în revista Albina din octombrie 1937.

Deși nu a fost considerat un scriitor de primă însemnătate, motiv pentru care nu a putut pătrunde în cercul Junimii şi al Convorbirilor Literare, chiar dacă a avut relaţii bune cu unii membri ai mişcării literare, Gheorghe Sion rămâne un ilustru însufleţitor al conştiinţei naţionale, unul dintre eroii modeşti, dar exemplari ai luptei pentru realizarea unității naţionale.

Autorul faimoasei poezii „Limba Românească“, care a fost tipărită la 1854, a cunoscut toate provinciile româneşti, a participat la mişcarea de intensificare a conştiinţei naţionale, a avut o bogată corespondenţă cu personalităţi precum Vasile Alecsandri (cu care a fost prieten toată viaţa), Dimitrie Bolintineanu, Alecu Donici, Ion Ghica, fraţii Hurmuzaki (care l-au găzduit când s-a aflat în exil, în 1848, după nereuşita Revoluţiei de la Iaşi), Nicolae Ionescu, Laurian, Ion Maiorescu, Mălinescu, C. Negri, Petrino, Iraclie Porumbescu, Ion Sbiera şi alți reprezentanți ai generaţiei eroice.

Sion a fost şi la Adunarea de la Blaj şi adesea a preamărit în scris patriotismul ardelenilor, care, la rândul lor, l-au preţuit, alegându-l membru de onoare al Astrei şi cerându-i să scrie la publicaţiile lor.

Urmărind corespondenţa poetului, care a fost publicată în 1939 de Ștefan Meteș, „Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi“ (Cluj, Publicațiile Arhivelor Statului), cititorul poate reconstitui atmosfera unei întregi generaţii care a ştiut să sufere, să lupte şi să nădăjduiască la libertatea țării.

„Ca om era cald, simpatic, bun, plin de spirit și vervă, plăcut în societatea pe care o căuta bucuros. Scrisorile ce avem ni-l prezintă ca prieten sincer și devotat, care a înțeles și și-a impus mai mult să dea și să ajute decât să ia de la cei de care era legat sufletește prin firul tainic al prieteniei, care dura o viață, de pildă cu familia Hurmuzaki din Bucovia, cu Alecsandri.

Galerie foto (extrase din presa epocii despre moartea lui Gheorghe Sion, octombrie 1892)

A căutat, ca părinte, să dea copiilor săi cea mai aleasă educațiune. Poetul a fost căsătorit cu Elisa Sion, iar fetele au făcut bacalaureatul în institutul doamnei Elena Miller-Verghy: Florica, profesoară, s-a măritat după pictorul Eugen Voinescu, iar Marica, după Mateiu Caragiale. Fiul său, Demir, a făcut studii strălucite de drept la Paris, dar moare la vârsta de 23 de ani, lăsând în manuscris o lucrare prețioasă, ”Știința și economia politică”, care s-a tipărit pe urmă…

Sion iubea istoria, o citea și o studia cu plăcere. El a înțeles că, fără cunoașterea trecutului său, un neam orbecăiește în prezent și-și periclitează viitorul. Lumina și experiența trecutului asigură și îndrumă pașii de azi și de mâine ai neamurilor. „Oricâte cărți s-ar da românilor despre istoria lor, spunea, n-ar fi de prisos. Orice opere vechi sau noi trebuie să le strângem împrejurul nostru ca și niște tezaure ale naționalității noastre”.

*** Ștefan Meteș, „Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi“

$$$

 În noaptea de duminică spre luni, 30 septembrie/1 octombrie 2018, cântărețul, compozitorul, actorul, activistul public şi diplomatul francez de origine armeană Charles Aznavour, a murit la vârsta de 94 de ani.

 Aznavour a fost unul dintre cei mai longevivi şi cunoscuţi cântăreți francezi, alături de nume precum Edith Piaf sau Mireille Mathieu, cariera sa impresionantă însemnând peste 1300 de melodii compuse, peste 1400 de cântece înregistrate, în opt limbi de circulaţie internaţională – foarte multe devenite hituri internaţionale – şi peste 180 de milioane de discuri vândute. Aznavour a fost şi un remarcabil actor, fiind prezent în distribuţia a peste 90 de producţii cinematografice, iar excepţionala sa carieră artistică a fost recompensată cu premii internaţionale de prestigiu.

Criticul muzical Stephen Holden l-a numit “zeul muzicii pop franceze”, tocmai fiindcă, alături de Frank Sinatra și Elvis Presley, este considerat cel mai important și fascinant cântăreț al secolului al XX-lea și cea mai longevivă stea a muzicii pop.

Charlez Aznavour, pe numele real Shahnour Varenagh Aznavourian, s-a născut la 22 mai 1924, la Paris, fiind fiul unui cuplu de imigranţi armeni, Mischa Aznavourian, un georgian de origine armeană, muzician şi deţinător al unui restaurant şi Knar Baghdasaryan, descendenta unei familii de comercianţi turci de origine armeană, licenţiată în literatură, dar reprofilată în actriţă de comedie. Interesant este faptul că familia de origine armeană – inclusiv sora lui mai mare, Aida, născută în Grecia – se afla la Paris doar în tranzit, iar Charles a fost conceput înainte ca părinţii săi să obţină viza pentru America, mult-visatul „tărâm al făgăduinţei”, la acea vreme.

Tatăl său, fiu de bucătar, deschisese la Paris un mic restaurant – „Le Caucase” -, pentru a-şi întreţine familia, un loc care era frecventat de imigranţi, dar care nu avea să aducă cine ştie ce benefiicii.

Părinţii săi încercau să-şi binedispună clienţii restaurantului oferind concerte, în această atmosferă producându-se şi debutul artistic al micului Charles, la vârsta de nouă ani, recitalul muzical şi actoricesc primind aprecieri privind „urechea muzicală” şi aptitudinile interpretative.

„Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist şi un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toţi prietenii pe care îi avea, dar şi oamenii săraci şi înfometaţi care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă daţi seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero”, avea să mărturisească artistul, peste ani.

Micul Charles avea să renunţe repede la şcoală, dedicându-se prestaţiilor artistice, iar banii pe care îi câştiga reprezentau un real ajutor pentru familia sa.

Artistul mărturisea: „Am abandonat repede şcoala, dar înainte de a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d’Etudes», de care sunt foarte mândru, deşi nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu şi era un titlu de Doctor Honoris Causa”.

În anul 1936 debutează într-un rol minor, în filmul „La guerre des gosses”, urmat, după doi ani, de un alt rol de elev în „Les disparus de St. Agil”.

În timpul ocupaţiei naziste, Charles a cântat prin cabarete, inclusiv pentru a păstra viu spiritul patriotic francez, în condiţiile în care tatăl său devenise membru al rezistenţei franceze şi protector a zeci de armeni şi evrei ruşi, în faţa pericolului german.

În anul 1946, când împlinise 22 de ani, a avut şansa să fie remarcat de Edith Piaf, care l-a încurajat în abordarea unei cariere muzicale. Astfel, Charles în duet cu pianistul Pierre Roch – care îl acompania începând cu anul 1941, în diferite cluburi şi cabarete -, au însoţit-o pe artista franceză într-un turneu efectuat în oraşe din Franţa şi SUA, o reuşită exclusiv artistică, nu, însă şi financiară.

Au urmat opt ani în care Charles a locuit împreună cu Edith Piaf, ea fiind cea care l-a împins de la spate, l-a pus să îşi caute un profesor de canto şi să descopere absolut tot ce ce ar putea să facă cu vocea lui. De aseameanea, Piaf l-a îndemnat să-şi interpreteze propriile compoziţii.

„Tinerii pe care ea îi ajuta să urce pe scenă erau amanții ei. Nu era însă și cazul meu. Ea m-a susținut din cu totul alte motive. Trecutul meu se potrivea foarte bine cu al ei. Părinții mei erau străini, care nu vorbeau limba franceză. Ei ne-au lăsat pe sora mea și pe mine să devenim copii ai străzii. Edith Piaf era și ea un copil al străzii. Acest lucru ne-a apropiat”, spunea Aznavour despre Edith Piaf.

Tocmai având în vedere că se afla sub protecţia unei mari artiste, criticii francezi ai vremii l-au etichetat – deloc măgulitor – ca fiind „prea urât, prea scund şi cu o voce oribilă.”

Tânărul a avut marele merit de a nu se lăsa descurajat, iar în anul 1950 avea să înregistreze primul succes, interpretând propria compoziţie „J’ai Bu”.

Din acea perioadă datează şi îngrijorările artistului referitoare la „minusurile” sale: „Mă dezavantajează vocea, statura, gesturile, lipsa de cultură, prea puţină şcoală, sinceritatea şi lipsa de personalitate”, după cum mărturisea artistul.

După momentul primului succes, tot Edith Piaf i-a recomandat să-şi facă o operaţie estetică de corectare a nasului, pentru a-şi îmbunătăţi aspectul fizic, tot ea fiind cea care remarca, după operaţie, uşor anecdotic: „Îmi plăceai mai mult înainte”…

Au urmat ani în care Charles Aznavour a compus mai multe melodii pentru celebrul Gilbert Becault, iar anul 1956 marca primul recital propriu de mare succes, la Casablanca, unde publicul marocan şi presa locală s-au exprimat în termeni extrem de laudativi la adresa cântăreţului de origine armeană.

A urmat un nou concert, acasă, la Paris, în sala Alhambra, unde publicul pretenţios l-a ovaţionat. Melodia sa, „Je m’voyais déjà” – compusă pentru Yves Montand, cu ani în urmă, pe care acesta o considera, însă, neinspirată – va deveni, de aici înainte, un cântec extrem de apreciat.

Succesul din această perioadă îl aduce în atenţia spectatorilor şi a criticii, iar contractele nu întârziau să apară.

Tot în 1956 apărea prima melodie de mare succes – „Sur Ma Vie” – , cântată în premieră pe scena Olympia din Paris, apoi şirul cântecelor de excepţie care au dăinuit peste ani, a continuat cu „Tu t’laisses aller” – în 1960, „Il faut savoir” – în anul 1961, „Les comédiens” – în 1962, „Et pourtant”, „Hier encore”, „For Me Formidable” sau „Que c’est triste Venise” – în anii 1963-1964, sau „La Bohème” – în anul 1965.

Artistul sărac de altătată avea Franţa şi lumea muzicală mondială la picioare, devenind unul dintre cei mai bogaţi şi mai apreciaţi artişti de pe mapamond.

Au urmat hituri precum „She” sau „The Old Fashioned Way”, cu care cucerea, în anii ’70 spaţiul anglofon, tot în această perioadă media de peste Ocean caracterizându-l ca fiind „un Sinatra francez”. În 1974, piesa „She” a ajuns pe prima poziţie a clasamentelor britanice de trei ori mai repede decât orice alt cântec de până atunci, în condiţiile în care topurile muzicale de specialitate erau dominate, pe atunci, de muzica rock.

De-a lungul timpului a colaborat cu Édith Piaf, Fred Astaire, Frank Sinatra (Aznavour a fost unul dintre puţinii cântăreţi europeni invitaţi să cânte cu el), Andrea Bocelli, Bing Crosby, Ray Charles, Bob Dylan, Liza Minnelli, Elton John, Dalida, Serge Gainsbourg, Josh Groban, Petula Clark, Tom Jones, Shirley Bassey, José Carreras, Laura Pausini, Nana Mouskouri şi Julio Iglesias.

În anul 1960, a înregistrat un mare triumf cinematografic, în rolul principal din „Tirez sur le pianiste” („Trageţi în pianist !”), al lui François Truffaut, iar în anul 1979 s-a remarcat în filmul „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), într-un rol secundar, producţia fiind premiată cu un Palme d’Or.

Charles Aznavour s-a căsătorit, prima dată, în anul 1946, cu Micheline Rugel, aceasta dăruindu-i doi copii – pe Seda, născută în anul 1947 şi pe Charles, născut în anul 1952, mariajul celor doi încheindu-se în anul 1953.

La doi ani distanţă, Charles se recăsătoreşte cu Evelyne Plessis, care în 1956 a dat naştere unui băiat, Patrick, care avea însă să moară la vârsta de 25 de ani. Charles şi Evelyne aveau să se despartă în anul 1960.

În anul 1967, artistul se recăsătoreşte cu suedeza Ulla Thorsell – născută în 1941 -, care devenise iubirea vieţii sale, care se află şi acum alături de el şi care i-a dăruit trei copii: pe Katia – în anul 1969, pe Misha – în anul 1971 – şi pe Nicolas – în 1977. Despre familia sa, Aznavour remarca, recent: „Sunt un francez catolic cu rădăcini armeneşti, soţia mea este suedeză protestantă, am un cumnat algerian, care este musulman şi un nepoţel evreu. Ne înţelegem bine pentru că nu discutăm despre religia celuilalt, ci o respectăm”.

În anul 1976, Aznavour s-a stabilit în Elveţia, a rămas extrem de mândru că este francez, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile armene.

El a scris, în anul 1975, un impresionant cântec dedicat special Genocidului Armean, cu titlul „Ils sont tombés” (în versiunea engleză „They fell”).

În anul 1988, un cumplit cutremur lovea Armenia, iar în 24 de ore Aznavour înfiinţa deja fundaţia “Aznavour for Armenia”, prin care artistul a sprijinit cu o sumă fabuloasă persoanele sinistrate şi refacerea ţării, care a provenit din concertele susţinute alături de mari vedete ale vremii, dar şi din contribuţii personale, care continuă şi astăzi.

În onoarea sa, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie.

De asemenea, în plin centrul Erevanului, s-a construit Casa-muzeu „Charles Aznavour”, pe care a vizitat-o preşedintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, şi care urmează să fie inaugurată în toamna aceasta, probabil în prezenţa artistului şi a preşedintelui Emmanuel Macron, cu prilejul Summitului Francofoniei care se va ţine în Capitala Armeniei, în luna octombrie.

Începând cu anul 2008 a primit şi cetăţenia armeană, iar în anul 2009, la 12 februarie, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveţia. Aznavour a fost, de asemenea, începând cu anul 1995, ambasador al bunăvoinţei şi, mai apoi reprezentantul permanent al Armeniei pe lângă UNESCO.

În anul 2004, Charles Aznavour a filmat la Bucureşti în rolul titular din „Moş Goriot”, după Honoré de Balzac, un serial de televiziune în regia lui Jean-Daniel Verhaege. Cu acel prilej, el a participat la o slujbă religioasă de duminică, la Catedrala Armeană din Bucureşti, s-a întâlnit cu membri ai Comunităţii armene din Capitală şi a asistat, la Librăria ”Mihail Sadoveanu”, la lansarea unei cărţi pe care a scris-o împreună cu prietenul său, reputatul jurnalist Rochard Balducci, o cuceritoare carte de confesiuni, aparută la Editura ”Ararat”, remarcabil tradusă de scriitoarea şi jurnalista Madeleine Karacaşian, o neobosită ambasadoare a culturii armene.

În anul 2005, Charles Aznavour s-a hotărât să se retragă de pe scenă, organizând în acest sens un turneu de adio în SUA şi Canada.

Doar că solicitările pentru concerte nu au încetat să apară. În 2011, artistul hotărăşte că stă în puterile sale să mai susţină anumite spectacole dar nu în cadrul unor turnee de anvergură, astfel că publicul are ocazia să îl asculte pe scena de la Olimpya din Paris şi la Moscova. Avea 87 de ani.

Cariera sa artistică remarcabilă a fost recompensată cu nenumărate onoruri, premii şi distincţii.

În anul 1960, el primea Grand Prix Award for Best Italian Song, în anii 1963, 1971, şi 1980 era laureatul premiului Edison, în anul 1971 primea un „Leu de Aur” onorific la Festivalul de film de la Veneţia, pentru versiunea italiană a cântecului „Mourir d’aimer”.

De asemenea, Aznavour a fost distins cu Marea Medalie a Academiei Franceze – în anul 1995, titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare – în 1997, în acelaşi an fiind onorat cu Premiul onorific César, titlul de „Erou Naţional al Armeniei” – în 2004, Ofiţer al Ordinului Leopold – în acelaşi an, premiul de onoare al Festivalului de Film de la Cairo – în 2006, Ofiţer onorific al Ordinului Canadei – în 2008, MIDEM Lifetime Achievement Award, Ofiţer al Ordinului Naţional al Québec-ului şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Montréal – în 2009, Ordinul de onoare al Rusiei, pentru contribuţia la întărirea relaţiilor culturale între Rusia şi Franţa – în 2010, Premiul special Rouben Mamoulian în domeniul filmului din Armenia, pentru contribuţia la dezvoltarea cinematografului mondial – în 2014, Ordinul Coroanei Belgiene în grad de Comandor – în 2015 sau o stea pe celebra Hollywood Walk of Fame, for Live performance – în 2017.

De asemenea, în iulie 2013, la Erevan, capitala Armeniei, era dezvelită o stea în onoarea artistului. „Dragul şi iubitul nostru Charles…, dezvelim această stea care poartă numele tău şi care simbolizează un mare armean şi un mare artist”, i-a spus cântăreţului ministrul armean de atunci al Afacerilor Externe, Eduard Nalbandian.

Un eveniment deosebit l-a onorat pe artist în octombrie 2017: Charles Aznavour a fost premiat în Israel pentru ajutorul oferit de familia sa evreilor şi armenilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când, timp de trei ani, membrii familiei Aznavour au ascuns – cu riscul pierderii propriilor vieţi – evrei şi armeni în modestul lor apartament parizian. Interpretul a primit din mâinile preşedintelui israelian de atunci Reuven Rivlin şi medalia Raoul Wallenberg, decernată de comitetul omonim al cărui sediu se află la New York. „Putem citi în Talmud (text central al iudaismului) că oricine salvează o singură viaţă salvează o lume întreagă”, a declarat preşedintele Reuven Rivlin. „Dumneavoastră şi familia dumneavoastră, dragă Charles, aţi salvat foarte mulţi oameni în timpul zilelor întunecate ale celui de-Al Doilea Război Mondial într-o Franţă ocupată de nazişti”, a adăugat el.

La 15 octombrie 2014, cântăreţul de origine armeană a fost tratat pentru „o infecţie” şi oboseală şi a fost nevoit să îşi amâne un concert programat la Geneva. Momentul venea după o serie de concerte care au marcat a 90-a aniversare a starului, în Statele Unite ale Americii, Canada şi la Moscova.

La 28 aprilie 2016, Charles Aznavour susţinea un concert la Bucureşti, pe scena Sălii Palatului, la 63 de ani distanţă de la primul şi singurul concert pe care îl mai susţinuse la noi, pe aceeaşi scenă. Spectacolul din 2016 a avut loc în cadrul turneului restrâns “One Night Only”, desfăşurat în doar câteva capitale europene. Artistul în vârstă, pe atunci, de 92 de ani, a demonstrat că este într-o formă de zile mari, a cântat splendid și a dansat, a întreținut publicul cu glume rafinate și pline de haz, a stârnit lacrimi și a declanșat aplauze furtunoase.

În aprilie 2018, el a fost nevoit să îşi anuleze un concert programat la Sankt Petersburg, în Rusia, din cauza unor dureri lombare severe, iar la 14 mai 2018, Charles Aznavour a fost externat din spital după o fractură de humerus, după ce a căzut la domiciliul său din sud-estul Franţei. Concertele pe care urma să le susţină în această lună în Japonia şi Uzbekistan au fost amânate pentru date ulterioare, însă artistul îşi va respecta întânirile cu publicul programate începând cu luna iunie 2018.

Din 2011, de la reluarea apariţiilor pe scenă, concertele lui Charles Aznavour au continuat cu o anumită cadenţă, adaptată vârstei, până în prezent, când artistul îşi sărbătorise, în primăvară, cea de-a 94-a aniversare. Până la finalul anului 2018, Charles Aznavour avea programate concerte în mai multe oraşe din întreaga lume, printre care Monte Carlo, Londra, Tokyo, Kiev, Saint-Etienne, Strasbourg sau Zürich.

$$$

 GIACOMO PUCCINI - VIAȚA IMITĂ ARTA

Dacă există vreo îndoială cu privire la faptul dacă viața imită arta, nu trebuie să aprofundați viața compozitorului italian Giacomo Puccini. Dragostea, infidelitatea, gelozia, răzbunarea și moartea (toate elementele de bază ale operelor lui Puccini) au fost, de asemenea, ingredientele unei alte drame mai palpabile care se desfășura în viața reală.

Geniul său rezidă în capacitatea sa de a scrie melodii frumoase la care publicul a reacționat. Adesea considerat unul dintre cei mai mari exponenți ai realismului operistic, operele lui Puccini includ mereu popularele La Bohème (1896), Tosca (1900) și Madama Butterfly (1904) . Aceste opere sunt cele mai des interpretate de el și, să fim serioși, nu te poți sătura niciodată de Puccini.

Puccini a inițiat tendința operistică spre realism cu aceste lucrări populare, folosind o temă numită Il tabarro ( Mantia); Chi ha vissuto per amore, per amore si morì . (Cine a trăit pentru iubire, a murit pentru iubire). Această temă este reluată în mod repetat în soarta multora dintre eroinele sale de operă. Dar nu se oprește aici pentru Puccini.

Imaginează-ți asta, dacă vrei. Este sfârșitul secolului al XIX-lea. Locul este Lucca în Toscana, Italia.

Actul I

În 1884, cu mult înainte ca vreuna dintre aceste opere să fi fost scrisă, Puccini, în vârstă de 26 de ani, s-a încurcat cu o femeie nefericită, căsătorită, pe nume Elvira Gemignani, al cărei soț era un „afemeiat nerușinat”. Elvira a rămas însărcinată cu Puccini, iar în 1886 s-a născut un fiu, Antonio. Elvira a părăsit orașul când sarcina a început să se vadă pentru a evita bârfele și, împreună cu Antonio și fiica Elvirei cu soțul ei, au fugit la Como pentru a locui cu Puccini la scurt timp după aceea. Mai târziu, s-au mutat la Torre del Lago, o mică comunitate din apropierea orașului său natal, unde au trăit tot restul vieții.

Actul II

Ani mai târziu, în 1903, soțul Elvirei, Narisco Gemignani, a fost ucis de soțul „înșelat” al unei femei cu care acesta avea o aventură. Atunci Puccini și Elvira au reușit să se căsătorească și să-și legitimeze copilul, Antonio. Cu toate acestea, nu există nicio mențiune „ ...și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” în această poveste.

Căsătoria dintre Puccini și Elvira a fost, de asemenea, afectată de infidelitate. Puccini devenise un adulter în serie cu cântărețe cunoscute la acea vreme, precum Maria Jeritza, Emmy Destinn, Cesira Ferrani și Hariclea Darclée.

Actul III

În 1909, Elvira, mereu suspicioasă, a acuzat-o public pe Doria Manfredi, o servitoare care lucra pentru familia Puccini, că ar fi avut o aventură cu compozitorul, după care Doria, copleșită de rușine, s-a sinucis bând otravă. Avea doar 23 de ani. O autopsie a stabilit însă că Doria murise de fapt virgină, respingând astfel acuzațiile Elvirei. (Te face să te întrebi despre Liu, sclava din Turandot care moare tragic prin sinucidere. Nu-i așa?)

Intră în scenă legea! Elvira Puccini a fost urmărită penal pentru calomnie și condamnată la cinci luni de închisoare. Puccini a efectuat o plată printr-o înțelegere extrajudiciară către familia Manfredi, scutind-o astfel pe Elvira de ispășirea pedepsei.

Trecerea la anul 2007

Documente găsite în posesia unei descendente a familiei Manfredi, Nadia Manfredi, dezvăluie că Puccini avea de fapt o aventură cu Giulia Manfredi, verișoara Doriei. Doria acționa pur și simplu ca intermediară, ducând scrisori către amanții furtivi.

Relația a continuat mult timp după aceea, Giulia dându-i lui Puccini un fiu, Alfredo Manfredi, în 1923, cu 15 luni înainte de moartea lui Puccini la vârsta de 66 de ani. Se presupune că Nadia Manfredi era nepoata lui Puccini cu fiul său, Alfredo Manfredi.

Reluare 

Potrivit regizorului italian Paolo Benvenuti, al cărui film Puccini e la Fanciulla a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în 2008,

„Doria a descoperit-o pe fiica vitregă a lui Puccini, Fosca, în flagrant delict cu libretistul operei Fanciulla Del West, Guelfo Civinini, la Villa Puccini.” Fosca avea 28 de ani la acea vreme și era căsătorită cu impresarul Salvatore Leonardi. „Fosca se temea că Doria va spune totul, așa că a decis să o discrediteze pe Doria și a acuzat-o pe fată că are o aventură cu tatăl ei vitreg. Soția lui Puccini, Elvira, a concediat-o pe Doria.”

   [The Independent – 6 iulie 2008 – Scandalissimo! Viața sexuală a lui Puccini expusă ]

Cortina coboară

Ce încurcătură ! Acum, dacă asta nu e Artă care imită viața... nu știu ce e.

—————

Criticii și interpreții operei lui Puccini au speculat că viața amoroasă complicată a lui Puccini a avut consecințe psihologice care au avut o influență semnificativă asupra dezvoltării personajelor sale, dar au pus și frâne producției sale muzicale.

Puccini, fumător înrăit de trabucuri și țigări Toscano, a murit de cancer la gât acum 90 de ani, în această zi, 29 noiembrie 1924, la Bruxelles.

Și în stil dramatic autentic, pe măsură ce cortina se lăsa peste această operă din viața reală... vestea morții lui Puccini a ajuns la Roma în mijlocul unei reprezentații a operei La Bohème . Opera a fost imediat oprită, iar orchestra a interpretat Marșul funerar de Chopin pentru publicul uluit.

Rămășițele lui Puccini se află într-o capelă special creată în interiorul vilei Puccini de la Torre del Lago.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Și acum, o schimbare de dispoziție. Vă las cu impecabila Maria Callas care interpretează populara aria „O Mio Babbino Caro” din Gianni Schicchi , o operă comică într-un act care s-a dovedit a fi ultima operă finalizată a lui Puccini. Vizionare plăcută!

(http://www.youtube.com/watch?v=s6bSrGbak1g)

_________________________________________________________________

"Tu pure, o, Principessa, nella tua fredda stanza, guard le stelle che tremano d'amore e di speranza. Ma il mio mistero è chiuso in me, il nome mio nessun saprà...!"

„Chiar și tu, o, Prințesă, în camera ta rece, privești stelele, care tremură de iubire și de speranță. Dar secretul meu este ascuns în mine, numele meu nimeni nu va ști...!”  

– Giacomo Puccini – Nessun Dorma

$$$

 AARON COPLAND

Aaron Copland a fost un compozitor american revoluționar, cunoscut pentru crearea stilului american de compoziție orchestrală, acum popular, fiind supranumit „Decanul compozitorilor americani”. Compunând peste o sută cincizeci de piese, a fost și un profesor și dirijor renumit.

Aaron Copland s-a născut în Brooklyn, New York, pe 14 noiembrie 1900. Părinții săi erau imigranți din Rusia. Mama lui Copland era o cântăreață și pianistă stimată, care aranja lecții de muzică pentru toți copiii ei. Copland, fiind cel mai mic dintre frații săi, a primit și îndrumare de la sora sa, care l-a învățat să cânte la pian. De asemenea, ea a adus acasă pentru el scrieri muzicale de operă (librete). Rezultatul a fost că, la vârsta de unsprezece ani, Copland și-a scris propria piesă muzicală de șapte măsuri. Apoi a luat lecții de pian cu profesorul său de pian din cartier, Leopold Wolfsohn. Copland a urmat apoi cursuri de teorie muzicală cu Rubin Goldmark. În acel moment, Copland hotărâse că vrea să devină compozitor. A fost apoi admis la faimoasa Școală de Muzică Fountainebleau din Paris, unde a studiat în continuare stilul muzical germanico-european, extrem de râvnit. Copland avea douăzeci și unu de ani la acea vreme.

După ce și-a terminat studiile, Copland s-a întors în Statele Unite în 1925. La întoarcere, s-a implicat în scris, preda și a susținut recitaluri. Copland a format, de asemenea, Grupul Tinerilor Compozitori în speranța de a respinge ideea că muzica era accesibilă doar elitelor timpului lor. Curând, Copland s-a întâlnit cu promotorul de artă modernă Alfred Stieglitz, care l-a influențat pe Copland, împreună cu mulți alți artiști ai timpului său, să încerce să demonstreze ideea democrației americane în arta lor. Un Copland inspirat a format apoi celebra „Unitate de Comando” împreună cu Roger Sessions, Roy Harris, Virgil Thomson și Walter Piston, cu care a compus diverse piese în timpul Marii Depresiuni, dintre care cele mai notabile sunt Tinerii Pionieri, Al Doilea Uragan și Simfonia Scurtă. Muzica unității de comando s-a bazat ulterior pe ideea germană de „muzică de uz”, exemplificată prin muzica de teatru care căuta să descrie modul de viață american. Apoi a compus partituri pentru mai multe emisiuni radio și spectacole de teatru. A avut o mare șansă financiară când a scris coloanele sonore pentru două filme de la Hollywood, „Of Mice and Men” și „Our Town”. De asemenea, a compus piese tematice bazate pe al Doilea Război Mondial. Probabil că cel mai mare succes al său a venit în 1942, când a scris faimoasele „Fanfare for the Common Man” și „Lincoln Portrait”, cea din urmă fiind un efort patriotic din timpul războiului. În timpul carierei sale, Copland a călătorit mult, datorită cărora a colaborat cu diverși artiști străini. O colaborare de un deceniu cu japonezul Tōru Takemitsu și o prietenie strânsă cu mexicanul Carlos Chávez au fost esențiale în educarea sa în metoda dodecafonică de compoziție. După ce a obținut un mare succes cu coloanele sonore pentru filmele „The Heiress” și „The Red Pony”, precum și cu partituri de balet precum „Rodeo” și „Appalachian Spring”, Copland s-a dedicat dirijatului spre sfârșitul carierei sale.

Aaron Copland a murit de boala Alzheimer în 1990. În numele său există Fondul Aaron Copland pentru Muzică și Școala de Muzică Aaron Copland de la CUNY. A câștigat un premiu Oscar pentru filmul „Moștenitoarea” în 1950, în timp ce celelalte coloane sonore ale sale de film au fost nominalizate la acest premiu. De asemenea, a câștigat Premiul Pulitzer pentru muzică în 1945 pentru compozițiile sale de balet. În 1964, a fost decorat cu Medalia Prezidențială a Libertății din partea președintelui Lyndon Johnson pentru operele sale patriotice extraordinare.

$$$

 ALEXANDRE DUMAS FIUL

„Pe câte drumuri merge inima și câte motive folosește pentru a realiza ceea ce își dorește !”

(Alexandre Dumas, Doamna cu camelii , 1848.)

Devenit celebru în 1848 datorită romanului Doamna cu camelii și mai ales, în 1851, datorită dramei care se baza pe acesta, bărbatul cunoscut sub numele de Alexandre Dumas fiul – deoarece era fiul celebrului autor al celor trei mușchetari – a fost unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai timpului său.

Pe lângă mai multe romane, a scris numeroase piese de teatru care vizau o portretizare realistă a societății contemporane și explorarea problemelor (condiția femeilor, căsătoria, banii, corupția etc.) care agitau lumea burgheză din a doua jumătate a secolului al XIX- lea .

Cunoscut în special pentru „Doamna cu camelii” (1848), care sintetizează romantismul și realismul, Alexandre Dumas fiul a fost mai presus de toate unul dintre cei mai mari dramaturgi ai timpului său. Folosind teatrul ca o adevărată platformă, el evocă în mod deosebit morala burgheză.

Fiul natural al croitoresei Catherine Labay și al marelui scriitor Alexandre Dumas (1802-1870), Alexandre Dumas fiul (1824-1895) a moștenit vocația și talentul tatălui său, pe care le-a cultivat totuși într-un alt mod : „ Eu”, scria ilustrul său tată , „îmi iau subiectele din vise ; fiul meu le ia din realitate. Eu lucrez cu ochii închiși ; el lucrează cu ochii deschiși. Eu desenez ; el fotografiează. ”

Devenit celebru în 1848 cu romanul La Dame aux Camélias și mai ales, în 1851, cu drama care se baza pe acesta și care a fost un triumf, Dumas fiul a devenit unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai timpului său, compunând (pe lângă câteva romane) numeroase piese de teatru precum Le Demi-Monde (1855), Le Fils naturel (1858), Un père prodigue (1859), L'Ami des femmes (1864), La Femme de Claude (1872) sau Francillon (1887).

Drame sau comedii de moravuri, vizând o portretizare realistă a societății contemporane, aceste piese de idei, adesea strălucite, fac, potrivit autorului lor, parte a unui „ teatru util ” : explorează probleme (condiția femeilor, căsătoria, banii, corupția etc.) care agită lumea burgheză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea , denunță ipocriziile sau descoperă defectele împotriva cărora autorul dorește să contribuie la combaterea lor, o abordare pe care o explică în prefețele operelor sale, dar și în eseuri sau pamflete precum L'Homme-Femme (1872), La Question du divorce (1879) sau Les Femmes qui tuent et les Femmes qui votent (1880).

Marianne și Claude Schopp i-au dedicat acestui autor romanul Dumas fiul sau anti-Œdipe (Phébus, 2017), roman care a câștigat Premiul Goncourt pentru biografie.

$$$

 CELE PATRU MARI TRIBURI ALE GRECIEI ANTICE

Grecia antică nu era o entitate monolitică, ci o tapiserie de triburi diverse, fiecare contribuind în mod unic la peisajul cultural, politic și social al lumii elene. Potrivit celebrului istoric grec Herodot, cele patru triburi majore ale Greciei antice erau dorienii, eolienii, aheii și ionienii. Aceste triburi au jucat roluri esențiale în modelarea civilizației grecești.

În articolul de mai jos, World History Edu analizează originile, distribuțiile geografice, dialectele, practicile culturale și semnificația istorică a fiecărui trib, evidențiind interconexiunile și contribuțiile individuale ale acestora la Grecia antică.

Introducere în principalele triburi grecești

Triburile grecești antice, cunoscute colectiv sub numele de Ἑλλήνων ἔθνη (Hellenon ethnē), erau populații vorbitoare de greacă care locuiau în Grecia continentală, Cipru și diverse colonii de pe Marea Mediterană. Aceste triburi se diferențiau în principal prin locațiile lor geografice, dialectele distincte, organizațiile politice și practicile culturale.

Fiecare trib a menținut tradiții unice în mitologie și religie, contribuind la bogata și variata tapiserie a vieții religioase grecești.

Cele patru triburi principale - dorienii, eolienii, aheii și ionienii - aveau fiecare caracteristici și traiectorii istorice distincte care au influențat colectiv civilizația greacă în sens larg.

DORIENII

Origini și migrație

Dorienii sunt adesea asociați cu legendara „Invazie doriană”, un eveniment migratoriu semnificativ datat în mod tradițional în jurul secolului al XII-lea î.Hr. Conform tradiției grecești antice, dorienii provin din regiunile din nordul Greciei, posibil din Balcani sau din Europa Centrală. Se crede că migrația lor în Peloponez și în alte părți ale Greciei a fost un răspuns la schimbările climatice, presiunile demografice sau conflictele cu alte triburi.

Distribuție geografică

Dorienii s-au stabilit în principal în Peloponez, Creta, insulele din sudul Mării Egee și în părți din Grecia centrală. Printre regiunile cheie se numără Sparta din Peloponez, care a devenit unul dintre cele mai importante orașe doriene. Așezările lor s-au extins până la Corint, Argos și alte centre urbane importante, stabilind o prezență doriană puternică în aceste zone.

Dialect și limbă

Dialectul dorian a fost unul dintre cele trei dialecte grecești majore, alături de eolic și ionic. Se vorbea în regiuni precum Sparta, Corint și Rodos. Dialectul dorian este caracterizat prin trăsături fonetice și gramaticale specifice, inclusiv utilizarea literei lungi alfa (ā) și conjugări distinctive ale verbelor. Acest dialect a jucat un rol crucial în expresiile literare și culturale ale populațiilor vorbitoare de limbă doriană.

Practici și contribuții culturale

Dorienii sunt renumiți pentru cultura lor austeră și militaristă, epitomizată de societatea spartană. Sparta a devenit arhetipul antrenamentului militar disciplinat și al organizării sociale, punând accent pe loialitate, curaj și rezistență. Influența doriană s-a extins și la arhitectură, ordinul doric devenind unul dintre principalele stiluri ale arhitecturii grecești antice, exemplificat de structuri precum Partenonul și Templul lui Zeus din Olympia.

Semnificație istorică

Dorienii au avut un impact semnificativ asupra istoriei Greciei prin priceperea lor politică și militară. Sparta, un oraș-stat dorian, a devenit o putere militară dominantă, în special în timpul războiului peloponesiac împotriva Atenei. Moștenirea doriană include, de asemenea, contribuții la arta, literatura și filosofia greacă, deși perspectiva lor culturală era adesea văzută ca fiind mai conservatoare în comparație cu alte triburi grecești.

EOLIENII

Origini și migrație

Se crede că eolienii sunt originari din Tesalia și din părți ale Greciei centrale. Modelele lor de migrație sunt mai puțin dramatice decât cele ale dorienilor, adesea caracterizate prin așezări treptate și expansiune în noi teritorii. Eolienii sunt asociați cu regiunea antică Eolia, care includea părți din Tesalia, Beoția și regiuni din Asia Mică.

Distribuție geografică

Așezările eoliene erau situate în principal în Tesalia, Beoția și insulele Lesbos și Eolia din Asia Mică. Printre orașele eoliene semnificative s-au numărat Larissa în Tesalia, Cyme și Smyrna în Asia Mică și Mytilene pe insula Lesbos. Aceste regiuni au devenit centre ale culturii și influenței politice eoliene.

Dialect și limbă

Dialectul eolian a fost unul dintre principalele dialecte grecești, distins prin caracteristicile sale fonologice și morfologice unice. Era vorbit în zone precum Lesbos, Tesalia și părți din Asia Mică. Dialectul eolian a contribuit la bogata diversitate lingvistică a Greciei antice, influențând operele literare și administrația regională.

Practici și contribuții culturale

Eolienii erau cunoscuți pentru contribuțiile lor la poezie și literatură. Insula Lesbos, o fortăreață eoliană, a fost locul de naștere al renumitei poete Sappho, a cărei poezie lirică a avut un impact durabil asupra literaturii grecești și nu numai. Cultura eoliană a pus accent pe expresia artistică, cu progrese semnificative în poezie, muzică și teatru.

Semnificație istorică

Eolienii au jucat un rol vital în răspândirea culturii grecești în Marea Mediterană prin coloniile lor din Asia Mică. Iscusința lor maritimă a facilitat comerțul și schimburile culturale, contribuind la prosperitatea economică a așezărilor lor. Influența eoliană s-a extins la filosofie și știință, figuri notabile ieșind la iveală din regiunile lor.

AHEII

Origini și migrație

Aheii sunt considerați în mod tradițional unul dintre cele mai vechi triburi grecești, cu rădăcini care își au rădăcinile în civilizația miceniană. Spre deosebire de dorieni, a căror migrație este adesea descrisă ca o invazie, aheii sunt văzuți ca grecii indigeni care au menținut continuitatea din epoca bronzului până în perioada clasică. Numele lor este prezent în mod proeminent în epopeile homerice, unde sunt descriși ca unul dintre principalele grupuri grecești din războiul troian.

Distribuție geografică

Așezările aheene erau situate în principal în nordul Peloponezului, incluzând regiuni precum Achaea, Argolida, Corinthia și părți din Laconia. Printre orașele cheie s-au numărat Argos, Patras și Helike. Aceste zone au devenit centre ale culturii și puterii politice aheene, contribuind la puterea economică și militară a tribului.

Dialect și limbă

Dialectul aheu era strâns legat de alte dialecte grecești, dar avea propriile trăsături distinctive. Se vorbea în regiuni precum Achaea și Corinthia. Dialectul aheu a contribuit la tradițiile administrative și literare ale tribului, influențând dezvoltarea limbii și literaturii grecești.

Practici și contribuții culturale

Aheii au jucat un rol esențial în dezvoltarea mitologiei grecești și a poeziei epice. Epopeile homerice, „Iliada” și „Odiseea”, prezintă eroi ahei și reflectă valorile culturale și idealurile eroice ale tribului. Arta și arhitectura aheilor au jucat, de asemenea, un rol semnificativ în modelarea standardelor estetice grecești, cu contribuții la sculptură, olărit și construcții monumentale.

Semnificație istorică

Aheii au fost esențiali pentru continuitatea civilizației grecești din epoca bronzului până în perioada clasică. Influența lor s-a extins la structurile politice, orașele-stat precum Argos și Corint devenind centre majore de putere și comerț. Moștenirea aheilor include contribuții la tacticile militare, guvernare și conservarea culturală, asigurând transmiterea tradițiilor grecești de-a lungul generațiilor.

IONIENII

Origini și migrație

Se crede că ionienii sunt originari din regiunile centrale ale Greciei, în special din jurul regiunii Tesaliei, și ulterior au migrat în părțile centrale și estice ale Mării Egee. Mișcarea lor a dus la înființarea de colonii în Asia Mică și Insulele Ionice, facilitând răspândirea lor în Marea Mediterană.

Distribuție geografică

Așezările ioniene erau situate în principal în centrul Greciei, în Insulele Ionice (cum ar fi Eubeea, Lesbos și Chios) și în colonii importante din Asia Mică, inclusiv Milet, Efes și Smirna. Aceste regiuni au devenit centre ale culturii și activității economice ioniene, încurajând comerțul și schimbul intelectual.

Dialect și limbă

Dialectul ionic a fost unul dintre principalele dialecte grecești, cunoscut pentru caracteristicile sale fonetice și gramaticale distincte. Era vorbit în zone precum Ionia din Asia Mică, Insulele Ionice și părți din Grecia centrală. Dialectul ionic a influențat dezvoltarea literaturii grecești, în special în operele istoricilor și filosofilor.

Practici și contribuții culturale

Ionienii sunt celebrați pentru contribuțiile lor la filosofie, știință și arte. Școala ionică de filosofie, cu figuri precum Thales, Anaximandru și Heraclit, a pus bazele gândirii filosofice occidentale. Orașele ioniene precum Milet au devenit centre de cercetare științifică și discurs intelectual, promovând progresele în astronomie, matematică și științe naturale.

În literatură, dialectul ionian a fost folosit de istorici notabili precum Herodot, cunoscut drept „Părintele Istoriei”, precum și de poeți și dramaturgi care au îmbogățit tradițiile literare grecești. Arta și arhitectura ionică au reflectat, de asemenea, accentul pus pe inovație și sofisticare estetică, contribuind la dezvoltarea ordinii ionice în arhitectura clasică.

Semnificație istorică

Ionienii au jucat un rol crucial în răspândirea culturii și ideilor grecești în Marea Mediterană prin eforturile lor ample de colonizare. Expertiza lor maritimă a facilitat comerțul și schimburile culturale, sporind prosperitatea economică a așezărilor lor. Moștenirea intelectuală a ionienilor, în special în filosofie și știință, a avut un impact profund și de durată atât asupra civilizației grecești, cât și asupra celei occidentale.

Analiza comparativă a celor patru triburi

Cele patru triburi grecești majore au prezentat o diversitate geografică și lingvistică semnificativă, fiecare adaptându-se la mediile sale specifice și dezvoltând dialecte distincte. Această diversitate a contribuit la bogatul mozaic cultural al Greciei antice, permițând o varietate de structuri politice, expresii artistice și practici sociale.

Fiecare trib avea o organizare politică unică, de la structura militaristă și oligarhică a dorienilor până la societățile mai democratice și orientate comercial ale ionienilor. Aheii au menținut continuitatea cu practicile administrative miceniene, în timp ce eolienii și-au dezvoltat propriile forme de guvernare adaptate contextelor lor regionale. Aceste sisteme politice variate au facilitat o interacțiune dinamică a puterii și influenței între triburi.

Interacțiunile culturale dintre triburi au fost marcate atât de competiție, cât și de cooperare. Comerțul, războiul și alianțele au favorizat schimbul cultural și sincretismul, ducând la amestecul stilurilor artistice, al practicilor religioase și al normelor sociale. Această interacțiune a îmbogățit cultura greacă, permițând integrarea unor influențe diverse, menținând în același timp identități tribale distincte.

Contribuții la civilizația greacă

Fiecare trib a adus contribuții unice civilizației grecești:

-Dorienii: priceperea militară, ordinea arhitecturală doric și societatea spartană disciplinată.

-Eolieni: Progrese literare și poetice, în special în poezia lirică.

-Ahei: Continuitatea tradițiilor miceniene, a literaturii epice și a orașelor-stat influente.

Ionienii: Inovații filozofice și științifice, guvernare democratică și colonizare extinsă.

Aceste contribuții au modelat împreună fundamentele intelectuale, culturale și politice ale Greciei antice, promovând o civilizație care avea să influențeze profund lumea occidentală.

Moștenirea celor patru triburi

În ciuda diferențelor lor, cele patru triburi au contribuit la o identitate greacă unificată prin limbaj comun, credințe religioase și practici culturale. Festivaluri precum Jocurile Olimpice și sanctuarele panelenice precum Delfi și Olympia au servit drept instituții unificatoare, promovând un sentiment de identitate elenă comună în ciuda diversităților regionale.

Moștenirea dorienilor, eolienilor, aheilor și ionienilor se extinde dincolo de Grecia antică, influențând semnificativ civilizația occidentală. Filosofia, literatura, gândirea politică și stilurile arhitecturale grecești au lăsat o amprentă indelebilă asupra culturilor și societăților ulterioare. Realizările intelectuale ale ionienilor, strategiile militare ale dorienilor, contribuțiile literare ale eolienilor și aheilor și inovațiile politice din toate triburile continuă să fie studiate și venerate.

Interacțiunile și contribuțiile celor patru triburi au facilitat conservarea și transmiterea culturii grecești în perioade tumultoase, inclusiv invazii, migrații și tulburări politice. Capacitatea lor de adaptare, integrare și inovare a asigurat durabilitatea tradițiilor culturale și intelectuale grecești, permițând transmiterea lor către generațiile viitoare și alte civilizații.

Concluzie

Cele patru triburi majore ale Greciei antice - dorienii, eolienii, aheii și ionienii - au jucat fiecare roluri indispensabile în dezvoltarea și înflorirea civilizației grecești. Originile lor distincte, distribuțiile geografice, dialectele și practicile culturale au contribuit la o lume elenică bogată și diversă. Prin contribuțiile lor unice la organizarea militară, literatură, filozofie, arhitectură și structuri politice, aceste triburi au creat împreună o identitate greacă coezivă care a avut un impact de durată asupra civilizației occidentale.

$$$

 ELVIS PRESLEY, REGE PE SCENĂ ȘI PE ECRAN

Love him tender

Ca și cum nu ar fi rupt destule inimi de pe scenă, Elvis Presley continua să cucerească și de pe ecrane. În 15 noiembrie 1956, în sala Paramount Theater din New York, o provocare romantică este lansată fanelor din lumea întreagă: „Love Me Tender”. Ce-i drept, multe ar fi ridicat mănușa, visând să fie muzele Regelui. Deși criticii comentau că Elvis nu a impresionat ca actor, întreaga suflare feminină a planetei i-a contrazis.

Boogie - movie

Plasat în Texas, după terminarea Războiului Civil, filmul îl prezintă pe Elvis în rolul lui Clint Reno, fratele mai mic al unui soldat al Confederației (formate din statele sudiste care nu doreau să abolească sclavia). Tânărul Clint a rămas acasă, dar nu a stat degeaba, căsătorindu-se între timp cu fosta iubită a fratelui său. Familia e nevoită să medieze tensiunile dintre cei doi. Fratele mai mare, Vance, se dovedește a nu fi chiar băiat bun, jefuind un tren în timp ce era înrolat în armată. Uitând că banii nu aduc fericirea, el încearcă în continuare să facă tot posibilul să pună mâna pe banii furați, ceea ce îi aduce doar necazuri. Desigur, mezinul trece peste toate cântând, nu orice, ci mai ales hitul care a dat și titlul filmului. De altfel, toate filmele sale, însoțite de piese reprezentantive au avut mare priză la public.

King Song

Elvis Aaron Presley, născut la 8 ianuarie, 1935, în Tupelo, Mississippi, și-a început cariera muzicală cu cei de la Sun Records din Memphis, în 1954. Tocmai fusese refuzat la audiții de un grup de amatori, care cântau gospel, sub numele The Songfellows (așadar, nu renunțați niciodată la visul vostru, indiferent ce vă spun ceilalți!). După doi ani, în martie 1956, lansa primul său album, „Elvis Presley”, pentru RCA, cu care a ajuns drept în vârful topului Billboard și de acolo, în lumina celebrității. În același an, a participat la un casting în Hollywood, pentru un film intitulat „The Rainmaker”. Rolul s-a dus la Burt Lancaster, dar și Elvis s-a dus pe platourile de filmare cu „Love Me Tender”. Curând după aceea, în septembrie, Elvis a avut o serie de trei apariții la The Ed Sullivan Show, iar populara emisiune de varietăți a înregistrat audiențe record. Fiind o perioadă mai pudică din istoria Americii, la cea de-a treia apariție, cenzorii au permis ca imaginea sa să fie arătată doar de la brâu în sus, pentru a nu „șoca” audiența cu vestitele sale mișcări de șold (spre dezamăgirea telespectatoarelor).

Primul disc înregistrat de Elvis Presley, pe când avea 18 ani, conţine balada ”My Happiness” și a fost vândut pentru suma de 300.000 de dolari, în ianuarie 2015, la o licitație prilejuită de cea de-a 80-a aniversare a ”regelui rock & roll”. Realizarea discului l-a costat pe Elvis patru dolari! Pentru a-l putea asculta, Elvis Presley a dus discul acasă la prietenul său Ed Leek, pentru că familia sa nu avea un pick-up.

Scenariul și regele

În noiembrie 1957, avea loc premiera la Jailhouse Rock, considerată una dintre cele mai bune realizări cinematografice în care a apărut Elvis. Celebrul (deja) dans pe piesa care dă numele filmului rămâne o secvență legendară. Și următorul film, King Creole, difuzat în iulie 1958 a fost un mare succes. A urmat o perioadă cu filme ușoare, la fel ca subiectele lor, pline de fete drăguțe, muzică și soare: Blue Hawaii (1961), Fun in Acapulco (1963), Viva Las Vegas (1964), Clambake (1967), The Trouble with Girls (1969). Singurul western în care a jucat, Charro!, este și singurul în care poartă barbă și nu cântă.

Multe au fost filmele, dar și mai multe scenariile pe care viața regelui rock-n-roll le-a creat și care mai aprind și azi imaginația celor pentru care The King va trăi veșnic

Cu toate că a fost unic, Elvis a avut un frate geamă

La 8 ianuarie 1935, Elvis Presley se năștea în casa cu două încăperi a părinților săi, iar după 35 de minute apărea și fratele său geamăn, Jesse Garon. Din păcate, acesta a murit la naștere, dar memoria sa a rămas vie pentru Elvis, care îl menționa adesea. Viitorul superstar a crescut ca unic copil al familiei sale sărace, cu un tată care avea tot felul de slujbe dubioase și care a petrecut aproape un an după gratii, penru falsificarea unui cec de 4 dolari. În 1948, familia Presley se mută de la Tupelo la Memphis, în căutarea unei vieți mai bune. Aici Elvis urmează cursurile liceului Humes High School, unde rămâne corigent la muzică și este considerat tăcut și retras. A absolvit în 1953, devenind primul membru al familiei care a dobândit o diplomă de bacalaureat. După absolvire, a lucrat într-un atelier mecanic și a fost șofer de camion, înainte de a da lovitura cu hitul „That's All Right”.

La 22 de ani, deja în grațiile publicului, a cumpărat Graceland

În 1957, Elvis a plătit 102.500 de dolari pentru Graceland, vila din Memphis care avea să îi fie cămin pentru următorii 20 de ani. Acoperind o suprafață de peste 50.000 de metri pătrați, reședința fusese construită în 1939 de Dr. Thomas Moore, care i-a dat numele în amintirea lui Grace, fiica mătușii sale, care deținuse initial proprietatea. Lui Elvis i-a plăcut numele și l-a păstrat. A adus totuși anumite modificări casei, pentru a se potrivi cu statutul său de rock star. Porțile de fier aveau motive muzicale, exista o „junglă” interioară în una din încăperi, unde curgea chiar și o cascadă și un spațiu pentru jocul de squash. Când a aflat că președintelui Lyndon Johnson îi plăcea să urmărească toate cele trei programe de știri existente, simultan, Elvis și-a construit un perete întreg acoperit de ecrane TV. După moartea artistului, fosta soție, Priscilla Presley, a deschis reședința pentru public. În jur de 600000 de fani sosesc aici anual pentru a aduce un omagiu Regelui. Unicul său copil, Lisa Marie Presley, a moștenit proprietatea când a împlinit 25 de ani și se ocupă în continuare de ea. În 2006, George W. Bush a fost primul președinte în exercițiu care a vizitat Graceland, însoțit de primul ministru japonez, Junichiro Koizumi, un mare fan al lui Elvis.

Rege și pe uscat, dar și pe apă

Tot la capitolul investiții, Elvis a cumpărat iachtul prezidențial al lui Franklin Roosevelt, „Potomac” cu „doar” 55.000 de dolari. Vasul, lung de 50 de metri, a fost considerat „Casa Albă plutitoare” , între 1936 și 1945. Construit în 1934, Potomac a fost la inițial un cutter al pazei de coastă. Elvis a donat ambarcațiunea spitalului de copii St. Jude, care l-a vândut pentru a strânge fonduri. Aceasta a fost doar una din numeroasele acțiuni caritabile ale starului.

Pe lângă donațiile în obiecte (de la mașini la bijuterii) pe care le-a făcut prietenilor sau chiar străinilor care aveau nevoie de bani, a susținut multe concerte caritabile. În urma unui asemenea concert, s-a obținut suma de 50000 de dolari, folosită pentru finalizarea Memorialului dedicat celor peste 1000 de victime ale atacului de la Pearl Harbor. Faptele lui bune, alături de talismanele care le purta (o cruce, un simbol iudaic și steaua lui David) i-au netezit, cu siguranță calea spre nemurire, pentru că, tot el afirma „Nu vreau să ratez raiul din motive tehnice”. Pe cel al iubitorilor de muzică nu l-a ratat, cu siguranță.