$$$

 

Românii care au schimbat lumea – din umbră, dar definitiv

Istoria nu e doar despre regi, războaie și frontiere. E și despre idei. Despre oameni care, deși s-au născut departe de marile capitale ale lumii, au pus în mișcare rotițele nevăzute ale progresului. Printre ei, românii. De multe ori trecuți cu vederea, marginalizați sau chiar ignorați, dar care au contribuit decisiv la felul în care trăim astăzi. Nu o dată. Ci din nou și din nou.

🌍 Petrache Poenaru – omul care a schimbat scrisul

Anul era 1827. La Paris, în capitala ideilor revoluționare, un tânăr român, fost pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, avea să uimească intelectualii francezi cu o invenție aparent banală: stiloul cu rezervor. Brevetul pe care Petrache Poenaru îl obținea nu era doar un moft al epocii moderne, ci o soluție practică ce avea să transforme complet felul în care omenirea nota, semna, crea. Până atunci, scrisul era o chestiune laborioasă, murdară, întreruptă de scufundări dese în călimară. Poenaru a visat un instrument continuu, curat, portabil. Iar visul lui a devenit realitate – premergătorul tuturor stilourilor moderne.

🧬 Nicolae Paulescu – omul care a învins moartea tăcută

În 1921, într-un laborator modest din București, un medic cercetător descoperea substanța care putea trata diabetul. Se numea pancreina și era, de fapt, ceea ce astăzi numim insulină. Numele lui? Nicolae Paulescu. A publicat, a demonstrat, a injectat cu succes substanța pe câini diabetici. Cu toate acestea, anul următor, Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei avea să fie acordat unor cercetători canadieni. A fost una dintre cele mai mari nedreptăți din istoria științei. Dar adevărul a ieșit la iveală decenii mai târziu. Chiar dacă nu a fost recompensat la vremea lui, Paulescu rămâne un simbol al cercetării românești – un vizionar care a salvat milioane de vieți.

✈️ Henri Coandă – inginerul care a visat zborul viitorului

În 1910, la Salonul Aeronautic de la Paris, un avion ciudat atrăgea privirile. Nu avea elice. Propulsia era complet diferită. Se numea Coandă-1910 și era primul avion cu reacție din lume. Într-o vreme în care omenirea abia învăța să zboare cu motoare rudimentare, Henri Coandă venea cu o idee desprinsă din viitor. A demonstrat un principiu care avea să revoluționeze zborul: efectul Coandă. Astăzi, fără această descoperire, nu am avea avioane cu reacție, rachete, turbine moderne sau multe dintre tehnologiile aeronautice esențiale.

🧴 Ana Aslan – femeia care a făcut timpul să ezite

Într-o lume condusă de bărbați, Ana Aslan a ridicat steagul științei românești pe scena internațională. În anii ’50, în România comunistă, ea a creat Gerovital H3, un tratament antiîmbătrânire care a devenit celebru în toată lumea. Nu era vorba doar de cosmetice, ci de cercetare medicală riguroasă. Lideri mondiali, artiști celebri și elitele culturale ale vremii au trecut prin Institutul Aslan. Era prima oară când medicina românească devenea brand global. Gerovital a fost mai mult decât o cremă – a fost simbolul unei Românii care, în ciuda izolării politice, îndrăznea să viseze și să inoveze.

🔬 George Emil Palade – Nobelul cel mai greu de uitat

Născut în Iași, crescut în România, format ca medic, George Emil Palade a plecat în America în căutarea cunoașterii. Acolo, și-a concentrat munca asupra celulei – elementul de bază al vieții. În 1974, a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină, fiind primul român care a primit această distincție. Descoperirea lui – ribozomii – a deschis drumul geneticii moderne. Fără cercetările lui Palade, nu am avea astăzi terapii genetice, înțelegerea completă a proteinelor, a bolilor celulare sau a tratamentelor moderne împotriva cancerului.

🧠 Mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin importanți...

👉 Ștefan Odobleja, părintele ciberneticii, a scris „Psihologia consonantistă” cu zeci de ani înaintea lui Norbert Wiener. Într-o Românie interbelică, el anticipa felul în care gândim astăzi despre sistemele automate și inteligența artificială.

👉 Ion Cantacuzino, cu al său Institut de Seruri, a salvat milioane de vieți prin vaccinare și controlul epidemiilor. În timpul Primului Război Mondial, metodele lui au împiedicat extinderea holerei și a tifosului.

👉 Gogu Constantinescu, un alt geniu uitat, a fost părintele sonicității, o știință care permite transmiterea energiei prin vibrații. A lucrat în Anglia, a revoluționat transmisiile mecanice și a fost consultant pentru industria auto și aviație.

🌐 De ce nu-i știe lumea mai bine?

Poate pentru că românii, de multe ori, nu și-au luat creditul. Poate pentru că istoria noastră a fost marcată de războaie, ocupații și regimuri care nu au susținut libertatea de exprimare. Sau poate pentru că nu știm noi înșine să ne promovăm valorile. Dar oricare ar fi explicația, realitatea rămâne: România a influențat tăcut lumea.

📌 De fiecare dată când semnezi cu un stilou, când iei o doză de insulină, când urci într-un avion, folosești un laptop sau folosești tehnologii genetice, ești – fără să știi – în contact cu o idee românească.

📌 Istoria noastră nu e doar a celor învinși, ci și a celor care au schimbat lumea – în liniște, dar ireversibil.

🔁 Distribuie această poveste dacă și tu crezi că România trebuie cunoscută pentru mai mult decât ceea ce i se reproșează.

Imaginea de mai jos este generată de AI și nu reflectă în mod obligatoriu realitatea..

,$$$

 Galileo Galilei

      Galileo Galilei, marele om de ştiinţă italian care a contribuit mai mult decât oricine la dezvoltarea metodologiei ştiinţifice, s-a născut în 1564, în oraşul Pisa. În tinereţe a început studiile la Universitatea din Pisa, dar le-a abandonat din motive financiare.

Cu toate acestea, Galilei a reuşit, în 1589, să obţină un post de dascăl la respectiva instituţie. După câţiva ani, s-a dus la Universitatea din Padova şi a rămas acolo până în 1610. Din această perioadă datează cele mai multe din descoperirile sale.

Primele realizări importante ale lui Galilei s-au înregistrat în domeniul mecanicii. Aristotel afirmase că obiectele mai grele cad pe pământ cu o viteză mai mare decât cele uşoare, şi generaţii de învăţaţi acceptaseră fără obiecţii această aserţiune ce aparţinea unei autorităţi necontestate precum filozoful grec.

Totuşi, Galilei s-a hotărât să o testeze şi, printr-un şir de experimente, a descoperit în scurt timp că Aristotel se înşelase. Adevărul este că obiectele uşoare şi cele grele cad cu aceeaşi viteză, diferenţele fiind provocate doar de încetinirea provocată de frecarea cu aerul. Legenda conform căreia Galilei ar fi efectuat aceste experimente lăsând să cadă obiectele din vârful Turnului înclinat din Pisa pare a fi nefondată.

După ce a constatat acest lucru, Galileo a făcut pasul următor. El a măsurat cu atenţie distanţa parcursă de obiectele aflate în cădere într-o anumită perioadă de timp şi a constatat că distanţa respectivă este proporţională cu pătratul numărului de secunde în care s-a produs căderea.

Această descoperire (care implică o rată uniformă de accelerare) este semnificativă prin ea însăşi. Şi mai relevant ni se pare faptul că Galilei a reuşit să sintetizeze rezultatele unui şir de experienţe într-o formulă matematică. Extinderea folosirii formulelor şi metodelor matematice este o caracteristică însemnată a ştiinţei moderne.

Printre contribuţiile importante ale lui Galilei se numără şi descoperirea legii inerţiei. Până la el, se credea că un obiect în mişcare are tendinţa naturală să-şi încetinească deplasarea şi să se oprească dacă asupra lui nu se exercită acţiunea unor forţe menite să-i menţină mişcarea. Dar experimentele lui Galilei au arătat că acest punct de vedere era greşit.

Dacă forţele de încetinire, cum ar fi frecarea, ar putea fi eliminate, un obiect în mişcare ar manifesta în mod natural tendinţa de a continua la nesfârşit mişcarea. Acest principiu important, pe care Newton l-a re formulat cu claritate şi l-a integrat în propriul său sistem ca primă lege a mişcării, este unul dintre principiile vitale ale fizicii.

Cele mai celebre descoperiri ale lui Galilei ţin de domeniul astronomiei. Teoria astronomică de la începutul secolului al XVII-lea se afla într-o efervescenţă creatoare, datorată disputei aprige dintre susţinătorii teoriei heliocentrice a lui Copernic şi adepţii teoriei geocentrice, mai vechi. Încă din 1604, Galilei şi-a exprimat convingerea că Nicolaus Copernic avea dreptate, dar în acel moment nu dispunea de nici o metodă pentru a-şi susţine afirmaţia.

În 1609, Galilei a auzit de inventarea telescopului în Olanda. Deşi nu exista decât o descriere foarte sumară a dispozitivului, un geniu de mărimea lui Galilei a fost în stare să construiască el însuşi un telescop mult mai bun. Cu acest nou instrument, el şi-a îndreptat talentul de observator spre bolta cerească şi, într-un singur an, a făcut o serie de descoperiri importante.

A studiat Luna şi a văzut că nu era o sferă netedă, ci avea numeroase cratere şi munţi înalţi. Obiectele cereşti - a conchis el - nu sunt deloc nişte sfere netede şi perfecte, ci prezintă acelaşi gen de neregularităţi care pot fi observate şi pe Pământ. A cercetat Calea Lactee şi a constatat că nu este un corp nebulos, lăptos, ci e compus dintr-un număr imens de stele individuale, aflate însă la distanţe atât de mari, încît privite cu ochiul liber par a fi contopite.

A studiat planetele şi a observat patru sateliţi care se roteau în jurul lui Jupiter. Aceasta era o dovadă clară că un corp astronomic se poate roti şi în jurul altor planete în afara Pământului. A cercetat Soarele şi a descoperit petele solare. (De fapt, alţi cercetători au remarcat prezenţa petelor solare înaintea lui, dar Galilei şi-a făcut publice observaţiile cu mai multă convingere şi a adus petele solare în atenţia lumii ştiinţifice.)

El a mai constatat că planeta Venus are faze destul de similare cu acelea ale lunii. Aceasta a devenit o dovadă concludentă în sprijinul teoriei coperniciene conform căreia Pământul şi toate celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui.

Inventarea telescopului şi seria de descoperiri care i-au urmat l-au făcut pe Galilei celebru. Cu toate acestea, adeziunea la teoria lui Copernic i-a atras adversitatea unor importante cercuri ecleziastice, ceea ce a făcut ca în 1616 să i se interzică orice referire la ipoteza lui Copernic în cursurile sale universitare.

Galilei a fost iritat din cauza acestei restricţii timp de mai mulţi ani. La moartea papei, în 1623, pe scaunul pontifical a urcat un admirator al lui Galilei, papa Urban al VIII-lea. Un an mai târziu, acesta a sugerat (deşi întrucâtva ambiguu) că interdicţia n-ar mai fi valabilă.

Galilei şi-a consacrat următorii şase ani elaborării celebrei sale lucrări Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii. Această carte, ce cuprinde o expunere măiastră a dovezilor favorabile teoriei heliocentrice, a fost publicată în 1632 cu aprobarea cenzorilor Bisericii. Cu toate acestea, autorităţile ecleziastice au reacţionat prompt la apariţia cărţii, iar Galilei a fost adus în scurt timp în faţa Inchiziţiei din Roma, sub acuzaţia de a fi încălcat interdicţia din 1616.

După toate probabilităţile, mulţi reprezentanţi ai Bisericii erau nemulţumiţi de decizia judecării unui savant eminent. Chiar şi din punctul de vedere al legislaţiei religioase a vremii, acuzaţiile aduse lui Galilei erau şubrede, astfel că renumitul om de ştiinţă a primit o sentinţă uşoară. Nu a fost condamnat la închisoare, ci doar la domiciliu forţat în propria sa vilă confortabilă din Arcetri.

Teoretic, n-avea dreptul să primească nici un fel de musafiri, dar această prevedere nu a fost respectată. Singura sa pedeapsă efectivă a constituit-o dezavuarea în public a ideii potrivit căreia Pământul se mişcă în jurul Soarelui.

Omul de ştiinţă în vârstă de şaizeci şi nouă de ani a făcut acest lucru în faţa tribunalului.

(Este bine cunoscută relatarea, probabil lipsită de o bază reală, conform căreia, după ce şi-a încheiat discursul de retractare, Galilei s-a uitat în pământ şi a şoptit : „Şi totuşi se învârteşte.")

La Arcetri, el a continuat să scrie lucrări de mecanică. Acolo a şi a murit, în anul 1642.

Enorma contribuţie a lui Galilei la progresul ştiinţei a fost recunoscută de multă vreme. Importanţa lui constă parţial în descoperirile sale ştiinţifice, cum ar fi legea inerţiei, inventarea telescopului, observaţiile astronomice, geniul său în demonstrarea ipotezei heliocentrice. Mult mai însemnat este însă rolul jucat în dezvoltarea metodologiei ştiinţei.

Majoritatea filosofilor naturali care l-au precedat, preluându-şi ideile de la Aristotel, au făcut observaţii calitative şi au categorisit fenomenele. Dar Galilei a măsurat fenomenele, recurgând la aprecieri cantitative. Acest accent pus pe măsurătorile cantitative atente a devenit ulterior trăsătura fundamentală a cercetării ştiinţifice.

După toate probabilităţile, Galilei a imprimat mai mult decât oricine un caracter empiric cercetării ştiinţifice. El a fost primul care a insistat asupra necesităţii efectuării experimentelor, respingând ideea că problemele ştiinţifice pot fi rezolvate prin invocarea unei anume autorităţi, fie că era vorba de sentinţele Bisericii ori de aserţiunile lui Aristotel. De asemenea, s-a declarat împotriva recursului la scheme deductive complexe care nu se bazau ferm pe experimente.

Învăţaţii medievali au discutat îndelung ce ar trebui să se întâmple şi de ce se întâmplă anumite lucruri, dar Galilei a insistat să efectueze experienţe menite să determine ce anume s-a petrecut cu adevărat. Atitudinea sa ştiinţifică era răspicat non-mistică. În această privinţă, el a fost chiar mai modern decât unii dintre succesorii săi, printre care şi Newton.

Ar mai trebui consemnat totuşi faptul că Galilei a fost un om profund religios. În pofida procesului şi a condamnării sale, el nu a respins nici religia, nici Biserica, ci doar încercarea autorităţilor ecleziastice de a frâna cercetările în domeniul ştiinţific.

Generaţiile ulterioare l-au admirat pe bună dreptate pe Galilei ca simbol al revoltei împotriva dogmatismului şi a tentativelor autoritariste de a înăbuşi libertatea de gândire. Totuşi, mult mai important este rolul pe care l-a jucat în fundamentarea metodologiei ştiinţifice moderne.

$$$

 Umberto Eco

     Odată, pe când mă aflam la Academia Regală Spaniolă din Roma, încercam să țin o prelegere, dar o femeie mă orbea în mod constant cu blițul aparatului ei foto, împiedicându-mă să mă concentrez asupra notițelor mele. Enervat, i-am spus (așa cum uneori sunt nevoit să le spun fotografilor lipsiți de tact) că, în timp ce lucrez eu, ar trebui să nu lucreze ei — fiindcă există o separație a muncii. Femeia și-a închis camera, dar cu o expresie de parcă aș fi insultat-o.

Altă dată, în San Leo, în cadrul unui eveniment festiv organizat de autoritățile locale, mă pregăteam să redescopăr peisajele din Montefeltro, pe care pictorul Piero della Francesca le-a imortalizat. Trei indivizi mă orbitau constant cu blițurile lor, iar eu am fost nevoit să le reamintesc regulile bunei-cuviințe. Rețineți: nu era vorba de paparazzi, ci, se presupune, de persoane educate, venite din proprie voință să asculte o conferință pe un anumit subiect.

Și totuși, era clar: sindromul „ochiului electronic” le scăzuse dramatic nivelul cultural pe care, probabil, îl revendicau. Aproape indiferenți față de tema discuției, nu doreau decât să captureze momentul — cel mai probabil pentru a-l încărca ulterior pe YouTube.

Refuzau să înțeleagă despre ce este vorba, doar pentru a înmagazina în memoria telefoanelor ceea ce deja văzuseră cu ochii lor.

Acest sindrom al „memoriei mecanice” în detrimentul gândirii pare să fi corupt mintal și oameni perfect civilizați.

Scopul lor devine acela de a pleca de la eveniment cu câteva imagini — ceea ce ar fi justificat dacă aș fi fost, să zicem, un stripteuz — dar fără nicio idee despre locul în care s-au aflat sau ce au văzut.

Și dacă am dreptate, gândindu-mă că ei călătoresc prin lume fotografiind tot ce văd, e limpede: sunt condamnați să uite a doua zi ceea ce au imortalizat cu o zi înainte.

În fața mai multor audiențe am povestit cum am renunțat la fotografie în 1960, după o călătorie printre catedralele Franței, când fotografiam ca un nebun. La întoarcerea acasă, aveam o grămadă de imagini mediocre, dar nu mai știam ce anume fotografiasem. Am aruncat aparatul de fotografiat și, în călătoriile ce au urmat, am păstrat în memorie ceea ce vedeam. Iar pentru amintirea palpabilă — și mai mult pentru ceilalți decât pentru mine — cumpăram cărți poștale excelente.

Aveam unsprezece ani când am auzit un zgomot ciudat pe șoseaua de centură a orașului în care eram evacuat. De departe, am văzut: un camion izbise o căruță trasă de cai, în care se aflau un țăran și soția sa. Femeia zăcea pe asfalt — cu capul zdrobit (și acum mi se face pielea de găină amintindu-mi), iar bărbatul îi strângea trupul și urla de durere.

Îngrozit, n-am îndrăznit să mă apropii mai mult. Nu era prima oară când vedeam un creier împrăștiat pe asfalt — dar, din fericire, avea să fie ultima. A fost însă prima dată când am fost în fața morții. A durerii. A deznădejdii.

Și mă întreb: ce-ar fi fost dacă aș fi avut atunci, cum are azi orice adolescent, un telefon mobil cu cameră video?

Probabil aș fi înregistrat scena, aș fi arătat-o prietenilor, aș fi postat clipul pe YouTube. Și poate că, continuând să filmez suferința altora, m-aș fi dezumanizat.

Dar n-am avut cameră. Am păstrat totul în memorie. Și acea imagine, la peste 70 de ani distanță, continuă să mă bântuie, să mă formeze, să mă învețe să nu fiu indiferent la durerea celorlalți.

Nu știu dacă tinerii de azi mai au șansa de a deveni adulți cu adevărat. Adulți ale căror priviri nu sunt lipite de ecrane. Aceia — sunt pierduți, poate, pentru totdeauna.

©️ Umberto Eco

###

 Migrația sturionului din România – Ultima călătorie a unui rege al apelor

Există o tăcere în apele Dunării care ascunde o poveste mai veche decât omul. O poveste despre o călătorie lungă, dureroasă, dar necesară. Este povestea sturionului — un pește preistoric, un supraviețuitor al epocilor, care de mii de ani își urmează neabătut drumul din Marea Neagră spre izvoarele Dunării, în sus, împotriva curentului, pentru a-și continua specia.

Puțini știu că România este una dintre ultimele țări din Europa unde acest fenomen, aproape mitic, mai are loc în mod natural. Într-un peisaj dominat de baraje, poluare și pescuit excesiv, migrația sturionului a devenit nu doar o raritate, ci și un act de rezistență.

🔹 O călătorie de sute de kilometri

Sturionii născuți în apele dulci ale Dunării coboară instinctiv către Marea Neagră, unde trăiesc o mare parte din viață. Acolo se dezvoltă, ating maturitatea, se hrănesc și se fortifică pentru marele moment: întoarcerea. Pentru a depune icrele, se întorc exact în locul unde s-au născut, urmând un traseu codificat în ADN-ul lor.

Această migrație poate însemna o călătorie de peste 1.000 de kilometri în amonte, împotriva curenților, o luptă continuă cu adâncimea, presiunea apei, obstacolele create de om și pericolele naturale. Un sturion adult poate cântări între 100 și 300 de kilograme, iar unii exemplari ajung la peste 5 metri lungime.

🔹 Specii legendare cu povești diferite

În România, cele mai cunoscute specii de sturion migratoare sunt:

– morunul (Huso huso) – cel mai mare sturion din lume, apreciat pentru caviarul de lux;

– nisetrul (Acipenser gueldenstaedtii) – mai mic, dar foarte adaptabil;

– păstruga (Acipenser stellatus) – o specie agilă, cu aspect inconfundabil, având un bot lung și ascuțit;

– cega (Acipenser ruthenus) – cea mai mică dintre ele, dar cu o importanță majoră ecologică.

Toate aceste specii sunt considerate critically endangered (pe cale critică de dispariție), dar în apele Dunării încă mai pot fi observate — o relicvă vie a unui ecosistem care altădată se întindea până în inima Europei.

🔹 Un instinct care sfidează moartea

Ce face cu adevărat specială migrația sturionului este faptul că acești pești nu se reproduc în fiecare an. Unele specii, precum morunul, pot aștepta chiar și 15-20 de ani până la maturitate, apoi își asumă această migrație dificilă doar o dată la câțiva ani. Unii nici nu supraviețuiesc drumului înapoi. Dar instinctul este mai puternic decât frica. În ciuda pericolelor, în ciuda barajelor, a plaselor ilegale, a apei murdare, ei continuă.

Este ca și cum ceva ancestral îi cheamă. Iar acel „ceva” nu este doar genetic. Este o legătură profundă cu Dunărea, cu pietrișul de pe fundul râului, cu fiecare colț întunecat al apei unde odinioară se simțeau în siguranță.

🔹 Dunărea – ultimul bastion

Dunărea este ultimul mare fluviu din Europa unde sturionii mai pot migra natural. În alte țări, barajele hidroelectrice au tăiat complet căile de migrație. În Austria, Germania, Slovacia sau Ungaria, aceste pești legendari au dispărut complet din ecosistem.

În România, în special în zona Deltei Dunării și a brațelor secundare, mai există locuri unde sturionii se pot reproduce natural. Programele de protecție au început să apară, dar provocările rămân uriașe: braconajul, poluarea și lipsa educației ecologice fiind principalele amenințări.

🔹 O lecție despre echilibru și răbdare

Sturionii nu sunt doar pești mari. Sunt simboluri. Reprezintă legătura dintre trecut și prezent, între natură și oameni. Ne învață despre perseverență, despre loialitate față de origini și despre echilibru. Nu se grăbesc. Nu se pierd. Nu uită de unde vin.

Faptul că un sturion migrează înseamnă că ecosistemul încă funcționează. Că natura încă are memorie. Că lanțul vieții nu a fost complet rupt.

🔹 Ce putem face noi?

– Să nu cumpărăm caviar sau carne de sturion de proveniență incertă.

– Să susținem inițiativele de conservare, precum cele derulate de Institutul Național Delta Dunării sau WWF România.

– Să vorbim despre asta. Să învățăm copiii că în apele noastre trăiesc ființe care au supraviețuit dinozaurilor, dar nu pot supraviețui ignoranței umane.

🔹 Un miracol care încă trăiește printre noi

Migrația sturionului nu este un simplu fenomen biologic. Este un miracol care se desfășoară sub ochii noștri, an de an, fără a cere aplauze.

Nu-l vedem. Nu-l auzim. Dar se întâmplă. Tăcut, constant, glorios.

Și atâta timp cât sturionii încă mai urcă Dunărea, înseamnă că România mai păstrează o parte din sufletul sălbatic al planetei.

Să nu-l pierdem.

#Sturion #DunăreaVie #RomâniaNaturală #Migrație #NicolaeComandatu

#$$

 Viaţa de film a REGINEI ROMANȚELOR ROMĂNEȘTI......IOANA RADU ! 

A fost căsătorită de cinci ori şi a avut o pasiune pentru motociclete .

Interpreta cu timbru inconfundabil, sora celebrei Mia Braia, numele ei adevărat fiind Eugenia Braia, s-a nascut pe 17 februarie 1917. Ioana Radu s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, ajungând la Starea Civilă de cinci ori. A fost o femeie cu pasiuni nebănuite. A iubit viteza şi motocicletele şi a fost o înfocată microbistă. Ultimii 29 de ani din viaţă i-a petrecut imobilizată, din cauza unui accident de maşină. Ioana Radu, regina romanţelor româneşti, a trăit în lumina reflectoarelor vreme de peste trei decenii. Pe scenă s-a remarcat printr-o voce de aur cu un timbru inconfundabil. În viaţa sa intimă a fost o femeia pasională, care s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, având un palmares de cinci cununii civile. Ioana Radu a avut pasiuni nebănuite. A iubit nu doar cântecul popular românesc, ci şi viteza şi motocicletele şi, aşa cum mărturisea într-un interviu, artista s-ar fi făcut şofer, dacă n-ar fi iubit atât de mult cântecul românesc. A fost a doua femeie motociclist din Romania. „Pentru mine, romanţa este raţiunea de a fi! Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”, mărturisea artista într-un interviu. Pasiunea pentru muzică a fost moştenită din familie. Pe numele său adevărat Eugenia Braia, regina romanţelor româneşti a fost fiica unui modest cârciumar din Craiova, Constantin Braia. S-a născut pe 17 februarie 1917 într-o familie numeroasă. Proprietarul tavernei ”La ieftinirea traiului” avea patru copii: Maria, Giugiu, Nuna şi Eugenia. Fiica ce promitea să facă carieră în muzică de la o vârstă timpurie a fost Maria, cea care avea să devină cunoscuta artistă Mia Braia. Eugeniei, viitoarea Ioana Radu, deşi îi plăcea cântecul, părinţii nu i-au prezis o carieră în muzică din cauza timbrului scârţâit al vocii. Din familie a învăţat Eugenia, alintată Jana, primele cântece lăutăreşti. A urmat cursurile liceale la Craiova, unde a fost sfătuită de profesoara de muzică să cânte romanţe. Din cauza situaţiei materiale precare, Jana a fost nevoită să se mărite la vârsta adolescenţei. S-a măritat cu un profesor de muzică din Târgiu Jiu, compozitorul Romeo Rădescu. L-a părăsit la scurt timp după căsătorie, preferând să plece la Bucureşti pentru a-şi încerca norocul în muzică. Câştigătoarea unui concurs la care au participat 800 de interpreţi Jana Braia a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1936, la vârsta de 19 ani. Ajutată de cumnatul ei Petre Lexandru, soţul Miei Braia, s-a înscris la un concurs al societăţii de Radiodifuziune. În aceeaşi competiţie care asigura câştigătorului o carieră muzicală se mai înscriseseră 800 de candidaţi. În final, Jana Braia şi Eugenia Nedelea au fost declarate câştigătoare. Ambele cântăreţe au primit nume de scenă şi astfel Jana Braia a devenit Ioana Radu. A cântat pentru prima dată la Radio sub numele de Jana Radu pe 30 aprilie 1936, în cadrul unui program de muzică uşoară în care a fost inclusă şi Mia Braia. Puţini ascultători au ştiut că cele două cântăreţe sunt surori. Apariţia la radio a fost un succes, dar pentru că avea nevoie de bani, Ioana Radu a ales să-şi ducă mai departe cariera muzicală în restaurante. A cântat o perioadă în restaurantul "Azuga" din Ploiesti. De trei ori pe săptămână venea în Bucureşti pentru a-şi susţine recitalurile la Radio. S-a mutat definitiv în capitală şi a cântat în restaurantele bucurestene "Princiar", "Motanul Negru", "Potcoava" . După război, şi-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” Circul de Stat şi la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”. Ioana Radu mărturisea într-un interviu că s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit. După căsătoria din adolescenţă cu profesorul de muzică Romeo Rădescu au urmat, la diferite intervale de timp, alte patru cununii. Artista a adunat un palmares de cinci căsătorii. În interviurile date de-a lungul carierei, Ioana Radu a glumit mereu pe seama numărului căsniciilor sale. ”Am fost căsătorită de cinci ori cu acte in regulă. De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte”, spunea Ioana Radu. Artista a avut o pasiune pentru maşini, viteză şi motociclete. A fost a doua femeie motociclist din România, cu carnet obţinut în perioada interbelică. Se spune că, în timpul bombardamentelor din Bucuresti, din al doilea Război Mondial, Ioana Radu si-a luat motocicleta si a fugit spre Ardeal îmbrăcată în costum de motociclist. Anul 1961 a fost unul fatal pentru artistă. Autobuzul în care se afla în drum spre un concert a făcut un accident pe şoseaua Orşova-Caransebeş. Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. Câţiva ani mai târziu, din cauza problemelor de sănătate, şi-a încheiat cariera muzicală cu o serie de spectacole grandioase la care s-au adunat să o vadă mii de oameni. După retragerea de pe scenă, cariera artistică a Ioanei Radu s-a rezumat la apariţii televizate. Se deplasa numai cu cadru şi în apariţiile TV, în vremea regimului comunist, problemele de la picioare îi erau mascate. Până şi comuniştii i-au apreciat talentul şi admirat romanţele. Ioanei Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”, prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară şi romanţe. După teribilul accident din 1961, Ioana Radu a mai trăit 29 de ani deplasându-se numai cu cadrul. Şi-a dus viaţa într-un apartament modest din capitală, unde era vizitată de apropiaţi. Faptul că nu a avut copii a fost cel mai mare regret al artistei. Ioana Radu a fost o microbistă înfocată. A iubit echipa din Giuleşti şi s-a declarat rapidistă până la moarte. "Lumea o să râdă de mine. Nu-i nimica. Şi eu am fost mică şi m-am făcut mare. Toată lumea creşte”, spune artista despre echipa favorită, într-un interviu din 1987 când avea 70 de ani. A murit pe 19 septembrie 1990, la Bucureşti, în singurătate.

Sursa : http://xn--folcloromnesc-xrb.ro/

$$3

 Nașterea este începutul vieții în trup. Dar nu e doar început — e și o ruptură. E prima desprindere. Primul adio. Primul „nu mai e ca înainte”. Într-o clipă, dintr-un tot — mama și copilul — devin două ființe separate, fiecare cu propria poveste, fiecare cu propria rană.

Puțini vorbesc despre rana nașterii. Despre durerea mamei, dar și despre șocul bebelușului. Într-o cultură care sărbătorește sosirea pe lume prin fotografii perfecte și baloane roz sau albastre, uităm uneori că această sosire e însoțită de o intensă vulnerabilitate — fizică, emoțională și spirituală.

Durerea mamei: între corp și suflet

Nașterea poate fi o experiență profund transformatoare sau profund traumatică. Corpul mamei își lasă amprenta — rupturi, tăieturi, cicatrici vizibile sau invizibile. Dar mai adâncă decât durerea fizică e rana nevăzută: sentimentul de neputință, frica de moarte, senzația că „nu mai ești tu”, vinovăția că n-ai simțit „magia” pe care o promit poveștile.

Unele mame nasc în singurătate. Altele în teroare. Altele își simt puterea sfâșiată de intervenții brutale, de grabă, de lipsa de sprijin. Și toate poartă în ele această tăcere. Rana nașterii, nespusă, netratată, se poate transforma într-o tensiune cronică, într-o ruptură relațională, într-o nesiguranță care se reactivează ori de câte ori copilul plânge, cere, are nevoie.

Durerea bebelușului: primul abandon

Pentru bebeluș, nașterea e o experiență de intensitate cosmică. Trecerea de la cald și cunoscut la rece și străin. De la plutirea în lichid la cădere în aer. De la bătăile inimii mamei în fundal la un vacarm de lumini, zgomote, atingeri dure. Tăierea cordonului nu este doar un act fizic — e prima separare, primul „nu mai suntem împreună în același mod”.

Chiar și nașterea blândă, dorită, poate lăsa o amprentă de spaimă. Primul plâns e deseori strigătul sufletului care își dă seama că a fost scos din Paradis. Nu e o vină — e o trecere. Dar dacă trecerea nu e însoțită, dacă nu e ținută în brațe, devine traumă.

Cum se vindecă ceea ce nu ni s-a spus că e rănit?

Adevărul este că vindecarea nașterii — atât pentru mamă cât și pentru copil — nu e doar posibilă, ci esențială. Nu e vorba despre a rescrie trecutul, ci despre a-i oferi o nouă privire. O privire blândă. O reîmbrățișare.

În terapia imago, se spune că relația este locul în care se poate rescrie istoria timpurie. Între mamă și copil, dar și între femeia care a născut și copilul din ea care a rămas acolo, plângând. Vindecarea înseamnă uneori să te duci înapoi, cu ochii închiși, și să-ți spui: „A fost greu. Ți-a fost frică. Dar ai trecut prin asta. Și acum ești aici.”

Ritualul reîntoarcerii

Există practici simple, dar profunde, prin care se poate începe această vindecare:

Reconstituirea nașterii: Mama și copilul retrăiesc împreună momentul nașterii, dar de data aceasta cu blândețe, piele pe piele, privindu-se, cuvinte calde și reconectare emoțională. Se poate face chiar și ani mai târziu.

Baia reparatorie: O baie caldă în care mama îl ține pe copil, iar ambii se relaxează. Este o reamintire a siguranței intrauterine, o revenire înapoi la „împreună”.

Jurnalul durerii și al iertării: Scrierea poveștii nașterii, a emoțiilor, a vinovățiilor și fricilor, urmată de o scrisoare de iertare — către sine, către copil, către sistem, către Dumnezeu, dacă e cazul.

Nașterea e începutul relației, nu doar al vieții

Ne vindecăm nu ca să uităm. Ci ca să putem fi prezenți. Când o mamă își vindecă rana nașterii, nu o face doar pentru ea, ci și pentru copilul care, altfel, ar putea duce acel bagaj toată viața, fără să știe de ce.

Iar când un copil simte, chiar și târziu, că a fost așteptat, dorit, iubit — chiar dacă nașterea a fost grea — se reconfigurează în el o bază de siguranță.

Metafizica venirii pe lume

Nașterea nu este doar un eveniment biologic. Este un act spiritual. O întrupare. Un suflet care se încumetă să vină aici, în lumea formelor, a limitelor, a durerii — dar și a iubirii.

Și poate, doar poate, rana venirii pe lume este poarta prin care putem învăța blândețea. Iertarea. Tandrețea. Prezența.

Pentru că, în fond, vindecarea nu e despre a repara ceea ce s-a stricat. E despre a aduce lumină acolo unde a fost întuneric.

Și când mama și copilul se privesc în ochi și se recunosc… atunci, în acel moment, se naște din nou iubirea.

Alexandra Pîrvan 

©️ABCDar

$$$

 👩🏻CURIOZITĂȚI DE POVESTE…😲

Știați că, vrăbiuțele sunt indicatori ai sănătății mediului?😲

🐦‍⬛Vrăbiuțele, deși par păsări obișnuite și trec adesea neobservate în peisajul urban, joacă un rol extrem de important ca indicatori naturali ai sănătății mediului înconjurător. Acolo unde vrăbiile trăiesc în număr mare, ecosistemul este, în general, echilibrat. Ele au nevoie de aer curat, surse stabile de hrană și spații sigure pentru cuibărit. Astfel, prezența lor este un semn clar că zona este relativ sănătoasă din punct de vedere ecologic.

Pe de altă parte, dispariția treptată a 🐦‍⬛vrăbiilor din anumite regiuni poate semnala dezechilibre grave. Poluarea aerului, folosirea excesivă a pesticidelor, lipsa vegetației și a spațiilor verzi, sau chiar supraconstruirea urbană pot afecta dramatic populația de vrăbii. Pentru că sunt atât de sensibile la schimbările din mediu, ele reacționează rapid la orice perturbare, fie ea de ordin chimic, fonic sau structural. Când 🐦‍⬛vrăbiile dispar, natura trage un semnal de alarmă…😲

În multe orașe europene, inclusiv în România, populațiile de 🐦‍⬛vrăbii au scăzut semnificativ în ultimele decenii. Această scădere a fost corelată cu reducerea spațiilor verzi, tăierea arborilor bătrâni (unde obișnuiau să cuibărească), dar și cu scăderea numărului de insecte, o sursă principală de hrană pentru puii de vrabie. În plus, arhitectura modernă, cu fațade netede și fără fisuri sau colțuri accesibile, le oferă tot mai puține locuri sigure pentru cuiburi.

🐦‍⬛Vrăbiile au fost mereu aliate tăcute ale omului, trăind în preajma locuințelor, în parcuri, grădini și pe acoperișuri. Ele curăță resturile de alimente, controlează populațiile de insecte și contribuie la echilibrul natural al orașelor. Sunt păsări sociale, cu o inteligență remarcabilă și capacitatea de a se adapta, dar doar până la un punct. Când dispar, pierdem nu doar o prezență familiară, ci și o parte din echilibrul nevăzut care susține viața în mediul urban.

Privind o 🐦‍⬛vrăbiuță, nu vedem doar o pasăre mică și zburdalnică. Vedem un mesager al naturii, un barometru care ne arată dacă lumea noastră funcționează cum trebuie sau dacă începem să ne abatem de la echilibru. Locurile unde 🐦‍⬛vrăbiile trăiesc, cântă și cresc pui sunt, în general, locuri unde și oamenii pot trăi sănătos. Ele sunt, poate fără să știm, un aliat esențial în lupta pentru un mediu mai curat și mai echilibrat.

De aceea, protejarea 🐦‍⬛vrăbiuțelor înseamnă, de fapt, protejarea propriei noastre calități a vieții. Atunci când nu le mai vedem în jurul nostru, nu ar trebui să trecem nepăsători mai departe. Ar trebui să ne întrebăm ce s-a schimbat și cum putem readuce înapoi aceste mici ființe care, fără să ceară nimic, ne oferă o liniște aparte, un colț de natură și un semn că lumea încă funcționează în armonie.

🤗Text preluat🤗