$$$

 Se spune că Marilyn Monroe, cu franchețea ei încântătoare, i-a spus odată lui Einstein:

,,Noi doi am putea avea un copil. Ar ieși frumos ca mine și deștept ca tine".

La care, părintele relativității, i-ar fi răspuns: ,,Ba mai repede cred că ar ieși cu frumusețea mea și inteligența ta."

Atunci încă nu se știa (testele s-au făcut mai tarziu), că IQ-ul pe care-l avea Marilyn Monroe era de 165, cinci puncte peste cel al "celui mai mare geniu al tuturor timpurilor".

Marilyn Monroe ( Norma Jeane Baker, 1926-1962) era o mare cititoare. Avea în casă o bibliotecă cu vreo mie de cărți și își petrececea multe ore citind opere literare, poezie, teatru, filosofie. Spiritul ei, pe lângă o mare dorință de a trăi, avea o imensă curiozitate și o nestăpânită foame de cunoaștere.

Acestea sunt unele dintre minunatele citate, ale acestei incredibile femei:

,,Unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat e că sunt femeie.

Toate femeile așa ar trebui să simtă."

,,Câinii nu mușcă. Oamenii da."

,,Nu mă simt ca o primăvară. Mă simt ca o toamnă fierbinte de culoare roșie."

,,Râzi când ești trist. Să plângi e prea ușor."

,,Nimeni nu mi-a zis că eram frumoasă când eram copil. Tuturor copiilor ar trebui să li se spună că sunt frumoși, chiar dacă nu sunt."

,,E mai bine să fii singură, decât nefericită cu cineva."

,,Imperfecțiunea e frumusețe și nebunia genialitate. E mai bine să faci pe ridicolul decât să fii plictisitor."

,,Dezamăgirile te fac să-ți deschizi ochii și să-ți închizi inima."

,,Sunt o fată mică într-o lume mare încercând să găsească pe cineva pe care să-l iubească."

,,Nu am părăsit niciodată pe cineva în care am crezut."

,,Niciodată nu am înșelat pe nimeni. Uneori i-am lăsat pe bărbați să se înșele singuri."

,,Dacă aș fi urmat toate regulile, nu aș fi ajuns nicăieri."

,,E mai ușor să iubești un om decât să trăiești cu el."

,,Nu pleca capul, ține fruntea sus și zâmbește, pentru că viața e un lucru frumos și ai multe motive pentru care să zâmbești."

Preluat Internet...

$$$

 Durerea nu te face întotdeauna puternic.

Uneori te face periculos.

Te transformă într-o bestie tăcută.

în cineva care a învățat să nu plângă... ci să ardă înăuntru.

Nu toți monștrii se nasc din rău.

Unele sunt create din forta dezamagirilor, loviturilor indiferentei, bazate pe imbratisari care nu au venit niciodata si promisiuni care au murit neimplinite.

Ai fost bun.

Ai fost nobil.

Tu ai fost acel suflet care a livrat totul fără măsură.

Până când lumea... te-a distrus.

Și acum, ce a mai rămas din tine, este acea creatură care zâmbește cu colți, care nu are încredere ușor, care iubește cu cicatrici și preferă să fie singură...

înainte să revin la a fi prostul care aștepta ceva real de la cineva gol.

Da, dar... Durerea creează monștri.

Dar nu toți monștrii sunt răi.

Unii sunt doar suflete obosite...

cu inima în flăcări și ochii plini de povești pe care nimeni nu voia să le audă. 💔

$$_

 De poți...

   - Rudyard Kipling -

De poți să nu-ți pierzi capul, când toți în jurul tău

Și l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ți ție vină;

De poți, atunci când toți te cred nedemn și rău,

Să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine;

De poți s-aștepți oricât, fără să-ți pierzi răbdarea,

De rabzi să fii mințit, fără ca tu să minți,

Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminți;

De poți visa, dar fără să te robești visării,

De poți gândi, dar fără să-ți faci din asta un țel,

De poți să nu cazi pradă nicicând disperării,

Succesul și dezastrul primindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,

Răstălmăcit de oameni, ciuntit și prefăcut;

De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine

Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut;

De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,

Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut,

Și-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,

Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput;

Și dacă corpul tău, uzat și obosit,

Îl vei putea forța să-ți mai slujească încă,

Numai cu strășnicia voinței tale, și-astfel

Să stea peste vreme așa cum stă o stâncă;

De poți vorbi mulțimii,fără să minți, și dacă

Te poți plimba cu regii, fără a te-ngânfa,

De, nici amicii, nici dusmanii, nu pot vreun rău să-ți facă,

Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;

Și dacă poți să umpli minuta trecătoare,

Să nu pierzi nici o filă din al vieții tom,

Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate

Și, ceea ce-i mai mult chiar, să știi, vei fi un OM!

$$$

 Experiența copilului care locuiește, periodic, la ambii părinți, după divorț.#

Atunci când, în urma divorțului, copilul este încredințat ambilor părinți și locuiește alternativ în două spații de viață distincte, experiența sa emoțională este complexă și influențată de mai mulți factori: calitatea relațiilor familiale, gradul de cooperare parentală, vârsta copilului și modul în care este gestionată tranziția între cele două medii.

1. Sentimentul de fragmentare

Copilul poate simți că trăiește „două vieți paralele”, fiecare cu reguli, dinamici și atmosfere emoționale diferite. Deși poate părea un compromis echitabil între părinți, pentru copil poate însemna lipsa unui nucleu stabil și a unui loc unic de referință.

Acest lucru poate genera:

 • oboseală emoțională din cauza adaptării continue,

 • confuzie privind apartenența („Unde e acasă?”),

 • tensiune între dorința de a mulțumi ambii părinți și nevoia proprie de coerență.

2. Ambivalență afectivă

Copilul poate experimenta emoții contradictorii:

 • bucurie că are timp cu ambii părinți,

 • dar și vinovăție pentru faptul că, fiind cu unul, îl „abandonează” temporar pe celălalt.

Acest conflict afectiv poate fi mai intens atunci când părinții nu cooperează sau transmit indirect mesaje de rivalitate.

3. Dezvoltarea unei adaptabilități forțate

Copilul devine adesea un „acrobat emoțional”, învățând rapid să se comporte diferit în fiecare casă.

Această abilitate poate fi interpretată din exterior ca „maturitate”, dar în realitate poate ascunde:

 • o pierdere a autenticității (copilul nu mai știe cine este „el” cu adevărat),

 • eforturi de autoreglare excesivă, care pot duce la epuizare psihică sau manifestări somatice.

4. Posibilitatea unei dezvoltări echilibrate

În condițiile în care:

 • părinții au o relație cooperantă,

 • regulile sunt clar comunicate și relativ armonizate,

 • copilul are spații sigure și este ascultat în nevoile lui. 

Traiul în două case nu este neapărat dăunător. Dimpotrivă, copilul poate dezvolta:

 • reziliență,

 • flexibilitate cognitivă,

 • o relație apropiată cu ambii părinți.

5. Ce are nevoie copilul în acest aranjament

 • Coerență emoțională – să nu fie pus în rol de mesager sau arbitru.

 • Timp de tranziție – pentru a se adapta între două ritmuri de viață.

 • Dreptul de a exprima preferințe și dificultăți, fără a fi vinovatizat.

 • Spații personale – nu doar fizice, ci și afective, în ambele case.

 • Stabilitate relațională – părinții să fie prezenți afectiv, nu doar fizic.

Copilul care locuiește alternativ la ambii părinți poate trăi o formă subtilă de dezechilibru, chiar și în lipsa conflictului deschis. Ceea ce îl protejează nu este formula juridică, ci calitatea relațiilor și empatia cu care este ghidat în acest nou teritoriu afectiv.

_$$¢_

 In Memoriam 

Herman Melville

Pe 1 august 1819 s-a născut Herman Melville în New York City( Statele Unite),scriitor, romancier, poet și eseist al perioadei Renașterii Americane.

Viitorul autor al romanelor Moby-Dick, Bartleby, Scrivener și al altor opere stranii și luminoase care i-au uluit pe contemporanii săi și i-au îngropat faima timp de decenii.

A vânat balene, a rătăcit prin deșerturi și a pătruns în sufletul uman cu un condei ascuțit ca un harpon.

Melville nu a fost un scriitor de adevăruri ușoare. Personajele sale au plutit în derivă — prin oceane, prin nebunie, prin labirinturi morale fără ieșiri clare. Moby-Dick a fost considerat în timpul vieții sale ca fiind prea lung, exagerat, chiar incoerent. Dar timpul a dezvăluit că a fost o călătorie mitică în obsesie, putere, rasă și adâncimile necunoscute atât ale mării, cât și ale sinelui.

Cea mai importantă lucrare a lui este Moby Dick. Această lucrare despre legendarul căpitan Ahab și obsesia sa pentru balena albă este un clasic al literaturii universale. (Spune-mi Ishmael este începutul lui Moby Dick). Un alt roman al său este Typee (1846), bazat pe experiențele sale din Polinezia.

Între 1853 și 1855, a publicat o serie de povești în Revista Putnam, adunate în Piazza Tales, printre care poveștile Bartleby, Benito Certeno și The Encantadas, compuse din zece schițe despre Insulele Galapagos unite de un singur narator.

În 1857, The Confidence-Man a fost ultima lucrare de proză ficțiune pe care a publicat-o. În ultimii săi ani, Melville s-a dedicat scrierii de poezie. Piese de luptă și aspecte ale războiului, din 1866, este o reflecție poetică asupra Războiului Civil și Clarel: Un Poem și Pelerinaj în Țara Sfântă, un poem epic fictiv, publicat în 1876.

A lăsat neterminat romanul Billy Budd, publicat postum la Londra în 1924.

În viața sa reală a fost inspector vamal și asta l-a plictisit aproape mortal. Ultimii săi ani de viață au fost liniștiți, obscuri. 

A fost aproape uitat.

Însă marea literatură are o memorie lungă.

Astăzi, îl citim nu doar ca pe un marinar al propozițiilor, ci ca pe un arhitect al ambiguității americane - fără teamă să întrebe: Cine suntem noi sub suprafață? Și ce monștri urmărim - sau devenim - în căutarea sensului?

$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos