$$$

 "Era prin 1996. Bunica suferise mult după moartea tatei. Își îngropase singurul copil după ce cu patru ani înainte își îngropase soțul. Zile și nopți, nopți și zile o auzeam plângând în camera ei, căzută în genunchi. La ce s-o mai fi rugând? Dumnezeul în care credea ea i-a luat tot ce avea mai scump pe lume. Mai rămăsesem eu, bolnav și pierdut. O luam uneori în brațe și o mângâiam.

- Nu mai plânge bună…O să am eu grijă de tine. Îți promit.

- Îngeru’ bunii…!

Și am avut. Am avut dar nu cum ar fi trebuit. Nu cum mi-aș fi dorit. Mă învinovățesc deseori și sufăr enorm că n-am făcut mai mult pentru dânsa, că n-am știut atunci să o iubesc mai mult, să o fac mai fericită. Acum știu, da’ buna nu mai e…

De la atâta plâns și suferință buna mea a făcut diabet și într-o zi orbise. Dimineața când m-am trezit era pe hol, sprijinită de perete. Mergea spre baie.

- Bună dragă, ți-i rău?

- Nu mai văd, copile. Nu mai văd nimic.

Am încremenit. Cerul parcă s-a prăbușit peste mine și eu, sub toată greutatea lui, stăteam nemișcat, ca un mort ce-l duci la groapă. Eram singur cu buna. Nu mai avea pe nimeni. Ne aveam unul pe altul. Eu eram totul ei, viața ce i-a mai rămas eu eram. Am îmbrăcat-o și am dus-o la medic. Era doctorița Petre pe atunci. A consultat-o și mi-a spus:

- Îmi pare rău, dar eu nu mai pot face nimic. O singură clinică este în România la care puteți încerca. S-a deschis de curând în București dar vă trebuie bani. Un turc a deschis. Operează cu laser. Dar trebuie mers cât mai repede. Mi-a dat o adresă. Atât aveam. Atunci nu era internet. Nu aveam număr de telefon, nu cunoșteam pe nimeni în București care să mă îndrume, auzisem doar că Bucureștiul e un oraș foarte mare. Nu am stat prea mult pe gânduri. Am ajuns acasă și am luat-o pe buna în brațe, am mângâiat-o. Am simțit pentru ea în clipele alea milă, iubire și o profundă recunoștință. Mi-am amintit într-o clipă de tot ce a făcut pentru mine, toată dragostea și viața pe care mi-o oferise.Terminasem școala de curând și mă angajasem dar salariul era mic iar eu nu pusesem deoparte mai nimic, abia ne ajungea să trăim. 

- Mergem la București bună! Hai să te-mbrac!

- Io nu viu nicăiri. Îs bătrână, dragu’ bunii… tot ce îmi doresc îi să mor, să nu fiu o povară pentru tine…!

- N-o să mori bună, niciodată! Că n-o să te las io. Hai să te-mbrac! 

- Copile, mergem degeaba. Ca n-avem bani. Cine ne bagă pe noi în samă pe-acolo? Nici nu găsâm spitalul. 

- Bună, tu roagă-te! Roagă-te neîncetat, apoi vedem cum ne-o fi norocul. 

- N-avem la cine să cerem bani?

- Bună, io nu cer bani de la nime’. Merem cu ce avem. Tu roagă-te!

- Să te rogi și tu, puiu bunii. Da’ să te rogi cu tot sufletu’, cum o fac io.

După o oră eram în tren și după alte șapte eram în Gara de Nord, în capitală. Cu o plasă de nailon în care aveam o sticlă de apă și două sandvișuri într-o mână și cu buna mea de braț priveam năuc în jurul meu. Eu măcar puteam privi dar buna nu mai privea. 

Eram un copil. Un copil cu o bunicuță de braț. Îmbrăcată sărăcăcios, cu un batic gros și negru legat sub bărbie, laibărul de lână croșetat de dumneaei peste rochia maro pe care o avea de când era domnișoară, o haină veche de postav și cu niște pantofi scâlciați stătea atârnată de brațul meu iar eu eram pierdut. Pierdut prin imensitatea orașului, prin lumea largă și prin sufletul meu trist și însingurat. Nu știam încotro s-o apuc. Am căutat ieșirea. Ajunși în fața gării am întrebat un taximetrist de adresă. Bani de taxi nu aveam așa că am pornit pe jos. Era două noaptea și pe bulevardul lung cât o viață de om eram doar eu și buna. Pășeam încet, nesiguri, tremuram de frig și de teamă. De teama că nu ne va băga nimeni în seamă, că ne vom întoarce acasă așa cum am venit, buna oarbă de ochi iar eu orb de suflet. 

La ora patru eram în curtea clinicii, osteniți de orele multe de drum și de nesomn. Programul era de la 9. Am găsit o cutie de carton, pe care am rupt-o și pe care am așezat-o pe buna, apoi m-am așezat eu. Se lăsase frigul iar eu eram într-un tricou, o gecuță subțire de blugi ruptă pe alocuri, cu gulerul zdrențuit și cu lacrimi în ochi. Am ținut-o în brațe pe buna multă vreme. Ațipise. Am adormit și eu, tremurat și plâns. Ne-a trezit pe la șapte femeia de serviciu, o femeie între două vârste cu un păr lung sub un batic legat la spate, o privire caldă și bună și o voce la fel. Venise la lucru și s-a împiedicat de noi.

- Haideți înăuntru la căldură. Cine sunteți? De unde veniți? Aici este cu programare, nu vă ia nimeni fără. Sunt programări și peste o lună. E cam 400 de dolari operația la un ochi.

Eu aveam 180 de dolari. Ăștia erau toți banii mei. Câștigam lunar cam 180.000 de lei, echivalentul a cca 54 de dolari, și asta era tot ce am putut să strâng.

- Copile, hai să merem acasă.

- Bună, până nu vorbesc cu doctorul nu plec. Bani de consultație avem. Măcar să te consulte să ne zică dacă avem vreo șansă. Strâng bani și venim iar. De plecat nu plec nicăieri și dacă avem o cât de mică șansă nu renunț. Ne prindem de ea. Hai să ne rugăm măcar să ne primească la consultație. Două ore ne-am rugat. S-a umplut de oameni sala de așteptare. Femeia de serviciu, căreia îi povestisem în mare viața noastră ne-a spus să așteptăm că vorbește ea cu doamna doctor și că încearcă să ne ajute. “Doamna doctor e un om foarte bun, să știți. M-a ajutat și pe mine când mi-a fost bolnav copilul. Mi-a dat și bani…”

- Băiatul cu bunicuța! Haideți! 

Am intrat în cabinetul luxos și curat, eu sfios și vădit emoționat și buna plângând. Nu știu ce-o fi fost în sufletul ei, dar îmi puteam închipui. I-a povestit femeii în halat alb cum a murit de curând tata, spulberat de o mașină pe trotuar, pe când se întorcea de la lucru, cum a murit moșu cu trei cancere, cât de bolnav eram eu și că doar pe mine mă are, i-a povestit de suferința noastră, de cât a plâns până a orbit, iar doamna doctor o asculta. Tăcea și o asculta. Eu n-am zis nimic; m-au podidit lacrimile. Plângeam în liniște să nu deranjez. Îmi ștergeam din când în când ochii cu dosul palmei și sufletul parcă mi se îneca. O parte din durerea bunii era în mine, suferința cauzată de moartea tatei, a bunicului și de boala mea o împărțeam amândoi.

- Nu știu de unde mai am lacrimi, doamna doctor, că mi-i uscat sufletu’, vă rog să mă credeți. Mă rog la Dumnezo să-mi dea putere numa’ să-mi cresc nepoții, să-i văd la casa lor, apoi poci muri… 

- Te rog să aștepți afară, mi-a spus, și m-a mângâiat pe obraz.

Am luat loc lângă aceiași oameni care așteptau lângă mine, ca și mine, minuni. 

După 40 de minute s-a deschis ușa:

- Nepotul lu’ bunicuța! Haide!

Buna era cu un ochi bandajat. 

- O să fie bine. Peste câteva zile veniți să o operăm la celălalt. Vă mulțumesc că ați venit. Aveți o bunică minunată. Mi-a povestit numa’ despre dumneavoastră.Tare mult vă iubește. Vă rog să aveți grijă de ea!

- Vă dați seama că am. Nu știu cum v-aș putea mulțumi vreodată. Vă rog să îmi spuneți cât ne costă. Eu am doar 600.000 de lei, dar vă mai aduc data viitoare. 

- Nu vă costă nimic. Am vorbit cu colegii și așa am decis. Dar vă rog din suflet să nu mai spuneți la nimeni că ne dă afară.

La nimeni n-am spus, niciodată. Vă spun vouă azi, că așa am simțit să împărtășesc cu voi, uneori, bucăți sensibile și delicate din lumea mea și din viața mea. Vreau să știți și să credeți că există Dumnezei și că minunile există și ele se pot întâmpla doar atunci când crezi în ele. Dumnezeii sunt oamenii minunați, sensibili și buni din jurul nostru. V-am povestit întâmplarea aceasta cu speranța că poate veți fi și voi într-o zi Dumnezei pentru cineva. 

Operațiile au reușit pentru că am mers din timp, bunicii i-a revenit vederea, ba mai mult, cât a trăit, încă 14 ani, a citit și a scris fără ochelari. Nici la a doua operație doamna doctor nu ne-a luat bani, a strâns-o pe buna-n brațe, i-a sărutat obrajii, i-a șters lacrimile și ne-a însoțit până la poartă. I-a dat bunicii buchetul de flori și cutia cu bomboane pe care i le-am dus eu. 

- Încet! Numa-ncet! Uite că a venit taxiul! Îi bagă bunii în buzunar un teanc de bani.

- Pentru taxi.

- Nici vorbă! Doamna doctor, așa de tare mă supăr de nu puteți crede. I-a dat înapoi și i-a mulțumit.

- Mergem pe jos, să văd și io Bucureștiul, că nu l-am văzut niciodată. Măcar cu un ochi…

Doamna doctor a zâmbit și ne-a îmbrățișat, de data asta pe amândoi.

Nu aveam nevoie de bani, nici de nimic. Ne aveam unul pe altul și ne era destul. Tot ce îmi doream era ca buna mea să poată vedea și eu să fiu sănătos să pot avea grijă de dânsa. În piept îmi bătea inima bunii și cu fiecare bătaie îmi umplea trupul și sufletul de iubire.

Am mers pe jos până la gară, fericiți. Demult n-am mai văzut-o pe buna zâmbind. Nu știam la cât avem tren dar nu conta. Am intrat la o cofetărie și ne-am luat câte o prăjitură și suc. Mergeam cu buna de braț și parcă îl țineam de braț pe Dumnezeu. Nu era om mai mândru și mai fericit ca mine în tot Bucureștiul.

- Doamne, ce blocuri mari! Doamne da’ ce gară mare! Ce de trenuri, dragu’ bunii! Doamne, mă copile, ce mari îs munții! 

În compartiment am stat singuri. Buna m-a ținut de mână tot drumul spre casă. Priveam pe geam și privirea ni se pierdea undeva, departe, cu tot cu suflet. Dintre munți, de aproape de nori, ne privea tata."

Text scris de Adrian Adam

#repost2019

$$$

 Analiza unui Psiholog Cabinet Psihologie Lala Pavel-Radu "Concertul JLo la București – sau când o femeie de 56 de ani dă foc rușinii sociale în care unii încă se complac.

Nu a fost doar muzică.

Nu a fost doar un spectacol.

A fost un manifest în lumină orbitoare împotriva unei mentalități întunecate.

Jennifer Lopez a dansat. A cântat. A sfidat. A învins.

Iar în public... un murmur amar.

Pe rețele... un potop de dispreț mascat în glume slabe:

„Baba”, „s-a dus”, „e penibilă”...

❗Stop. Să punem reflectorul pe adevăr.

Când o femeie de 56 de ani se urcă pe scenă și arată o vitalitate pe care mulți la 30 doar și-o imaginează cu filtre, nu e despre „jenant”.

E despre neputința colectivă de a accepta că feminitatea nu se pensionează.

Nu JLo e problema. Ci faptul că mulți se simt amenințați de o femeie care refuză să moară social după 40. Care nu cere scuze că există. Care nu se rușinează că încă are corp, voce, dans, flacără. 🔥

🔍 Din punct de vedere psihologic, reacțiile acide spun mai multe despre autor decât despre țintă:

• Sunt reflexe ale rușinii internalizate,

• ale unei masculinități fragile care nu suportă femeia autonomă,

• ale unei societăți care pedepsește femeile vizibile, dar premiază bărbații obosiți, cu burți mândre și opinii necerute.

Ce nu înțelege publicul care hulește?

Că JLo nu dansează pentru like-uri.

Ci pentru că are dreptul.

Pentru că a muncit. Pentru că poate. Pentru că vrea. Și mai ales: pentru că nu mai are nevoie de permisiune.

👠 Iar asta doare.

Pentru că dacă femeile ca ea nu mai tac, nu mai pleacă, nu se mai opresc... ce facem cu toate standardele vechi, în care femeia bună era cea „așezată”, „cuminte”, „în banca ei”?

Le aruncăm.

Exact ca hainele vechi de frică pe care le purtam ca să nu deranjăm.

🔥 Jennifer Lopez nu a fost la București ca să placă tuturor. Ci ca să le amintească unora că nu poți opri o revoluție cu remarci misogine.

Și știți ce e cel mai ironic?

Cei care o numesc „bătrână” o fac în timp ce-și pierd suflul urcând scările vieții lor netrăite.

Comentariile lor nu sunt despre JLo.

Sunt strigăte tăcute ale unei generații care și-a pierdut direcția și se sperie de cei care încă aleargă.

💬 Așadar, nu e despre muzică.

E despre frică. Despre trauma colectivă a îmbătrânirii, despre stigmatul vârstei, despre ura față de propria lene proiectată pe energia altuia.

🪞JLo e oglinda.

Unii văd lumină. Alții, riduri.

Dar adevărul e că o femeie vie sperie mai tare decât o idee moartă."

$$$

 . Povestea companiei Ferrero: 

  De la o mică cofetărie la imperiul Nutella, Kinder și Ferrero Rocher

🍫 Capitolul I: Începuturile modeste în Italia postbelică (1946)

   În 1946, în orașul Alba, din nordul Italiei, Pietro Ferrero, un cofetar pasionat, a căutat o soluție pentru o problemă dificilă:

După război, cacaoa era extrem de scumpă și greu de găsit.

Inspirat de tradiția locală, a amestecat puțina cacao disponibilă cu nuci de alun (abundente în regiunea Piemonte), zahăr și ulei. A rezultat o pastă solidă de ciocolată-alună, ambalată în folie – pe care copiii o tăiau cu cuțitul și o puneau pe pâine.

A numit-o “Giandujot” – precursorul Nutellei.

 🥄 Capitolul II: Inovație prin simplitate – nașterea Nutella (1964)

 Fiul său, Michele Ferrero, a preluat afacerea și a avut o idee inovatoare:

„Ce-ar fi dacă am transforma pasta aceea într-o cremă tartinabilă moale, ușor de întins?”

Așa s-a născut Nutella, în 1964. Cu un gust unic și un preț accesibil, Nutella a cucerit rapid piața europeană.

  Brandul s-a remarcat prin:

• Ambalaj recognoscibil

• Campanii orientate spre copii și familii

• Accent pe calitate constantă

🍫 Capitolul III: Extinderea imperiului – Kinder, Ferrero Rocher, Tic Tac

🔹 Kinder (1974):

  Michele Ferrero a lansat Kinder Chocolate, creat special pentru copii: porții mici, cu gust delicat de lapte, adaptat nevoilor lor.

  A urmat:

• Kinder Surprise (ouă cu jucării – succes uriaș internațional),

• Kinder Bueno, Kinder Pingui, etc.

Kinder a devenit un univers complet, nu doar o gamă.

 🔹 Ferrero Rocher (1982):

Un produs premium, creat pentru ocazii speciale, cu o prezentare luxoasă (aurie).

Ferrero Rocher a devenit sinonim cu rafinamentul și cadoul dulce perfect.

🔹 Tic Tac (1969):

Un alt succes iconic – bomboane mentolate ambalate ingenios, promovate global.

 🌍 Capitolul IV: Expansiunea globală și cultura secretului (1980–2010)

Sub conducerea discretă a lui Michele Ferrero, compania:

• Nu a fost niciodată listată la bursă,

• A păstrat producția în mare parte în Europa (nu în Asia),

• A cultivat o cultură internă extrem de loială și familială.

Ferrero a devenit:

• al 3-lea cel mai mare producător de dulciuri din lume,

• cu produse vândute în peste 170 de țări,

• o companie cu profituri constante și loialitate enormă din partea consumatorilor.

📉 Capitolul V: Provocări și tranziții (2011–prezent)

După moartea lui Michele Ferrero în 2015 (cel mai bogat om din Italia la acea vreme), fiul său Giovanni Ferrero a preluat conducerea.

Sub el, Ferrero a făcut pași îndrăzneți:

• A cumpărat branduri americane precum Butterfinger, Baby Ruth, Keebler.

• A păstrat tradiția dar a început modernizarea producției.

• A început timid digitalizarea și deschiderea spre marketing global integrat.

De asemenea, compania a fost atentă la:

• Probleme legate de zahăr și obezitate infantilă,

• Critici privind uleiul de palmier (răspuns: trasabilitate, sustenabilitate),

• Cererea crescândă de produse vegane și fără zahăr.

💡 MORALA:

Ferrero a dovedit că inovația nu înseamnă mereu tehnologie, ci și rețetă, ambalaj, emoție.

Când combini gustul autentic cu respect pentru client și consecvență în valori, poți transforma o pastă de alune într-o legendă mondială.

$$$

 Există un moment, în fiecare viață, când o ușă se închide cu zgomot. Nu întotdeauna știm de ce. Poate am iubit prea mult. Poate am așteptat prea devreme. Poate pur și simplu nu era a noastră. Și totuși, durerea sună la fel: o cădere bruscă în golul dintre „ce putea fi” și „ce este”.

Psihologia relațională imago ne învață că multe dintre ușile la care batem sunt, în realitate, ecouri ale unor porți netrecute din copilărie. Că alegem inconștient acele relații care ne reactivează răni vechi, în speranța că de data asta vom fi văzuți, înțeleși, salvați. Așteptăm de la celălalt ceea ce copilul din noi nu a primit. Dar când ușa se închide, nu pierdem doar prezentul – pierdem și proiecția unei vindecări pe care o credeam posibilă.

Însă tocmai acolo, în acel gol, începe o altă lege – una subtilă, tainică, invizibilă. Fizica cuantică ne arată că realitatea nu este fixă, ci probabilistică. Fiecare alegere, fiecare observație, schimbă traiectoria unui univers. Când o ușă se închide, universul nu se oprește. Se rearanjează. Apare o fisură în zidul planurilor noastre. O lumină se strecoară. O fereastră se deschide.

Dar nu întotdeauna vedem fereastra. Așteptările noastre o acoperă cu draperii grele. Dezamăgirile o aburesc. De multe ori, confundăm destinul cu respingerea. Și uităm că unele binecuvântări vin prin absență. Că sunt oameni care vin să ne trezească, nu să rămână. Lecții care dor tocmai pentru că au menirea să ne dezlipească de ceea ce nu ne mai servește.

Psihologic vorbind, durerea este o invitație la integrare. La renunțare conștientă. La acceptarea a ceea ce este, nu a ceea ce ne-am imaginat. Metafizic vorbind, fiecare închidere este o recalibrare. Poate că nu am fost abandonați, ci redirecționați. Poate că nu a fost un sfârșit, ci un pas intermediar în devenirea noastră.

În tăcerea dintre două etape, apare cel mai important spațiu: spațiul alegerii. A rămâne în trecut sau a privi spre fereastra nouă. A rămâne în „de ce?” sau a păși în „ce urmează?”.

Ferestrele nu sunt întotdeauna spectaculoase. Uneori sunt mici, ascunse în colțul unei zile obișnuite. Într-un om nou. Într-o întrebare pe care nu ne-am pus-o niciodată. Într-o pasiune care se aprinde când credeam că am uitat să mai visăm.

Universul nu greșește. Dar ne provoacă să ne desprindem de liniar și să vedem subtilul. Ne închide ușile care ne țin captivi și ne deschide ferestre spre versiuni mai adevărate ale noastre.

Și poate că tocmai asta înseamnă evoluția: să avem curajul să privim dincolo de ziduri, să lăsăm lumina să ne găsească. Să alegem să nu ne închidem inimile doar pentru că o ușă s-a închis. Ci să rămânem deschiși, în ciuda a tot.

Pentru că, în ultimă instanță, fiecare ușă închisă e o fereastră deschisă în noi.

Alexandra Pîrvan 

©️ABCDar

$$$

 Dickens și-a criticat soția — prea corpolentă, din pricina hranei grase și a vieții trândave petrecute pe canapea. O găsea lipsită de minte, incapabilă de conversații demne de interes.

Își acuza soția că nu acorda destulă atenție copiilor și că avea tulburări de spirit: accese de gelozie și lacrimi fără rost. Marele, îndrăgitul meu scriitor, a mers până la a publica o scrisoare critică despre ea, iar cititorii i-au compătimit geniul.

Iar eu, toată ziua, nu mă pot opri să mă gândesc: cât de firesc este să te îngrași după doisprezece ani în care aduci pe lume zece copii. Trei dintre ei îngropați cu mâna ta. Cine ar mai avea putere să nu zacă sleit pe o canapea? Și cum să împarți atenția între zece copii, un soț, rude și oaspeți?

Cum să nu pari stângace și lipsită de farmec, deși, cu un curaj nebun, traversase oceanul spre America pe un vapor înfricoșător și născuse, din nou și din nou, cu o vitejie mută?

Iar cu psihicul — oare noi nu am plânge, dacă într-o zi în casă ar fi adus, din greșeală, o brățară cumpărată de soț pentru o tânără actriță?

Pentru că, de fapt, toată tragedia era întruchipată de acea actriță — tânără, de doar optsprezece ani, în timp ce soția se ofilise și își pierduse strălucirea. Nu ea era problema. Îl obosise, iar divorțul era condamnat de morala vremii.

Dickens a ordonat, teatral, să se zidească un perete care să-i separe dormitorul de al ei. Iar această femeie, atât de „grasă, prostuță și instabilă”, și-a pus pălăria și a plecat pentru totdeauna. Cu demnitate. Să nu se mai umilească. Să nu mai audă reproșurile. Să nu mai citească defăimările din reviste. Și nici copiii nu i-au fost lăsați.

A trăit în singurătate, iar la moartea lui Dickens a cerut un singur lucru: „Publicați scrisorile pe care mi le-a trimis cândva... Vreau ca lumea să știe că m-a iubit, că am fost odată suplă, veselă și plină de spirit.”

Dar nici această ultimă dorință nu i-a fost împlinită.

Și cred că adevărata critică vine atunci când nu mai suntem iubiți. Când cineva vrea să se descotorosească de noi, dar nu are curajul să o recunoască, nici măcar sieși.

Și uneori, cel mai bine este să-ți pui pălăria și să pleci — așa cum a făcut această femeie curajoasă și demnă.

$$$

 Mama și tata priveau la televizor, când, deodată, mama spuse: „Sunt obosită, e deja târziu, mă duc la culcare.”

A pus la înmuiat fasolea, a scos carnea din congelator pentru cina de a doua zi, a verificat dacă mai este suficient müsli pentru micul dejun, a umplut bomboniera cu zahăr, a așezat farfuriile pe masă pentru dimineață, punând alături câte o linguriță, a pregătit cafetiera...

A întins rufele ude pe uscător și a cusut nasturele căzut. A strâns jucăriile împrăștiate prin toată sufrageria, a pus telefonul la încărcat. A udat florile, a pus un sac nou în coșul de gunoi și a aranjat prosopul mototolit. A oftat, s-a întins ușor și s-a îndreptat spre dormitor.

S-a oprit pentru o clipă ca să-i scrie un mesaj învățătoarei, a lăsat bani copilului pentru excursia de a doua zi și a scos de sub scaun o carte. Apoi s-a spălat pe față, s-a dat cu cremă și s-a spălat pe dinți.

— Nu te-ai dus deja la culcare? — strigă tata.

— Acum mă duc, — răspunse mama.

După ce și-a periat dinții, a pus apă proaspătă în bolul câinelui. A încuiat ușa de la intrare și a stins lumina din hol. A intrat la copii, le-a stins lumina și televizorul, a cules de pe jos o cămașă și niște șosete și le-a pus în coșul cu rufe murdare. A schimbat câteva vorbe cu fiul cel mare, care încă mai lucra la teme.

Ajunsă, în sfârșit, în dormitor, a potrivit ceasul deșteptător, și-a pregătit hainele pentru a doua zi, a ordonat încălțămintea din hol și a adăugat trei puncte noi pe lista lucrurilor urgente. În acel moment, tata opri televizorul și spuse: „Mă duc la culcare.”

Și, într-adevăr, fără să mai întârzie, s-a dus la culcare. Nimic ieșit din comun.

Și totuși, de ce trăiesc femeile mai mult?

Pentru că nu-și pot permite să plece mai devreme — au prea multe de făcut…

Samantha Villar și Sara Brun (din cartea „Cum să trăiești când totul atârnă de tine”).

$$$

 — Atenție, vorbește căpitanul. Ne aflăm la altitudinea de 10.000 de metri. Sunt rugați să se prezinte în cabina de pilotaj toți specialiștii în aviație.

Un val vag de neliniște străbătu cabina. Până și pasagerii adormiți începură să-și încrețească frunțile, deși ochii le rămâneau închiși.

— Repet, specialiștii în pilotaj sunt rugați să se prezinte în cabina de comandă.

Deja devenise limpede pentru toată lumea că situația era cât se poate de neobișnuită. Un bărbat în vârstă apucă ușor de braț o stewardesă.

— Vă rog, pentru ce aveți nevoie de acești specialiști?

— Oh, nimic grav. — răspunse tânăra cu un zâmbet fermecător. — Piloții noștri... nu știu să aterizeze avionul.

— Ce?! — țipă înspăimântată însoțitoarea bărbatului. — Sunteți nebuni?!

— Nu e cazul să vă alarmați! — o liniști stewardesa. Avem o mulțime de specialiști la bord!

— Și pe ce vă bazați când spuneți asta?

Toți pasagerii din jur ascultau cu încordare conversația.

— Ați văzut clipurile de pe YouTube în care avionul se clatină violent înainte de o aterizare forțată?

— Da! — răspunseră în cor mai mulți pasageri.

— Și vă amintiți ce ați scris în comentarii? Despre unghiul de atac corect, curenții de aer, pilotul idiot și altele asemenea?

— D-da... — bâigui femeia, înțepenită de spaimă.

— Ei bine, atunci nu aveți niciun motiv de îngrijorare! Avem la bord aproape 500 de experți! I-am selectat cu mare atenție!

(P.S.) Propun să aplicăm aceeași metodă și în spitale!