$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - VICTOR BABEȘ

Victor Babeș s-a născut pe 4 iulie 1854 la Viena, fiind fiul deputatului Vincențiu Babeș, avocat, profesor și politician român originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, o austriacă dintr-o familie vieneză de prestigiu. Cuplul a avut nouă copii.

Dintre ei, cel mai cunoscut a fost Victor, apoi o fiică, Alma, și un frate, Aurel, care a fost chimist și a lucrat la Institutul din București. Fiul lui Aurel, Aurel A. Babeș, a fost și el medic, fiind cel care a brevetat testul de screening pentru cancerul de col uterin care acum este cunoscut sub numele Babeș-Papanicolau.

În copilărie, Victor Babeș a fost atras de poezie, muzică și mai ales de literatură, dar și de sport, științe naturale și teatru. Tânărul a început să studieze artele dramatice la Budapesta, dar moartea surorii sale, Alma, la doar 14 ani, din cauza tuberculozei, l-a determinat să renunțe la prima sa pasiune, să-și abandoneze studiile de teatru și să se înscrie la Facultatea de Medicină.  

Babeș a făcut studii la Budapesta și Viena și și-a luat doctoratul în medicină la Viena, în 1878. În 1881 a primit o bursă și a plecat la Paris și Berlin, unde a lucrat cu profesorii Victor Andre Cornil, Louis Pasteur, Rudolf Virchow, Robert Koch.

În 1881 medicul primește titlul de conferențiar, iar în 1885 cel de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

Doctorul Victor Babeș a fost căsătorit cu Iosefina Thorma, cu care a avut un fiu, Mircea.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. Aici, activitatea sa a fost concentrată asupra studierii tuberculozei, leprei, vaccinării anti-rabice și seroterapiei anti-difterice. 

În 1893 Babeș este ales membru titular al Academiei Române, apoi membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare.

Doctorul a fost preocupat în mod deosebit de starea sanitară a persoanelor defavorizate, de combaterea și prevenirea pelagrei și a insistat asupra problemelor legate de alimentarea cu apă a localităților și organizarea luptei împotriva epidemiilor.

Victor Babeș a murit pe 19 octombrie 1926 la București, la vârsta de 72 de ani.

Fiul savantului, Mircea Babeş, a fost diplomat de carieră și a avut misiuni la Varşovia, Washington şi Moscova. Casa lui, construită în 1929 în zona Pieţei Dorobanţi, a fost donată de Mircea și de soția sa, Sofia Babeș, statului român și găzduiește astăzi obiectele pe care le avea Victor Babeș în apartamentul în care a locuit din 1887 pînă la moartea sa, locuință care se afla chiar în incinta institutului care astăzi îi poartă numele.

Muzeul Victor Babeș (care este și sursa fotografiilor din postare) se află pe strada Andrei Mureșanu din București și face parte din rețeaua de muzee și case memoriale a Muzeului Municipiului București.

Citate Victor Babeș :

“Există microorganisme ce pot elabora substanţe capabile de a opri dezvoltarea şi nocivitatea altor microorganisme... Noi orientări în terapeutică se întrevăd.”

“Iubeşte-ţi profesiunea şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate, şi astfel izbânda va fi deplină.”

“Ştiinţa este adevărul, este cunoaşterea şi întrebuinţarea forţelor naturii pentru fericirea omului.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MARIE (SKLODOVSKA) CURIE

Marie Sklodowska-Curie, a murit la data de 4 iulie 1934 și a fost o fiziciană şi chimistă franceză de origine poloneză; împreună cu soţul său, fizicianul şi chimistul francez Pierre Curie, a descoperit şi izolat, în 1898, elementele radiu şi poloniu; contribuţii fundamentale la studiul radioactivităţii; a pus bazele radioterapiei.

A primit Premiul Nobel pentru Fizică pe 1903 (împreună cu Pierre Curie şi Henri Becquerel) şi pentru chimie pe 1911 (n. 1867, la Varşovia).

Marie Sklodowska-Curie (născută Maria Sklodowska), renumită pentru cercetările efectuate în domeniul radioactivităţii, pentru descoperirea poloniului şi a radiului, ca şi pentru introducerea termenului de “radioactivitate'', este totodată prima femeie căreia i-a fost decernat un Premiu Nobel şi primul savant care a primit două Premii Nobel (în două domenii diferite - fizică şi chimie). 

Marie Sklodowska-Curie s-a născut la 7 noiembrie 1867, la Varşovia, în Polonia, într-o familie de profesori. Era cel mai mic copil din cei cinci ai familiei - patru fete şi un băiat. Între anii 1872-1878 Maria Sklodowska a primit educaţie şi instruire în familie, învăţând limbile franceză şi germană, precum şi primele noţiuni de fizică şi chimie.

Şi-a terminat studiile secundare (gimnaziul) în 1883. 

Cum greutăţile nu au ocolit-o, încă de pe când era adolescentă (mama ei moare în 1878), în perioada 1884-1890 este nevoită să lucreze ca guvernantă şi ca învăţătoare la diverse familii, pentru a-şi câştiga existenţa. Au urmat mari sacrificii în vederea strângerii banilor pentru a putea pleca să-şi continue studiile la Paris.

În 1891, pleacă la Paris, invitată de sora sa mai mare, Bronia, care urma aici studii în medicină. 

În acelaşi an începe studiile la Sorbona (1891-1894). În 1983 a luat prima examenul de licenţă în fizică, iar în 1894 a luat a doua examenul de licenţă în matematici. 

În această perioadă lucrează în laboratorul profesorului Gabriel Lippman. 

La Paris îl cunoaşte, în 1894, pe fizicianul francez Pierre Curie, urmând o perioadă de amplă corespondenţă între cei doi. 

Pierre Curie era, din 1882, şef de lucrări la Şcoala de Fizică şi Chimie din Paris, unde a lucrat timp de 22 de ani. 

În 26 iulie 1895, Maria Sklodowska s-a căsătorit cu Pierre Curie, devenind Marie Sklodowska-Curie. 

Este o perioadă de mari descoperiri în fizică (în 1895 fizicianul german Konrad Wilhelm Röntgen descoperă razele X, iar în 1896 fizicianul francez Henri Becquerel descoperă fenomenul de radioactivitate, la uraniu), iar Marie Curie începe acum cercetările în domeniul radioactivităţii.

Continuând cercetările cu diferite minereuri, Marie Curie a constatat că un anumit minereu de uraniu, numit pehblendă, are o radioactivitate mai intensă decât elementele uraniu şi toriu, trăgând concluzia că pehblenda trebuie să conţină un element nou, mai radioactiv decât uraniul. Marie Curie a făcut o comunicare în acest sens la Academie. În tot acest timp, Pierre Curie a urmărit cu interes experienţele efectuate de soţia sa, pentru ca din 1898 să înceapă colaborarea soţilor Curie în cercetările asupra pehblendei. Marie Curie şi-a dat seama că a descoperit un nou element chimic.

Continuând cercetările, concluzionează că pehblenda conţine două elemente responsabile de emisia acelor unde radioactive mai puternice. 

În 1898 reuşeşte să izoleze unul dintre aceste elemente, care se va numi poloniu, după Polonia, ţara de origine a savantei. 

La 12 mai 1898, soţii Curie descoperă radiul, cel de-al doilea element nou găsit în pehblendă. 

La 26 decembrie 1898 ei comunică într-o notă Academiei de Ştiinţe existenţa radiului în minerale de uraniu, mai activ decât uraniul şi toriul.

Primele cercetări au fost efectuate de soţii Curie în condiţii grele, adesea neprielnice, mai exact într-un hangar. 

La 12 septembrie 1897 se născuse prima fiică a celor doi, Irene Curie, viitoarea savantă Irene Joliot-Curie, iar la 6 decembrie 1904 s-a născut cea de-a doua fiică a lor, Eve Curie, viitoare ziaristă, scriitoare şi pianistă. 

Cei doi soţi au depus o muncă asiduă în laborator, Marie Curie îngrijindu-se în paralel şi de creşterea celor două fetiţe. 

Ea avea să mărturisească mai târziu că, în pofida tuturor greutăţilor, cei mai frumoşi ani din viaţa sa au fost cei petrecuţi în laborator. 

În perioada 1899-1900, au avut loc ample cercetări şi experienţe pentru separarea şi măsurarea greutăţii atomice a radiului. Marie Curie devine, în 1900, profesoară la Şcoala normală superioară din Sevres. Continuând cercetările, reuşeşte, în 1902, să prepare un decigram de clorură de radiu şi să-i măsoare greutatea atomică (226). 

În 1903 Marie Curie îşi susţine teza de doctorat cu tema “Cercetări asupra substanţelor radioactive''. 

Soţilor Curie le este conferită în noiembrie 1903, din partea Royal Society din Londra, medalia Davy. 

La 10 decembrie 1903 Academia de Ştiinţe din Stockholm a conferit soţilor Curie jumătate din Premiul Nobel pentru Fizică, jumătate fiind conferit lui Henri Becquerel, descoperitorul razelor de uraniu. 

Din motive de sănătate, soţii Curie nu vor pleca la data chemării pentru a li se conferi Premiul Nobel.

În octombrie 1905, Pierre Curie devine titularul catedrei de fizică creată pentru el la Sorbona. Ca profesor la Sorbona, el are trei colaboratori: un şef de lucrări, funcţie în care este numită Marie Curie, un preparator şi un laborant. Din păcate, câteva luni mai târziu, la 19 aprilie 1906, Pierre Curie moare în urma unui accident stupid, sub roţile unei căruţe. Consiliul Facultăţii de Ştiinţe din Paris a decis în unanimitate, la 13 mai 1906, să încredinţeze catedra ce fusese creată special pentru Pierre Curie soţiei acestuia, Marie Curie. Era pentru prima dată când un post în învăţământul superior francez era încredinţat unei femei. 

Marie Curie, profesor titular la Sorbona, predă, după 1908, singurul curs de radioactivitate din lume. În acelaşi an se ocupă de publicarea operei lui Pierre Curie, iar în 1910 elaborează un magistral “Tratat de radioactivitate''. Ea descoperă, de asemenea, o metodă pentru a doza radiul prin măsurarea emanaţiei sale, publică o “Clasificare a radioelementelor'' şi o “Tabelă a constantelor radioactive'', şi prepară primul etalon internaţional al radiului, care este depus în mod solemn la Biroul de Greutăţi şi Măsuri de la Sevres.

În anul 1911, ea obţine al doilea Premiu Nobel, de data aceasta în chimie.

Până atunci nici un al laureat nu fusese distins de două ori cu această înaltă recompensă ştiinţifică.

În anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial Marie Curie primeşte titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universităţi. Tot acum începe la Paris construcţia unui Institut al radiului, înfiinţat de Universitatea din Paris şi de Institutul Pasteur. Laboratorul de radioactivitate al acestui institut, a cărui construcţie s-a încheiat în 1914, a fost pus sub conducerea Mariei Curie. 

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Marie Curie se informează rapid despre organizarea serviciilor sanitare şi constată o gravă lacună, anume spitalele din zona frontului şi chiar şi cele din spatele frontului erau lipsite aproape cu totul de instalaţii pentru raze X, atât de necesare serviciilor chirurgicale pentru examinarea fracturilor şi localizarea proiectilelor. 

Marie Curie găseşte o soluţie, şi anume ea creează primul “automobil radiologic''.

Mai exact, într-un automobil obişnuit a amplasat aparatura Röntgen şi un dinam, care, acţionat de motorul automobilului, furniza curentul necesar. Acest post mobil complet circula din spital în spital încă din august 1914.

Marie Curie se mai ocupă de echiparea a încă 20 de “automobile radiologice'' şi de instalarea în spitale a două sute de săli de radiologie. În această campanie cu adevărat eroică este ajutată şi de fiica ei mai mare, Irene, care, de altminteri, o ajută între anii 1916-1918 la Institutul Radiului. 

În 1921 întreprinde, împreună cu fiicele sale, o călătorie în Statele Unite ale Americii, prilej cu care este răsplătită pentru meritele sale cu medalii şi noi titluri de Doctor Honoris Causa. 

Anul următor este aleasă membru al Academiei de Medicină din Paris, iar Consiliul Societăţii Naţiunilor de la Geneva o numeşte membru al Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală. 

În 1924 Guvernul român îi conferă Mariei Curie Medalia de Aur”Bene Merenti'' Clasa I cu brevet. 

Este diagnosticată cu cataractă, la începutul anilor '20, fiind operată de patru ori până în 1930. Ia parte la numeroase congrese ştiinţifice, conferinţe, vizitează laboratoare şi contribuie la înfiinţarea la Varşovia, în Polonia, a unui Institut al radiului, în 1932. În paralel, continuă activitatea la Institutul Radiului din Paris. Din 1919 până în 1934, nu mai puţin de 483 de studii şi comunicări ştiinţifice, printre care 34 de teze, au fost publicate de chimiştii şi fizicienii Institutului Radiului. Din cele 483 de studii, 31 sunt rodul muncii Mariei Sklodowska-Curie.

În timp, ca urmare a expunerii la radiaţiile puternice, a muncii intense, Marie Sklodowska-Curie s-a îmbolnăvit. În primăvara lui 1934 starea de sănătate i se deteriorează rapid, diagnosticul pus de medici fiind “anemie pernicioasă aplastică, cu evoluţie rapidă, febrilă''. 

A murit la 4 iulie 1934 la sanatoriul din Sancellemoz, Franţa. A fost înmormântată în cimitirul de la Sceaux, alături de soţul ei. În 1935 a apărut post-mortem lucrarea sa “Radioactivitatea''.În anul 1995 rămăşiţele pământeşti ale soţilor Marie şi Pierre Curie au fost transferate la Pantheonul din Paris. 

Citate Marie Curie:

“Să nu îți fie teamă de perfecțiune, oricum nu o să o atingi niciodată.”

“Trebuie să avem perseverența și mai presus de toate încredere în noi înșine. Trebuie să credem că avem un dar pentru ceva anume și că trebuie să obținem acest lucru.”

“Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult simțim că trebuie să ne bucurăm de momentul prezent, comparabil cu o stare de grație.”

“Un om de știință în laboratorul său nu este un simplu tehnician; el este și un copil pus față în față cu un fenomen natural care l-a impresionat ca și cum ar fi o poveste cu zâne.”

Surse:

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/11/07/documentar-150-de-ani-de-la-nasterea-savantei-marie-sklodowska-curie-03-54-34

$$$

 20 DE CURIOZITĂȚI DESPRE 

STATUIA LIBERTATII CEL MAI  

CELEBRU SIMBOL AMERICAN

Această statuie gigantică are un trecut fabulos și multe semnificații ascunse pe care, probabil, nu le știai. Citește în continuare ca să afli mai multe curiozități despre Statuia Libertății și istoria impresionantă a celui mai cunoscut simbol american.

Statuia Libertății era un far al speranței și libertății pentru emigranții care ajungeau în America prin Insula Ellis, cu mai multe decenii în urmă. Astăzi, este unul dintre cele mai celebre repere din SUA.

1. Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Statuia Libertății: greutatea totală a statuii este de 225 de tone!

2. Dacă ai cumpăra o pereche de pantofi pentru Statuia Libertății, ar trebui să aibă mărimea 879!

3. Timp de 16 ani, Statuia Libertății a funcționat ca far, iar lumina sa putea fi văzută de la 38 de kilometri.

4. Statuia are o înălțime de 92 de metri, fiind cea mai înaltă statuie din America de Nord.

5. Dacă vântul este destul de puternic, statuia se poate înclina cu 7 centimetri, iar torța ei cu 15 centimetri.

6. Designul statuii este inspirat de designul statuilor din Roma antică.

7. Paznicii de la Administrația Parcurilor din SUA au descoperit că șoimii călători aveau obiceiul de a sta cocoțați pe coroana statuii.

8. Numele întreg și oficial al statuii este “Libertatea iluminând lumea”.

9. Pentru a ajunge la coroană, trebuie să urci 354 de scări. După ce ajungi sus, coroana este prevăzută cu 25 de ferestre prin care poți privi peisajul.

10. Fața statuii a fost modelată după fața mamei sculptorului, Charlotte.

11. În interiorul statuii se află 16 cabluri de tensiune verticale, care se întind la aproximativ 18 metri de la vârful piedestalului.

12. Aceste cabluri sunt importante fiindcă „trag” statuia către piedestal și o țin în loc. Când statuia a fost construită, s-a folosit o cheie uriașă pentru a strânge șuruburile acestor cabluri.

13. Statuia a fost un dar al Franței, făcut în 1886, propus de Edouard Laboulaye. Statuia reprezenta victoria americanilor în Revoluția Americană și sărbătorea abolirea sclaviei.

14. Laboulaye spera ca acest dar să-i inspire pe compatrioții săi francezi să lupte pentru democrație împotriva lui Napoleon al III-lea.

15. De când a fost construită, statuia este lovită de trăsnet de aproximativ 600 de ori pe an. Un fotograf a surprins acest fenomen pentru prima dată în 2010.

16. Doi oameni s-au sinucis sărind de pe statuie, în vreme ce alții care au sărit au supraviețuit căderii.

17. Nuanța de verde deschis a statuii se datorează uzurii naturale a cuprului.

18. Când a fost construită, în 1886, era cea mai înaltă structură din New York, fiind echivalentul unui bloc cu 22 de etaje.

19. Torța originală a fost înlocuită în 1984 cu o torță nouă de cupru, acoperită cu foiță de aur de 24 de karate.

20. Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Statuia Libertății: cătușele sfărâmate de la picioarele statuii reprezintă eliberarea de tiranie și opresiune.

$$$

 O CARTE PE ZI - AL ZECELEA CERC 

- DE JODI PICOULT

Jodi Lynn Picoult s-a nascut la 19 mai 1967, Nesconset, Long Island, New York si este o scriitoare americană. Este autoare a 24 de romane, 2 cărți pentru copii, 1 musical și a 6 numere ale revistei de benzi desenate Wonder Woman. Roamnele sale au fost publicate în peste 40 de milioane de exemplare și traduse în 34 de limbi.

Literatura lui Jodi Picoult se axează cu precădere pe povești de familie.

“Al zecelea cerc” de Jodi Picoult nu este cartea la care m-am așteptat atunci când am purces la drum cu prima pagină. Subiectele pe care încearcă să le dezvolte sunt dureroase, sensibile și, din păcate, mult prea actuale.

Într-un mix de emoții ale personajelor, printre relații frânte și reclădite pe parcurs, autoarea ajunge în mijlocul obsesiilor adolescentine și ridică problema adulterului, alături de lupta de regăsire a identității într-o lume care nu ne aparține.

Cel mai mult mi-a plăcut ideea integrării benzilor desenate, povestea dintre paginile lor fiind o paralelă metaforică la situația prin care treceau cei trei membri ai familiei Stone.

În prim plan o avem pe Trixie, care la cei 14 ani ai ei deja a trecut acea limită dintre hotarul binelui și răului, înotând printre râuri de gri. Viața nu e ușoară la vârsta adolescenței, cu atât mai mult într-o comunitate unde tinerii se dedau jocurilor sexuale în cadrul petrecerilor și încearcă substanțe care le fură amintirile și, a doua zi, îi pun în fața greșelilor deja comise.

Mânată de dorința de a nu fi lăsată în urmă, de a fi dorită, de a fi aleasă, Trixie cade din lac în puț și ajunge victima trădării ultime. Abuzul de orice natură are efecte dramatice asupra oricui, în special la început de drum într-o viață care va fi clădită pe retrăirea unei traume.

Neputința de a spune “Nu” și tentația de a recâștiga ceva ce odată a fost al tău o aduc pe Trixie în acel punct din care nu mai există cale de întoarcere, iar deciziile devin tot mai pripite.

Pe partea cealaltă a baricadei, Daniel, tatăl său, își refulează neputința în benzi desenate care tind să ducă spre un drum pe care l-a mai ales o dată: cel al violenței.

Cu o soție infidelă și o lipsă acută de comunicare în cuplu, Daniel se regăsește în imposibilitatea de a-și salva familia. Conștientizarea că nu suntem responsabili de faptele celor pe care îi iubim, că nu îi putem proteja este una de neacceptat pentru el, și este sigur că va recurge la orice act, oricât ar fi de josnic, pentru a-ți aduce fiica acolo unde o va ști în siguranță.

Precum cercurile iadului lui Dante, drumurile lor se suprapun până la acea prăpastie în care, dacă vei cădea, apoi nu mai există altă cale decât în sus. Periplul lor printr-o etapă a vieții mărginită de trădări de tot felul și dezamăgiri, de încercări de suicid, abuzuri emoționale și fizice, anxietăți și prejudecăți este unul anevoios care îi duce aproape la „capătul lumii”.

Alaska este și aici potretizată precum un tărâm în care totul poate fi șters cu buretele pentru a renaște. O întindere de alb unde viața nu pretinde a fi altceva decât este: o încercare nemiloasă la care suntem cu toții supuși. Importantă este vederea de ansamblu, ce alegem să luăm din tot ceea ce ne este dat. 

Vom lua doar părțile sufocate de smoală? Vom alege să vedem totul alb, just, imposibil de atins? Sau ne vom scălda în diversele nuanțe pe care o viață de om le poate afișa de-a lungul fiecărei zile? Decizia este doar a noastră, și ne bate la ușă în fiecare dimineață.

Lectură plăcută dragi cititori!📖📚📖

$$$

 MEMORIE CULTURALA - JEAN COCTEAU

Scriitorul, artistul si regizorul francez Jean Maurice Eugene Clement Cocteau s-a nascut pe 5 iulie 1889 intr-un orasel de langa Paris, intr-o familie instarita. Din nefericire pentru viitorul regizor tatal sau s-a sinucis cand Cocteau avea doar zece ani, o tragedie care l-a marcat si despre care a evitat sa vorbeasca prea mult intreaga viata.

In 1900 a fost inscris la o scoala particulara, de unde avea sa fie exmatriculat in 1904. A fugit la Marsilia, unde a locuit intr-un cartier rau famat, folosind un nume fals. Dar in final politia l-a descoperit, mai mult din intamplare si l-a trimis acasa, unde Cocteau a intrat in grija unchiului sau. La 17-18 ani Cocteau s-a indragostit de Madeleine Carlier, o actrita destul de cunoscuta in epoca, pe atunci in varsta de 30 de ani. Cei doi au avut pentru scurt timp o relatie, careia actrita i-a pus punct destul de repede.

In 1908 s-a imprietenit si asociat cu Edouard de Max, un actor parizian in mare voga pe scenele pariziene, unde stralucea mai ales in roluri de tragedie. Acesta l-a incurajat pe Cocteau sa scrie, iar pe 4 aprilie 1908 a inchiriat Theatre Femina pentru o prezentare in premiera a poeziilor tanarului scriitor. Un an mai tarziu Cocteau l-a intalnit pe impresarul rus Serghei Daighilev, care l-a incurajat sa se ocupe de balet. Cocteau a acceptat noua provocare si a scris libretul pentru un balet exotic, numit Le Dieu Bleu (Dumnezeul albastru). Tot in aceasta perioada proaspatul scriitor l-a cunoscut si pe Stravinsky, pe care in primavara lui 1914 l-a vizitat si in Elvetia. Vizita nu a fost doar reunirea unor buni prieteni, ci si o ocazie folosita de Cocteau pentru a-si termina prima carte, Le Potomak.

In timpul primului razboi mondial Cocteau a scapat de recrutare, dar a fost infirmier pe ambulanta, imprietenindu-se cu aceasta ocazie cu un grup de marinari, atunci concentrati. Avea sa fie arestat, intorcandu-se la viata sa obisnuita abia in 1915, chiar daca Europa continua sa fie ravasita de conflagratie.

In 1917 il intalneste pe Pablo Picasso, cei doi plecand la Roma, unde s-au intalnit cu Diaghilev. Grupul, cu ajutorul compozitorului Erik Satie si a coregrafului Leonid Massine a pregatit baletul Parade, ale carui decoruri impresionante erau opera lui Picasso. Dar premiera pariziana s-a dovedit din toate punctele de vedere un dezastru, abia peste cativa ani avand sa cunoasca succesul pe care il merita.

Dupa terminarea razboiului Cocteau si-a continuat amicitia si colaborarea cu mai multi artisti faimosi. A infiintat o editura numita Editions de la Sirene, care a publicat nu doar cartile lui Cocteau, ci si partituri de Stravinsky, Satie si pe cele ale grupului de compozitori numit Les Six. Din 1918 a inceput o stransa prietenie intre Cocteau si un tanar nuvelist de doar 15 ani, Raymond Radiguet, care avea din nefericire sa moara in 1923 de febra tifoida, nu inainte de a-l influenta profund pe Cocteau, in pofida diferentei de varsta. Pierderea acestui prieten l-a deprimat ingrozitor pe Cocteau, care a inceput sa ia opiu pentru a uita si si-a revenit cu greu din aceasta dependenta.

In 1930 a fost lansat primul film al lui Cocteau, "Sangele unui poet", un adevarat comentariu al mitologiei particulare a artistului. Naratiunea prezenta aventurile unui poet tanar, condamnat pentru ca adusese la viata o statuie. La inceputul accelui deceniu Cocteau a scris si cea mai importanta piesa a sa, La Machine Infernal, o reexaminarea a temei lui Oedip, urmata de mai multe povestiri si romane.

Urmatorii 15 ani au fost sterpi din punct de vedere creativ, mai ales datorita faptului ca artistul incepuse din nou sa ia opiu. Abia la inceputul anilor '40, in buna parte datorita bunului sau prieten, actorul Jean Marais, Cocteau a putut sa-si reia lucrul. Si a facut-o intr-un stil grandios, lansand in 1945 o reinterpretare cinematografica a povestii "Frumoasa si Bestia", care s-a dovedit o intoarcere triumfatoare a lui Cocteau pe marile ecrane, mai ales datorita lui Jean Marais, care juca rolul Bestiei si pe cel al Printului. Cei doi au colaborat din nou pentru filmul Orpheus, din 1950, personajul principal fiind de aceasta data un poet asediat de rivalii artistici si romantici, care coboara in iad pentru a-si aduce inapoi sotia moarta.

Din 1950 Cocteau a inceput sa fie preocupat si de lucrari grafice, realizand intre altele decoratiunile pentru Villa Santo Sospir din Saint-Jean-Cap-Ferrat. In 1954, dupa moartea prietenei sale Collete, Cocteau a fost ales in locul acesteia in Academia Belgiana, apoi, in 1955, si in cea franceza.

Ultimul film regizat de el, "Testamentul lui Orfeu", avandu-i in rolurile principale pe Pablo Picasso, Yul Brynner si Jean-PierreLeaud, a avut premiera in 1959.

Artistul a murit in urma unui atac de cord pe 11 octombrie 1963 in locuinta sa din Milly-la-Fort.

Citate Jean Cocteau;

“Cu cât sunt mai multe lumânările pe tort, cu atât ai mai puţin aer să le poţi sufla.”

“Să nu confundăm majoritatea cu adevărul.”

“Umanitatea este formată din câțiva precursori, foarte mulți urmași și un număr incalculabil de adepți.”

“Publicul, răsfățat de opulență, judecă greșit lucrările neîmpodobite.”

“Debussy a existat înainte de Debussy. Era o arhitectură reflectată în apă, se formau și se prăbușeau valuri. Ramuri care adorm, prune care cad. O mie de minuni nedefinite ale naturii și-au găsit în sfârșit interpretul.”

“Un pahar de vin pe jumătate gol este și unul pe jumătate plin, dar o jumătate de minciună nu este în niciun caz jumătate de adevăr.”

“Bunele maniere constă în a ascunde cât de mult te gândești la tine și cât de puțin te gândești la alții.”

“Toți copiii au puterea magică de a se transforma în orice își doresc.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - GEORGE LESNEA

Poet si traducator roman, George Lesnea, pseudonim al lui George Glod, s-a nascut la Iasi pe 25 martie 1902(d.6 iulie 1979, Iași). Sprijinit de Ionel Teodoreanu si Garabet Ibraileanu, George Lesnea s-a format in cercul revistei “Viata romaneasca”.

La tipografia acestei reviste intra ca ucenic dupa finalizarea studiilor. 

Ulterior ocupa diferite functii, ca: tipograf, functionar la tipografii si edituri, bibliotecar la Baroul Iasi si redactor la Iasul literar. A colaborat la diferite reviste ale vremii, precum: Adevarul literar si artistic, Cuvantul liber, Gandirea, Bilete de papagal, Contimporanul, Convorbiri literare, Romania literara.

George Lesnea a debutat in revista ieseana Gandul nostru in anul 1922, cu poezia "Din adincuri". Debutul editorial a avut loc noua ani mai tarziu, cu volumul "Veac tinar" (1931).

Ca traducator, Lesnea a inceput prin a traduce poezii din Henrik Ibsen (1923) si din Heinrich Heine (1927), dar ulterior s-a orientat spre autorii rusi. A publicat versuri traduse din opera lui Mihail Lermontov in Tribuna ceferista.

In 1934 ii apare volumul "Cantec deplin", urmat patru ani mai tarziu de "Argint" si "Poezii". A mai scris: Cantec (1940), Ceaslov (1940), Izvod (1943), Pomul vietii (1943), Treptele anilor (1962).

Poetul George Lesnea a fost distins in anul 1935 cu Premiul "Demostene Constantinidi" al Academiei Romane, Premiul Societatii Scriitorilor Romani pentru poezie in 1939, Premiul de Stat pentru literatura (1954) si Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).

George Lesnea a murit pe 6 iulie 1979 la Iasi si este inmormintat la cimitirul "Eternitatea".

Sursa : Wikipedia 

Tinerețe - George Lesnea

Mi-a mai rămas puţină tinereţe,

mă desfrunzesc de ani ca o livadă,

mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,

și ochii - tupilaţi lângă baladă.

În mine plopii-şi suie fremătarea,

ca în adâncul inimii să mâie,

obrajii mi-i sărută înserarea,

împrospătând cu stele şi cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,

cu ciocârlia inima mea zboară.

Privesc cum noaptea ia pe umăr luna

ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioşiei

că-mi înfloresc din piept şi din privire,

când bălţile-s ferestrele câmpiei,

prin care văd departe-n amintire.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,

în frunze viitorul meu suspină.

Un nour poartă lebăda-i bolnavă,

scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.

Aleargă cerul după rândunele.

Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul

se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume

făptura mea de stinse curcubee

zadarnic însă locul meu în lume

vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - GUY DE MAUPASSANT

Se împlinesc azi 132 de ani de la moartea scriitorului francez Guy de Maupassant care s-a născut la 5 august 1850, la Château de Miromesnil, Dieppe, decedat la data de 6 iulie 1893, Passy, Paris, Franța.

A copilărit în Normandia, când avea 11 ani părinții au divorțat, mai târziu se va teme să se căsătorească datorita traumei provocate de acest divorț. A studiat la Liceul Corneille din Rouen si din acea perioadă a început să scrie versuri.

În 1869 a început să studieze dreptul la Paris, peste un an s-a înrolat ca voluntar in armata franceză si a luptat in războiul franco-prusac. După război a făcut parte din cercul literar al scriitorului Gustave Flaubert, care i-a fost îndrumător.

A lucrat ca funcționar public din 1872 până in 1880, la Ministerul Afacerilor Maritime apoi la Ministerul Educației. A debutat editorial in 1880, cu volumul de poezie numit Des Vers, in același an a apărut scurta povestire care l-a făcut celebru, Boule de Suif, în volumul Soires de Medan, editat de Emile Zola.

Maupassant a scris in scurta sa existență 6 romane, circa 300 de nuvele, 3 cărți de călătorie si 1 singur volum de poezie. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se număra Une Vie(1883), Bel-Ami (1885),

Pierre et Jean (1888), considerat imoral, Le Horla (1887). A cucerit bublicul cu stilul sau realist, simplu si direct, comic sau ironic uneori.

Din pacate la 20 de ani s-a îmbolnăvit de sifilis, boală care i-a provocat probleme mentale și neurologice. Tema bolilor psihice este prezenta in opera marelui scriitor inca de la primele scrieri, din volumul de povestiri La Maison Tellier (1881).

Guy de Maupassant a murit la 6 iulie 1893, in Paris.

Iată câteva din cele mai frumoase citate pe care ni le-a lăsat ,spre liniștea sufletului și neliniștea minții :

1. Timpul este un reparator infailibil, care tămăduieşte fără niciun leac rănile sufletului

2. Totul este aşa de uniform; lipseşte noutatea

3. Inima are taine pe care nicio raţiune nu le poate pătrunde

4. Am fost făcuţi să trăim mai mult cu trupul decât cu sufletul; dar tot gândind, s-a creat o disproporţie între inteligenţa noastră dezvoltată şi condiţiile mereu aceleaşi ale vieţii noastre

5. Pentru oricare lucru pe care vrei să-l spui, nu există decât un cuvânt pentru a-l exprima, un verb pentru a-l însufleţi şi un adjectiv pentru a-l califica

6. Se duc anii, unul după altul, încet şi totuşi aşa de iute, domol şi totuşi grabnic unul după altul, şi fiecare-ţi pare lung, dar totuşi se sfârşeşte aşa de repede! Se adaugă iute unul peste altul, lasă aşa de puţină urmă după dânşii, se pierd atât ştergându-se, încât de te uiţi îndărăt să vezi cât a trecut, nu vezi nimic şi nu’nţelegi cum se face de-ai îmbătrânit aşa de mult

7. Marea problemă a existenţei noastre vine din faptul că suntem pentru totdeauna singuri şi toate eforturile, toate actele noastre nu ilustrează decât tendinţa de a fugi de această singurătate

8. Viaţa este un povârniş. Cât urci, îi priveşti vârful şi te simţi fericit; dar când ajungi sus în creastă, zăreşti dintr-o dată coborâşul, şi sfârşitul, care e moartea. Merge încet la suiş, dar la coborâş merge repede

9. Viaţa nu-i niciodată chiar atât de bună, dar nici chiar atât de rea pe cât pare

10.Vreau o comoară care să le cuprindă pe toate celelalte. Vreau tinereţea…

Sursa:

https://m.cinemagia.ro/actori/guy-de-maupassant-53404/biografie/