$¢$

 6 IULIE - ZIUA INTERNAŢIONALĂ A SĂRUTULUi - KISSING DAY - KISS DAY

Ziua Internaţională a Sărutului este celebrată anual pe 6 iulie, iar ideea din spatele acestei sărbători este aceea ca oamenii să „redescopere” plăcerea atingerii buzelor.

Semnificaţia sărutului este diferită în funcţie de zonele de pe glob. Astfel, un sărut poate exprima, printre altele, sentimente de dragoste, pasiune, afecţiune, respect, prietenie, noroc.

De-a lungul timpului, au existat şi competiţii pentru cel mai lung sărut. De exemplu, pe 6 -7 iulie 2005 a fost stabilit un record pentru cel mai lung sărut, de 31 de ore şi 30 de minute, în Marea Britanie. În 2009, Nikola Matovic şi Kristina Reinhart, din Germania, au stabilit un nou record de 32 de ore. Pe 13 februarie 2011, un cuplu din Thailanda – soţ şi soţie – a doborât recordul anterior, după 46 de ore şi 24 de minute de sărut. Cel mai recent record a fost stabilit pe 12 – 14 februarie 2013, după un „maraton” de sărutat de 58 de ore, 35 de minute şi 58 de secunde.

 Sarutul este o experienta placuta si intima, iar semnificatia sa este diferita in functie de zonele de pe glob. Astfel, un sarut poate exprima, printre altele, sentimente de dragoste, pasiune, afectiune, respect, prietenie, noroc.

Exista mai multe moduri prin care poate fi celebrata aceasta sarbatoare, printre acestea se numara aceea de a saruta un strain, de a saruta imaginea reflectata in oglinda, de a face o lista cu toate persoanele pe care le-ai sarutat si una cu persoanele pe care ai vrea sa le saruti, de a impartasi cu alte persoane experientele primului sarut, celui mai bun sau celui mai rau sarut, de a saruta mana cuiva cu care faci cunostinta, de a saruta pe cineva precum eschimosii, de a inventa un sarut si a-i da un nume.

Sarutul arde calorii si intareste imunitatea. Vezi care sunt si celelalte efecte asupra sanatatii

Lucruri mai putin stiute despre sarut

1. 37% dintre barbati tin ochii deschisi in timpul unui sarut, in timp ce 97% dintre femei ii tin inchisi.

2. Studiile au aratat ca aproape toti muschii din corp sunt pusi in functiune atunci cand doi oameni se saruta.

3. Creierul nostru are niste neuroni specializati sa localizeze o pereche de buze, chiar si pe intuneric.

4. O persoana obisnuita petrece aproximativ 14 zile din intreaga viata sarutandu-se.

5. In Italia medievala, daca doua persoane erau surprinse sarutandu-se, erau obligate sa se casatoreasca.

6. Sarutul are si efect de calmant pentru durere. Asa se explica de ce atunci cand mamele le spun copiilor lor cand se ranesc, ca ii saruta ca sa treaca, prin miracol, durerea pare ca incepe sa dispara.

7. Prelungeste viata barbatilor. Potrivit unui studiu, sotii care isi saruta nevestele inainte de a pleca la munca traiesc cu 5 ani mai mult in comparatie cu cei care nu o fac.

8. Intr-o viata normal se estimeaza ca primim 25.000 de saruturi.

9. Cel mai celebru sarut din filme este cel dintre Clark Gable si Vivien Leigh din pelicula Pe Aripile Vantului. Insa, in realitate, actrita a fost dezgustata de dintii falsi ai lui Gable, precum si de respiratia acestuia, care duhnea a whisky.

10. Un sarut care dureaza un minut poate arde 26 de calorii.

4 moduri in care sarutul influenteaza viata de cuplu:

1. Te scapa de riduri. Cand te saruti pui in miscare 29 dintre muschii fetei. Practic este cel mai placut mod posibil de a face exercitii pentru frumusetea fetei tale. 

2. Antidot anti-imbatranire.

3. Te poate imbolnavi

De exemplu prin sarut te poti imbolnavi de mononucleoza (cunoscuta si ca boala sarutului) si de herpes. 

4. Kama Sutra descrie 31 de tipuri de sarut, dar cel mai popular este cel frantuzesc, care mai este numit si legatura sufletelor.

###

 MEMORIE CULTURALA - LION FEUCHTWANGER

Lion Feuchtwanger s-a nascut in data de 7 Iulie 1884 la München, in Germania. 

A studiat literatura si filosofie la Universitatile din Munchen si Berlin. 

A scris critica de teatru si a fondat, in 1908, revista culturala “Der Spiegel.” 

In 1914, dupa izbucnirea Primului Razboi Mondial, s-a inrolat in Armata Germana, dar a fost lasat la vatra din motive de sanatate. Dupa ce a publicat cateva piese de teatru, a inceput sa scrie romane istorice, debutand cu Die habliche Herzogin Margarete Maultasch (Ducesa sluta Margareta Maultasch, 1923). 

I-au urmat romane de mare succes la critica si la public, printre care: Der falsche Nero (Falsul Nero, 1936, Editura ALLFA, 2012), Die Fuchse im Weinberg (Vulpile in vie, 1946, Editura ALLFA, 2012), Goya oder der arge Weg der Erkenntnis (Goya sau drumul spinos al cunoasterii, 1951) si Narrenweisheit oder Tod und Verklarung des Jean-Jacques Rousseau (Intelepciunea nebunului sau moartea si transfigurarea lui Jean-Jacques Rousseau, 1952).

Persecutat de regimul nazist, a fost nevoit sa se expatrieze si ulterior s-a stabilit in Statele Unite ale Americii, unde a murit in 1958.

Citate Lion Feuchtwenger:

“Omul are nevoie de 2 ani pentru a învăța să vorbească și de 60 de ani pentru a învăța să-și țină gura.”

“Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc, dar întotdeauna cu graţie.”

“Suferinţa îl face mai puternic doar pe cel puternic, iar pe cel slab îl face şi mai slab”.

“De cei care n-au succes în viaţă se leapădă toţi.”

“Viaţa, oricât ai blestema-o, merită totuşi trăită.”

“Nu există o crimă mai mare decât un război inutil.”

“O dorinţă nu este mai puţin dulce decât realizarea ei.”

“E îndeobşte fără noimă să-l vrei pe om altfel decât este.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MARC CHAGALL

La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moșe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș.

Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor.

Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară.

Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf, dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură.

Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase.

Chagall își va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Școala Svansev, care îi reunea pe reprezentanții avangardei ruse.

În anul 1910 se hotărăște să plece în Franța.

Ajuns la Paris, artistul își schimbă numele, luând unul cu sonorităţi mai franţuzeşti.

Multă vreme a trăit în sărăcie studiind ziua şi pictând noaptea.

În 1912 lucrările lui Chagall sunt primite la Salonul de Toamnă.

În anii 1913 și 1914 își expune la Berlin tablourile pictate la Paris.

În 1914 își vizitează familia în Vitebsk și, surprins de izbucnirea războiului, va rămâne în Rusia timp de opt ani.

În cercul cunoscuților săi se află poeții Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin și Alexandr Blok. Vin apoi anii revoluţiei bolşevice.

În Rusia sovietică, evreii devin cetățeni cu drepturi depline. Ba chiar în anul 1918 Chagall primește funcția de comisar al artelor frumoase în gubernia Vitebsk.

În ianuarie 1919, inaugurează școala de arte frumoase din Vitebsk și muzeul municipal.

Totuși, picturile sale nu se potrivesc cu “estetica“ revoluției.

În 1922, Chagall se hotărăște să emigreze, locuind o vreme în Germania.

După izbucnirea războiului, în 1939, se mută cu familia în sudul Franței.

În cele din urmă, în anul 1941, familia Chagall pleacă la New York.

În septembrie 1944, soția sa moare.

În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului.

Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski (Vava), cu care va locui o vreme la Paris. 

Din anul 1966, cei doi locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa.

Chagall merge în această perioadă de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Parlamentului din Ierusalim.

În ultimii ani ai vieții, Chagall pictează, se ocupă de sculptură, ceramică, litografie şi vitralii. La solicitarea ministrului Culturii din Franţa, scriitorul André Malraux, Chagall pictează între anii 1963 și 1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa „Musée National Message Biblique Marc Chagall“, a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor ’80, Chagall revine la tablouri și gravuri. A murit la 28 martie 1985, în Saint-Paul-de-Vence, la 98 de ani. 

“Doamne, Dumnezeul meu, fă să aibă sufletul meu o revelaţie. Sufletul chinuit al unui băiat bâlbâit, arată-mi drumul. Nu vreau să fiu ca toţi ceilalţi. Vreau să văd o altă lume..."

Marc Chagall

$$$

 MEMORIE CULTURALA - LIVIU CIULEI

Liviu Ciulei s-a născut la data de 7 iulie 1923, d.- Bucuresti - (d. 25.10.2011) 

este o personalitate importantă a teatrului si filmului. 

Liviu Ciulei a fost totodată actor, regizor, arhitect, scenograf, profesor. 

Activitatea sa creatoare remarcabilă de peste 50 de ani a marcat atît arta scenică românească prin spectacole de anvergură naţională şi internaţională, dar şi lumea filmului românesc şi internaţional.

A studiat arhitectura, apoi teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucuresti. 

A debutat ca actor în 1946, jucând rolul lui Puck in "Visul unei nopti de vara" la Teatrul Odeon; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din Bucuresti, (mai târziu numit Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă "Omul care aduce ploaia" de Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă total originală a piesei "Cum va place" de Shakespeare. 

În anul 1975 Liviu Ciulei a primit Premiul pentru regie, la Festivalul de la Cannes, pentru filmul - "Padurea spanzuratilor".

In 1963, se numara printre membrii fondatori ai Asociatiei Cineastilor din Romania (ACIN), al carei vicepresedinte a fost pana in anul 1968; intre 1963 si 1972, a creat, ca director, o spectaculoasa imagine a Teatrului Bulandra, a fost director la "Lincoln Center" din New York, si apoi, intre anii 1981-1986, director al Teatrului "Guthrie" din Minneapolis. A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra. A lucrat în multe ţări din Europa, precum şi în SUA, Canada si Australia.

A părăsit Romania in anul 1980 şi a fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University si New York University. 

S-a întors în ţară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra ca un semn de recunoaştere al meritelor sale extraordinare aduse scenei şi ecranului românesc.

Liviu Ciulei a derulat o sustinuta activitate didactica universitara in SUA si Germania, in 1992 devenind membru corespondent al Academiei Romane.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre. 

In 1996, UNITER i-a acordat Premiul sau anual pentru intreaga activitate.

Regizorul Liviu Ciulei a descoperit si talente autentice, care au debutat sub bagheta sa inspirata: Irina Petrescu si Lazar Vrabie (in filmul Valurile Dunarii), Gina Patrichi, Ana Szeles si Mariana Mihut (in Padurea spanzuratilor), cantareata de muzica usoara Margareta Paslaru ( stabilita in SUA), actrita in spectacolul "Opera de trei parale".

sursa: CINEMAGIA

*"*

 Știați că - diferitele culori ale “#emoticonului cu inimă” au semnificația lor?

Iată ce semnificație are fiecare culoare:

❤️ - Dragoste, afecțiune sau sprijin - adesea și o pasiune puternică.

🧡 - Iubire grijulie, împărtășită, blândă și dulce.

🧡 - Prietenie, căldură, grijă, sprijin și fericire. Uneori este asociată și cu pledoaria cauzelor sociale.

💛 - Prietenie pură, platonică, fericire, bucurie și pozitivitate. Este adesea folosit în contextul relațiilor de prietenie, fără context romantic.

💚 - Poate exprima gelozia, dar mai des, este asociată cu natura, ecologia, norocul, creșterea și speranța. Este folosit și pentru a exprima loialitatea.

💙 - Asociată cu încrederea, loialitatea, stabilitatea și prietenia. Este mai rar folosit pentru romantism si mai des intr-un context profesional sau prietenos, sau ca simbol al pacii.

🩵(bleu) - Încurajează concentrarea asupra ta, ca propriile gânduri și sentimente 

💜 - Empatie, înțelegere și sprijin, în special persoanelor vârstnice sau în contextul carității. Poate însemna și bogăție, lux sau poate fi un simbol al afecțiunii între membrii familiei.

🖤 - Tristețe profundă, durere, durere, sau, în funcție de o situație anume - umor negru sau chiar rebeliune și anticonformism.

🩶(gri) - Neutralitate, echilibru sau lipsa emoțiilor puternice. Poate fi folosit atunci când vrei să arăți afecțiune fără a pune sentimente romantice sau prea intense.

🤍 - Puritate, inocență, pace, sprijin și iubire, mai ales în cazurile de pierdere sau în memoria cuiva. Poate fi folosit și pentru a exprima dragoste necondiționată sau cauze legate de sănătate și viață.

🤎 - Reprezintă solidaritatea, sustenabilitatea, natura și apropierea de pământ. Este folosit pentru teme de mediu sau pentru a exprima afecțiunea caldă și pământească.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ELISABETH KUBLER-ROSS

S-a nascut in 8 iulie 1926, Zürich, Elveția, a fost medic, psihiatru, thanatolog de reputatie internationalã, scriitoare Elisabeth Kubler-Ross a fost, înainte de orice, o pionierã în materie de asistare a persoanelor la sfârsit de viatã. 

Profesor onorific de medicinã a comportamentului si de psihiatrie la Universitatea din Virginia, fondatoare a centrului din Shanti Nilaya unde sunt primiti copiii atinsi de SIDA, ea a fost numitã doctor honoris causa a numeroase universitãti.

Între anii 1943-45 lucrează în Ziirich, ajutându-i pe refugiaţi şi pe cei grav bolnavi. Impresionată de ceea ce s-a întâmplat în Europa în timpul nazismului, în 1945 intră în rândurile grupului I. V.S.P. (International Voluntary Service for Peace), un fel de “Medici fără frontiere", care cuprinde, pe lângă medici, şi oameni de diverse meserii. Lucrează ca bucătăreasă în Franţa, apoi în Belgia, apoi ca traducătoare în Suedia. 

Din Suedia se întoarce prin Germania şi e impresionată de distrugerea de pretutindeni, în 1946 pleacă în Polonia, împreună cu două stu­dente la medicină, organizează o infirmerie, dar nu are nici un fel de dotare medicală. Ajută pe toată lumea şi vede grozăviile din fostele lagăre de concentrare. Apoi, rătăceşte prin Rusia, se întoarce în Germania bolnavă de febră tifoidă, aproape pe moarte: e salva­tă în ultimul moment, în 1949, îşi ia bacalaureatul în Elveţia. 

Un an mai târziu, este stu­dentă la medicină, organizează serate muzicale şi, mai târziu, îşi transformă apartamen­tul într-o clinică “pe gratis", unde studenţii de la medicină îi tratează pe studenţii bolnavi, îl cunoaşte pe Emanuel Ross, viitorul ei soţ. 

După ce devine medic, pleacă pe urmele lui Albert Schweitzer în Africa. 

Revine la Berna, se căsătoreşte şi pleacă în America. Lu­crează la Glencove Community Hospital din Long Island, New York, apoi la spitalul de psihiatrie din New York. Se ocupă de bolnave incurabile, folosite uneori pe post de cobai pentru testarea unor medicamente noi, unele halucinogene, în scurt timp, renunţă la trata­mentele tradiţionale şi se ocupă de bolnave într-un mod absolut personal. Obţine rezultate uluitoare, cu metode uluitoare, cea mai importantă fiind dragostea pe care le-o arată bolnavelor, în 1961, părăseşte spitalul, după ce trei sferturi dintre bolnavele ei s-au făcut bine. Impune o terapie de sector, în care bolnavii sunt primiţi în familii şi trataţi cu iubire. 

Pleacă la Denver, Colorado, unde devine asistenta unui medic psihofiziolog, unul dintre puţinii cercetători care încearcă să facă o legătură între psihic şi materie, într-o zi, doc­torul îi cere Elisabethei să ţină în locul lui o conferinţă de psihiatrie pentru stagiarii din ultimii ani. Subiectul conferinţei este moartea. 

Când se pregăteşte să ia cuvântul, descop­eră că în biblioteci nu exista nimic pe această temă. Hotărăşte să aducă un bolnav con­siderat incurabil, care să accepte să vorbească despre faptul că va muri. Conferinţa se transformă într-o revoluţie. Pentru prima dată, doctorii au ocazia să discute despre moar­te cu o persoană care e atât de aproape de ea. Astfel se deschide o cale nouă în psihia­trie. Se mută la Chicago, la Institutul de Psihanaliză şi la spitalul Billings. Continuă cer­cetările în privinţa trăirilor pe care le au muribunzii şi lucrează cu asistentele care-i ajută pe aceştia să treacă dincolo. Inventează tot felul de tehnici care o fac celebră, stă la căpătâiul muribunzilor şi învaţă tot mai mult despre moarte şi conflictele psihologice care se accentuează şi îl împiedică pe om să moară, în 1969, scrie primul articol în revista medicală a Universităţii din Chicago. 

Apare cartea “On Death and Dying”, care are un succes răsunător, începe să ţină conferinţe şi să organizeze ateliere prin care ajută oamenii să scape de frică, să înveţe să iubească şi să se apropie, cu dragoste, de Dumnezeu.

A decedat la 24 august 2004.

 Citate Elisabeth Kubler-Ross:

“Cred că suntem singurii responsabili pentru alegerile noastre şi trebuie să acceptăm consecinţele fiecărei fapte, fiecărui cuvânt şi fiecărui gând pe parcursul întregii noastre vieţi.”

“Lecția supremă pe care trebuie să o învățăm cu toții este iubirea necondiționată, care îi include nu doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine.”

“Cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut sunt cei care au trecut prin infrangeri, suferinte, lupte, pierderi si care au gasit calea de a le depasi cu succes. Acestia au dobandit o capacitate de apreciere, o sensibilitate si o intelegere care ii umple de compasiune, blandete si o grija plina de iubire fata de ceilalti. Oamenii frumosi nu apar pur si simplu.”

“Tristețea este o binecuvântare într-o lume plină de superficialitate și falsitate.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ANN RADCLIFFE

Ann Radcliffe (n. 9 iulie 1764 – d.1823), romancieră și poetă britanică, a fost o pionieră a operelor gotice și una dintre cele mai reprezentative scriitoare britanice ale acestui gen, maestră în dezvoltarea unei literaturi a terorii, romanele sale influente distingându-se prin capacitatea de a insufla scene de groază, suspans și sensibilitate romantică.

Ann Radcliffe s-a născut Ann Ward la 9 iulie 1764 în Holborn, Londra, Anglia, fiind singurul copil al lui William Ward, un negustor de haine, și al Annei Oates, o familie relativ bine conectată social.

În anul 1787, la vârsta de 23 de ani, s-a căsătorit cu William Radcliffe, un jurnalist educat la Oxford care i-a sprijinit cariera literară, doi ani mai târziu publicând anonim primul roman, “The Castles of Athlin and Dunbayne”. 

Al treilea roman al lui Ann Radcliffe, “The Romance of the Forest”(1791), a fost cel care a marcat ascensiunea ei ca romancier proeminent, în vreme ce “The Mysteries of Udolpho”(1794) este considerată cea mai faimoasă lucrare a scriitoarei, fiind opera care nu doar că a transformat-o în cea mai populară romancieră din Anglia la acea vreme, dar i-a conferit inclusiv statutul de unul dintre cei mai bine plătiți autori ai timpului său.

Creditată cu titlul de “regină a ficțiunii gotice” a sfârșitului de scol XVIII, prin tehnicile inovatoare de povestire, Radcliffe delimita clar termenii de “teroare” și “groază”. Primul fiind o noțiune care “extinde sufletul și stimulează imaginația”, în vreme ce al doilea “îl contractă și îl paralizează”.

Ann Radcliffe a călătorit în străinătate doar de două ori, în anul 1794, în Olanda și Germania, dar cu toate acestea multe dintre romanele sale au acținunea petrecându-se în alte țări, precum Italia, Franța și Scoția. În The Castles of Athlin and Dunbayne (1789), de exemplu, povestea este plasată în Scoția, în special în regiunile montane și castelurile medievale care oferă un cadru gotic perfect. În “A Sicilian Romance”(1790), așa cum sugerează inclusiv titlul, în Italia, la fel și în romanul “The Italian” (1797), în “The Mysteries of Udolpho”(1794) și “The Romance of the Forest” (1791), intriga este plasată în Franța, alte opere ale ei stabilindu-le în Anglia natală – The Ancestral Castle (1794), Gaston de Blondeville (1826), The Children of the Abbey (1800) (în Anglia și Irlanda), The Tale of the Flitch of Bacon (1822), în vreme ce eroinele sunt adesea încarcerate în locații îndepărtate, în castele părăsite sau mănăstiri dărăpănate, unde par să aibă loc evenimente supranaturale. “Astfel, autoarea prezintă femei tinere aflate în dificultate, în narațiuni cu adevărat captivante, pline de acțiune, cu scopul de a arăta natura precară a existenței unei femei tinere care nu are protecție în societate.” (Angela Wright, profesor de literatură romantică la Universitatea din Sheffield)

Ultimul roman al autoarei, “Gaston de Blondeville”, a fost publicat postum în 1826, împreună cu o colecție de poezii și un eseu care analiza elementele supranaturale din literatură.

Despre Ann Radcliffe s-a scris că a fost o autoare proto-feministă ale cărei romane “fenomenal de populare”, acum cum titrează The Guardian, au avut un succes fără precedent și au influențat operele lui Jane Austen, Lord Byron, John Keats, Mary Shelley, Samuel Taylor Coleridge, Henry James, surorile Brontë și Charles Dickens. De asemenea, influența ei s-a extins pe continent, fiind admirată de Balzac și i-a inspirat pe Victor Hugo, Dumas și Baudelaire.

Cu toate acestea însă, timp de secole, Ann Radcliffe a fost neglijată de editori, numele ei lipsind din manuale și antologii, contribuția extraordinară a autoarei la literatură fiind, inexplicabil, trecută cu vederea.

În ziua de 7 februarie 1823 a decedat Ann Radcliffe, romancieră engleză și pionieră a ficțiunii gotice. 

Citate Ann Radcliffe:

“O minte bine educată este cea mai bună linie defensivă în calea viciilor contagioase şi a răutăţilor. Mintea goală este mereu în căutarea unei forme de a se elibera şi e mereu gata de a plonja în eroare, pentru a scăpa din calvarul stării de repaus.”

“Capriciul dragostei adevărate constă în faptul că ea trezeşte mereu suspiciunea, oricât de iraţională ar fi aceasta; ea cere mereu noi asigurări din partea obiectului ei de interes.”

“Un fapt de bunăvoința, un fapt lipsit întru totul de interes personal, este mai prețios decât toate sentimentele abstracte din lume."