$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ANN RADCLIFFE

Ann Radcliffe (n. 9 iulie 1764 – d.1823), romancieră și poetă britanică, a fost o pionieră a operelor gotice și una dintre cele mai reprezentative scriitoare britanice ale acestui gen, maestră în dezvoltarea unei literaturi a terorii, romanele sale influente distingându-se prin capacitatea de a insufla scene de groază, suspans și sensibilitate romantică.

Ann Radcliffe s-a născut Ann Ward la 9 iulie 1764 în Holborn, Londra, Anglia, fiind singurul copil al lui William Ward, un negustor de haine, și al Annei Oates, o familie relativ bine conectată social.

În anul 1787, la vârsta de 23 de ani, s-a căsătorit cu William Radcliffe, un jurnalist educat la Oxford care i-a sprijinit cariera literară, doi ani mai târziu publicând anonim primul roman, “The Castles of Athlin and Dunbayne”. 

Al treilea roman al lui Ann Radcliffe, “The Romance of the Forest”(1791), a fost cel care a marcat ascensiunea ei ca romancier proeminent, în vreme ce “The Mysteries of Udolpho”(1794) este considerată cea mai faimoasă lucrare a scriitoarei, fiind opera care nu doar că a transformat-o în cea mai populară romancieră din Anglia la acea vreme, dar i-a conferit inclusiv statutul de unul dintre cei mai bine plătiți autori ai timpului său.

Creditată cu titlul de “regină a ficțiunii gotice” a sfârșitului de scol XVIII, prin tehnicile inovatoare de povestire, Radcliffe delimita clar termenii de “teroare” și “groază”. Primul fiind o noțiune care “extinde sufletul și stimulează imaginația”, în vreme ce al doilea “îl contractă și îl paralizează”.

Ann Radcliffe a călătorit în străinătate doar de două ori, în anul 1794, în Olanda și Germania, dar cu toate acestea multe dintre romanele sale au acținunea petrecându-se în alte țări, precum Italia, Franța și Scoția. În The Castles of Athlin and Dunbayne (1789), de exemplu, povestea este plasată în Scoția, în special în regiunile montane și castelurile medievale care oferă un cadru gotic perfect. În “A Sicilian Romance”(1790), așa cum sugerează inclusiv titlul, în Italia, la fel și în romanul “The Italian” (1797), în “The Mysteries of Udolpho”(1794) și “The Romance of the Forest” (1791), intriga este plasată în Franța, alte opere ale ei stabilindu-le în Anglia natală – The Ancestral Castle (1794), Gaston de Blondeville (1826), The Children of the Abbey (1800) (în Anglia și Irlanda), The Tale of the Flitch of Bacon (1822), în vreme ce eroinele sunt adesea încarcerate în locații îndepărtate, în castele părăsite sau mănăstiri dărăpănate, unde par să aibă loc evenimente supranaturale. “Astfel, autoarea prezintă femei tinere aflate în dificultate, în narațiuni cu adevărat captivante, pline de acțiune, cu scopul de a arăta natura precară a existenței unei femei tinere care nu are protecție în societate.” (Angela Wright, profesor de literatură romantică la Universitatea din Sheffield)

Ultimul roman al autoarei, “Gaston de Blondeville”, a fost publicat postum în 1826, împreună cu o colecție de poezii și un eseu care analiza elementele supranaturale din literatură.

Despre Ann Radcliffe s-a scris că a fost o autoare proto-feministă ale cărei romane “fenomenal de populare”, acum cum titrează The Guardian, au avut un succes fără precedent și au influențat operele lui Jane Austen, Lord Byron, John Keats, Mary Shelley, Samuel Taylor Coleridge, Henry James, surorile Brontë și Charles Dickens. De asemenea, influența ei s-a extins pe continent, fiind admirată de Balzac și i-a inspirat pe Victor Hugo, Dumas și Baudelaire.

Cu toate acestea însă, timp de secole, Ann Radcliffe a fost neglijată de editori, numele ei lipsind din manuale și antologii, contribuția extraordinară a autoarei la literatură fiind, inexplicabil, trecută cu vederea.

În ziua de 7 februarie 1823 a decedat Ann Radcliffe, romancieră engleză și pionieră a ficțiunii gotice. 

Citate Ann Radcliffe:

“O minte bine educată este cea mai bună linie defensivă în calea viciilor contagioase şi a răutăţilor. Mintea goală este mereu în căutarea unei forme de a se elibera şi e mereu gata de a plonja în eroare, pentru a scăpa din calvarul stării de repaus.”

“Capriciul dragostei adevărate constă în faptul că ea trezeşte mereu suspiciunea, oricât de iraţională ar fi aceasta; ea cere mereu noi asigurări din partea obiectului ei de interes.”

“Un fapt de bunăvoința, un fapt lipsit întru totul de interes personal, este mai prețios decât toate sentimentele abstracte din lume."

$$$

 POVEȘTI ADEVARATE

🕊️ Tesla și porumbeii: busole vii ale unui geniu neînțeles.

Nikola Tesla stătea pe o bancă, singur, hrănind porumbeii. Trecătorii l-au privit de la distanță și au șoptit: “Nikola Tesla a înnebunit...”

Dar ceea ce ei credeau că este excentricitatea unui geniu, era doar continuitatea gândirii unei minți ascuțite.

Pentru că și în această tăcere, Tesla observa, analiza, visa.

Nu se juca cu porumbeii. El ii studia.

Ca și câmpurile invizibile pe care le-a imaginat și căuta să le stăpânească, păsările erau ghidate de energia magnetică a Pământului. Tesla ştia asta.

Și în timp ce lumea râdea de el, savantul încă căuta răspunsuri acolo unde nimeni nu se gândea să le caute.

A visat la energie fără corzi, fără margini, libera ca vântul. Și în aripile albe ale păsărilor sale, a văzut un ecou al lumii invizibile pe care voia să o elibereze.

E rândul lui Wardenclyffe? Nu e o nebunie, ci o busolă. “Nebunia" lui? O viziune mult prea avansată pentru acele vremuri.

Porumbeii lui? Poate singurii care chiar l-au înțeles.

Acolo unde alții au văzut un om pierdut,

el a văzut modele, solduri, frecvențe.

În liniște, a auzit vibrația naturii.

Nu a spus prea multe. Dar porumbeii vorbeau cu el...Într-o limbă străveche: 

cea a câmpurilor magnetice, a armoniei naturale, mistere pe care încă ne chinuim să le înțelegem.

Așa s-a născut Turnul Wardenclyffe cunoscut și ca Turnul Tesla, care a fost un prim turn de telecomunicații fără fir proiectat de Nikola Tesla și destinat telefoniei fără fir comerciale trans-atlantice, audiovizualului și pentru a demonstra transmiterea energiei electrice fără fire de interconectare.

MORALA

Ce-ar fi dacă adevărata nebunie ar fi să uiți cum să asculți lumea?

$$$

 POVESTEA VASULUI STRUMA

La 7 decembrie 1941, au plecat din Gara de Est, Obor, pe ruta București/ Constanta, 769 de evrei. Toți aveau aceeaşi destinaţie. În buzunar fiecare are un tichet pentru o călătorie în Palestina. Organizatorul acestui drum, este o organizaţie evreiască, Aliah, cu sediul în Calea Moşilor 78. Mai multe luni anunţuri apărute în jurnale şi în interiroul comunităţii evreieşti, făcuseră reclamă şansei de a părăsi o Europa unde viaţa oricărui evreu era mai în pericol ca niciodată. Deja Europa era împînzită de lagăre de concentrare. În aceeaşi duminică, 7 decembrie 1941, în care trenul pleca din Gara de est, japonezii atacă Pearl Harbor. O zi mai devreme, 6 decembrie, sîmbătă, Marea Britanie a declarat război României. Pe 10 decembrie SUA primesc o declaraţie de război din partea Romaniei. Pasagerii care plecau din România pentru a se refugia în Palestina, veneau dintr-o ‘ ţară inamică ‘ Marii Britanii. Palestina, din 1928, era guvernata de Londra, Societăţii Naţiunilor. Abia în 1948 acest mandat va înceta, odată cu înfiinţarea statului Israel.

La gara de Est, sînt prezente autorităţi civile şi poliţieneşti. Trenul pleacă cu aprobarea guvernului militar. Mareşalul Ion Antonescu este la curent. fiind de părere că emigrarea evreilor trebuie încurajată. Nu este primul vas care pleacă din România cu evrei. 25 de vase au plecat din porturile româneşti între 1938 şi septembrie 1940, cu 17. 000 emigranţi evrei din Germania, Austria, Polonia, cei mai mulţi cu destinaţia Palestina. După ce Ion Antonescu preia puterea, alţi 4800 pleacă spre Palestina prin Romania în 1940-41 din porturi romanești.

Trenul pleacă la miezul nopţii, traversează cîmpia îngheţată. Este cea mai grea iarnă din ultima vreme. La Constanţa îmbarcarea pe vas durează nu cîteva minute ci patru zile. În port, la dana 27 aşteaptă vasul care îi va transporta. Este de fapt mai mult o epavă. Un vas cu pînze transformat într-unul de pasageri. Trebuia scos de mult la casat. În loc de asta, firma fraţilor Singrobasarabia 3 - Copys din Grecia l-a transformat într-un vas de pasageri pentru nişte disperaţi care fugeau din faţa morţii. Reclama companiei arăta pe afiş pachebotul de lux Queen Mary. Contrastul cu realitatea acestui vas care abia se mai ţine să nu se desfacă în bucăţi este puternic. Era făcut din fier, avea două catarge pentru vele, o lungime de 46,40 m, şi o lărgime maximă de numai 5,70 m.Tonajul era de 642,36. Motorul cu elice de 240 cai putere, fusese înlocuit cu unul de 300 CP, luat de la un vas scufundat în Dunăre. Struma avea un deplasament de 300 tone. În mod normal vasul putea transporta circa 150 de persoane. Fuseseră vîndute tichete unui număr de cinci ori mai mare, 768. Pentru toţi aceştia care se vor înghesui pe vas, s-au improvizat o infirmerie de opt paturi,10 closete, o bucătărie, 1 spălător. Cabinele erau nişte separeuri despărţite de stinghiile luate de la mai multe lăzi de portocale. Cauza : goana după profit. Era lăcomia de a folosi tragismul a istoriei, şi de a-l o transforma în bani, mulţi bani. În acest lanţ erau implicaţi patronii vasului, fraţii Singros, trimişii lor în România, agenții maritimi, Stefan D’Andreea, Jean Pandelis, liderii organizaţiei Aliah, în frunte cu Eugen Meissner, Samuel Leibovici Ariel, dr. Iacob Leberman, Lipa Haimovici, Emma Guttman-Bunescu.

Coborîţi din tren pe o linie secundară, platforma de debarcare este înconjurată de armată şi poliţie, de autorităţi portuare şi vamale. Sunt coborîţi cîte 20 de pasageri din vagoane. Bagajele pasagerilor sunt verificate minuţios. În prima zi, în portul Constanta, luni 8 decembrie, abia 40 de pasageri sunt verificaţi. Fiecare are dreptul la un bagaj de 20 kg plus un rucsac de lucruri personale. Fiecare emigrant are dreptul să ia cu el trei schimburi de lenjerie, trei perechi de încălţăminte, şase cămăşi de zi şi trei de noapte, două costume de haine, un palton şi un pardesiu. Atît. Sînt multe lucruri interzise, bani, bijuterii.Pentru asta un funcţionar al Băncii Naționale asistă la vămuire. Sînt interzise şi medicamentele şi alte lucruri. Se comit multe abuzuri. Abia miercuri seara, ora 20,00, după trei zile de controale şi verificări, toţi pasagerii sunt, în sfîrşit, îmbarcaţi. Ei sunt apoi coborîţi din nou, pentru o ultimă verificare a documentelor. Apar şi agenţi germani care fotografiază pasagerii.

Tras de un remorcher Struma iese în larg, în apele internaţionale, şi o ia spre sud, spre Bosfor. Pasagerii cînta „Trăiască regele” si „Hatikvah”. Mulţi plîng privind portul depărtîndu-se, pămîntul ţării în care îşi trăisera viaţa. Starea de spirit, în ciuda umillinţelor suferite la îmbarcare, este bună. În cîteva ore vor ajunge la Istanbul, apoi în Palestina. Erau două drumuri de la Istanbul – fie pe calea ferată, fie pe mare, prin Mediterana. Nu aveau motive să fie îngrijoraţi. Un alt vapor al companiei fraţilor Singros, Darien doi, plecase din portul Constanţa, în februarie 1941, cu 483 emigranţi evrei.

Vasul părăseşte portul la 14,30, joi, 12 decembrie. O călătorie de la Constanţa la Istanbul, 176 mile marine, dura în mod normal 12-15 ore. Aceasta va dura 4 zile. Struma navighează sub pavilion panamez. Turcia, e o ţară neutră. Istanbul este escală obligatorie pe acest traseu. Numai cîţiva dintre pasageri au o viză în paşaport. Cei mai mulţi au părăsit definitiv Romănia, fără să aibe viza pentru Palestina sau Turcia. Odată plecaţi, ei pierd cetăţenia romană. Cei mai mulţi dintre pasageri sunt din nordul Moldovei, Bucovina şi Basarabia. Ei aparţin păturii mijlocii şi avute a comunităţii evreieşti. Şi preţul extrem de scump a făcut o triere severă. Profesional, cei mai mulţi dintre ei au studii superioare, sunt avocaţi, medici, economişti, oameni de afaceri, ingineri, studenţi, elevi. Sînt multe famiii, bunici, părinţi, nepoţi, copii. Au vîndut, ori au părăsit tot ce aveau, şi au plecat spre Palestina, Pămîntul Făgăduinţei. 2/3 sunt între 18-45 de ani. O zecime sunt copii pînă în 15 ani.1o peste 60 de ani. Doi prunci basarabia 18de 5 şi 8 luni. În total, la 12 decembrie, s-au îmbarcat 787 persoane, dintre care 10 alcătuiau echipajul.( alcătuit din cinci bulgari, doi evrei, un ungur, un polonez, o româncă. Comandandantul se numea Grigor Timofei Garabatenco, ucrainian de origine, cetăţean bulgar, din Varna.

Condiţiile de călătorie sunt infernale. Nu există nici o sursă de căldură şi e foarte frig, -13 grade Celsius. O înghesuială inimaginabilă, lipsa condiţiilor de igienă, hrană proastă. Dar marea îngrijorare o furniza motorul. Era extrem de îndoielnic că Struma va putea ajunge pînă în Bosfor, darmite pînă în Palestina. Marea e calmă, nu bate vîntul. S-a şi încălzit puţin. Undeva între Tuzla şi Costineşti, pilotul remorcherului (Istria) se retrage. La o jumătate de oră, motorul încetează să mai funcţioneze. Mecanicii, ajutaţi de cîţiva ingineri dintre pasageri, încearcă zadarnic să îl repare noaptea de joi spre vineri, şi vineri toată ziua. Struma navighează în derivă. Semnalele SOS nu primesc răspuns. Din cauza vîntului, Struma naufragiază pe un banc de nisip. Situaţia e disperată. Este trimisa o barca la ţărm pentru a cere ajutor. Ajunsă acolo, după doua ore de vîslit, este întîmpinată de grăniceri cu foc. Cei cinci se întorc la vapor.

Din fericire remorcherul Istria s-a întors între timp, trimis de căpitania portului alarmată de semnalele SOS. Întii este eliberat vaporul din nisipuri, apoi şi remorcat şi adus în port pentru repararea motorului. Lucrul reuşeşte după multe ore de lucru încordat. Struma iese pentru a doua oară într-o săptămînă din apele teritoriale românesti, remorcat tot de Istria. În dreptul localităţii bulgare Burgas, remorcherul se întoarce la Constanţa. 

După 70 de zile de şedere în Bosfor, Struma este remorcată. Fără motor, Struma este lăsată în derivă în Marea Neagră. La 24 februarie, la 9 dimineaţa, un submarin sovietic torpilează vasul. Struma face explozie si se scufundă. Odată ajunși în apă, destui fac infarct. Apele sunt extrem de reci. Rezultatul – un singur supravieţuitor, un tînăr de 18 ani, David Stoliar din Bucureşti. El ajunge la mal, este reţinut cîteva săptămîni de autorităţi. A fost anchetat, ținut în carantină, apoi a fost lăsat să plece în Palestina.

În jurul acestei tragedii au apărut o mulţime de legende. S-a spus ca vasul s-a lovit de o mină. S-a spus că nemţii l-au scufundat. S-a spus că englezii ar fi făcut acest lucru. Sînt versiuni care implică şi autorităţile româneşti. În anii 60, au apărut documente care atestă acţiunea unui submarin sovietic în zonă. În decembrie 1999 s-a descoperit epava vasului la 5 km la nord de ţărmul Turciei.

Ideea de a pleca in Palestina era populară printre evrei. Mai multe vase au ajuns cu bine, salvînd mai multe mii de refugiati. Cîteva organizații sioniste au format grupuri cu scopul de a-i trimite in Palestina. Una dintre ele a fost și Alyia care sa ocupat de Struma. Acest comitet functionează în Bucuresti, Calea Moșilor 78, în inima unui cartier locuit de evrei. Astăzi clădirea nu mai există. S-a prăbusit la cutremurul din 4 martie 1977. Pe locul ei, un parking a sters din amintire aproape totul din trista istorie pe care o narăm aici. Comitetul Alyia invita evreii să se înscrie la călătorie. Afișele arătau un pachebot transoceanic, sugerînd că pe vas condițiile de călătorie sunt excelente și sunt locuri suficiente. Vînzările de bilete au fost făcute mai ales prin firma Turismul Mondial, cu sediul pe Calea Victoriei nr.100, lîngă Athenee Palace. Clădirea există și azi.

Vasul Struma a fost construit in 1867 în nordul Angliei la Newcastle. Avea în 1940 77 de ani de folosință. Trebuia demult scos din uz. Acest lucru viitorii pasageri nu-l cunoșteau. Ei știau ce la arătau prospectele companiei Turism Mondial și comitetul Alya. Pentru a ajunge pe vas, mulți si-au vîndut bunurile, case, magazine, bijuterii de familie, tot ce aveau. Nici un sacrificiu nu părea prea mare pentru a scăpa de amenințarea morții. Campanie publicitară a fost insistentă. Nici nu ar fi trebuit. Mulți evrei erau deja convinsi că singura lor șansă era emigrarea în Palestina. Ei proveneau mai ales din Basarabia și Bucovina…Unii veneau direct din lagărele de muncă, din taberele de curățat zăpada. Struma aparținea armatorilor Jean Pandelis și Stefano d’Andria. Era un barcaz care navigase sub pavilion bulgar. A fost reparat și modificat pentru a putea transporta pasageri. Naviga sub pavilion panamez, țară neutra la acea data. Echipajul din 8 oameni era bulgăresc.

Vasul Struma a ancorat în portul Constanta la 24 mai 1941. Din noaptea 21-2 iunie 1941, Germania și URSS sînt în razboi. Este una din perioadele cele mai critice pentru evrei. În pogromul de la Iasi mor peste 10.000 de evrei. Trenurile morții fac alte 2609 victime pe traseul Iași/Călărași. Alte zeci de mii de evrei sunt deportați în lagărele din Transnistria. Dintre aceștia mai multe mii – cifra este si azi necunoscută- vor cădea victime chiar în primele săptămîni ale războiului.

După mai multe amînări, în toamna anului 1941, pasagerii de pe Struma s-au adunat la București la Gara de Est. Sunt 768. Au urcat în trenul de Constanța duminica 7 decembrie după miezul nopții. Era o iarna grea, dar pasagerii se considerau norocoși. Credeau că în cîteva zile vor debarca in Palestina. Ii astepta un drum cu trenul pînă la Constanta, apoi cu vaporul Struma în Bosfor, prin Meditarana și apoi Pămîntul Făgăduinței. Tot avutul lor se afla în valize. Lăsau în urmă familiile, anii petrecuți în Romania, unde marea majoritatea erau născuți.

Agenția evreiască a negociat să se permită pasagerilor celor sub 16 ani să coboare pentru a fi apoi transportați in Palestina. În februarie, aranjamentul părea perfectat. Secretarul colonial, lord Moyne, a fost de acord, și a trimis un mesaj in acest sens ambasadorului Knatchbull-Hugessen. Înaltului comisar britanic în Palestina, Sir Harold MacMichael, a luat notă de concesia făcută de Londra. Copiii urmau să fie separați de părinții lor și transportati pe uscat în Palestina. Guvernul local de la Ierusalim era favorabil ideei. Însă nimic nu s-a întimplat. Negocierile au rămas fără rezultat pentru că autoritățile turcesti au refuzat să permită trecerea pe teritoriul turcesc a celor 74 de copii. Londra de asemenea a transmis că nu are vase disponibile pentru acțiuni umanitare.

Un sistem de certificate, care stabilea un număr de evrei care putea emigra in Palestina anual, valabil din 1938 funcționa în Palestina. Agenția Evreiască din Ierusalim a propuns ca 760 locuri din această cotă să fie acordată pasagerilor de pe Struma. Înaltul comisar britanic, Sir Harold MacMichael, a refuzat. Pasagerii Strumei au fost astfel condamnati. Cum se explică aceasta decizie ? Rămîne pînă astăzi o enigmă.

23 februarie 1942. Ministerul de externe de la Ankara a comunicat ambasadorului britanic că vasul Struma va fi dus în Marea Neagra și scos din apele teritorile turcești. În aceeasi, seara remorcherul Aldemar s-a apropiat de Struma. De pe el a urcat pe Struma politiști, marinari și funcționari din port. Intențiile erau clare. Pasagerii au opus o rezistență disperata. A struma 6fost un adevarat asediu. Inutil. Asediatorii au reușit să ia vasul sub control. S-a făcut o ultimă încercare de reparara motorul. Tot fără succes. Ordinele au fost ca în orice situatie Struma aflat in port din 16 decembrie, să fie remorcat și dus inapoi in Marea Neagră. Ceea ce s-a și întimplat. Pe vas nu ma, exista hrană, apa, radio. Motorul era stricat. Lanțul ancorei a fost tăiat de marinarii turci. Struma plutea în derivă, fără apărare… Noaptea care a urmat a fost una a fricii și panicii. Nimeni nu stia ce se va întimpla. Pasagerii de pe Struma au fost lăsați în voia sorții.

Enigma exploziei a fost multă vreme nedescifrată. S-a spus că Struma a fost sabordata chiar de pasageri sau de un grup evreissc așa cum se intimplase cu vasul Patria 1940, și acela plin de refugiati. S-a spus că un grup din România, ar fi făcut ca vasul sa explodeze cu ajutorul unei bombe plasată la bord pentru ca vasul să nu se intoarca la Constanța, unde mulți profitaseră de pe urma acestei afaceri. Companiei Alya și cei din care au organizat expeditia Struma au fost bănuiți. Au circulat informații după care nemtii ar fi fost cei care au aruncat vasul in aer. Bănuielile nu au ocolit nici autoritățile turcesti și nici pe cele britanice. Adevarul este că Struma a fost scufundata de o torpila lansată de pe submarinul sovietic Sci 213 comandat de Ivan V. Isaiev, care supraveghea Strîmtorile în dimineata de 24 februrie, ora 9,30.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

AUGUSTE RODIN ȘI CAMILLE CLAUDEL

În urmă cu ceva vreme am văzut filmul “CAMILLE CLAUDEL 1915, “ în regia lui Bruno Dumont, cu Juliette Binoche 106și Jean-Luc Vincent. Iată aici povestea adevărată.

Încerc să schițez tragica poveste de iubire dintre Auguste Rodin marele sculptor francez și Camille Claudel ( d. 19 octombrie 1943). Dar timpul nu m-a lăsat în pace. Intîmplător mi-a căzut privirea pe un DVD cu filmul despre iubirea lor jucat de Isabelle Adjani (in Camille) si Gerard Depardieu ( in Rodin)…. O poveste despre iubire, nebunie, obsesie, moarte, e intotdeauna thrilling, oricum ar fi, dincolo de tragicul ei. Povestea pasională dintre Rodin și Camille Claudel în această tipologie a amorului pe care încerc să o schițez este un caz de cum o dragostea obsesivă duce fie la azilul de nebuni, fie la sinucidere.

Camille Claudel (n, 1864) (sora mai mare a poetului și diplomatului Paul Claudel) vine la Paris în 1881. Trei ani mai tîrziu, 1884, după ce se dedicase deja studiului sculpturii cu un alt mare sculptor, Boucher, îl întâlnește pe Auguste Rodin (n. 12 noiembrie 1840), considerat cel mai important sculptor al epocii, deja o mare celebritate. Diferența de vârstă între ei mefistofelică, 24 de ani. Camille devine muza lui Rodin, confidentă, model, amantă. Dar Rodin nu era liber, avea de 20 de ani o legătură cu Rose Beuret, legătură pe care nu a încheiat-o atunci când în viața lui a intrat Camille Claudel. Familia ei s-a opus categoric acestei idile. Camille Claudel s-a rupt de familie și a continuat „le menage a trois” cu Rodin. Era o relație extrem de pasională cum se vede azi în corespondența lor, câtă s-a păstrat. Rodin chiar a iubit-o, iar ea a făcut din el obiectul unui cult, o adevărată obsesie. În ciuda rugăminților și scenelor din ce în ce mai violente din partea ei, Rodin nu a renunțat la Rose Beuret. Ba chiar a început să o evite pe Camille. În 1892 după un avort, legătura lor suferă mult și încetează să mai fie amanți. Rămân impreună ca ucenică, muză și confidenta lui până în 1898.

Camille expune în saloane și expozitii. Reputația ei începe să prindă contur și asta nu se datora faptului că numele ei era asociat cu Rodin. Era realmente o bună sculptoriță. Lumea pariziană îi deschide porțile. Lucrările ei sunt expuse, se vând, apar cronici despre operele ei. S-ar putea spune că într-un anumit sens legătura cu Rodin a dezavantajat-o. Prea mulți au fost tentați să o așeze în umbra lui, ca un umil imitator al maestrului. Ceea ce nu era cazul. Cu trecerea timpului valoarea ei a devenit o certitudine.

Tragedia apare în viața ei. Sănătatea ei mentală scade. Tensiunea in care trăia de atâția ani, obsedată de Rodin, poate a fost și ceva ereditar, au afectat-o grav. Cade nervos. Distruge în atelier mai multe lucrări, dispare din circuit, fuge din Paris pentru perioade din ce în ce mai lungi. Este diagnosticată cu schizofrenie. Scenele de nebunie devin frevente. Îl acuză pe Rodin de conspirație împotriva ei și că ar plănui chiar să o asasineze. În 1906 fratele ei, poetul și diplomatul Paul Claudel – principalul ei sprijin – pleacă în China și Camille rămâne singură. De acum încolo se închide să trăiască singură în atelierul ei de unde refuză să mai iasă. Opera ei din această perioada reflectă anxietațile și deruta, furia ei pe Rodin care nu renunță la Rose Beuret și o făcuse nefericită.

În 1913, in iulie, Camille Claudel, este internată într-un azil de boli nervoase. Apoi, după un timp, a fost internată într-un spital pentru bolnavi mintal, unde rămâne până la moartea ei, în 1943. Rodin se mai gândea oare la Camille !? Da. I-a trimis bani, s-a interesat de sănătatea ei până în 1917 când a murit. În muzeul Rodin din Paris există prin voința sculptorului un spațíu dedicat ei, cu sculpturi semnate de Camille Claudel. Abia în 1952 când Paul Claudel a donat mai multe opere muzeului, voința lui Rodin a putut fi îndeplinită.

$$$

 Oamenii strălucesc. Nu la figurat, ci la propriu. Poate că nu observăm cu ochiul liber, dar fiecare celulă din corpul nostru emite în mod constant o lumină extrem de slabă – o sclipire tăcută, invizibilă, dar reală. Nu este magie, ci știință. Corpul uman, în complexitatea lui uimitoare, generează o formă subtilă de radiație luminoasă ca urmare a proceselor biochimice care au loc clipă de clipă în interiorul nostru. Acest fenomen se numește biofotonică – o emisie naturală de lumină care izvorăște din viața însăși. Fiecare reacție metabolică, fiecare efort celular, lasă în urmă o scânteie minusculă, prea slabă pentru a o vedea, dar suficient de adevărată pentru a fi măsurată.

Și totuși, de ce nu vedem această strălucire? Răspunsul este simplu: pentru că lumina emisă de corpul nostru este de aproximativ 1000 de ori mai slabă decât pragul minim de sensibilitate al retinei umane. Este ca și cum am încerca să ascultăm o șoaptă în mijlocul unui uragan. Avem nevoie de tehnologie ca să o detectăm – camere specializate, capabile să capteze și cele mai fine particule de lumină. Iar odată ce au fost folosite aceste dispozitive, descoperirea a fost fascinantă: fața umană este partea corpului care strălucește cel mai mult. Mai exact, zonele frunții, obrajilor și nasului sunt cele mai intense din punct de vedere fotonic. Iar intensitatea acestei lumini nu este constantă – ea atinge un vârf natural între orele 15:00 și 16:00, urmând ritmul nostru circadian, acel ceas intern care ne reglează somnul, starea de vigilență și multe alte procese vitale.

Această lumină nu este un simplu efect optic sau un accident biologic. Este o mărturie a vieții care pulsează în interiorul fiecărei celule. Biofotonii reflectă starea de sănătate a organismului, nivelul stresului oxidativ, dar și alte semnale subtile – uneori chiar și starea emoțională. Când suntem calmi, când suntem echilibrați, corpul emite altfel de radiație față de momentele de stres, boală sau suferință. Cu alte cuvinte, corpul nostru nu doar trăiește – el radiază. Este o formă tăcută, elegantă, de comunicare internă, o expresie a vieții care curge prin noi fără întrerupere.

Chiar dacă nu o putem vedea cu ochii, această lumină există, persistentă și misterioasă, în fiecare moment. Ea este mereu acolo, indiferent dacă o conștientizăm sau nu. Este ca o prezență invizibilă care ne însoțește – un semn că suntem făcuți din mai mult decât carne și oase. Poate că această lumină interioară este ceea ce strămoșii noștri simțeau instinctiv atunci când spuneau că cineva „are o aură” sau „îți luminează ziua doar intrând în cameră”. Poate că e intuiția care recunoaște ceea ce ochii nu pot vedea – o strălucire subtilă a sufletului, vizibilă doar pentru cei care privesc cu inima.

În fiecare zi, fără să știm, purtăm în noi o lumină tainică, tăcută, dar reală, ca o candelă aprinsă în profunzimea ființei noastre. Fie că suntem fericiți sau triști, puternici sau fragili, această lumină nu se stinge. Poate că nu va fi niciodată percepută în mod direct, dar ea ne amintește, în tăcerea ei strălucitoare, că suntem mai mult decât simple corpuri – suntem ființe de lumină, în cel mai real și literal sens al cuvântului.

Oamenii strălucesc. Chiar dacă nu avem încă ochii potriviți ca să vedem, poate avem sufletul potrivit ca să simțim.

Și asta, uneori, e mai mult decât suficient.

$$$

 Statuia lui Iisus Hristos Mântuitorul din Rio de Janeiro este lovită de fulger de 3–4 ori pe an! ⚡️

Aflată pe muntele Corcovado, la peste 700 de metri altitudine, ea este una dintre cele mai expuse structuri din lume. Pentru a fi protejată, are paratrăznete speciale instalate în mâini, cap și spate.

Statuia lui Iisus Hristos Mântuitorul din Rio de Janeiro – simbol al credinței, al păcii și al rezistenței în fața naturii – este una dintre cele mai emblematice structuri din lume. Aflată în vârful muntelui Corcovado, la o altitudine de peste 700 de metri față de nivelul mării, această capodoperă a arhitecturii moderne domină orașul și golful Guanabara cu o prezență impunătoare și protectoare. Totuși, puțini știu că dincolo de frumusețea și valoarea sa spirituală, statuia este și una dintre cele mai expuse structuri la fenomene meteorologice extreme, în special la descărcări electrice.

De fapt, statuia lui Iisus Hristos Mântuitorul este lovită de fulger în medie de 3–4 ori în fiecare an. Fiind situată pe un pisc înalt, izolat și stâncos, și având o înălțime de peste 38 de metri, statuia atrage cu ușurință fulgerele în timpul furtunilor tropicale care sunt frecvente în Rio de Janeiro, mai ales în sezonul umed, între decembrie și martie.

Pentru a preveni daunele severe, specialiștii au echipat statuia cu un sistem de protecție complex împotriva fulgerelor, care include paratrăznete moderne instalate strategic în mai multe puncte sensibile: în vârful capului, în palmele întinse și de-a lungul spatelui. Aceste paratrăznete sunt conectate la o rețea de cabluri de cupru și bare metalice care conduc descărcările electrice în sol, disipând energia în mod sigur. Sistemul este inspectat periodic și actualizat, pentru că fiecare lovitură de fulger poate afecta structura internă sau exteriorul din piatră de săpun.

Chiar și așa, au existat cazuri celebre în care fulgerele au provocat pagube vizibile. De exemplu, în anul 2014, un fulger extrem de puternic a deteriorat degetul mare de la mâna dreaptă a statuii, obligând autoritățile să inițieze lucrări de restaurare. Un alt incident anterior a dus la ciobirea părții superioare a capului. Restauratorii au fost nevoiți să urce pe schele la înălțimi amețitoare pentru a reface porțiunile afectate cu același tip de piatră rară, obținută cu greu din carierele originale.

Dar, dincolo de aspectul tehnic, imaginea fulgerelor care lovesc statuia are și o puternică încărcătură simbolică. Fotografiile surprinse în astfel de momente par aproape supranaturale: brațele larg deschise ale lui Hristos luminate de strălucirea violentă a cerului, într-un contrast puternic între liniștea credinței și forța imprevizibilă a naturii. Aceste imagini au făcut înconjurul lumii și au devenit virale, fiind interpretate de unii ca simboluri de avertisment divin, de putere protectoare sau de reziliență în fața vremurilor grele.

Construită între 1922 și 1931, statuia a fost un proiect de proporții colosale, realizat din beton armat și acoperit cu plăci de piatră de săpun, un material ales pentru textura sa catifelată, dar și pentru rezistența la intemperii. Deși se credea că acest material este durabil, expunerea îndelungată la fulgere, ploi acide și vânturi puternice a demonstrat că întreținerea constantă este vitală.

Astăzi, statuia lui Iisus Hristos Mântuitorul este nu doar o atracție turistică și un simbol național al Braziliei, dar și un exemplu remarcabil de inginerie și adaptare la mediul natural. Mii de turiști urcă zilnic cu trenul, cu microbuze sau pe jos, până în vârful muntelui Corcovado, pentru a admira panorama spectaculoasă asupra orașului Rio și pentru a simți liniștea spirituală pe care o inspiră acest monument unic.

Într-o lume din ce în ce mai fragilă în fața schimbărilor climatice și a extremelor naturale, statuia lui Hristos continuă să stea drept, cu brațele deschise, înfruntând vânturile și fulgerele an de an – o figură de speranță și forță, atât în cer, cât și pe pământ.

$$$

 Pisicile torc la frecvențe între 25 și 50 Hz, care pot accelera vindecarea oaselor, reduce durerea, inflamațiile și chiar ajută la regenerarea țesuturilor. Un adevărat remediu natural cu blăniță și mustăți!

Pisicile nu sunt doar ființe drăgălașe și independente care ne oferă companie — ele ascund în trupurile lor delicate un adevărat mecanism de vindecare naturală. Unul dintre cele mai fascinante fenomene din lumea animală este torsul pisicii, acel sunet blând și ritmic pe care îl produce atunci când este relaxată, mulțumită sau, paradoxal, uneori chiar când este rănită sau speriată.

Din punct de vedere științific, torsul se manifestă în general la frecvențe cuprinse între 25 și 50 de hertzi (Hz), un interval sonor care nu doar că liniștește omul, dar are și efecte fiziologice demonstrabile asupra corpului. Studiile din domeniul veterinar și medical au arătat că aceste frecvențe pot contribui la accelerarea vindecării oaselor fracturate, la reducerea durerii, la scăderea inflamațiilor și chiar la regenerarea țesuturilor moi, cum ar fi tendoanele sau mușchii.

Această descoperire a dus la o ipoteză fascinantă: pisicile nu torc doar pentru a exprima confort sau afecțiune, ci și ca o formă de autoterapie. Atunci când sunt rănite sau suferinde, pisicile torc mai intens, semn că organismul lor activează acest „mecanism” pentru a stimula procesele de vindecare internă. Mai mult, veterinarii au observat că pisicile se refac adesea mai repede decât alte animale de talie similară, iar ratele de osteoporoză și degenerare musculară la ele sunt mult mai reduse — posibil tocmai datorită efectului vindecător al torsului.

Dar beneficiile nu se opresc aici. Sunetul produs de pisică acționează și asupra psihicului uman. Mângâierea unei pisici care toarce poate reduce nivelul de cortizol (hormonul stresului) și poate stimula eliberarea de serotonină și oxitocină — hormonii bunei dispoziții și ai atașamentului. Din acest motiv, pisicile sunt tot mai des utilizate în terapii asistate pentru persoane cu anxietate, depresie sau afecțiuni neurologice.

Într-un fel, pisica este o combinație perfectă între blândețe și știință, între instinct și biologie. Sub blănița moale și mustățile curioase se ascunde un „generator de sănătate” discret, care ne oferă echilibru, liniște și chiar vindecare, fără să cerem nimic în schimb. Poate tocmai de aceea, oamenii care trăiesc cu pisici spun adesea că se simt mai calmi, mai conectați și mai bine din punct de vedere emoțional.

Așadar, când o pisică se urcă în poala ta, se face ghem și începe să toarcă încet, gândește-te că nu este doar un gest de tandrețe. Este și o formă de terapie invizibilă, o simfonie tăcută a vindecării, care funcționează atât pentru ea, cât și pentru tine. Un adevărat remediu natural cu blăniță, mustăți și o inimă care bate în același ritm cu liniștea.