$$$

 RAPORT SECRET AL RUȘILOR PRIVIND TRANSILVANIA DE NORD

Un raport secret a fost prezentat liderului sovietic L.P. Beria, la Moscova, pe 16 martie 1945. Acesta detalia situația socială și politică din Transilvania de Nord.

Analiza socială într-un raport politic secret

Analiza socială și raportul politic secret al sovieticilor despre Transilvania

16 martie 1945

STRICT SECRET

Moscova, NKVD URSS – către tovarășul BERIA

Conform informațiilor agenților:

1. Sărbătorirea inaugurării administrației românești în Transilvania de Nord (la Cluj), pe 13 martie, a avut un succes deosebit. În Cluj nu s-a mai văzut niciodată o sărbătoare publică atât de grandioasă. Toate straturile populației din oraș și din mediul rural au participat activ la mitingul organizat în piața centrală după parada militară (peste 100 de mii de persoane au luat parte la miting).

Din punct de vedere politic, susținătorii Frontului Național-Democrat și ai guvernului Petru Groza au obținut un mare succes în acea zi. Entuziasmul și dispoziția optimistă și activă a participanților au afirmat starea de spirit progresistă a majorității populației. Reprezentanții sovietici în frunte cu tovarășul Vîșinski și generalul-colonel Susaikov au fost primiți cu multă căldură.

Atașamentul Transilvaniei de Nord față de România a făcut o deosebită impresie asupra muncitorilor, tineretului industrial și universitar, țăranilor din Transilvania de Nord, dar și asupra clasei mici burgheze. Exista o stare de neliniște doar în rândul reprezentanților industriașilor, finanțiștilor și marilor comercianți.

Reprezentanții administrației locale din Transilvania de Nord, aflați în clădirea primăriei, l-au întâmpinat cu emoție pe rege, care a sosit cu un tren special pentru a lua parte la festivități. Între timp, coloanele participanților la miting i-au salutat pe Petre Groza și pe tovarășul Vîșinski și au ținut să-l evite pe rege.

Atitudine negativă a misiunilor diplomatice occidentale conform declarațiilor din raport

2. În ciuda faptului că misiunile anglo-americane au acceptat propunerea guvernului Petre Groza cu privire la participarea în cadrul festivităților de la Cluj- acestea au planificat să trimită câte 4 reprezentanți fiecare. În momentul în care trenul guvernamental a plecat spre Cluj, britanicii l-au informat pe Petre Groza că le va fi imposibil să meargă la Cluj deoarece nu au primit o autorizație de la Londra.

O declarație similară a venit și din partea americanilor.

Acest fapt a fost considerat de „partidele istorice” drept o demonstrație a atitudinii negative a misiunii anglo-americane față de guvernul lui Petre Groza și față de acțiunile reprezentanților sovietici în România.

Delegațiile sovietice și organizațiile obștești au participat la festivități

În ajunul plecării guvernului condus de Petre Groza, a reprezentanților sovietici, precum și a reprezentanților altor partide și organizații obștești, conducerea „partidelor istorice” s-a adresat lui Petre Groza cu rugămintea de a le permite delegațiilor lor să ia parte la festivități.

Partidul Național-Țărănesc a trimis o delegație de 5 persoane condusă de liderul țărăniștilor transilvăneni, Mihai Popovici, cu Kopucu și Hodjia – oamenii de încredere ai lui Maniu.

Partidul Național-Liberal i-a delegat pe Lapedatu și Dimitru Naku.

Guvernul Petru Groza susținut de URSS conform unui raport secret

La conferința delegației de la București a Național-Țărăniștilor și a Liberalilor cu reprezentanții organizațiilor locale din Cluj, aceștia au convenit asupra necesității de a continua rezistența maximă în fața Frontului Național-Democrat în Transilvania de Nord și de a lupta împotriva dominației maghiare, în speranța că populația sătească românească din Transilvania de Nord, cu înclinații șovine, va acorda sprijinul „partidelor istorice” în lupta împotriva Frontului Național-Democrat.

Copii trimise lui I. Stalin, V. Molotov, O. Malenkov;

URSS și-a dat acordul pentru inaugurarea administrației românești în Transilvania de Nord imediat după formarea guvernului Petru Groza

$$_

 RADU NEGRU, ÎNTEMEIETORUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI

Negru Vodă, supranumit Radu Negru, a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării Românești. Existența lui reală este controversată, făcând subiectul mai multor cercetări ale istoricilor români și străini. Unii istorici susțin ipoteza că Negru Vodă ar fi doar o poreclă a unor personaje distincte sau contopite, ca de exemplu Basarab I sau chiar lui Radu I.

Dar, totuşi prea multe izvoare istorice confirmă existenţa lui Negru Vodă, ca totul să fie doar o născocire. Trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în prim-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath, arată o origine uluitoare a voievodului Negru Vodă. Iată mai întâi documentele şi traducerea lor:

1) „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147”.

„Mai spunem că V.S. că nobilul G.M.R. s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G.de Doyen care în anul 1124 A.D. pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H. scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147”.

2) „Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus in Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”.

„Noi G.M.A., împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra. G. de Doyen cu Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239”.

3) „Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgentiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272”.

„Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272”.

Informațiile cumulate în cele trei documente, precum şi din altele, ne arată următoarele:

* La anul 1124, cavalerul templier Gilbert de Duyen, pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr, a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre, ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”.

* Acest Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara (fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului) și au un fiu, în persoana lui Radu.

* Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen, un bărbat cu numele de Radu (Radu Negru), se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru, posibil primul domnitor al Ţării Româneşti.

* Radu Negru și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1272 (1274).

Foarte interesant e faptul că într-un articol din 1927 din „Revista Arhivelor”, autorul (Mihail Popescu) îşi pune întrebarea legitimă: ce caută capete de arabi în stemele ţărilor române? Ce legături „intime” au avut românii cu arabii, pentru ca aceştia din urmă să fie reprezentaţi pe stemele româneşti? Acum, în lumina documentelor mai sus menţionate, răspunsul e mai clar: „capetele de arabi” din stemele ţării româneşti aduce aminte de scutul cu trei capete negre ale cavalerului templier Gilbert de Duyen, ale cărui urmaşi au fost mai târziu domnitorii din Ţara Românească.

$$$

 Multi ati auzit despre expresia „nici în clin, nici în mânecă"! Haideti sa vedem ce este cu aceasta expresie și care ar fi semnificația ei!

Să ne întoarcem un pic în timp...

Prin veacurile în care hainele nu se luau de pe umeraș, ci se croiau cu răbdare și pricepere, croitorul avea o regulă clară: orice bucată de material trebuie să aibă un rost.

Clinul era un triunghi textil care dădea formă și amploare fustei.

Mâneca partea care îmbracă brațul.

Dacă o bucată de pânză nu se potrivea nici în clin, nici în mânecă, atunci nu mai avea ce căuta pe acolo.

 Așa a apărut expresia: pentru orice lucru, cuvânt sau om care nu are nicio legătură cu ceea ce se discută sau se întâmplă.

Așadar, dacă cineva aduce vorba de mămăligă într-o dezbatere despre fizica cuantică... spune-i politicos:

„Vorba ta nu are nici în clin, nici în mânecă cu subiectul.” 

Morală:

În viață, ca și în croitorie, fiecare lucru are rostul lui, dar doar dacă este pus la locul potrivit.

Cuvintele, faptele și deciziile fără legătură cu situația pot încurca mai mult decât ajută.

De aceea, e bine să vorbim și să acționăm cu rost, cu măsură și cu legătură, altfel, riscăm să fim „nici în clin, nici în mânecă” acolo unde ne aflăm.

$$$

 ,, Amsterdamul se scufundă 2cm pe an - unele case din 1600 sunt înclinate vizibil. Fundațiile putrezesc încet!

Amsterdam, capitala romantică a Olandei, renumită pentru canalele sale pitorești, casele înguste cu fațade elegante și podurile arcuite, ascunde un adevăr mai puțin idilic: orașul se scufundă. În medie, cu aproximativ 2 centimetri pe an, solul instabil pe care este construit cedează lent, transformând în mod insesizabil dar constant peisajul urban. Acest fenomen nu este nou – dar efectele devin din ce în ce mai vizibile, mai ales asupra clădirilor istorice.

Orașul a fost ridicat, în mare parte, pe un teren mlăștinos și instabil, format dintr-o combinație de nisip, turbă și argilă moale. Tocmai din această cauză, începând cu secolul al XVII-lea, constructorii au înfipt piloni de lemn, în special din stejar, adânc în sol până atingeau un strat mai solid de nisip, aflat chiar și la 10-15 metri sub nivelul străzilor. Pe acești stâlpi s-au ridicat apoi casele care astăzi atrag milioane de turiști anual. Însă, după peste 300 de ani, acești stâlpi încep să cedeze.

Lemnul folosit ca fundație rezistă destul de bine dacă rămâne complet scufundat în apă, ferit de oxigen. Însă, din cauza scăderii nivelului apelor subterane – atât din cauza schimbărilor climatice, cât și a acțiunii umane – lemnul iese parțial la suprafață, se usucă, apoi începe să putrezească. Odată ce structura de rezistență cedează, casa începe să se încline, fisurile apar în ziduri, iar geamurile și ușile nu se mai închid corect.

Dacă te plimbi astăzi prin cartierele istorice, precum Grachtengordel, vei observa case care par „aplecate” una spre alta, ca și cum ar purta conversații șoptite peste canal. Unele sunt sprijinite de grinzi metalice sau consolă, iar altele au fost deja consolidate la bază cu tehnologii moderne. Dar contrastul dintre fragilitatea reală și farmecul vizual este izbitor. Sub fațadele boeme și ferestrele cu dantelă, se ascunde o luptă tăcută cu timpul și natura.

Problema este agravată și de greutatea tot mai mare a orașului modern. Traficul intens, clădirile mai înalte, sistemele de canalizare și transport adaugă o presiune suplimentară asupra unui sol deja fragil. În unele zone, autoritățile monitorizează milimetric fiecare mișcare a pământului. Restaurarea sau reconsolidarea unei singure clădiri poate costa sute de mii de euro și presupune intervenții delicate, uneori cu ridicarea întregii construcții pe cricuri hidraulice pentru a înlocui fundația.

Totuși, locuitorii Amsterdamului sunt obișnuiți cu lupta împotriva apei și instabilității. Olanda, în sine, este o țară care a fost „câștigată” de la mare și care trăiește cu un respect aproape sacru față de apă. Faptul că un oraș întreg a fost ridicat pe piloni de lemn într-o mlaștină și a supraviețuit sute de ani este, în sine, un miracol al ingineriei și al adaptabilității umane.

Astăzi, fiecare casă înclinată spune o poveste – nu doar despre vechime și frumusețe, ci și despre fragilitate, echilibru și grija pe care trebuie să o avem pentru patrimoniul nostru. Într-un oraș care se scufundă cu grație, farmecul nu stă doar în ce se vede la suprafață, ci și în efortul invizibil de a-l păstra în picioare."

~Text preluat ~

$$$

 Pentru scriitorul Mark Twain, pisicile nu erau doar animale de companie. Ele erau surse de inspirație, ființe superioare și prieteni de nădejde în momentele de liniște și reflecție.

• O iubire declarată pentru pisici

Twain spunea că nu se putea abține în fața unei pisici, mai ales dacă aceasta torcea. Le considera cele mai curate, inteligente și istețe creaturi pe care le cunoștea — „cu excepția fetei pe care o iubești”, adăuga el cu umorul caracteristic.

• 19 pisici și nume neobișnuite

De-a lungul vieții, autorul celebrelor aventuri ale lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn a avut chiar și 19 pisici simultan. Nu le oferea nume banale: printre ele se numărau Apollinaris, Belzebub, Buffalo Bill, Zoroaster sau Satan. Una dintre cele mai iubite era Bambino, un motan negru moale ca catifeaua, cu o pată albă pe piept.

• Un anunț emoționant pentru o pisică pierdută

Când Bambino a dispărut, Twain a publicat un anunț în ziarul New York American, oferind recompensă și descriindu-l cu un ton poetic și profund. Deși mulți au venit cu pisici „asemănătoare”, adevăratul Bambino s-a întors singur. Așa cum doar pisicile știu să o facă.

• Respect și tandrețe pentru animale

Într-o epocă în care bunăstarea animalelor nu era o prioritate, Mark Twain promova empatia și grija față de ființele necuvântătoare. „Când un om iubește pisicile, sunt prietenul lui fără alte explicații”, spunea el.

$$$

 Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum te lauzi la toți sfinții,

Dă-i în scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu părinții.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

N-asculta de toți zurliii,

Dă-i în scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Da-i in scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum susții în gura mare,

Moaie-ți tocul în cerneală

Și-nainte de culcare.

Dă-i în scris poruncă morții,

Când și-o ascuți pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Și să lase-n viață calul.

Poezie scrisă de Spiridon Popescu.

$_$

 Civilizația mayașă 

☆ s-a dezvoltat în America centrală datorită culturii porumbului, într-un bloc geografic care acoperă toată Peninsula Yucatan, Guatemala, Insulele Belize și părți ale statelor mexicane Tabasco și Chiapas, precum și partea de vest a Hondurasului și El Salvador

☆ cronologia mayașă începe cu o dată fixată de experți undeva în mileniul IV î.Hr., însă prima dată înregistrată arheologic este anul 320 d.Hr., care apare înscris pe o bijuterie descoperită în vestul Guatemalei

☆ în esență, civilizația mayașă s-a construit pe baza muncii agricultorilor

☆ mayașii utilizau un alfabet cu 800 de hieroglife

☆ scriau pe scoarță de copac, numită codex, doar patru dintre aceste codexuri supraviețuind

☆ aveau cunoștințe în astronomie, având abilitatea de a prezice cu exactitate eclipsele precum și deplasările planetelor

☆ sistemul matematic se baza pe numărul "20" și folosea trei simboluri: o bară pentru cinci, un punct pentru unu și un cerc pentru zero

☆ calendarul dezvoltat de această civilizație este foarte precis

☆ principalele orașe și construcții monumentale au fost construite în locuri greu accesibile, construcțiile destinate cultului religios ocupând suprafețe mult mai mari decât cele din zonele rezervate locuințelor, fiind identificate 400 de orașe unde s-au construit piramide de dimensiuni impresionante, temple, stele funerare, bogat ornamentate cu motive animale, vegetale sau hieroglife

☆ colapsul civilizației este controversat și dispariția acestei culturi continuă să rămână neelucidată