_$$

 

Pe vremuri, s*xul era o taină. Nu o performanță.

Nu avea rubrici. Nu avea note. Nu se cronometra.

Nu era despre cât, cum, unde, în câte poziții și dacă „ai fost bun”.

Era o respirație comună. O împletire de frici și dorințe.

Era felul în care doi oameni, deși goi, se simțeau în siguranță.

Astăzi?

S*xul e CV.

Te angajezi temporar în trupul cuiva, sperând la un contract pe perioadă nedeterminată.

Primești feedback. Note. Rating. Și, uneori, o amintire cu gust amar.

Barbatul iese de la „întâlnire” cu inima grea și stima sub nivelul mării.

„Prea rapid.” „Prea stângaci.” „Prea soft.”

Și nimeni nu se-ntreabă când a fost ultima dată când a fost atins fără să i se ceară să demonstreze ceva.

Femeia rămâne cu eticheta: „Rece.” „Pasivă.” „Frigidă.”

Sau mai rău...  „Bună de pat, dar nu de suflet.”

„Bună de vorbit, dar nu de iubit.”

Sau, dimpotrivă, „prea sensibilă, prea intensă, prea greu de dus.”

Am uitat că o mângâiere poate repara.

Că o femeie are nevoie de blândețe, nu de trucuri.

Că un bărbat, dacă e văzut, dacă e cuprins fără presiune, poate deveni zmeu sau semizeu... nu pentru că face magie în pat, ci pentru că în sfârșit se simte iubit, nu analizat.

Ne iubim pe repede-înainte.

Pe fast-forward.

Pe bază de tutoriale și scene din filme pentru adulți, în care totul e lucios și umed și sărat, cu gust de mosc, dar nimic nu e adevărat.

Nu mai e timp de explorare.

Nu mai e loc pentru stângăcie.

Pentru un oftat. Pentru o oprire. Pentru un „hai doar să ne ținem în brațe azi și să ne sărutăm fără grabă”.

Dar știi ce e s*xul adevărat?

Nu când iese ca-n filme.

Ci când tremuri.

Când nu-ți mai recunoști corpul, dar ți se pare mai al tău ca niciodată.

Când te miri. Când plângi. Când râzi.

Când spui „te rog nu pleca” doar dintr-o privire.

Când taci… și celălalt te aude.

S*xul adevărat e rugăciune, nu spectacol.

E un act sacru, nu un show de talente.

Dar azi? Trăim cu impresia că trebuie să fim semizei în dormitor și roboți în viață.

Să nu cerem prea mult. Să nu fim vulnerabili. Să fim eficienți.

Să „dăm bine” la pat și să „fim ușor de iubit”. Să nu punem întrebări. Și cu atât mai mult să nu îndrăznim să avem "pretenții". 

Și uite-așa, din dorința de a fi perfecți…

am uitat cum e să fim oameni.

Poate că n-avem nevoie de s*x mai bun.

Ci de oameni care să nu se sperie și care MĂCAR să vrea să rămână.

Care să ne țină strâns când ne dezbrăcăm de ego, nu doar de haine.

Care să nu fugă când ne văd lacrimile, fricile, cicatricile adânci și rănile grotești.

Poate că n-avem nevoie de poziții noi.

Ci de o poziție sinceră față de noi înșine:

„Te vreau. Cu tot. Chiar și când nu știi ce să faci cu mine.”

Pentru că la final, orgasmul dispare.

Dar atingerea adevărată… aia rămâne.

Ca o rugăciune spusă în tăcere, la pieptul cuiva care nu te cere perfect. Ci real.

Oh, ce romantică sunt!!! 

Sursă foto: Pinterest

$$$

 REVOLTELE ANTISISTEM DIN 1956

Anul acesta se împlinesc 69 de ani de ani de la Revoluţia maghiară, moment de cotitură în istoria politică a secolului trecut. ’56 (Ungaria), ’68 (Cehoslovacia), ’80 (Polonia) și ’89 (Europa de Est) am putea spune că au fost, cu tot dramatismul lor, un fel de 4 din 45 (de ani), numerele câștigătoare ale unei loterii a vizelor pentru ieșirea din totalitarism. Dintre toate, Revoluţia maghiară a însemnat încercarea cea mai dramatică pentru sistemul comunist est-european. Au confirmat-o politologii și au intuit-o jurnaliștii de la Time, când, la finele lui 1956, au desemnat „Luptătorul pentru libertate maghiar“ drept om al anului. Bilanţul victimelor: 2.500 de morţi în rândul revoluţionarilor, 725 în rândul militarilor sovietici şi peste 200.000 de refugiaţi. Plus trezirea la realitate a multora dintre susţinătorii ideologiei comuniste.

După șase decenii, memoria se atrofiază, amintirile se răresc și emoţiile se mai sting. Nu e, însă, înţelept să uităm, cu atât mai mult cu cât Revoluţia maghiară a avut, în mai multe privinţe, un impact major și în România. Solidaritatea de la noi cu cele întâmplate în Ungaria, în toamna anului 1956, a fost cea mai importantă mișcare antisistem de după sosirea tancurilor sovietice.

„Dragi tovarăși, în Republica Populară Ungară au avut loc evenimente grave“

Așa începea circulara Comitetului Regional PCR Banat din 24 octombrie 1956, emisă la ora 23.20, pentru „a spori vigilenţa organelor și organizaţiilor de partid“ după declanșarea revoltelor din ţara vecină.

În România anului 1956, lucrurile stăteau ceva mai rău ca de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Era cam ca în bancurile cu Radio Erevan: TVR avusese prima emisie oficială, dar sporea mijloacele de propagandă ale regimului; România devenise membră UNESCO, dar bună parte din elita culturală și știinţifică a ţării era prin pușcăriile politice, în exil sau pusă sub index; sovieticii ne restituiseră o parte a tezaurului (Cloșca cu puii de aur, manuscrise, picturi și colecția numismatică a Academiei), dar mai era mult până departe.

România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej avea unul dintre cele mai dure sisteme represive, cu arestări masive și pușcării politice suprapopulate. Frica și lupta zilnică pentru mâncare ale celor de afară dădeau tonul vieţii. Ţara era izolată, cu un nivel de dezvoltare și standarde de viaţă foarte scăzute.

Câteva preţuri din magazinele orașelor mari ale vremii (salariul mediu lunar al unui muncitor era de 300-400 de lei): carnea de vită: 10-15 lei/kg, salamul: 16-24 lei/kg, margarina: 16 lei, uleiul de rapiţă sau de floarea-soarelui: 15-18 lei, conserva cu carne: 24-36 lei/kg, o găină întreagă: 25-30 lei, franzela: 6 lei/kg, pâinea neagră, la cartelă: 2 lei/kg, un corn: 0,15 lei, făina: 8 lei/kg, zahărul, la cartelă: 9,50 lei/kg, bomboanele: 22-40 lei/kg, merele: 2-5 lei/kg, un costum de haine bărbătesc din stofă de calitate: 1.100-1.200 de lei, un costum de haine bărbătesc din stofă inferioară: 600-850 de lei, pantaloni din stofă inferioară: 240-300 de lei, un palton: 700-1.200 de lei, o salopetă de lucru: 12 lei, cămașa simplă de calitate inferioară: 38-60 de lei, indispensabili: 9-15 lei, ciorapi: 4-18 lei, pantofi bărbătești de calitate inferioară: 180-220 de lei, bocanci: 160-190 de lei, sandale: 120-140 de lei, pantofi de tenis: 60-70 de lei, cureaua de pantaloni: 40 de lei, săpunul de faţă (50 de grame): 3-4 lei, periuța de dinţi: 9-12 lei, pasta de dinţi: 4-6 lei, un ceas de fabricaţie occidentală: 1.000- 1.300 de lei, un ceas de fabricaţie românească: 800-900 de lei, un ceas Pobeda, de fabricaţie sovietică: 600-700 de lei, o bicicletă Wanderer, fabricată în RFG: 1.500 de lei, o bicicletă Turist, fabricată în Cehoslovacia: 1.200 de lei, o bicicletă Victoria, fabricată în România: 800-900 de lei, un aparat de radio: 1.100 de lei.

În parc cu dușmanul

Ghinionul Europei de Est a fost că sovieticii au fost proști colonizatori. Prezenţa lor, deloc prietenoasă, crea aversiune în rândul populaţiei. Îi întâlneai peste tot: pe străzi, în parcuri, în magazine. Gările erau controlate și populate de militarii sovietici. În cinematografe rulau preponderent producţii sovietice. Știinţa sovietică era prezentată drept cea mai evoluată din lume și în facultăţi se preda marxism și limba rusă. În școli se intona imnul sovietic și posturile locale de radio preluau emisiunile de la Radio Moscova. În plus, sovieticii ocupaseră discreţionar multe clădiri emblematice ale orașelor, evacuându-i pe civilii care locuiau în ele.

„În perioada studenţiei mele, la Timișoara erau foarte mulţi ruși care se cazaseră împreună cu familiile în oraș. Studenţii erau iritaţi de prezenţa lor, mai ales văzându-i cum se plimbă pe stradă. Ne simţeam trăind într-o ţară subjugată, ocupată și exploatată, o ţară la dispoziţia acestora“, povesteşte Muţiu Caius, în volumul „Prin meandrele istoriei“ (Ariergarda, 2014).

Primul domino: revoltele din Polonia și Revoluţia maghiară

Stalin murise de trei ani. Golul lăsat în urma sa trebuia umplut. Nikita Hrușciov, noul lider de la Kremlin, încerca să pună ordine în disputele ideologice și să tranșeze lupta tot mai aprigă de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Așa că, în februarie 1956, face pasul decisiv: organizează Congresul PCUS și ţine faimosul său „discurs secret“ („Despre cultul personalităţii și consecinţele ei“), un maraton oratoric de patru ore, în care condamnă violent cultul personalităţii lui Stalin, epurările și crimele comise în anii cât generalissimul a condus URSS. Istoricul discurs, însă, n-a fost făcut public integral decât la următorul dezgheţ politic, în 1989.

Delegaţii prezenţi la congres rămân perplecși, nimeni neștiind ce va urma și, mai ales, ce e de făcut. Urmează informarea publicului și o perioadă de destindere similară celei postglasnost din a doua jumătate a anilor 1980, cea care a dus în cele din urmă la căderea, una câte una, a regimurilor comuniste din Europa de Est.

Denunţarea crimelor lui Stalin a avut însă efecte diferite în ţările-satelit ale URSS. Bunăoară, Iosip Broz Tito, președintele de atunci al Iugoslaviei și inamicul public numărul unu al lagărului socialist, devine brusc un partener de nădejde al sovieticilor. Reformiștii Imre Nagy și Wladislaw Gomułka, însă, dau bătăi de cap Moscovei, procesul de destalinizare amplificând și mai mult ruptura existentă între linia dură și cea liberală din conducerile partidelor comuniste ale Ungariei și Poloniei.

Proletariatul anticomunist

Totul a început la Poznan. Orașul, cu vreo 400.000 de locuitori, era printre cele mai mari din Polonia. Uzina metalurgică „I.V. Stalin“, cu tradiţie și cea mai mare din oraș, avea 13.500 de muncitori. Tot mai nemulţumiţi de condiţiile de muncă și mai critici la adresa sistemului politic. Tensiunea creștea. Au apărut și primele ameninţări cu proteste.

În dimineaţa zilei de 28 iunie, puţin după ora șase, mai bine de trei sferturi din muncitorii uzinei au ieșit în stradă. Au dat jos tabla de la intrare, pe care era scris numele lui Stalin, și au trecut la revendicări economice („Vrem mărirea salariilor!“, „Pâine și libertate!“ ș.a.), dar și politice („Jos dictatura!“, „Jos cu rușii!“, „Vrem alegeri libere!“, „Religie în școli!“). Transportul în comun a fost oprit.

În jurul orei nouă, mulţimea, care număra circa 100.000 de suflete, a ocupat sediul partidului unic și al administraţiei locale. Unii au plecat apoi spre închisoare, unde, după dezarmarea fără prea multă rezistenţă a paznicilor, au eliberat peste 250 de deţinuţi politici. Alţii au mers și au dat jos instalaţiile de bruiaj de pe clădirile pe care fuseseră amplasate. Un alt grup arunca dosare din clădirea tribunalului, iar tovarășii de luptă le ardeau în stradă. Alţii s-au dus la Târgul Internaţional din oraș pentru a duce mesajul lor și oamenilor de afaceri străini aflaţi acolo.

Manifestanţii se adună la sediul Ministerului Apărării și încearcă să îl ocupe. Apar primele ciocniri cu autorităţile și primele baricade, construite din tramvaie răsturnate. Armata primește ordin să tragă. Între timp, însă, crește numărul de arme aflate la civili, aduse de la închisoare, de la școlile militare și din depozitele poliţiei dezarmate. Sosesc și forţele de securitate ale armatei. Lupta devine mai intensă: se trage de pe acoperișuri, din subsoluri, de la ferestrele clădirilor. În locurile-cheie ale orașului sunt amplasate tancuri. Numărul morţilor și răniţilor crește. Seara e declarată starea de necesitate, dar luptele durează până a doua zi și au loc în peste treizeci de puncte ale Poznanului. În cele din urmă, revolta este înăbușită. Bilanţul luptelor de stradă: peste 60 de morţi și peste 600 de răniţi, în majoritate muncitori.

„Golanii“ Budapestei

La 5 august 1956 este schimbată aripa stalinistă din conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP). Gomułka revine în partid și propune reforme democratice. Sovieticii nu văd cu ochi buni evoluţiile de la Varșovia și ameninţă cu o intervenţie militară. La o plenară a PMUP din 19 octombrie, aripa reformatoare a lui Gomułka propune, fără acordul sovieticilor, schimbări radicale în echipa de conducere a partidului. Moscova nu crede în lacrimi și își pune unităţile militare staţionate pe teritoriul Poloniei în stare de luptă încă din preziua plenarei PMUP. În ciuda presiunilor sovietice, schimbările propuse au loc.

Pe fondul acestor evenimente, studenţi politehniști de la Budapesta organizează, la 22 octombrie, o adunare extraordinară pentru a-și manifesta nemulţumirea faţă de politicile educaţionale. Este adoptată o hotărâre în 16 puncte, care cerea, printre altele, retragerea trupelor sovietice din Ungaria, alegeri libere, cu participarea mai multor partide și libertate de expresie. Ședinţa s-a întins până târziu în noapte și, în zorii zilei, studenţii au decis că după masă vor ieși în stradă pentru a-și spune păsul și pentru a-și manifesta solidaritatea cu poporul polonez.

Pe 23 octombrie, demonstraţia a fost aprobată de conducerea de partid în ultima clipă. Rândurile manifestanţilor plecaţi de la Politehnică s-au îngroșat tot mai mult. Studenţii au împărţit manifeste și au defilat în liniște, fără a scanda sloganuri. La ora 15.00, mulţimea s-a adunat în Piaţa Bem. S-au depus coroane, s-au citit cele 16 puncte ale hotărârii adoptate în noaptea care trecuse, s-au recitat poezii și le-a vorbit celor 50.000 de protestatari scriitorul polonez Zbigniew Herbert. A fost tăiată din drapelul Ungariei stema în stil sovietic. Steagul găurit a devenit simbolul revoluţiei.

Mulţimea a luat-o spre clădirea Parlamentului, unde, după unii martori, se adunaseră deja 200.000 de persoane. Mulţimea cere independenţă faţă de sovietici. Mii de oameni au pornit spre radioul public, pentru a fi citite pe post cele 16 revendicări. Securitatea (AVH) a oprit însă demonstranţii să intre în clădire. Ernő Gerő, secretar general al partidului, are seara o intervenţie la radio și spune despre demonstranţi că sunt o gloată, declarându-le astfel, practic, război.

Vorbele lui Gerő au însemnat gaz pe foc: o mulţime tot mai numeroasă a dărâmat, la 21.30, statuia lui Stalin. În același timp, demonstranţii strânși la sediul radioului scandau sloganuri antisistem. În replică, Securitatea a tras în mulţime. Soldaţii, revoltaţi că s-a tras în tinerii neînarmaţi, au trecut de partea manifestanţilor și le-au dat arme. A început asaltul Radioului, a cărui clădire a fost ocupată de demonstranţi în zorii zilei de 24 octombrie.

Luptele au continuat și sovieticii au anunţat că, la solicitarea conducerii de la Budapesta, vor participa la înfrângerea „contrarevoluţiei“. Pe 2 noiembrie se dă un anunţ la Radio Kossuth: „În mod regretabil, pe 31 octombrie și 1 noiembrie, noi unităţi militare au trecut graniţa Ungariei“. Trupele sovietice au închis Aeroportul Ferihegy din Budapesta și graniţa dintre Austria și Ungaria.

În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, începând cu ora patru, sovieticii pun în aplicare acţiunea militară „Vâltoarea“, de înăbușire a Revoluţiei maghiare și de anihilare a nou înfiinţatei Armate a Poporului din Ungaria. Între orele șase și opt dimineaţa, 43 de persoane, în frunte cu premierul Imre Nagy, au primit azil politic la ambasada Iugoslaviei. Sovieticii ocupă clădirile Parlamentului, a Ministerului de Interne și a Ministerului Apărării. Locuitorii Budapestei opun rezistenţă, dar efectivele și forţa militară a sovieticilor este copleșitoare și, la 6 noiembrie 1956, acestea anihilează și ultimele grupuri de rezistenţă maghiară din provincie. Cinci zile mai târziu este învinsă și cea mai rămas din rezistenţă budapestană, punându-se capăt astfel Revoluţiei maghiare.

Grupul Imre Nagy la Snagov

În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, la aflarea veștii că trupele sovietice au invadat Ungaria, premierul Imre Nagy s-a adresat naţiunii ungare printr-o scurtă intervenţie la radio, după care, împreună cu colegii lui, a cerut azil politic la ambasada Iugoslaviei. Pe 22 noiembrie, primind garanţii că nu vor păţi nimic, membrii grupului părăsesc ambasada iugoslavă, dar sunt reţinuţi de oamenii serviciilor secrete sovietice, asistaţi de noile autorităţi ungare, și transportaţi, sub escortă, în România, la Snagov.

În urma deciziei comune a conducerilor de partid din Ungaria și Uniunea Sovietică, la 14 aprilie 1957, Imre Nagy este arestat și transportat la Budapesta. Au început investigaţiile și procesul. Nagy respinge toate acuzaţiile. După mai multe amânări, pe 15 iunie 1958 este condamnat la moarte. Imre Nagy a negat legitimitatea demersului juridic și nu a cerut clemenţă.

Sentinţa a fost executată a doua zi dimineaţă, în curtea Penitenciarului Naţional din Budapesta, unde l-au și înmormântat. În februarie 1961, corpul neînsufleţit al fostului premier este mutat într-un cimitir, într-un mormânt anonim. La presiunea forţelor de opoziţie, guvernul ungar permite exhumarea și reînmormântarea solemnă a fostului premier ungar și a colegilor săi martiri. Procesiunea din 16 iunie 1989 a constituit unul dintre evenimentele-cheie din istoria tranziţiei post-comuniste a Ungariei. La 6 iulie 1989, Imre Nagy a fost reabilitat și juridic.

Însemnările sale din perioada în care a fost reţinut de autorităţile române la Snagov pot fi citite în cartea „Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri“ (Polirom, 2004), editată de Ileana Ioanid. Textele volumului se numără printre cele mai importante scrieri ale liderului Revoluţiei maghiare. Documentele pe baza cărora a fost publicată cartea au fost oferite de fostul premier român Adrian Năstase, în 2002, omologului său maghiar, Péter Medgyessy.

Ruleta studenţească: protestele din România

Știrile despre eroismul poporului maghiar au ajuns rapid și în România. Posturile de radio occidentale, în special BBC, Radio Europa Liberă, dar și Radio Kossuth, care, graţie revoluţiei, emitea din nou liber, erau principalele surse de informare. Știrile primite de la aceste posturi au fost decisive pentru declanșarea revoltelor ce au urmat în România.

„Colegii mei de facultate, mai ales aceia cu care am locuit în același cămin și eram mai mult timp împreună, începuseră să discute evenimentele din Ungaria imediat după ce auziseră de ceea ce se petrecea acolo. Colegul și prietenul meu, cu care am locuit în cămin în aceeași cameră, Nagy Ladislau/László, din Oradea, ne traducea ceea ce se comunica la posturile maghiare de radio“, povestește Muţiu Caius, unul dintre principalii eroi ai mișcărilor studenţești din Timișoara.

„Politicul însemna defilările de Ziua Eliberării, lozincile pro-Stalin, dar și nopţile lungi petrecute lângă radio în 1956, urmărind știrile din Budapesta răzvrătită. Ascultam cu mama cum Imre Nagy declara Ungaria liberă și ne închipuiam cum ar fi să avem și noi parte de eliberare. Mai apoi, când sovieticii au invadat Ungaria, radioul difuza S.O.S.-uri. Ungurii le cereau americanilor să intervină. La Timișoara s-au organizat marșuri de solidaritate. Răspunsul la aceste gesturi de solidaritate avea să vină din partea ungurilor în 1989“, scrie Béla Kamocsa, în cartea sa autobiografică „Blues de Timișoara“. Și continua: „Revolta mea împotriva puterii și a vremurilor staliniste s-a manifestat în predilecţia cu care am făcut tot ce am putut să mă occidentalizez. Muzica juca un rol important în acest proiect. A copia Beatles sau alte formaţii din Vest constituia un act de nesubordonare cu un ricoșeu politic. La început am ascultat muzică la radio; prin muzica Vestului însă am ajuns la opiniile sale politice, care ne parveneau prin BBC și Europa Liberă“.

Cluj şi București

Evenimentele din toamna lui 1956 de la Budapesta au alertat conducerea politică de la București, care a adus câteva măsuri în regim de urgenţă, echipa lui „Gheorghiu-Jeg” luând mai multe decizii și în privinţa monitorizării mai atente a lumii universitare. Într-o ţară în care șeful statului a făcut mai mulţi ani de pușcărie (zece) decât școală (șapte), nu era ușor să fii student.

Pe fondul evenimentelor din Polonia și Ungaria, nemulţumirile în rândul studenţilor au crescut tot mai mult. După începerea cursurilor, în septembrie 1956, ei au început să organizeze adunări în care să discute problemele care îi frământau, inclusiv cele politice.

La 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi și activiștii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din București, scrie Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. La sfârșitul ședinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la București, studenţii și-au impus propriii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie.

În octombrie au apărut primele zvonuri și despre declanșarea unei greve generale în centrul universitar București. La începutul lunii noiembrie, din iniţiativa studenţilor mediciniști s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Arestările operate de Securitate în zilele anterioare și chiar în dimineaţa de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie și lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieși în faţă au dus la eșecul protestului.

La 24 octombrie, mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din București au fost și ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria.

La Cluj, tot pe 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială“, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele universităţi din oraş, „Babeş“ şi „Bolyai“. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţești care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraș, moment în care s-ar fi prezentat și un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi.

Pe 2 noiembrie, de Ziua Morţilor, studenţi de la Universitatea „Bolyai“ din Cluj, purtând la reverul hainei steagul maghiar și o cocardă de doliu, s-au strâns în cimitirul orașului, aducând în acest fel un omagiu tinerilor care luptau la Budapesta. Securitatea a trecut la arestarea celor consideraţi a fi avut iniţiativa acestei întruniri.

Afară cu rușii din țară!

Pe 27 octombrie, la Timișoara, un grup de studenţi de la Politehnică a iniţiat o adunare la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraș. A fost cel mai important protest al studenţimii din România anului 1956.

Pe 30 octombrie, cantina de la Politehnică era arhiplină, circa 3.000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor, scrie același raport. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la ședinţă, alături de doi lideri de partid veniţi taman de la București: Petre Lupu și Ilie Verdeţ. Tinerii au citit un memoriu în care cereau, printre altele, lichidarea definitivă a cultului personalităţii, libertate de expresie, desfiin

$$$

 POVESTEA REVISTEI „BILETE DE PAPAGAL”

Iscodită pe hârtie în pragul primelor două decenii ale secolului al XX-lea, minusculă, originală, extravagantă, revista „Bilete de papagal” a constituit în cele (nici) două decenii de existență una dintre cele mai tonice apariții editoriale ale interbelicului românesc (și nu numai). Dar să adulmecăm cum se cuvine istoriile lui Coco!

„Cea mai minionă (dacă o pot numi astfel) revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii. În așteptarea unei meritate cărți despre, un fragment din articolul-program și o reverență patronului ei Coco. Și, firește, genitorului Tudor Arghezi - un maestru al scrisului pe dedesubt: „Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare. Idealul lui nu era de altfel decât să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne și oase. Un purice nervos, dotat cu o remarcabilă natură de inspector-general, ațâțat de o inițiativă și o ipoteză nouă la fiecare săritură și zig-zag, este orișicum o creație catalogată în albumul ilustrat al lucrurilor făcute de Dumnezeu, în ziua lui a șaptea, de odihnă.”

Săgețică cu de toate pentru N. Iorga

„Faza cu puricele - aprecia Paul Cernat - e o săgeată otrăvită la adresa inamicului N. Iorga, care - după ce l-a ajutat, de bine, de rău, să iasă de la închisoarea Văcărești - l-a acuzat pe unde a putut de pornografie și, printre multe altele, de introducerea puricilor în poezie (ignorând, vorba vine, prezența lor în poezia lui Mihai Eminescu)”. Desfacem în continuare povestea Biletelor de papagal așa cum a fost ea țesută de chiar creatorul ei, Tudor Arghezi, cel care se spovedea în revista „Argeș” din iulie 1940: „Direcţia revistei Argeş mi-a propus intercalarea în coloanele ei a minusculului meu ziar cotidian Bilete de papagal apărut acum 40 de ani 500 de zile în şir, în răspăr cu timpul şi năravurile de atunci. Dacă acelaşi lucru poate fi încercat de două ori - Non bis in idem - vom încerca, dacă e cu putinţă, să reluăm şi diapazonul de acolo de unde l-am lăsat. Dar să încercăm şi altceva, să povestim cum a luat viaţă publicaţia de atunci, şi să definim publicaţia de azi.”

Telegraful care nu gândește

Să-l ascultăm/citim așadar pe Arghezi: „O revistă, cum i se spune azi, e tot un ziar care însă nu apare în toate zilele săptămânii. Cu deosebiri şi diferenţe. Ziarul e mai mult făcut, revista fiind mai mult scrisă, cu toate că mândria autoadmiraţiei de scriitori astfel calificaţi în calitate de membri în registrul Uniunii pretinde ca ziarul profesional să-i fie inferior şi subaltern revistei, ca şi cum nu le întocmeşte acelaşi condei cu cerneala-n el sau în călimară. E drept că materia ziarului o dau în mare parte informaţiile şi telegraful, care nu gândeşte, pe când materialele de revistă cer nişte răgaz şi o masă pentru coate, dacă nu şi pentru scris altcumva.”

În loc să caşte la cafenea dinaintea unei ceşti ocolite de muşte…

Imediat, un „fileu” ridicat gazdei bune: „La Piteşti apare dintr-o foarte atentă iniţiativă revista Argeş, cu numele semnificativ. Odinioară, la Curtea de Argeş ieşea zilnic o Gazetă a țăranilor, scoasă de redactorul ei, Valescu. Foaia lui era imprimată la o maşină învârtită penibil cu braţele ostenite ale câte unui sătean, conştiente că premerg mişcărilor ţărăneşti şi apogeului lor, Răscoalele din 1907 (ne simţim istoriceşte obligaţi să scrim răscoală cu literă mare). Adevărul, cât de cât, este că în oricare centru urban mai mare sau mai mic s-a ivit câte o elită intelectuală. Că în loc să caşte la cafeneaua locală dinaintea unei ceşti ocolite de muşte, iniţiativa îi dă o preocupare şi un ferment, ceea ce l-a hotărât acum vreo 40 de ani şi pe semnatarul prezentelor opinii să scoată o minusculă foaie zilnică, Bilete de papagal. Intrarea unui crâmpei de hârtie nereglementat în presa cotidiană merită să fie povestită.”

Două pagini de ziar înveleau două perechi de galoși

Și o povestește: „Ziarele epocii, de formatul mare preferat pe atunci, ieşeau în câte 20 şi mai multe pagini, foarte întrebuinţate la împachetat. Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost. Fiecare partid conservator, demi-conservator, liberal-conservator sau chiar - aoleu! - conservator-democrat, îşi avea ziarele proprii şi injuriile se întreceau cu şantajul. Se ştie ce este un şantaj: atac la punga unui negustor. O bancă nouă din Bucureşti cu firma nemaipomenită de Româno-Africană, condusă de un grup de aventurieri internaţionali (un francez cu numele sacerdotal Vicaire, un fost mare demnitar rus şi câţiva autohtoni gură-cască) aveau o serie de întreprinderi şi simili-întreprinderi, nişte sonde moarte, o fabrică de carton asfaltat în agonie şi… o tipografie. Câţiva visători de capitaluri personale digeraseră depunerile acţionarilor la tipografie, convinşi că se vor procopsi ştiinţific subit sub semnul lui Hypocrat şi vândură instalaţia - un local cu firmă, românilor africani.”

Deasupra unei prăpăstii de milioane (furate)

Suculent, conu’ Tudor, nu? Îi cedăm cuvântul: „Cumnatul meu, colonelul Felix, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, ilustrat la Mărăşeşti, în şomaj civil, fusese rugat să ia direcţia tipografiei, dar puţin în curent cu meseria, după câteva silinţe m-a pus în locul lui şi am luat în primire atelierul cu 50 de lucrători, cu asigurarea că Banca va pune la dispoziţia tiparului un capital de editură. La experienţă, Banca nu s-a simţit datoare nici să plătească sâmbăta lucrătorii. Tipografia se descompunea deasupra unei prăpăstii de milioane furate ale depunătorilor iniţiali. Trebuia făcut ceva şi am scos o foaie zilnică de format derizoriu, a opta parte dintr-un ziar comun, cu preocuparea aproape aceeaşi, cu gândul din care a pornit şi iniţiativa actuală, de a stârni o mişcare mai presus de interesele imediate şi de a provoca la lucru condeiele unui tineret local fără publicitate.”

Peștele-sfredel înghițit de balenă

În revenire: „Stupefacţie! Preţul de vânzare - 2 lei. Tirajul, zece mii de exemplare, menţinut până la dispariţie, când în format săptămânal de revistă, unul din dictatorii guvernului, arborând fracul şi jobenul cenuşiu, un moment la modă prin părţile Europei, l-a confiscat. Agenţii poliţiei, neştiind despre ce era vorba, cereau la chioşcuri papagali şi incidentele cu chioşcarii, terminate uneori cu palme şi bătaie, se repetau la toate chioşcurile de tutun şi imprimate. Biletele prinseseră bine şi toate marile cotidiene, în care cititorii nu găseau nimic, s-au asociat împotriva micului duşman care se comporta fără voia lui ca fabulosul peşte sfredel cunoscut din ihtiologie. Lăsându-se înghiţit de balenă, invizibilul adversar străpungea burta colosului marin lăsat în nesimţire”.

Istoric în cifre și numere

Primul număr al „Biletelor de papagal” are data 2 februarie 1928, dimensiunea 12X31 cm, 4 pagini. În formatul respectiv, revista a fost tipărită zi de zi, până pe 30 iunie 1929, când scriitorul scrie în tableta de pe pagina întâi: „Neputând să-şi distribuie timpul suficient, dl. Tudor Arghezi îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă, destinată unui supliment de lucru.” Vacanţa a durat până pe 15 iulie 1930, când „Bilete de papagal” s-a prezentat din nou cititorilor, cu numărul 461. Avea un format mai scurt cu trei centimetri și a apărut, săptămânal, până pe 5 octombrie 1930.

Cele din urmă zvâcniri

La numărul 477 a intervenit o nouă vacanță, mai lungă, iar revista va reapărea pe 7 iunie 1937, cu numărul 478, în format de cărticică, 20 de pagini de format 12X19 cm. După 32 de numere, nedatate, apărute neregulat, în 1938 cărticica a dispărut din nou de pe piață. Ultima apariţie a „Biletelor de papagal” a fost în perioada 30 noiembrie 1944-12 februarie 1945, cotidian de format mare, în numai două pagini, purtând detaliile: Anul XVI (în 1944) şi apoi Anul XVII (în 1945). În total au fost tipărite 48 de numere, fiecare dintre ele având pe prima pagină Tableta directorului (Tudor Arghezi).

2 februarie 1928 e ziua în care a apărut pentru prima oară revista „Bilete de papagal”.

Printre colaboratorii revistei „Bilete de papagal” din perioada 1928-1930 s-au numărat Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Adrian Maniu, G. Topârceanu, Demostene Botez ș.a. 

„Cea mai minionă revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs aproape 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii.”, Paul Cernat, istoric literar

„Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare.”, Tudor Arghezi

„Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost.”, Tudor Arghezi

$$$

 DIVERSE REȚETE DUPĂ...MAHMUREALĂ !

Chinezii o vindecau mâncând creier de cal. Asirienii, cu smirnă și cioc de rândunică pisat. Romanii, cu friptură de canar. Finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună, iar în Haiti, bărbații înfig treisprezece ace cu gămălie neagră în dopul sticlei cauzatoare.

Fiecare epocă, fiecare popor își are propriile leacuri de vindecare a mahmurelii. Niciun remediu, însă, nu-i perfect și cu atât mai puțin panaceu.

Benedek Darida și András Cserna-Szabó, doi experți maghiari în „arheologia beției”, au scris o capodoperă în domeniu: „Marea carte a mahmurelii”, apărută la Budapestea, acum trei ani. O istorie culturală a consumului excesiv de alcool și a tulburătoarelor sale efecte. Preluăm aici câteva fragmente și, preventiv, câteva rețete de pilule antipileală culese de cei doi autori.

*

„În școală învățăm că poeziile, poveștile și romanele vorbesc despre eroism, despre dragoste și despre moarte. Numărăm silabele, facem analiza acțiunii, elogiem limbajul elevat al creatorului. Niciun manual, însă, n-a spus vreodată că toată literatură universală, cu purcel, cu cățel, poate fi redusă la un ospăț uriaș, în care participanții consumă oceane de alcool. Cum se naște filosofia europeană? Socrate și amicii săi se întâlnesc după un chef monstru, rupți de mahmureală, ca să discute despre iubire. Bineînțeles, între timp se fac iarăși praf. Și cheful acesta ține și azi, doar că s-au schimbat actorii și licorile. […]

De ce e, însă, mahmureala atât de misterioasă? De ce pare ea atât de enigmatică, de neînțeles, de nepătruns, aproape magică chiar? Probabil, pentru relațiile de sânge cu beția, mama ei naturală. După cum știm, așchia nu sare departe de trunchi. Mahmureala este doar cealaltă față a medaliei, forța întunecată, reciproca buimăcelii.

Nu știm exact ce vârstă are beția. O fi la fel de bătrână ca Gaia, iar mahmureala, mai jună cu câteva ceasuri. Și de când e mahmureala mahmureală, omul tot caută să-i vină de hac, să găsească leac împotriva ei. Cu aceeași ardoare cu care căutau alchimiștii aurul.

Să încercăm așadar să degustăm puțin această fervoare milenară! Atenție: există o mie și una de remedii, dar probabil niciunul nu e perfect. Dar mai ales, nu e universal!

După nopțile îmbibate cu prea mult alcool, bețivii Chinei Antice consumau creier de cal. Egiptenii, în schimb, credeau că nimic pe lumea asta nu-i mai bună pentru mahmureal ca varza fiară. Asirienii credeau în combinația dintre smirnă și ciocul de rândunică pisat, iar romanii, în friptura de canar. În America de Sud, femeile tribului de indieni warau își legau soții mahmuri în hamace, alungând astfel mai repede spleen-ul de după noaptea beției.

În Puerto Rico, bărbații așteaptă vindecare frecând o lămâie de subțioară. În Haiti, soluția stă în treisprezece ace cu gămălia neagră înfipte în dopul recipientului din care s-a consumat băutura provocatoare a mahmurelii. În Singapore, leacul minune e o ciorbă cu mirodenii condimentată din belșug cu ginsen. În Mongolia, efectele consumului de alcool dispar cu o zeamă de roșii în care înoată un ochi de berbecuț. În Coreea, însă, vindecător e ceaiul de arin.

Americanii au găsit medicamentul perfect în „caracatița de preerie” (un amestec de gălbenuș de ou crud, ketchup, piper și sos Worcester), care pare sinucidere curată, chiar și mahmur fiind. Ceva mai la sud, mexicanii mahmuri bagă la stomac burtă fiartă, iar finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună.

Angelica este o plantă nordică ce crește în zonele umede ale Scandinaviei, Groenlandei și Islandei. Ținută în miere, are efecte energizante apreciate în mod special de cei în vârstă, dar mestecarea rădăcinii ei e recomandată și după doze exagerate de alcool.

Olandezii dărâmați de alcool mușcă a doua zi din pește crud, maghiarii beau iaurt cu usturoi ori, preventiv, câteva guri de unsoare încălzită, în timp ce ruși care au tras prea mult la măsea consumă supă de castraveți și varză murată. Și pentru că tot veni vorba de ruși, să amintim și de leacul minune elaborat de KGB: pilula RU-21. Necomercializat vreodată, elixirul a servit exclusiv agenților mahmuri ai Moscovei.

Conform dicționarului de superstiții al lui Ditte și Giovanni Bandini, împotriva mahmurelii există un singur remediu: ametistul. Eduard Mörke știe chiar mai multe: „[inelul cu ametist] e purtat cu atâta drag de domni pentru că alungă din cap aburii grei ai vinului și are grijă ca bruma de mahmureală să nu pună stăpânire pe suflet.”

În romanul său Mătușa Iulia și condeierul, Mario Vargas Losa ne divulgă și trucul peruan: scoici picante de mare cu bere rece. Și așa ajungem la unul din conceptele de bază ale mahmurologiei: berea curativă, despre care Péter Bozsik, în al său Dicționar al berii, sfătuiește așa: „bere sau beri care au efect tămăduitor asupra stomacului celui care a consumat prea mult alcool. Unul din materialele de bază ale dezbătării.” Numai să nu cădem de partea cealaltă a calului, unde dăm din nou de beție.

Despre pericolele vindecării cu alcool a mahmurelii vorbește și bravul soldat Svejk, vorbind despre așa-numita „metodă a caruselului”. Nici teoria mahmurologică a lui Byron nu stă foarte departe: romanticul englez spune că singurele remedii care pot alina greu încercatul suflet sunt rumul și credința curată.”

Nici noi, românii, nu stăm rău cu remediile anti-mahmureală: ciorba de burtă, zeama de varză, castraveții murați, dar și alte leacuri autohtone plasându-ne printre superputerile lumii în domeniu. Virtuți pe care le constată și autorii cărții:

Cine a apucat deja o mahmureală în Republica Socialistă România știe că universul mahmurelii a primit un dar uriaș de la poporul român: ciorba de burtă. O bună parte a mahmurologilor occidentali sunt convinși chiar, că pe lângă ciorba de burtă orice alt leac e un moft.

Prima dată când autorii acestei cărți au consumat vreodată ciorbă de burtă a fost într-o cârciumioară de lângă zidurile cetății sighișorene, după o noapte cu multă țuică de prune, la Cluj. Evident, eram într-o groaznică stare de mahmurelă (pe deasupra, și în Mecca cultului lui Dracula, ceea ce, nu-i așa?, nu ajută prea mult la vindecarea unui sulfet tremurând). Ciorba – fină, albă, aburindă – ne-a fost servită de chelner cu ardei iute murat, oțet și pâine proaspătă. După câteva minute am părăsit localul vindecați.

Rețete

Tocană de ren à la astronomul beat

În timp ce în rândul muzicienilor, scriitorilor, filosofilor și pictorilor, adică a celor inspirați de muze, trasul la măsea e mai mult regulă decât excepție, delicatele suflete preocupate de știință sunt, în general, incapabile de beții și patimi.

Trebuie să amintim aici, însă, ca pe un caz extrem de rar, pe marele Tycho de Brahe, remarcabilul astronom danez care, printre drepturile primite de la regele său a cerut și o cotă zilnică de bere. Savantul era un bădăran sadea: atât de mult îi detesta pe oameni, încât nu-i lăsa nici în laboratorul său de astronomie. Singurul care avea acces era renul său preferat.

Cornutei, însă, îi cam plăcea și ei să bea, asemeni majorității danezilor din epocă. Dar despre secretele științifice ale stăpânului său, nu sufla niciodată nicio vorbă, chiar sub influența alcoolului fiind (Tycho probabil de asta se și atașase de el). Alcoolul a fost, însă, și cel care a trimis nefericita jivină pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei.

Se spune că, la un moment dat, renul l-a însoțit pe stăpânul său într-o călătorie la Praga și, într-un han ce le-a căzut în drum, cornuta a dat pe gât o halbă de bere nesupravegheată atent. Sub influența hameiului, a căzut apoi pe scări și și-a rupt un picior, motiv pentru care a trebuit să fie sacrificată.

Brahe a plâns fără a putea fi consolat în vreun fel, dar băieții din birt n-au uitat nici la bătrânețe de fantastica tocană de ren pe care au înfulecat-o atunci.

Exemplul lui Brahe ne arată că nici savanții nu sunt o specie chiar pierdută pentru umanitate. Acesta este și motivul pentru care i-am dedicat tocmai lui rețeta următoare.

Ingrediente: un kilogram de carne de ren (mușchiuleț, spată și antricot, amestecate), o felie groasă de slănină afumată, o ceapă albă, doi ardei grași, o căpățână de usturoi, șase roșii medii, 3 dl de suc de roșii, o linguriță de chimion măcinat, 1-2 dl de ulei de măsline, patru boabe de ienibahar, patru foi de dafin, o bucățică de nucșoară, sare, piper negru măcinat.

Topim slănina și călim la foc mic ceapa și ardeii tăiați rondele. Roșiile le aruncăm preț de câteva minute în apă fierbinte, apoi le decojim și le tăiem cubulețe. Le punem apoi, laolaltă cu usturoiul tăiat mărunt și sucul de roșii, peste amestecul de ceapă și ardei.

Între timp, tăiem carnea în fâșii de 4-5 cm, le amestecăm cu uleiul de măsline, le punem pe plita încălzită la 200 de grade Celsius, până se fac rumene.

Dacă roșile s-au înmuiat, luăm mixerul și tocăm amestecul de legume până se face pure. Bucățile de carne le punem într-un vas de ceramică, cu capac, și turnăm peste ele tocănița. Adăugăm sarea, piperul și boabele de ienibahar, frunzele de dafin și nucșoara puse într-o capsulă de făcut ceai. Temperatura cuptorului o reglăm la 130 de grade și lăsăm vasul de ceramică să stea toată noaptea în el.

În liniștea nopții, admirăm prin telescop Cassiopeia și tragem des din damigeana cu lichior de chimion danez. Renul va fi servit abia a doua zi, la prânz. Pentru garnitură, băgăm câte beri putem în noi. […]

Elixir de piersici à la Dumas

Brillant-Savarin este cel mai des invocat Părinte al Marii Gastronomii Franceze. El este cel considerat fondator al principiilor de bază ale gastronomiei moderne. Dar și cunoscutul romancier romantic Al. Dumas, creatorul nemuritorilor mușchetari, a scris binișor despre pasiunile sale culinare. Iar din fundamentele gastronomice ale lui Dumas n-au lipsit nici incursiunile în mahmurologie. Rețeta de mai jos vine din Asia Centrală și a fost recomandată de celebrul scriitor drept remediu pentru arsuri și probleme intestinale din ziua de după beție.

Ingrediente: 5 piersici mari (sau 6 medii, eventual 10-12 mici), un pumn de secară, 7 boabe de porumb, 3 semințe de cânepă, puțină miere, multă încredere și multă speranță.

Piersicile decojite, fără semințe, pune-le în apă clocotită. Adaugă boabele de secară, porumb și cânepă și strecoară-le după o jumătate de oră de fiert. „Adaugă puțină miere și, cu multă încredere, mai pune speranță”, scria într-o notă poetică, Maestrul.

Pilule drăcești

Cele necesare: 666 g de zahăr, 666 g de migdale decojite, 333 g de coji de portocale scăldate în coniac iar apoi tăiate mărunt și date prin zahăr, 5 felii de ciocolată (răzuite), 5 pachete de zahăr vanilat, 2 coji de lămâie (răzuite), 5 albușuri de ouă (bătute), cacao.

Zahărul, migdalele, coaja de portocală, ciocolata, zahărul vanilat, coaja de lămâie și spuma de albuș le amestecăm și apoi le omogenizăm un pic pe foc. Formăm mici găluște pe care le dăm apoi prin cacao. Se spune că diabolicele pilule au puterea de a alunga și spiritele rele, și că adevărata rețetă conține și un dram de usturoi.

Okroshka moldovinească

Ingrediente: ou fiert, carne afumată (ciolan sau garf), verdeață de ceapă nouă, castraveți, ridichi, kefir caucazian, sare după gust, piper și mult, mult mărar.

Cele necesare le tăiem mărunt și le punem într-un bol mare, după care turnăm peste ele kefir caucazian. Se consumă mahmur, rece ca ghiața, cu gândul la viața fierbinte.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ERIC MARIA REMARQUE ȘI MARLENE DIETRICH

„Artă utilitară“, epistolele scriitorilor au fost și vor rămîne un gen literar pe cît de ambiguu, pe atît de atrăgător. Pe de o parte, sînt o modalitate savuroasă de a transforma existența în scriitură, de a împărtăși expe­rien­țe existențiale, trecînd granița delicată, deseori insesizabilă, dintre exterior și interior. Pe de altă parte, prin intermediul lor se poate reconstitui personalitatea autorului, senzația de a trage cu ochiul prin gaura cheii cîntărind, de asemenea, considerabil.

Cu un previzibil interes sporit a fost primit și volumul corespondenței dintre Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich. Volumul a fost tradus în limba română pentru Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu (muncă făcută cu pasiune și grijă) și poartă un titlu oarecum înșelător: „Spune-mi că mă iubești…“ Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich. Măr­turii ale unei patimi, editori fiind Werner Fuld și Thomas F. Schneider. Un ajutor considerabil pentru întocmirea acestui volum a oferit Maria Riva, fiica Marlenei, cea care semnează și un cuvînt-înainte. Volumul conține doar scrisorile trimise de Remarque. Din păcate, nu putem citi și scrisorile actriței, acestea fiind distruse de cea care a devenit mai tîrziu soția scriitorului. Scrisorile nu sînt datate de către autorul lor, ci sînt postdatate (cu relativitate implicită), în funcție de contextele invocate în ele sau după jurnalul scriitorului.

De la o relaţie de vis la dramă

Cînd s-au întîlnit, în 1937, cei doi erau pe cît de celebri, pe atît de diferiți. Marlene era diva înconjurată de bărbați, apărînd mereu cu alți însoțitori. În momentul întîlnirii cu Remarque, căzuse în dizgrație în lumea Hollywoodului, însă faima și banii nu o părăsiseră. Și Remarque era celebru, în urma publicării romanului Pe frontul de vest nimic nou (1930). Și el avea mulți bani. Ambii erau plecați din Germania din cauza contextului politic (ea nu a vrut să fie implicată în propaganda nazistă, iar lui îi fuseseră arse cărți) și s-au întîlnit prima dată la Lido, în Veneția. Ea era star de cinema, o divă adulată, el, un intelectual serios. Ea avea treizeci și cinci de ani, el, treizeci și doi.

Marlene a fost atrasă de manierele ireproșabile și de glasul grav și cultivat al lui Remarque, așa cum va dezvălui peste ani fiica actriței. Deși, în urma primei întîlniri, amîndoi au crezut că vor avea o relație de vis, au avut parte de o dramă de pe urma căreia au rămas aceste scrisori frumoase și triste, mărturie a ultimei mari povești de iubire din secolulul al XX-lea. Frumusețea rîndurilor scrise de Remarque se hrănea de fapt din amăgiri și dezamăgiri, din minciuni și trădări. Lui Marlene îi plăceau aparițiile publice în care era însoțită de Remarque, avea grijă ca el să arate fotogenic, sporindu-și astfel propria faimă. Îl privea adesea ca pe un accesoriu. Dar îi plăceau și libertatea, aventurile sexuale, cea cu miliardara-lesbiană Jo Carstairs scoțîndu-l din minți pe Remarque. Iar el conștientiza că face lucruri stupide, inconsistente, dar nu își putea asuma despărțirea și singurătatea. Această stare de ambivalență l-a măcinat mulți ani, răspunzînd și el cu alte aventuri.

Remarque suferea acut din pricina sentimentulului inferiorității, considera că nu merită succesul și banii pe care i-i adusese romanul, considerîndu-se supraevaluat ca autor. Și nu doar ca autor, ci și ca bărbat era plin de neîncredere, lipsa conștiinței propriei valori și depresiile înecate în alcool făcîndu-l un partener dificil pentru Marlene, care era hotărîtă și pragmatică.

Marlene, muza ideală

Cititorul va descoperi că, doar atunci cînd Remarque va juca un rol de copil, va avea parte de atenția Marlenei, nemaifiind doar un însoțitor de prisos în alaiul acesteia. Astfel a apărut micul Alfred, un alter-ego al scriitorului, un copil de opt ani, care putea să scrie scrisori cu dezinvoltură și inocență, fără teama de penibil. Și nu doar Alfred, ci și îndrăznețul Ravic.

Relația lor s-a încheiat în 1940, dar Marlene a rămas pentru mulți ani iubita fanteziei lui Remarque. Peste ani, acesta îi va scrie unei cunoștințe: „Știi cum e să te simți atît de stînjenit față de tine însuți, pentru că ai luat cîndva în serios pe cineva care e doar o femeiușcă frumoasă, pentru că nu reușești să te convingi să i-o spui, ci preferi încă să fii un pic prea amabil, deși ți se face greață?“. Marlene i‑a fost totuși o muză ideală. Povestea lor de dragoste îl va inspira pe Remarque să scrie romanul Arcul de Triumf (1945), ecranizat în 1948, cu Ingrid Bergman, Charles Boyer și Charles Laughton în rolurile principale.

Scrisorile însă nu fac nici o referire la fondul traumatizant al relației lor. Sînt tandre, tulburătoare, expresie a sensibilității și a nevoilor sufletești ale lui Remarque, sînt oglinda lui, nu a relației, nu a femeii reale care îi hrănea fantezia. Sînt scrisori poetice, considerate de mulți cel mai frumos roman de dragoste din secolul al XX-lea. Fiecare scrisoare pare un scurt capitol dintr-o poveste despre sine. O iubită rece, dar cu o imaginație fabuloasă, crescută din singurătate și dorință: „Orion e sus pe cer, zăpada licăreşte dinspre munţi, lacul foșnește și noaptea cu lună nouă se dezlănțuie afară. Se dezlănţuie şi mînă timpul, timpul care încă ne desparte, acel întunecat munte de nori al zilelor fără tine. Zile lungi, goale, dar totodată împlinite, triste și totuşi încărcate de fericire, tulburate, fără a mai fi indiferente, fără a mai fi pustii şi fără țintă – apele vieții se înalță din nou, izvoarele curg şi urcă pe pipăite prin nisip şi printre împletituri de rădăcini, răzbesc la lumină ca să se înalţe şi să devină nor, nor şi ploaie şi rouă în circuitul mistic al devenirii şi al morţii“.

Uimesc în scrisorile lui Remarque numărul și diversitatea formulelor de alint: „Tu, arzătoareo“, „iubită duioasă“, „tu, cea tandră“, ,,chip din oglindă“, „vis de aur insomniac“, „vibrîndă, ne­sfîrșită iubită“, „inimă a inimii mele“, „fericire fără odihnă“, „mică pasăre de cuib“, „tu, cea mai dulce“, „maimuță“, „pîine a sufletului și vis“, „fluture plecat în zbor“, „pocal al inimii mele“.

Involuntar, ne amintim de căldura umană și de firescul nevoii de celălalt din scrisorile lui Nabokov, de formulele prin care o alinta pe a sa Vera, femeia care i-a stat alături peste cincizeci de ani. Însă aceasta este singura asemănare dintre cele două povești de dragoste. De fapt, ar mai fi un punct comun regăsit în scrisori: dragostea autorilor pentru literatură, fără ca Remarque să primească din partea Marlenei Dietrich susținerea și implicarea pe care i le-a oferit Vera lui Nabokov.

„La ce bun să ne împotrivim?“

Scrisorile sînt o oglindă a fragilității, a insecurității și a vulnerabilității lui Remarque, a amintirilor însuflețite retrospectiv cu un sens suprem: „la Lido – primul cuvînt și prima ta întrebare, în timp ce dansam – la ce bun să ne împotrivim, a fost un fulger, un fulger fără sunet, venit de departe, din vremuri de dinaintea noastră. […] Ne-am mai împotrivit amîndoi – chiar multă vreme – , poate că uneori încă ne mai împotrivim, dar în fond știm că e un joc, ca să aflăm și mai bine în ce măsură ne avem în stăpînire unul pe altul“.

Alte scrisori sînt poeme în proză, intense, clocotind de senzații:

„ – mai străveziu vasul, inima, mai darnic se revarsă mireasma gardeniilor și purpura întunecată a declinului – are un miracol și legi? Cine poate să cuprindă gîtul cu palma, aşa ca tine – cruce, floare, stea – şi toamna aurie şi roşie, undeva în pădurile de la Fontainebleau, mirosul ciupercilor, fiorul uşor al serilor şi fereastra luminată de lampă, străină şi familiară ca o patrie – o vom revedea –“.

Scrisori epidermice ale iubirii, textele lui Remarque sînt căptușite cu o senzualitate luminoasă, plină de candoare și de trăire sinestezică a vieții, în ciuda nefericirii pe care se profilează. În Scrisorarul lui Șișkin, Sașa face o remarcă provocatoare: nu există cu adevărat cărți de dragoste, dragostea este luată doar ca pretext pentru a se scrie despre moarte și despre eternitate. Nu doar Șișkin, ci și Remarque ne demonstrează că suferința poate fi folosită pentru a proiecta mai pregnant căldura și lumina vieții, a iubirii. Așa cum scrisorile Sașei continuă și după moartea bărbatului iubit, și scrisorile lui Remarque își urmează un drum al lor, independent de realitatea imediată, de lipsa de empatie a femeii iubite.

Tot ceea ce contează pare a fi viața trăită scriind, puterea de a rămîne senin, de a manifesta frumusețea, de a dărui cu simplitate iubirea: „Cîteodată, cînd stau aici singur în ploaie şi mă privesc, atunci nimic nu mai e distrus, atunci totul a revenit cu paşi neauziţi şi eşti şi tu, iar eu trăiesc fericirea de care un om n-a avut parte aproape niciodată: că bucata de tinerețe pe care mi-a răpit-o războiul se reîntoarce acum odată cu tine și că de-acum eu am de două ori mai mult decît aveam înainte: experiența pe care mi-au oferit-o vederea şi anii, faptul că ştiu ce-i splendoarea – şi prospeţimea, aventura, strălucirea tinereții. Aşa că tu eşti concomitent totul: aventura şi femeia mea“.

Remarque o va privi mulți ani pe Marlene Dietrich ca pe un dar din care i s-a hrănit fantezia, devenind la rîndul său un „dăruitor“, chiar dacă nefericit: „în afară de niște blestemate imagini ale nenorocirii și niște bijuterii fără valoare, el îți trimite ce-i mai mlădios și mai frumos din toate cîte există pe pămînt – pisici și flori – și își înalță inima ca pe o flacară și îți mulțumește pentru tot ce i-ai dat, pumă, flăcăiandră, tovarășă, fecior princiar, oglindă și cristal curat, în care ardea și scînteia fantezia lui – și le mulțumește zeilor că i te-au dat lumii și, pentru o vreme, lui“.

Scrisorile lui Remarque vor continua să plece către Marlene pînă în anul 1970, deci încă trezeci de ani după despărțirea lor, cititorul putînd găsi din această perioadă și scrisori trimise de actriță, însemnări destul de seci, în timp ce majoritatea scrisorilor lui Remarque continuă să fie pagini de literatură plină de rafinament, imaginația sa restructurînd cu multă subtilitate realitatea.

$$$

 REGULI CIUDATE ÎN BIBLIE

Cele Zece Porunci reprezintă un reper moral bine-cunoscut, dar câți dintre noi știu că există 613 reguli biblice?

De fapt, chiar și persoanele nereligioase pot probabil să numească câteva dintre cele mai de bază porunci – nu ucide, nu fura, cinstește-ți tatăl și mama și așa mai departe. Dar de-a lungul primelor cinci cărți ale Bibliei – cunoscute în mod diferit ca Tora, Pentateuhul sau Cărțile lui Moise – există mult mai mult de 10 reguli.

Unele dintre ele sunt mai puțin cunoscute și specifice pentru fiecare situație în parte. Dar cercetătorul biblic Dr. Dan McClellan subliniază că mulți dintre oamenii din vremurile biblice nici măcar nu le aplicau.

Așadar, având în vedere acest lucru, iată câteva porunci biblice de care poate nu ați auzit (și care s-ar putea să nu fi fost respectate niciodată).

Hoții pot fi uciși doar noaptea

Biblia spune că este în regulă să omori un hoț, dar doar în anumite condiții.

Dacă hoțul se furișează în casa ta și îl lovești mortal, nu ai făcut nicio vină de vărsare de sânge. Asta, bineînțeles, dacă se întâmplă înainte de răsăritul soarelui. Dacă soarele este pe cer și poți vedea hoțul și îl rănești, este o crimă și trebuie să fii pedepsit. Regula este găsită în Exodul 22:1-3, în care se vorbește despre regulile privind restituirea pentru furt.

Informația conform căreia este în regulă să ucizi un intrus după lăsarea întunericului este literalmente o paranteză la afirmația că, dacă furi un bou de la cineva, trebuie să îi restitui cinci boi dacă ești prins.

De ce face lumina soarelui o diferență? Legi similare pot fi găsite și printre statutele antice grecești și romane, așa că, în mod clar, mai multe culturi au considerat că există o logică. Ideea pare a fi că, pe întuneric, un proprietar de locuință nu ar putea vedea un hoț suficient de bine pentru a-l identifica, astfel că singurul său recurs ar fi să încerce să se lupte cu el.

La lumina zilei, însă, ai putea (teoretic) să vezi fața intrusului și, mai târziu, să-l acuzi public de furt și să-l aduci în fața justiției. Oricine ar ucide cu bună știință un intrus pe care l-ar putea identifica ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.

Nu mâncați grăsimi

Leviticul 3:17 ne dă o poruncă destul de simplă: „Să nu mănânci nici grăsime, nici sânge.”

Contextul versetului arată clar că oamenii nu ar trebui să mănânce sânge, deoarece sângele, ca întruchipare fizică a forței vitale în sine, aparține lui Dumnezeu. Sângele de pe altarul lui Dumnezeu are rolul de a curăța păcatele, de a purifica pământul și de a îndepărta potențialele pericole.

De fapt, a nu mânca sânge este una dintre poruncile pe care Dumnezeu le dă întregii lumi și nu doar evreilor, ceea ce înseamnă că este de fapt o lege mai universală decât, de exemplu, a nu pofti sau a nu depune mărturie mincinoasă. Majoritatea creștinilor, însă, nu respectă legile alimentare.

Porțiunea „grăsimilor” din lege este poate un pic mai confuză: le este interzis să consume grăsimi animale? Nu pot mânca unt? Versetele anterioare arată clar că interdicția de aici este împotriva grăsimilor interne care înconjoară rinichii și alte organe interne. Acest tip specific de grăsime nu este cușer, alte grăsimi sunt în regulă.

De ce nu trebuie să mănânci grăsime de rinichi? „Toată grăsimea este a Domnului”. Ca și sângele, grăsimea este un loc al vieții și ar trebui să fie returnată lui Dumnezeu.

Dacă scapi un strugure, nu-l ridica

Câteva dintre preceptele din Leviticul 19 se referă la sfințenia morală, adică la modalitățile prin care poți păstra țara sfântă prin comportamentul tău, în loc să menții doar puritatea rituală. Unele dintre aceste învățături morale vă vor fi foarte familiare, deoarece sunt incluse și printre cele Zece Porunci: să nu furi, să nu minți, să nu juri în mod fals în numele lui Dumnezeu și așa mai departe.

S-ar putea, totuși, să te oprești atunci când vei vedea instrucțiunile din verstele 9-10: dacă scapi un strugure sau un spic de grâu pe jos, nu îl ridica. De asemenea, nu culege toți strugurii din vie.

De ce să nu culegi un strugure dacă ai scăpat unul? Este vorba de ghinion?

În acest caz, învățătura morală este una simplă și plină de compasiune: lasă puțin grâu pe câmp și lasă niște struguri în vița de vie, pentru că și oamenii săraci merită să mănânce.

Acțiunea de a culege strugurii, măslinele sau spicele de grâu căzute pe pământ în timpul recoltei se numea culegere și era un drept rezervat celor nevoiași și străinilor care nu aveau ferme proprii.

Nu amestecați țesăturile

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu numeroasele legi diferite din cărțile lui Moise, una dintre cele mai perplexe este adesea Leviticul 19:19, care spune că nu trebuie să porți haine făcute din două materiale diferite.

Acest lucru poate fi derutant pentru cititorii moderni, care probabil că nu s-au gândit niciodată la moralitatea purtării unui amestec de bumbac și poliester. În vremurile biblice, această poruncă ar fi fost înțeleasă ca însemnând să nu amesteci lâna și inul și, la fel ca multe alte porunci de acest fel, aceasta este una practicată și astăzi de evreii ortodocși.

Dar de ce ar vrea Dumnezeu ca oamenii să nu amestece lâna și inul?

Restul versetului arată că Dumnezeu poruncește, de asemenea, să nu se planteze mai mult de un fel de semințe pe același câmp și să nu se înmulțească două specii diferite de animale între ele (deși israelienii antici foloseau cu siguranță catâri, deci cineva a închis ochii la un moment dat).

Împreună, aceste porunci arată clar că Dumnezeu pune în continuare accentul pe puritate și pe devotamentul față de proprietățile individuale ale fiecărui lucru, așa cum le-a fost acordat de El, Creatorul.

Otrăvește-te pentru a dezminți adulterul

Unul dintre cele mai ciudate pasaje din cărțile de lege ebraice se găsește în Numeri 5:11-31, care descrie un fel de încercare cunoscută uneori sub numele de proba apei amare. Potrivit acestui pasaj, dacă un bărbat își suspectează soția că îi este infidelă, dar nu are martori care să dovedească acest lucru, el își poate aduce soția în fața unui preot și poate solicita acest proces prin probă.

Femeii i se dezleagă apoi părul și i se înmânează o jertfă de grâu pentru Domnul. Preotul îi face să bea un amestec de apă sfințită și praf, iar dacă femeia este nevinovată, va fi nevătămată.

Dacă, însă, este vinovată de adulter, apa amară „va intra în ea și va provoca dureri amare, iar pântecele ei se va scurge, uterul ei va cădea și femeia va deveni o rușine în poporul ei”.

Deși este oarecum greu de analizat, acest lucru înseamnă probabil infertilitate mai degrabă decât avort spontan la femeia infidelă.

Complexitatea surprinzătoare a acestui calvar s-ar fi datorat faptului că adulterul era văzut ca fiind deosebit de dăunător pentru ordinea socială, iar calvarul își are probabil originile în descrieri similare din comunitățile vecine, cum ar fi egiptenii. Cu toate acestea, nu este clar dacă acest ritual a fost realizat vreodată, iar practica a încetat cu siguranță până la distrugerea celui de-al doilea Templu de către romani în secolul I.

Femeile ar trebui să-și acopere capul pentru a nu-i provoca pe îngeri

Evangheliile nu sunt la fel de pline de instrucțiuni specifice ca și cărțile lui Moise, deoarece învățăturile lui Iisus se rezumă de obicei la a-L iubi pe Dumnezeu, a te iubi pe tine însuți, a vinde toate lucrurile tale și a le da săracilor. De asemenea, scrisorile lui Pavel au tendința de a evita detaliile amănunțite ale legii, deoarece unul dintre principalele obiective ale lui Pavel era convertirea neevreilor, care ar putea fi îngrijorați de faptul că ar trebui să renunțe la a mai mânca carne de porc sau de a fi necircumciși.

Acestea fiind spuse, Pavel cu siguranță că, ocazional, în scrisorile sale, se exprimă despre cine ar trebui sau nu să facă diverse lucruri, inclusiv să le spună oamenilor să nu se căsătorească, deoarece credea că sfârșitul lumii va veni atât de curând încât nu mai are rost.

Una dintre cele mai frecvente ținte ale instrucțiunilor lui Pavel este, după cum ați putea ghici, femeile.

De exemplu, în 1 Corinteni 14:34-35, Pavel spune că femeilor nu ar trebui să li se permită să vorbească în biserică, iar dacă au întrebări, pot să le adreseze soților lor acasă.

Dar și mai ciudat, în capitolul 11 al aceleiași scrisori, el spune că o femeie trebuie să-și acopere capul când se roagă, ceea ce în sine nu este atât de ciudat, dar el spune că acest lucru este „din cauza îngerilor”.

Deși sensul este neclar, este foarte posibil ca el să creadă că părul expus al femeilor ar fi o tentație pentru orice înger care o vede în timpul rugăciunii.

$$$

 In Memoriam Constantin Tănase

Lumea teatrului... Mai mult decât ceea ce vedem noi, aflați în fața televizorului sau pe scaunele din sala de spectacol. Atunci când se lasă cortina, actorii zâmbesc larg, fiind hrăniţi de aplauze; pentru a le înţelege dedicarea, nu voi ezita să scriu despre povestea unuia dintre cei mai valoroşi şi talentaţi artişti ai României.

Pe 5 iulie 1880, se năştea în Vaslui și într-o familie modestă[1] omul care va deveni o emblemă a teatrului românesc. Elev mediocru[2], actorul s-a îndepărtat, pe nesimțite, de joaca obişnuită a colegilor săi, găsind refugiu în concertele fanfarei militare şi în reprezentaţiile din Grădina „Pârjoala”[3]. Iată clipa în care hotăra să înjghebe, împreună cu câţiva colegi, o „trupă”[4]. Debutul în teatru l-a avut când pe când era elev la gimnaziu[5]. În 1896, Constantin Tănase a absolvit cele patru clase şi a încercat să dea admitere la „Liceul Militar” din Iaşi, dar, sub pretextul vizitei medicale, tânărul aspirant a fost respins în favoarea unui fiu de colonel. Cea mai mare deziluzie a vârstei adolescentine l-a transformat în „învăţătorul cu nasul mare” (pentru elevii şcolii din Poieneşti/Vaslui); aplicând o metodă originală de predare, în care muzica şi gimnastică ocupau „locuri de frunte”, era îndrăgit de comunitate, dar nu şi de autorităţi; Constantin Tanase rămânea fără loc de muncă, drept consecință ți despărțirea de Vaslui – plecare la Bucureşti, în calitatea voluntarului în Regimentul „1 Geniu”[6].

I s-a deschis drumul către notorietate... După efectuarea stagiului militar, s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică[7]. În perioada studenţiei a fost atât de sărac[8] încât, pentru a-şi asigura banii de mâncare, cântase în corul bisericii şi vindea unsoare pentru copitele cailor; în loc de pingele, îşi punea cartoane în ghete; ca să facă rost de bani, s-a angajat în armată; la teatru venea îmbrăcat în militar, deoarece nu avea bani de alte haine; o vreme a fost şi plutonier în armată şi actor pe scena Teatrului „Naţional”.

A început să lucreze în teatru[9]; odată ce punea bazele trupei „Cărăbuş”[10], s-a înstăpânit tradiţia teatrului de cabaret – pe durata următorilor 20 de ani (tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la Teatrul de Revistă „Constantin Tanase”)[11]. Preferatul Reginei Maria şi al lui George Enescu, Constatin Tănase a reuşit să obţină faima naţională cu ajutorul talentului (înnăscut) şi cu ambiţia (re)considerării „Măriei Sale” poporul[12]. A reuşit să creeze un tip aparte de personaj, al cetăţeanului simplu, umil şi necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia, unic în costumul său clasic, cu pătrățele şi crizantemă la butonieră + bastonaş, fapt care l-a transformat în „purtătorul de cuvânt” al câtorva categorii sociale; va adapta scena bucureşteană condiției unui post de avangardă, înfierând greşelile din politica vremii[13]; motive (suficiente) care îl vor aduce, de multe ori, în atenţia cenzurii.

Unii[14] afirmă că moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume. După un an de la „întoarcerea armelor” și de la invazia sovietică, Constantin Tănase încă mai juca. Se spunea că „eliberatorii” jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai Ceas!”/dă-mi ceasul/; într-unul din spectacolele sale, artistul a satirizat fărădelegile şi obsesia pentru ceasuri (de orice fel); după mai multe reprezentații, a fost arestat, amenințat cu moartea, i s-a ordonat să nu mai joace piesa respectivă, dar Tănase nu era ușor de intimidat; la următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, având mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână; la apariție, spectatorii l-au aplaudat frenetic, deși actorul nu a scos niciun cuvânt; apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă; arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort... Constantin Tănase a rămas în memoria românilor (inclusiv) pentru curajosul monolog „Rău era cu «der, die, das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»!/ De la Nistru pân’ la Don,/ Davai ceas, davai palton!/ Davai ceas, davai moşie!/ Haraşo tovărăşie!”.

Conştient că viaţa lui avea încărcătură pentru un scenariu de film, a dorit să facă o peliculă despre aventurile trăite, de la sărăcia din Conservator până la statutul de director de teatru. În 1932, a plecat la Berlin[15] – unde s-a întâlnit cu Charlie Chaplin.

Constantin Tănase a murit, în casa din Bucureşti, pe 29 august 1945.

[1] Mama era casnică; tatăl, Ion Tănase, laborant de farmacie; fusese crescut într-un loc în care romanţele şi cântecele populare româneşti păreau înscrise codului genetic.

[2] Cu note mari la muzică şi gimnastică.

[3] Aveau loc spectacole ale unor actori precum Zaharie Burienescu şi I.D. Ionescu.

[4] Drept scenă a fost ales beciul casei, acolo unde au fost prezentate fragmente din „Meşterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” şi „Constantin Brancoveanu”.

[5] Într-o vară, ajungea – la Vaslui – trupa lui Mordechai Segălescu (de limbă idiş), lipsindu-i un actor; șansa (destinul) a făcut ca Tănase să îl înlocuiască. Tatăl său îl dorea „impiegat cu şapca roşie” (la CFR).

[6] După armată, s-a înscris la şcoala de telegrafişti.

[7] Pe care le-a absolvit în 1905.

[8] Constantin Tănase avea să-şi amintească despre cea mai cruntă perioadă din viaţa lui: „Am trăit în cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva”.

[9] Tot atunci (în 1917) s-a căsătorit cu Virginia Niculescu.

[10] Teatrul şi-a deschis porţile (pe 2 iulie 1919), inaugurarea a fost un adevărat eveniment. La „Cărăbuş”, marele actor va lansa carierele a numeroşi artişti (îi amintesc doar pe Maria Tănase şi Horia Şerbănescu).

[11] Care mai funcţionează la adresa de pe „Calea Victoriei” 33-35, în inima capitalei României.

[12] A reuşit, pe timpul vieții, dar şi după moarte, „să transmită un mesaj extraordinar de frumos, cald, sincer şi curat publicului”/afirma regretatul Ioan Mancaş, fost director al Muzeului Judeţean din Vaslui/.

[13] Cuplete care, odată cu trecerea timpului, au rămas „actuale” şi încărcate de semnificaţii.

Dacă pe vremea lui stârneau râsul, astăzi pot fi prilej de amară meditaţie.

Cum poate un cuplet de comedie să fie mai actual decât în

momentul apariţiei? Ce resurse ascunse a avut artistul pentru a reuși o astfel de performanţă? Sau clasa politică /aflată la putere/ reproduce din tarele des întâlnite pe vremea lui Tănase? „Ne am trezit din hibernare şi am strigat cât am putut: «Sus cutare!» «Jos cutare!» şi cu asta ce am făcut? Am dorit, cu mic, cu mare, şi am luptat, cum am ştiut, S avem nouă guvernare, şi cu asta ce am făcut?”.

[14] A fost presupunerea lansată de soţia sa... Desigur, au circulat fel de fel de „legende”: că ar fi murit din cauza unei pneumonii provocate şi agravate în mod intenţionat (pare plauzibil să fi suferit din cauza plămânilor şi din lipsa antibioticelor din anii ’45 ai secolului trecut, după ce, în iarna lui 1940, suferind de pleurezie purulentă, fusese operat de profesorii Hortolomei şi Burghele (sursa: piatza.net); la 1 mai 1945 defilase în fruntea artiştilor, după 17 august se îmbolnăvea destul de grav; că ar fi fost împuşcat; că ar fi fost „redus la tăcere chiar de legionari, dacă nu de comunişti”.

[15] Filmul s-a turnat atât în studiourile din Berlin, cât şi de la Bucureşti.