$$$

 LIMBA ROMÂNĂ 

Corneliu Vadim Tudor 

..Nu-mi place să vorbesc în limbi străine

Eu sînt un vultur, nu sînt papagal

Privighetoarea cîntă pentru sine

Un singur cîntec, dar e magistral.

De ce-aş vorbi engleză sau germană

Sau graiul rus, francez sau spaniol?

Cînd limba mea-i balsam de pus pe rană

Izvor de apă vie, nu nămol.

În limba asta mă simt cel mai bine

Ea varsă raze de argint în jur.

Mai dulce e ca mierea de albine

Limba Română, templu de azur.

Ea s-a născut şi a-nflorit sub mîna

Lui Dumnezeu în 2.000 de ani.

Regină între graiuri e româna

N-o poate nimeni cumpăra cu bani.

Ce n-ar da alţii, Doamne, să vorbească

Atît de dulce, simplu şi bogat!

Ei ştiu să latre, să maimuţărească

Să dea comenzi scrîşnit şi cadenţat.

Fireşte, ştiu că toate au valoare

Exprimă stări de spirit, raţiuni

Dar nici o limbă nu cunosc sub soare

Precum e graiul nostru din străbuni.

Pentru această limbă a curs sînge

Pentru această limbă s-a murit.

E limba-n care Creştinismul plînge

În fiece biserică sau schit.

Eroică e limba cea română

A rezistat prin anii cei mai grei.

Cuvinte din retorica păgînă

Ea a topit în creuzetul ei.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine

Deşi le ştiu şi chiar le preţuiesc.

Fiţi demni, urmaşi de daci,

De acest vechi veşmînt împărătesc.

$$$

 7 iulie1857, 

Au început în Moldova alegerile pentru Adunarea ad-hoc.

Neculai Uszkai

 Convocate prin hotărârea Congresului de pace de la Paris, 1856 și, falsificate de ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogoride, ostil unirii Moldovei cu Ţara Românească.

 La 24 iulie/5 august Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei decid ruperea legăturilor cu Poarta Otomană, care refuzase să anuleze alegerile falsificate din Moldova; ca urmare a întrevederii dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria (din 25 iulie/6 august), se ajunge la o soluţie de compromis: Marea Britanie acceptă anularea alegerilor (falsificate) din Moldova, iar Franţa se mulţumeşte cu o unire parţială, Ţara Românească şi Moldova urmând să aibă instituţii similare, renunţând însă la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin; aceste hotărâri marchează, pe plan diplomatic, un moment important în realizarea statului român. La 7/19.IX.1857 vor începe alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti (câştigate de unionişti).

Congresul de pace de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856), care punea capăt războiului Crimeii după înfrângerea Rusiei de către o alianţă a marilor puteri europene din care făceau parte Anglia, Franţa, Turcia şi Regatul Sardiniei, a luat o serie de hotărâri importante pentru viitorul Principatelor Române şi al poporului român. Principatele Române Moldova şi Ţara Românească (Valahia) intrau sub garanția colectivă a puterilor europene. Se avea în vedere revizuirea legilor lor fundamentale, alegerea unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.Ad hoc este o expresie latină cu sensul de „pentru aceasta” („anume pentru acest scop”), folosită printre altele pentru a caracteriza un organ înfiinţat spre a exercita o misiune cu caracter temporar, de circumstanţă. Într-un sens foarte general, ad hoc semnifică o soluţie adoptată pentru un scop precis, spre deosebire de o soluţie permanentă sau îndelung elaborată.Situaţia s-a schimbat fundamental în cele două ţări române, după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitorii de domn, caimacami, în Moldova, Teodor Balş (iulie 1856-1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857-toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856-toamna lui 1858) favorabil Unirii, ce au avut drept scop principal organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.Turcia, Rusia şi Austria, au pus în aplicare planuri de sprijinire şi finanţare a unor acţiuni de blocare a Partidei Unioniste din cele două ţări române şi de împiedicare a Unirii, inclusiv prin falsificarea alegerilor, coruperea decidenţilor politici şi lovituri de stat.Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.), care doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București. Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile la 7/19 iulie, dar le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare de tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele pe care le obţinuseră în mod fraudulos. Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.După ce Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa antiunionistă soţia sa, Ecaterina (Cocuţa) Conachi a descoperit corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a înmânat-o fratelui său vitreg, Costache Negri care a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 85 de deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii).După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea unirii Principatelor Române.Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost puse bazele fuzionării celor două principate. Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie–10 decembrie sub preşedinţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu.

Surse:

Nicolae Isar, Istoria modernă a Românilor,1774/1784-1918,Editura Universitară,Bucureşti 2006

Focșeneanu, Eleodor: Istoria constituțională a României 1859-1991, pg. 17, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1992.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/propaganda-pentru-unire-inainte-de-adunarile-ad-hoc

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/12/24/unirea-principatelor-romane-din-1859-divanurile-ad-hoc-din-tara-romaneasca-si-moldova-1857--232932

https://www.unitischimbam.ro/adunarile-ad-hoc-divanurile-ad-hoc-7-8-octombrie-1857/

http://www.rador.ro/2019/01/24/documentar-160-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane/

$$$

 TATIANA STEPA 

21 aprilie 1963 - 07 august 2009

".. La naștere am fost un țipăt simplu..."

Născută pe 21 aprilie 1963, a fost una dintre cele mai cunoscute voci ale Cenaclului Flacăra, pe vremea comunismului ea, o femeie mică cu o chitară în mână, facea mii de oameni să se simtă fericiţi, oameni care o aplaudau minute în şir. Şi-a trăit viaţa ca un om modest, a luptat împotriva cancerului cântând la chitara şi, mai presus de toate, a iubit.

Tatiana a început să cânte încă de la grădiniţă. În copilărie, ea a urmat cursuri de balet, vioară şi pian. A studiat vioara opt ani, ca instrument principal. A absolvit "Liceul de Arhitectură" din Bucureşti, care a fost şi primul loc unde a auzit muzică folk.

Pentru că a studiat vioara mulţi ani, nu i-a fost greu să înveţe să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, a debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec intitulat "Şi-am să-mi fac o doină", rămânând în componenţa cenaclului până în anul 1985.

Din 1992 şi până în anul 1996, Stepa a fost membră a Cenaclului "Totuşi Iubirea", participând la sute de spectacole.

După interdicţia din 1985 a Cenaclului Flacăra şi a ei ca artistă, a lucrat vreme de 11 ani în mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti.

Din anul 1996, Tatiana Stepa a susţinut sute de spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din România, Italia, Germania, Franţa, Republica Moldova, Bulgaria.

A compus muzică atât pe versuri proprii, cât şi pe ale unor poeţi din literatura universală şi română: Federico García Lorca, Serghei Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago.

Printre piesele sale cele mai cunoscute se numără "Copaci fără pădure", "Dă, Doamne, iarnă", "Galbenă gutuie", "Femeia de lut" etc.

Pe 7 august 2009, la doar 46 de ani, răpusă de o necruțătoare boală, Tatiana Stepa părăsea această lume.

Ea a lăsat muzicii, împreună cu poetul Adrian Păunescu, prin intermediul Cenaclului Flacăra, o moștenire uriașă.

Probabil că fără Adrian Păunescu nu ar fi existat Cenaclul Flacară iar fără Cenaclul Flacăra nu ar fi existat Tatiana Stepa si poate nici alți mari artiști.

$$$

 🦧 Mamele urangutan își alăptează puii timp de 8-9 ani - cea mai lungă perioadă dintre toate mamiferele! Își învață puii peste 200 de tipuri de plante comestibile.

Legătura dintre o mamă urangutan și puiul ei este una profundă, tandră și de lungă durată. În sălbăticie, în pădurile tropicale din Borneo și Sumatra, aceste mame își alăptează puii nu doar pentru câteva luni sau un an, așa cum se întâmplă la majoritatea mamiferelor, ci pentru o perioadă uimitoare de 8 până la 9 ani. Este cea mai lungă perioadă de alăptare cunoscută în lumea mamiferelor!

Această îndelungată perioadă de îngrijire maternă nu este doar despre hrană. Este un proces complex de învățare, adaptare și supraviețuire. Mama este, în același timp, și profesor, și protector, și ghid în explorarea unei lumi pline de pericole și mistere.

👩‍🏫 Pe parcursul acestor ani, puiul de orangutan învață pas cu pas cum să trăiască în pădure, cum să se cațere în siguranță, cum să își construiască un culcuș din frunze în fiecare noapte și, mai ales, cum să recunoască și să folosească peste 200 de tipuri de plante comestibile. Mamele le arată ce frunze sunt bune pentru dureri de burtă, care fructe sunt coapte, cum să deschidă nucile de palmier și chiar cum să folosească crenguțe pentru a extrage mierea sau insectele din scorburile copacilor.

Este un proces lent și meticulos, pentru că viața în junglă nu oferă instrucțiuni. Tot ce știe un pui despre hrană, adăpost și adaptare provine din observația și imitarea mamei. Iar ea, cu o răbdare impresionantă, îl lasă să încerce, să greșească, să repete, până când cunoașterea devine instinct.

👶 Chiar și după ce puiul este înțărcat, legătura rămâne vie. În următorii ani, el va continua să se apropie de mama lui, să o viziteze, să caute alinare sau sprijin. Această relație durabilă este esențială pentru supraviețuirea speciei, într-un mediu în care orice alegere greșită poate avea consecințe.

Așadar, în tăcerea pădurii tropicale, mamele urangutan oferă o lecție emoționantă despre grijă, răbdare, înțelepciune și iubire maternă. Ele sunt adevăratele gardiene ale cunoașterii transmise prin gesturi, experiență și afecțiune. Iar fiecare pui crescut astfel devine, la rândul său, o punte între generații.

$$$

 

🐻 Dacă te întâlnești cu un urs, nu îl hrăni niciodată și nici nu te apropia de el. Oricât de inofensiv ar părea în acel moment, și oricât de fascinant ți s-ar părea să-l vezi de aproape, nu uita că ai în față un animal sălbatic, născut și crescut în libertate, cu un comportament imprevizibil și neadaptat la lumea oamenilor.

Da, este adevărat – ursul este o creatură impunătoare și spectaculoasă. Are o frumusețe aparte, o prezență care inspiră respect și admirație. Dar în același timp, este un locuitor al pădurii, obișnuit să-și caute hrana, să-și protejeze teritoriul și să-și apere puii. El nu cunoaște regulile noastre și nici nu poate înțelege intențiile bune ale celor care se opresc să îl fotografieze, să îl filmeze sau, mai grav, să îi arunce mâncare.

Ceea ce pentru tine poate părea un gest prietenos sau o experiență memorabilă, pentru el poate deveni o sursă de confuzie, frică sau agitație. Iar o dată ce un urs se obișnuiește să primească mâncare de la oameni, va începe să caute prezența umană tot mai des, expunându-se unor pericole care nu țin de el – ci de lipsa noastră de responsabilitate.

Trebuie să înțelegem că ursul nu vine la marginea drumului pentru a ne face pe plac. De cele mai multe ori, este împins de foame, de pierderea habitatului sau de curiozitatea firească. Nu cere, nu alege, nu negociază. Și cu toate acestea, nu vrea să rănească pe nimeni. Tot ce își dorește este să trăiască liniștit, în pădurea lui, acolo unde se simte în siguranță. Să își crească puii, să își urmeze ritmul natural, fără interferențe din partea noastră.

Apropierea de un urs, chiar și aparent pașnic, nu este o dovadă de curaj sau empatie. Este o greșeală care poate avea urmări tragice – atât pentru oameni, cât și pentru urs. Pentru că, de multe ori, atunci când comportamentul său devine problematic din cauza interacțiunii cu oamenii, ursul plătește cu propria viață.

Așadar, cea mai mare formă de respect pe care i-o putem arăta este distanța. Nu îl hrăni, nu te opri, nu te apropia. Admiră-l în tăcere, din siguranță, și lasă-l să meargă mai departe. Pentru că adevărata frumusețe a naturii stă în libertate, iar ursul nu vrea decât să rămână acolo unde îi este locul – în inima pădurii, departe de camerele noastre, de pungile cu resturi, de lumea noastră agitată. Nimic mai mult.

$$$

 🥔 Cum a convins regele Frederic cel Mare al Prusiei o națiune întreagă să cultive cartofi – fără să impună, fără să oblige, ci printr-o ingenioasă strategie psihologică.

În secolul al XVIII-lea, Europa trecea prin schimbări importante, dar mentalitățile țărănești se mișcau mai greu decât armatele. În Prusia, regele Frederic cel Mare (care a domnit între 1740 și 1786) era preocupat nu doar de puterea militară a statului, ci și de bunăstarea oamenilor simpli. În acea vreme, foametea lovea periodic regiunile rurale, iar regele căuta soluții eficiente și durabile pentru a asigura hrană de bază populației. A descoperit în cartof un potențial salvator: era un aliment nutritiv, rezistent la condiții grele și ușor de cultivat.

Problema era însă una neașteptată – cartoful nu era privit cu încredere. Țăranii îl considerau o ciudățenie, o plantă fără valoare, ba chiar periculoasă, pentru că frunzele ei nu erau comestibile. În ciuda ordinelor regale și a încercărilor de a-i convinge prin raționamente, oamenii refuzau să îl cultive. Așa că Frederic cel Mare a decis să schimbe abordarea: în loc să impună, a ales să inspire… printr-un joc de percepție.

A ordonat plantarea unor câmpuri vaste de cartofi, dar în loc să le lase în voia sorții, a făcut ceva neașteptat: a pus soldați să le păzească ziua, stând de veghe cu strictețe, ca și cum ar fi fost vorba despre o comoară. Prezența militară a stârnit imediat curiozitatea și suspiciunea țăranilor. Ce putea fi atât de valoros încât regele însuși să investească pază armată?

Partea genială a planului a fost detaliul esențial: noaptea, paza era retrasă intenționat. Regele conta pe faptul că oamenii, fiind în mod natural atrași de ceea ce pare interzis sau rar, vor fi tentați să fure. Iar exact asta s-a întâmplat. Țăranii, convinși că planta ascunsă sub pază trebuie să aibă o valoare deosebită, au început să fure cartofi și să-i planteze în propriile grădini, crezând că pun mâna pe ceva secret, poate chiar regal.

În scurt timp, cartoful a început să se răspândească rapid în toată țara, iar oamenii au descoperit singuri cât de hrănitor și folositor era. Nu pentru că li s-a spus, ci pentru că au ajuns să creadă ei înșiși în valoarea lui – ceea ce a făcut toată diferența.

Frederic cel Mare reușise ceea ce puțini conducători puteau realiza în acea epocă: să schimbe mentalitatea unui popor nu prin forță, ci prin inteligență și subtilitate. A înțeles că uneori, cea mai eficientă metodă de a convinge nu este să impui, ci să creezi dorință. Iar în cazul cartofului, a fost nevoie doar de o iluzie de valoare, o pază simbolică și încredere în instinctul uman de a căuta ceea ce pare ascuns.

Această poveste nu este doar o lecție istorică, ci și una profund umană. O dovadă că gândirea creativă poate transforma o problemă socială într-o reușită colectivă, iar o idee simplă – dacă este ambalată cu înțelepciune – poate schimba destine. Cartoful, odinioară privit cu suspiciune, a devenit în timp una dintre cele mai importante surse de hrană din Europa. Iar totul a început cu un rege care a înțeles că mintea omului poate fi convinsă mai ușor de ceea ce nu i se oferă pe tavă, ci i se pare că trebuie „descoperit”.

$$$

 

🐻 Bună ziua, oameni buni! Aici Martinel, un urs brun din Carpați. Vă rog, ascultați-mă câteva clipe – nu vorbesc doar în numele meu, ci în numele tuturor fraților mei din pădure.

Știu că atunci când mă vedeți pe marginea drumului sau ieșind timid dintr-o poieniță, vi se pare un moment magic. Știu că vi se taie respirația și vi se pare că ați dat peste ceva rar, frumos, aproape ireal. Poate vă vine să mă filmați, să mă pozați, să mă chemați mai aproape cu ceva de ronțăit din portbagaj. Un biscuit, o napolitană, un rest de sandwich. Poate că vă gândiți că mă ajutați. Sau că faceți un TikTok viral.

Dar adevărul e că fiecare gest de-al vostru, oricât de bine intenționat ar fi, mă pune în pericol. Și, fără să știți, și pe voi. Eu nu sunt un animal domestic. Nu sunt o jucărie de pluş, nici o pisicuță curioasă. Sunt un urs. Un animal sălbatic. Trăiesc după legile pădurii, nu după algoritmii rețelelor sociale. Nu am cont de Facebook, nici de Instagram, nici de TikTok. Nu caut like-uri. Caut liniște. Caut hrană naturală. Caut un loc sigur pentru puii mei.

Când mă hrăniți, mă învățați să vin spre oameni. Să părăsesc pădurea mea și să cobor tot mai jos, spre șosele, spre gunoaie, spre sate. Devine un obicei. Un obicei care, într-o zi, mă poate costa viața. Pentru că, dacă voi mă hrăniți azi, dar alții se sperie de mine mâine, știți ce se întâmplă? Se spune că sunt „periculos” și se cere ca eu să fiu alungat sau chiar împușcat. Și nu e vina mea. Eu doar am urmat firimiturile.

Vă rog: nu vă apropiați de mine. Nu încercați să faceți selfie-uri cu mine în fundal. Nu mă strigați, nu mă filmați de la doi pași, nu aruncați mâncare să mă faceți să ies din pădure. Eu nu înțeleg regulile voastre. Eu cunosc doar instinctul – iar când simt pericol, mă apăr. Și nici nu vreau să devin cerșetorul pădurii.

Poate par blând. Poate par curios. Dar inima mea tresare la cel mai mic zgomot. Sunt mereu în gardă. Am nevoie de distanță. De respect. De libertate.

Tot ce îmi doresc este să pot trăi liniștit în pădure, să nu-mi fie teamă de oameni, să-mi cresc puii în tihnă, să vânez în voie, să mă plimb sub cerul liber fără să aud claxoane sau fără să găsesc ambalaje strălucitoare în iarbă.

Vă mulțumesc dacă veți ține cont de vorbele mele. Și, dacă vreodată mă veți zări, opriți-vă o clipă, păstrați distanța, priviți în liniște și plecați mai departe. Acel moment rămâne al vostru – și al meu – dar fără pericol, fără mâncare, fără poze periculoase.

Lăsați-mă să rămân sălbatic. Așa cum m-a făcut natura. Așa cum e bine pentru toți.

Cu respect,

Martinel, ursul care nu vrea celebritate, ci doar pădure.