$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - WILLIAM FAULKNER

În data de 6 iulie 1962 a murit William Faulkner,(n. 25 septembrie 1897 ) scriitor american. 

William Cuthbert Faulkner a fost un prozator american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX. 

Modernismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al lui James Joyce, ca model de artă romanescă. 

Născut în 1897 în New Albany, William Faulkner și-a petrecut în micul orășel Oxford din Mississippi, o copilărie legănată de poveștile bătrânei negrese Caroline Barr despre glorioșii și dezastroșii ani ai războiului civil. În aceste povesti revenea mereu figura legendară a străbunicului, colonelul William Clark Falkner, aventurier, războinic și scriitor de succes. (Unul din romanele acestui înaintaș:The White Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis) cunoscuse 36 de ediții.)

Școala primară și liceul neterminat le va face în orășel, ca apoi să intre funcționar la banca bunicului său, viitorul "model" al lui Sartoris.

În timpul primului război mondial, nefiind primit ca voluntar în armata americană, se înrolează în aviația engleză "Royal Flying Corps", dar rămâne până în 1918 într-o tabără de antrenament din Canada.

Se întoarce acasă, unde se înscrie la universitatea Ole Miss dar după un an se retrage, neavând posibilitatea să-și continue studiile. Războiul nu-l văzuse decât de departe, America o vedea de prea aproape. Și acum, după sublinierea unor biografi, începe a se accentua sentimentul dramei din viețile oamenilor și meleagurile natale. Hrănit în iluziile gloriei apuse și dezamăgit de viața mizeră a Sudului - nici situația familiei sale nu era din cele mai strălucite - tânărul Faulkner se refugiază în scrierea unor versuri romantice sau ermetice.

Preia postul de diriginte al oficiului poștal al universirății din Oxford, publică o culegere de versuri “The marble Faun”(Faunul de marmură), 1924, și apoi pleacă la New Orleans. Aici face cunoștință cu scriitorul Sherwood Anderson, cu ajutorul căruia îi va apare primul roman “Soldier's Pay” (Plata soldatului), 1926. 

Călătorește în Europa, vizitând Italia și Elveția și rămâne câteva luni la Paris. Reîntors publică un roman “Mosquitoes”(Țânțarii), 1927, o imagine amară a mediului de intelectuali snobi și superficiali în care se învârtea. 

La Oxford va trăi din tot felul de munci ocazionale și va scrie.

În anul 1929, publică romanul “Sartoris”, moment crucial în creația sa, o reîntoarcere către istoria legendară sau reală a locurilor natale, începutul celebrei saga despre imaginarul comitet Yoknapatawpha.

Începând cu "Sartoris" , avea să scrie Faulkner mai târziu, am descoperit că merită să scriu despre măruntul meu petec de glie natală și că nu voi trăi îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie despre el. După câteva luni apare “Sound and Fury”(Zgomotul și furia), prima carte a lui Faulkner care are un deosebit ecou.

De aici încolo, vreme de peste treizeci de ani, scriitorul va constitui prin romanele și povestirile sale o mitologie a Sudului care va porni de la date reale sau mitizate ale istoriei prezente și trecute ale acestei regiuni. Doar câteva din aceste opere vor cunoaște, la început, deosebita apreciere și recunoașterea pe care o meritau. 

De abia în 1946, publicarea unei antologii a scrierilor faulkneriene de către cunoscutul critic american Malcolm Cowley, The Portable Faulkner impune opiniei publice din SUA un mare scriitor pe nedrept neglijat. De altfel în 1949, Faulkner va primi Premiul Nobel, în acest fel recunoașterea unanimă încununând o vastă operă, o fascinantă și uluitoare epopee, evocare și invocare a omului care caută să-și cunoască puterile, înfruntându-se pe sine și lumea, în lupta pentru afirmarea valorilor umane.

Creând pe harta lumilor posibile comitatul imaginar Yoknopatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o ordine spirituală și temporală minuțios și inepuizabil constituită, până la a înscrie oamenii și întâmplările acestui teritoriu legendar într-un prezent care se numește eternitatea și într-o societate care se numește umanitatea. Ideea de a inventa acest ținut mitic, în care criticii literari au văzut alegoria Sudului american, i-a venit în urma unui vis, în care a văzut un timbru emis de Poșta Yoknopatawpha. Numele său are evidente rezonanțe indiene.

În urma unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie 1962.

Romane:

Soldier's Pay (Plata soldatului) (1926)

Mosquitoes (Țânțarii) (1927)

Sartoris (1929)

The Sound and the Fury (Zgomotul și furia) (1929)

As I Lay Dying (Pe patul de moarte) (1930)

Sanctuary (Sanctuar) (1931)

Light in August (Lumină de august) (1932)

Pylon (Pilon) (1935)

Absalom, Absalom! (1936)

The Unvanquished (Neînvinșii) (1938)

Intruder in the Dust (Nechemat în țărână) (1948)

Requiem for a Nun (Recviem pentru o călugăriță) (1951)

A Fable (O parabolă) (1954) - Premiul Pulitzer pentru ficțiune în1955

The Reivers (Hoțomanii) (1962) - Premiul Pulitzer în 1963

TRILOGIA SNOPES

1. The Hamlet (Cătunul) (1940)

2. The Town (Orașul) (1957)

3. The Mansion (Casa cu coloane) (1959).

Citate WILIAM Faulkner:

“Nu te obosi să-ncerci să fii mai bun decât contemporanii sau predecesorii tăi. Încearcă să fii mai bun decât tine însuți”.

"Ceasurile omoară timpul... Timpul este mort atâta vreme cât este ticăit de micile rotiţe din orologii; numai atunci când ceasurile se opresc, apare şansa de a trăi.”

“După ce beau un martini, mă simt mai mare, mai înțelept, mai înalt. După ce îl beau pe al doilea, mă simt fără egal. După asta, nimic nu-mi mai stă în cale”. 

“Intotdeauna sa visezi si sa impusti mai sus decat crezi tu ca poti. Nu te obosi sa faci lururile un pic mai bine decat contemporanii sau predecesorii tai. Incearca sa te autodepasesti.”

“Un artist este o fiinta condusa de demoni. nu stie de ce l-au ales si de obicei este prea ocupat sa se intrebe.”

“Trebuie să fim liberi nu pentru că pretindem libertatea, ci pentru că o practicăm.”

Sursa:

https://biblacad.ro/2022/06/06/william-faulkner/

$$$

 JAPONEZII ADORĂ SĂ CITEASCĂ CĂRȚI

La librăria Tsutaya din Nagoya, Japonia, veți putea observa cat de mult adoră japonezii lectura. Daca nu știați, ei de fapt se clasează pe locul trei în lume la pasiunea lor pentru lectură, fiind devansați doar de India și Israel.

Pentru a deveni o națiune dezvoltată așa cum este astăzi, Japonia și-a încurajat poporul să citească și să promoveze o cultură a lecturii timp de peste 300 de ani. În timpul erei Genroku (1688-1704), ei au înființat un sistem editorial care producea până la 10.000 de cărți pe an.

Cultura occidentală a înflorit în Japonia în epoca Meiji. Aceștia au tradus multe lucrări celebre în scop educațional și au înființat biblioteci în toată țara pentru a servi publicul in mod gratuit.

În prezent, Japonia publică 43.000 de cărți noi în fiecare an. Tipărirea pentru fiecare carte poate ajunge la milioane de exemplare. 

În medie, un japonez citește mai mult de 10 cărți pe an.

Japonezii citesc oriunde merg. Când călătoresc, vizitează librării și cumpără cărți. Acest lucru este diferit de persoanele din unele țări care consideră că cumpărăturile și cina sunt principalele lor activități în timpul călătorielor.

Cititul cartilor este întotdeauna un lucru admirabil în toate culturile lumii.

Dacă nu ati citit până acum cred ca e un moment bun să va apucați cât mai curând

de lectura!📖

$$$

 ROBIN HOOD, REAL SAU PERSONAJ DE LEGENDĂ ?

Robin Hood este figura cea mai reprezentativă a folclorului englez, un proscris refugiat în pădurea Sherwood, care împreună cu un grup de răsculați, personifica lupta saxonilor împotriva cuceritorilor normanzi.

Astăzi există numeroase cărți care-l prezintă pe eroul popular englez și cam odată la un deceniu Hollywood-ul realizează o superproducție avându-l în prim plan. Walter Scott, Alexandre Dumas, Henry Gilbert și mulți alții în literatură, Douglas Fairbanks, Kevin Costner, Russell Crowe și alții în cinematografie, l-au imortalizat în conștiința publicului. Încet-încet, Robin Hood a devenit figura emblematică a luptătorului pentru dreptate, a haiducului care se războiește cu stăpânirea, a eroului fără de pată și prihană.

Atât de vie este imaginea sa încât englezii au numele sau unor forme de relief (Vadul lui Robin Hood, Dealul lui Robin) iar francezii l-au imortalizat și ei în literatură sub numele de Robert de Bois. De pe urma poveștilor cu Robin Hood se câștigă destui bani astăzi, în locurile prin care se spune că ar fi trăit. Poți vizita oricând un mormant care se presupune că ar fi al său, un arbore secular la umbra căruia s-ar fi odihnit, ruinele mănăstirii unde ar fi murit etc.

Dar cum o fi fost Robin Hood în realitate? A existat el cu adevărat sau e doar o plăsmuire, o poveste de spus copiilor la gura sobei?

 

Dacă a existat cu siguranță un om numit Robin Hood așa cum îl descriu autorii romanelor de capă și spadă nu cred că vom afla vreodată pentru că nu a ajuns până la noi niciun document care să ateste existența sa. Istoricii englezi tind însă să creadă că ar fi putut exista un asemenea personaj, capabil chiar să conducă o răscoală îndreptată împotriva nobilimii normande. O mare răscoală a avut loc în Anglia în perioada în care se presupune că ar fi trăit Robin Hood. Este vorba despre răscoala lui Watt Tyler din 1381. Ca fapt divers și ca posibilă dovadă a existenței lui Robin Hood rămâne declarația celebrului navigator și explorator englez sir Walter Raleigh. Căzut în dizgrație după ce adusese atâtea servicii coroanei, bătrânul corsar este adus, în 1603, în fața judecății. Acesta avea să exclame în fața acuzațiilor de răzvrătire: „Să fi luat asupră-mi rolul unui Robin Hood, Watt Tyler, Kett sau Jack Kade – doar nu eram smintit!” Despre trei dintre cei patru amintiți se știe cu siguranță că au condus mari răscoale în Anglia, ceea ce înseamnă că Raleigh credea și în existența lui Robin Hood.

Literatura și legendele populare îl plasează de regulă în timpul domniei regelui Richard I al Angliei (1157-1199). Robin Hood, se presupune că ar fi trăit în intervalul 1160-1247. În unele lucrări e prezentat ca un mic nobil saxon deposedat de pământuri de seniorul său normand și alungat în pădurea Sherwood, de unde acesta ar fi căutat să se răzbune. Alte teorii vorbesc de un țăran liber saxon care sătul de abuzurile stăpânirii s-ar fi refugiat în codrii unde a pus la cale o mare răscoală. El ar fi luat parte la rebeliunea de la Lancaster sub Eduard al II-lea.

Prima mențiune scrisă a lui Robin Hood o avem din anul 1377 într-un poem intitulat Piers Plowman, însă primele relatări amănunțite vin abia în secolele XV și XVI. În primele legende, Robin Hood apare ca un dușman al șerifului din Nottingham, al nobilimii și al clerului și nu în ultimul rând un exceptional arcaș. Tot ca fapt divers cred că merită menționat și faptul că în secolul al XIV-lea când apar primele legende ale lui Robin, în Anglia începe să fie folosit un nou model de arc: arcul cel lung (the longbow). Regele folosește în oastea sa arcași recrutați dintre oamenii liberi și echipați cu această armă devastatoare pentru acele timpuri. Costurile de întreținere sunt mult mai mici decât în cazul armatelor de cavaleri echipați cu armurile lor costisitoare. În plus săgețile trase cu acele arcuri pot penetra fără probleme orice armură. Astfel, cavalerul medieval în armură, de regulă nobil, echivalentul tancului modern, daca vreți, poate fi anihilat de săgeata bine țintita a omului din popor. Toată această demonstrație o fac sprijinul teoriei că Robin Hood nu era nobil, arcul fiind la acea vreme, arma țăranilor liberi și nicidecum a nobililor.

Versiunile de mai târziu ale legendei âl prezintâ pe Robin Hood primind iertarea regală, fiind înnobilat și murind în urma unui act de trădare. În secolul al XVI-lea, Robin nu mai era un simplu yeoman (om liber), ci conte de Huntington. Marea majoritate a elementelor mitului Robin Hood sunt de dată mult mai recentă decât s-ar crede. Ceata veselă (Merrymen) cu Will Scarlett, Little John, Părintele Tuck și toți ceilalți apar târziu, la fel și povestea cu haiducii care iau de la bogați și dau săracilor. De-a lungul timpului Robin Hood a fost identificat cu diverse personaje istorice al căror nume sună oarecum similar sau ale căror biografii coincideau într-o anumită măsură cu cea a eroului legedar. Erou mitic sau real, Robin Hood rămâne un personaj reper cu valoare de simbol asemeni lui don Quijote sau Dracula. Oscar Wilde spunea undeva că singurele ființe reale sunt acelea care n-au existat niciodată.

#$$

 RITA MORENO

Rita Moreno a influențat industria divertismentului peste 70 de ani ca actriță, cântăreață și dansatoare. După ce a câștigat cele patru premii majore de divertisment: un Emmy, Grammy, Oscar și Tony, Moreno a devenit prima femeie latină care a avut un „EGOT”. În 2004, a fost onorată cu Medalia Prezidențială a Libertății pentru numeroasele sale contribuții la arte.

Rita Moreno s-a născut pe 11 decembrie 1931 în Humacao, Puerto Rico. Dată fiind porecla „Rosita”, când era tânără, numele de naștere al lui Moreno era Rosa Dolores Alverío. Și-a petrecut o mare parte din copilărie la o fermă din Puerto Rica până la vârsta de cinci ani. Mama ei a economisit suficienți bani pentru ca ei să se mute la New York, dar fratele mai mic al lui Moreno, Francisco, a trebuit să rămână în urmă. Când a ajuns în New York City, Moreno a început să ia cursuri de dans și a început rapid să lucreze în industria filmului. Ea a fost angajată pentru prima dată la vârsta de 11 ani pentru a înregistra versiuni în limba spaniolă ale filmelor americane. La scurt timp după aceasta, Moreno și-a făcut debutul pe Broadway la vârsta de 13 ani ca „Angelina” în Skydrift. Acest rol a atras atenția regizorilor de la Hollywood și ea a început să primească oferte de la agenții de la Hollywood. Primul ei film s-a numit „So Young, So Bad” și a fost lansat în 1950. După acest rol, ea a semnat un contract de șapte ani cu studiourile MGM ale lui Louis B. Mayer, unde a adoptat numele de scenă Rita Moreno.

În următorii câțiva ani, lui Moreno i s-au oferit roluri mai mici în lungmetraje. Primul ei rol pentru MGM Studios a fost în musicalul „The Toast of New Orleans”. Doi ani mai târziu, ea a obținut un mic rol ca Zelda Zanders în „Singin' in the Rain”. Își amintește că i s-au oferit frecvent roluri „etnice” sau sexualizate stereotipe. Directorii de casting i-au cerut să joace diverse etnii, inclusiv hawaiană, nativă americană, egipteană, filipineză și o tânără birmaneză pe nume Tuptim în The King and I. În 1961, Moreno a fost distribuită ca Anita în adaptarea cinematografică a musicalului „West Side Story”. Pentru rolul ei, Moreno a câștigat un premiu Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Chiar și după ce a câștigat Oscarul, agenții lui Moreno încă au pus-o să joace doar roluri „exotice” și latine. Moreno a decis să renunțe la maltratarea de la Hollywood și a jucat mai ales în teatru de vară în următorii șapte ani.  

În anii 1970, Moreno a decis să revină în industria divertismentului cu filme populare precum „The Night of the Nexting Day”, „Carnal Knowledge” și „Marlowe”. La întoarcerea ei, Moreno a jucat și ca membru principal al distribuției într-un serial de televiziune pentru copii din 1971 până în 1977. Moreno a câștigat un Grammy în 1972 pentru „The Electric Company Album”, pe baza contribuțiilor sale la coloana sonoră a emisiunii. Câțiva ani mai târziu, Moreno a apărut în musicalul „The Ritz” și, ulterior, a câștigat premiul Tony în 1975 pentru cea mai bună actriță. În acest timp, ea a apărut și la diferite emisiuni de televiziune ca invitată. În 1977, Moreno a apărut la „The Muppet Show” și a câștigat un premiu Emmy pentru performanță individuală remarcabilă într-un program de muzică. Acest premiu a consolidat-o ca a treia persoană din istorie și prima latină care a câștigat toate cele patru premii majore de divertisment: un Oscar, un Emmy, un Grammy și un Tony.

La scurt timp după, Moreno a câștigat un alt Emmy pentru rolul din emisiunea de televiziune „The Rockford Files”. Ea a exprimat, de asemenea, rolul lui Carmen Sandiego din serialul de desene animate Fox „Where on Earth is Carmen Sandiego?”. La sfârșitul anilor 1990, Moreno a continuat să joace la televizor și a jucat rolul unui psiholog în serialul HBO „OZ”. A câștigat mai multe premii ALMA pentru munca sa. Talentul și influența lui Moreno au fost recunoscute și de Casa Albă. A fost invitată să cânte la inaugurarea președintelui Bill Clinton în 1993, a primit medalia prezidențială a libertății de la președintele George W. Bush în 2004 și a primit medalia națională a artelor de la președintele Barack Obama în 2009. La 87 de ani, Moreno a câștigat nenumărate premii pentru succese de-a lungul vieții, dar nu dă semne de încetinire. Ea a început ca Lydia în serialul Netflix „One Day at a Time” și ca producător executiv și un rol în remake-ul lui Steven Spielberg din 2020 din „West Side Story”.

$$$

 ARMAND JEAN de PLESSIS, CARDINAL DUCE de RICHELIEU

Armand Jean de Plessis, cardinal duce de Richelieu (1585-1642). Om de stat francez. Prim-ministru din 1624 pana la sfarsitul vietii.

Teoria si practica „Ratiunii de stat"

Adept al unei monarhii absolute, bazate pe catolicism, ostil puterii feudalilor si dominatiei germane, a declarat razboi tuturor dusmanilor sai si a castigat. Student la teologie, izolat de intrigile de la curte cit si de gandirea riguroasa a ordinului de Malta care il propulsase la cel mai inalt nivel al societatii, Richelieu credea sincer in solutia violentei; departe de popor prin functia pe care o detinea, urat de mai marii curtii pentru ca nu facea parte din marea nobilime, a vrut totusi sa-i convinga mai intai pe tarani de dorinta sa sincera de a le ameliora soarta. A cautat sa controleze pretul produselor agricole, a stimulat artizanatul si a reorganizat impozitele.

Comploturi si represiune

Insa necesitatea finantarii costisitoarelor razboaie in afara tarii 1-a facut in cele din urma sa mareasca darile: s-au declansat revolte populare pe toata perioada cit a fost in functie, cu o regularitate ingrijoratoare. Pe de alta parte, obligatia de a-i pune la punct pe mai marii curtii a provocat numeroase miscari de rezistenta in randul nobilimii agitate si trufase. Pericolul razvratirii a fost permanent: a trebuit sa fie infranti protestantii si independentii din sudul Frantei, executati nobilii rebeli sau complotisti.

Actionand impotriva necesitatii de a aduna simpatii pentru a invinge, Richelieu a dat exemplul dictatorului modern: urat de popor, stia sa constituie clientele politice si sa-si invrajbeasca dusmanii. Richelieu era obsedat de un mare vis pe care a reusit sa-1 impartaseasca multora : acela al unei Frante mai vaste si stapane a Europei.

Prioritatea acordata razboiului

Imperiul German, slabit de razboaiele civile si religioase, avea de luptat impotriva numerosilor inamici exteriori.

Richelieu i-a ajutat pe danezi si pe suedezi timp de zece de ani, apoi a intrat la randul sau in Razboiul de 30 de ani. Dupa ce a distribuit nobilimii franceze posturi de comanda prestigioase, i-a aratat care ii sint inamicii : Germania si Spania. Din 1643, armata franceza a repurtat victorii atat de stralucite incat imperiul a fost impartit in 343 de regate mici prin tratatul din Westfalia, in 1648. La sase ani dupa moartea cardinalului, Franta avea pozitia necesara pentru a domina Europa.

Fara mila

Progresul rationalismului {Discursul despre metoda al lui Descartes a fost publicat in timpul domniei lui Richelieu) si teoriile despre statul puternic (Hobbes in Anglia, Machiavelli in Italia) au justificat toate excesele, in numele unei ratiuni transcendente de stat: La Rochelle a fost infometat si distrus, revolta descultilor zdrobita in singe si, pentru fapte infime, cativa mari seniori au fost executati in public: Chalais, Montmorency, Soissons, Cinq-Mars si-au pierdut viata ca atatia altii in numele conceptiei pe care o avea Richelieu despre interesul colectiv.

$$$

 RHEA SILVIA, MAMA GMENILOR REMUS ȘI ROMULUS

Rhea Silvia, cunoscută și sub numele de Ilia, este o figură centrală în mitologia romană. Fiind mama gemenilor Romulus și Remus, fondatorii legendari ai Romei, povestea ei este una plină de mister, intrigi și intervenții divine.

Rhea Silvia a fost o vestală, o preoteasă dedicată zeiței Vesta, ale cărei jurăminte de virginitate au fost sfidate de voința zeilor, ducând la nașterea celor doi eroi care aveau să schimbe cursul istoriei.

Rhea Silvia: Originea

Rhea Silvia s-a născut în familia regală a orașului Alba Longa, fiind fiica regelui Numitor. Alba Longa era un oraș antic situat în apropierea Romei, considerat a fi un predecesor al acestuia.

Tatăl său, Numitor, era descendent al lui Aeneas, eroul troian care a fugit din Troia și a ajuns în Italia. Numitor a fost detronat de fratele său mai tânăr, Amulius, care a uzurpat tronul și a preluat controlul asupra regatului.

Pentru a-și asigura domnia și a preveni orice revendicare legitimă a tronului, Amulius a decis să elimine orice potențial moștenitor din linia lui Numitor.

Alegerea ca Vestală

Amulius a luat măsuri drastice pentru a-și proteja tronul. A ordonat ca Rhea Silvia să devină vestală, o preoteasă a zeiței Vesta, a cărei principală obligație era să rămână virgină pe durata serviciului său de 30 de ani.

Prin aceasta, Amulius credea că va împiedica orice descendenți ai lui Numitor să revendice tronul. Rhea Silvia a fost supusă unui ritual sacru de inițiere și a intrat în serviciul zeiței Vesta, fiind încredințată sarcina de a menține focul sacru aprins și de a participa la diverse ceremonii religioase.

Nașterea lui Romulus și Remus

Mitul conceperii lui Romulus și Remus este unul plin de miracole și intervenții divine. Se spune că Rhea Silvia a fost vizitată de zeul Marte, zeul războiului, care a sedus-o sau, în alte versiuni, a violat-o. Astfel, Rhea Silvia a rămas însărcinată și a dat naștere gemenilor Romulus și Remus.

Amulius, furios și îngrijorat de potențialele revendicări ale tronului, a ordonat ca gemenii să fie abandonați pe râul Tibru. Însă destinul avea alte planuri pentru ei. Gemenii au fost salvați de o lupoaică, Lupa, care i-a alăptat, iar mai târziu au fost găsiți și crescuți de un păstor pe nume Faustulus și soția sa Acca Larentia.

După nașterea gemenilor, soarta vestalei Rhea Silvia variază în funcție de diferitele versiuni ale mitului.

În unele povestiri, se spune că a fost închisă sau chiar ucisă de Amulius pentru încălcarea jurământului de virginitate.

În alte versiuni, ea este salvată de către fiii săi după ce aceștia cresc și se întorc să răzbune injustiția făcută familiei lor. Romulus și Remus au crescut, au aflat despre originile lor nobile și au decis să-l înfrunte pe Amulius. După ce l-au învins pe Amulius și l-au restabilit pe Numitor pe tronul Alba Longa, gemenii au fondat Roma, orașul care avea să devină centrul unui imperiu vast.

Importanța mitologică și culturală

Rhea Silvia este un personaj important în mitologia romană, simbolizând legătura dintre zei și oamenii muritori, și rolul destinului în viața umană.

Povestea ei este una de sacrificiu și suferință, dar și de speranță și triumf. Prin nașterea gemenilor Romulus și Remus, ea a devenit mama fondatorilor Romei, iar legătura sa cu zeul Marte a subliniat aspectul divin al originii orașului.

Mitul Rheei Silvia a fost reprezentat în numeroase opere de artă, literatură și cultură populară, subliniind importanța sa continuă în imaginarul colectiv al Romei și al lumii moderne. Totodată, simbolizează originile sacre și legendare ale unuia dintre cele mai mari orașe ale lumii antice.

$$$

 REZILIENȚĂ sau DESPRE PĂSĂREASCĂ

Rezilienţă este un cuvânt frecvent utilizat în discursul public, in ultima vreme, mass-media l-a preluat, astfel încât aproape nu este zi în care să nu auzim/ citim despre ceea ce pare să fie termenul “în trend”, dată fiind realitatea politică intens dezbătută în emisiunile TV, în presa scrisă etc., legată de “Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă”, deja “celebrul” PNRR.

O simplă căutare pe Internet arată cât de actual a devenit subiectul (PNRR) şi la români, mai ales că de acest “Plan Naţional de Redresare şi Rezilienţă” se leagă şi promisiunea unor miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Numai că, pentru a obţine banii, cine îi solicită trebuie să ştie şi despre ce este vorba, adică ce înseamnă, printre altele, cuvântul “rezilienţă”.

Altfel, discursul public se transformă într-o penibilă “păsărească”, un limbaj artificial şi incoerent, aşa cum se întâmplă ori de câte ori cineva apelează la cuvinte al căror sens rămâne necunoscut sau confuz pentru cel care le utilizează sau pentru receptor.

Situaţia neologismului “rezilienţă” în limba română contemporană

Deruta în privinţa sensului acestui neologism – rezilienţă – provine, probabil, şi din faptul că, în dicţionarele româneşti, este înregistrat ca termen tehnic, cu alt înţeles decât cel utilizat în contextele menţionate anterior: “REZILIÉNȚĂ s. f. – Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și valoarea inițială a ariei secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă. [Pr.:-li-en-] – Din fr. résilience” (DEX).

Aşadar, în limba română, “rezilienţă” este un cuvânt împrumutat din limba franceză, al cărui sens tehnic (precizat în DEX) este preluat din limba de origine (franceză), aşa cum indică si explicaţiile din Dicţionarul Larousse: “Résilience – Caractéristique mécanique définissant la résistance aux chocs d’un matériau. (La résilience des métaux, qui varie avec la température, est déterminée en provoquant la rupture par choc d’une éprouvette normalisée”.

Şi un al doilea sens…

În limba română contemporană, sensului tehnic al cuvântului “rezilienţă”, preluat din franceză, i s-a adăugat un al doilea, preluat din engleză: “Capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (emoțional, economic ș.a.m.d.) – “Resilience – the ability to be happy, successful etc. again after something difficult or bad has happened” (Cambridge Dictionary).

Este uşor de constatat că, în contextul menţionat la începutul articolului, “Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă”, cuvântul “rezilienţă” se referă, cel puţin teoretic, la “revenirea” energică a ţării, după perioada pandemiei, printr-o serie de măsuri economice, de stimulente, finanţate, în diverse moduri (granturi, împrumuturi), de Uniunea Europeană, pe baza unui plan riguros întocmit.

Desigur, ne putem întreba şi de ce s-a optat pentru o astfel de calchiere a unei structuri din limba engleză (calchiere – preluare/ imitare a unei expresii dintr-o altă limbă şi traducerea elementelor componente) – în acest caz, “National recovery and resilience plans” (aşa cum a fost lansată de Comisia Europeană) – în condiţiile în care al doilea sens al cuvântului “rezilienţă” nu este foarte bine fixat în uzul limbii române.

Alte contexte în care se utilizează cuvântul “rezilienţă”

Există şi alte contexte în care cuvântul “rezilienţă” (al cărui etimon este latinescul “resilio” – a se întoarce, a ricoşa, a ieşi în evidenţă) câştigă teren, pe baza similitudinilor cu sensurile din limba engleză.

De exemplu, se face referire, într-un limbaj relativ specializat, la “rezilienţă psihologică” (în engleză, “Psychological resilience”), însemnând capacitatea fiinţei umane de a se adapta, într-o manieră pozitivă, la situaţii nefavorabile, puterea psihică de a trece peste momente dificile, traume, suferinţe etc. – o caracteristică apreciată, iniţial, ca fiind înnăscută, definită ulterior ca rezultat al convergenţei unor factori individuali, sociali şi culturali.

Există, se pare, şi o “rezilienţă organizatorică”, sintagmă care trimite la succesul unei organizaţii, prin abilitatea de acomodare la situaţii nefavorabile, de recuperare a unor avantaje pierdute, de depăşire a şocurilor şi valorificare a oportunităţilor.

Persoanele “reziliente” (“resilient people”) sunt cele care, fără a-şi reprima emoţiile, ştiu să le gestioneze, ştiu să transforme un eşec într-o oportunitate, să-şi păstreze sau să-şi recupereze energia, forţa interioară, să aibă reacţii adecvate la situaţii stresante, să facă faţă incertitudinilor, să se reinventeze când este cazul.

Este evident că, în cazul unor neologisme al căror sens nu este bine fixat într-o limbă (cum este şi situaţia substantivului “rezilienţă” şi a adjectivului “rezilient/ -ă”, în limba română) este necesară cunoaşterea situaţiei cuvântului respectiv şi, dacă este relevantă, şi a istoriei lui, pentru a-l utiliza corect, fără a forţa limbajul comunicării cu structuri rigide, artificiale, inadecvate.