$$$

 Se spune că în Japonia totul este „altfel”. Da, „altfel” e un eufemism delicat.

Dacă, printr-o curiozitate temerară, vei încerca să trăiești o zi ca un japonez, pregătește-te să-ți schimbi încălțămintea de cinci ori, să-ți clătești gâtul din oră în oră și să te lupți pentru supremație cu un vas de toaletă mai inteligent decât tine. De fapt, mai bine acceptă: el câștigă.

Am adunat 13 dintre cele mai bizare, cotidiene și absolut reale obiceiuri japoneze, care pentru localnici sunt la fel de firești ca spălatul pe mâini înainte de masă, iar pentru noi par desprinse dintr-o altă galaxie. Să începem.

1. Încălțămintea, papucii și… papucii pentru papuci

În Japonia, încălțămintea este un ritual. Fiecare spațiu are propriul „cod vestimentar” pentru picioare.

La intrare te întâmpină genkan-ul — o zonă coborâtă special pentru a te descalța. Apoi încalți papuci de interior.

Dar dacă intri în toaletă, trebuie să schimbi papucii. Există papuci doar pentru baie. La ieșire — te întorci la cei de casă.

Ai uitat? Ai greșit? Felicitări, ai „profanat” casa.

Iar dacă ești oaspete, nimeni nu-ți va spune nimic. Vor zâmbi politicos… și apoi vor dezinfecta tot cu clor.

2. Clătirea gâtului — un ritual sacru

Ajuns acasă? Nu te dezbraci, nu mănânci, nu vorbești.

Mai întâi, la baie. Nu pentru duș. Ci pentru clătirea gâtului.

De obicei de trei ori. Se crede că astfel elimini virușii, bacteriile și energiile străzii.

Japonezii nu așteaptă să se îmbolnăvească. Ei previn. Din copilărie.

3. Mic dejun ca o cină fără lumânări

Imaginează-ți ora 6 dimineața. Ochii încă lipiți. Pe masă — orez, pește prăjit, supă miso, legume murate, alge și, desigur, ceai verde.

Un mic dejun obișnuit în Japonia e un adevărat prânz.

Este tradiție, nu răsfăț. Din epoca samurailor, energia se acumulează dimineața, nu seara.

Cornurile și cerealele? Mâncare de hotel pentru occidentali leneși.

4. Liniște? Rău semn. Lătrați-vă supa!

În Japonia, cu cât sorbi mai zgomotos tăițeii, cu atât ești mai politicos.

Sorbitul zgomotos este o formă de apreciere, un semn de respect pentru bucătar.

Dacă mănânci în tăcere, pari nemulțumit. Sau lipsit de rafinament.

Chiar și în restaurantele de lux, clientul sorbește cu aplomb. Fără rușine.

5. Periuța de dinți — parte din uniformă

După fiecare masă, toată lumea se spală pe dinți. Fără excepție.

Copiii în școli se aliniează și periază în cor. La birou — același ritual. Oglinzi, chiuvete, pastă, totul la îndemână.

Halena? O rușine publică.

6. Toaleta cu IQ superior

Ușile Raiului? Nu. E un vas de toaletă japonez.

Încălzește, parfumează, cântă, salută, curăță și te recunoaște. Modelele de top costă cât o vacanță în Alpi.

Comenzile sunt ca într-o navă spațială. Și după o singură folosire, o toaletă obișnuită pare medievală.

7. Aruncatul gunoiului — test de doctorat

Să arunci gunoiul în Japonia e o operă de artă.

Hârtie, sticlă, plastic, deșeuri arse, nearse, baterii, becuri, obiecte voluminoase — fiecare are ziua și sacul său.

Pungile sunt speciale, inscripționate cu districtul și data.

Greșești? Risc să-ți găsești gunoiul înapoi la ușă. Cu un bilet politicos. Dar ucigător.

8. Futonul — la plimbare

Salteaua japoneză nu stă degeaba. Dimineața, se strânge și se pune la păstrare.

Iar într-o zi senină, se scoate pe balcon. Să se aerisească. Să-și „piardă visele”.

Un balcon japonez e plin de futonuri albe, fluturând ca steaguri de curățenie absolută.

9. Iarna se trăiește sub masă

Fără încălzire centrală? Nicio problemă. Japonezii au kotatsu.

O masă joasă, cu pătură și încălzire dedesubt. Te bagi sub ea și nu mai vrei să ieși.

Iarna, familia se mută acolo. Se mănâncă, se râde, se ceartă. Totul — sub masă.

Ieșitul de sub kotatsu e un act de curaj.

10. Baia — sanctuar, nu spălătorie

În baia japoneză, întâi te speli stând jos. Din cap până-n picioare.

Apoi intri în cadă. Dar nu pentru spălat, ci pentru relaxare.

Toată familia folosește aceeași apă. Pentru că te-ai curățat deja.

E ritual, economie și respect pentru apă.

11. Masca — refugiu emoțional

În Japonia, masca se poartă nu doar contra bolilor.

Ci și ca scut social. Nu vrei să vorbești? Ai un coș? Nu ai chef de interacțiune?

Pui masca. Și ești invizibil. Ca-ntr-o cochilie.

12. Scuze — limbajul universal

Te-a călcat cineva? Japonezul își cere scuze.

L-ai călcat tu? El tot își cere scuze.

Cutremur? Posibil cineva să zică „Ne cerem iertare pentru disconfort”.

A te scuza e semn de respect. Nu recunoaștere a vinei.

Treizeci de scuze pe zi? Perfect normal.

13. Poză pentru mormânt — ca pentru pașaport

Mulți japonezi își pregătesc din timp înmormântarea.

Aleg fotografia, ținuta, muzica, meniul. Nu din pesimism. Ci din ordine.

Fotografia pentru piatra funerară se face în salon profesional. Cu machiaj, lumini, regie.

Apoi — pe un stick. Într-un seif. Pentru „când va fi cazul”.

Final. Ca o înclinare tăcută în metrou

E uimitor cum o zi obișnuită poate fi atât de diferită.

Nu e spectacol. Nu e ciudățenie gratuită. E Japonia — unde banalul devine artă.

Care obicei ți s-a părut cel mai ieșit din comun?

Și... pe care l-ai aduce acasă?

$$$

 În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,

Şi diamante,

Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante!...

Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,

Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi,

Şi zarea-i diafană,

Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;

Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,

Principiu sau idee,

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste

Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete

Că-n poveste,

Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,

În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea

Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte

Multe...

Şi pribegesc scrâşniri din dinţi...

Dar cine să le-asculte,

Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,

Când guvernanţii-s de carton

Şi nepăsarea Rege?

$$_

 Mormântul lui Leonardo da Vinci poate fi vizitat în incinta Castelului Amboise, în pitoresca Vale a Loarei, Franța. Aici, în inima unui peisaj încărcat de istorie, se află locul de odihnă al uneia dintre cele mai luminate minți ale Renașterii.

• Ultimii ani ai unui geniu

În anul 1516, la invitația regelui Francisc I, Leonardo s-a mutat în Franța și a locuit în apropiere de castel, la reședința Clos Lucé. Acolo a fost tratat ca un om de stat și i s-a oferit libertatea de a-și continua cercetările. Înconjurat de manuscrise, schițe și idei revoluționare, și-a petrecut ultimii ani meditând asupra artei, științei și condiției umane.

• Un mormânt fără opulență

După ce a murit în 1519, Leonardo a fost înmormântat în capela Saint-Hubert, situată în incinta castelului. Locul este sobru, lipsit de fast, dar păstrează o aură profund simbolică. Piatra funerară, marcată simplu cu numele său, este înconjurată de flori și vegheată de liniștea unei capele gotice.

• Un loc al memoriei vii

Astăzi, oameni din întreaga lume vizitează acest mormânt nu doar în semn de respect pentru pictorul „Giocondei”, ci și pentru inventatorul vizionar și gânditorul profund care a anticipat tehnologii cu secole înainte ca acestea să fie realizate. Atmosfera locului inspiră reflecție, recunoștință și admirație.

• Castelul Amboise – între istorie și eleganță

Așezat pe un promontoriu ce domină fluviul Loara, castelul este înconjurat de grădini în stil renascentist și oferă o priveliște impresionantă. Îmbinând arhitectura gotică cu influențele renascentiste, acest monument regal devine, prin legătura cu Leonardo, un punct de întâlnire între artă, istorie și spiritul uman.

$$$

 Omul care a rescris istoria lumii: O privire asupra controversatului roman "Codul lui Da Vinci"

Puține cărți au reușit să stârnească atâta vâlvă, să vândă milioane de exemplare și să provoace dezbateri aprinse în cercuri academice, religioase și culturale, așa cum a făcut-o romanul "Codul lui Da Vinci" de Dan Brown. Apărut în 2003, acest thriller plin de mistere, simboluri și conspirații a transformat istoria, arta și religia în ingredientele unei povești captivante care a fascinat o lume întreagă.

Un labirint de enigme și secrete

"Codul lui Da Vinci" ne introduce în universul profesorului de simbologie de la Harvard, Robert Langdon, care este chemat la Luvru după asasinarea brutală a curatorului muzeului. Moartea acestuia dezvăluie un șir de indicii criptice, ascunse în opere de artă celebre și manuscrise vechi, care îl poartă pe Langdon și pe criptologul francez Sophie Neveu într-o vânătoare contra cronometru. De la Paris la Londra și Scoția, cei doi descifrează puzzle-uri complexe, descoperă societăți secrete și se trezesc în mijlocul unei conspirații vechi de secole, menită să protejeze un secret șocant: adevărata natură a relației dintre Iisus Hristos și Maria Magdalena și descendenții lor.

O provocare la adresa dogmei și a istoriei oficiale

Ceea ce a făcut "Codul lui Da Vinci" atât de controversat și, în același timp, atât de popular, a fost îndrăzneala de a pune sub semnul întrebării dogme fundamentale ale creștinismului și de a rescrie o parte a istoriei așa cum o știm. Romanul speculează că Iisus Hristos ar fi avut urmași, că Maria Magdalena ar fi fost nu doar o simplă discipolă, ci și soția sa, și că o linie genealogică secretă ar fi fost păzită de-a lungul secolelor de o societate secretă numită Stareția din Sion. Mai mult, cartea sugerează că Biserica Catolică ar fi suprimat aceste adevăruri pentru a-și menține puterea și autoritatea.

Această abordare a stârnit valuri de reacții: critici virulente din partea Vaticanului și a multor lideri religioși, acuzații de blasfemie și de denaturare a faptelor istorice, dar și o curiozitate imensă din partea publicului larg. Oamenii au început să cerceteze singuri, să pună întrebări și să privească arta și istoria cu alți ochi.

Arta și simbolismul, piese cheie ale puzzle-ului

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului este modul în care Dan Brown integrează opere de artă celebre și simbolismul în narațiune. Picturi precum "Cina cea de Taină" de Leonardo da Vinci devin elemente centrale ale intrigii, fiecare detaliu fiind disecat și interpretat pentru a dezvălui noi straturi de semnificație. Această abordare a încurajat nenumărați cititori să privească arta nu doar ca pe o frumusețe estetică, ci și ca pe un depozitar de mesaje ascunse și secrete vechi.

Impactul cultural și moștenirea romanului

"Codul lui Da Vinci" nu a fost doar un succes literar, ci și un fenomen cultural global. A generat un val de interes pentru istorie, artă, simbologie și criptografie. Muzeele și siturile menționate în carte au înregistrat un aflux record de vizitatori, iar tururile ghidate tematice au devenit extrem de populare. Cartea a fost adaptată într-un film de succes cu Tom Hanks în rolul principal și a dat naștere unei întregi serii de romane care continuă aventurile lui Robert Langdon.

Chiar dacă "Codul lui Da Vinci" este o operă de ficțiune, impactul său asupra modului în care milioane de oameni percep istoria și religia este incontestabil. A demonstrat puterea narațiunii de a provoca, de a educa și de a ne face să privim lumea dintr-o perspectivă nouă, chiar dacă aceasta este una controversată.

Ați citit "Codul lui Da Vinci"?

$$$

 Telecomanda TV a fost inventată în 1955 din lene pură - Eugene Polley nu voia să se ridice să schimbe canalul, iar "Flashmatic" folosea lumină pentru control.

Puține invenții din istoria omenirii reflectă atât de bine dorința omului de a-și face viața mai comodă precum… telecomanda TV. Deși azi pare un obiect banal, indispensabil din orice sufragerie, puțini știu că această mică unealtă care ne ajută să „stăpânim” televizorul din vârful degetelor a fost inventată în anii ’50 dintr-un motiv extrem de simplu – și profund uman: lenea.

Era anul 1955, iar televiziunea începea să câștige teren în casele americanilor. În acea perioadă, televizoarele aveau puține canale, iar schimbarea programului însemna să te ridici de pe canapea și să te duci până la televizor pentru a roti manual butonul. Pentru Eugene Polley, un inginer inventiv de la compania Zenith Electronics, acest mic efort devenise… prea mare. Așa că, în loc să se ridice de fiecare dată, a preferat să pună mintea la contribuție și să inventeze o soluție: prima telecomandă fără fir din lume, cunoscută sub numele de Flashmatic.

Spre deosebire de telecomenzile de azi, care folosesc infraroșu sau unde radio, Flashmatic era o invenție aproape SF pentru acea vreme. Folosea fascicule de lumină direcționate către patru senzori fotoelectrici montați pe colțurile televizorului, fiecare asociat cu o funcție diferită: schimbarea canalului înainte, înapoi, volum mai tare sau mai încet. Sună ingenios, nu? Ei bine, era… dar și cu mici probleme. De exemplu, dacă în cameră intra lumina soarelui și „atingea” senzorii, televizorul putea începe să schimbe canalele singur, ca într-un film cu fantome.

Chiar și așa, invenția lui Polley a fost revoluționară. Pentru prima dată, un telespectator putea să-și exercite „puterea supremă” fără să se miște din fotoliu – doar cu o mână întinsă și un click discret. Într-un mod amuzant, se spune că Flashmatic nu a fost doar o inovație tehnologică, ci și o victorie a confortului asupra disciplinei. Ceea ce pentru unii părea o dovadă de lene, pentru alții era un pas uriaș spre viitorul interactiv al tehnologiei de acasă.

Zenith a continuat să dezvolte conceptul, iar în anii următori au apărut versiuni mai stabile și mai precise, folosind unde sonore sau infraroșii. Dar Eugene Polley rămâne în istorie ca omul care a revoluționat televizorul cu un fascicul de lumină, totul pentru că, într-o seară obișnuită, probabil obosit și cu picioarele întinse, n-a vrut să se ridice ca să schimbe canalul.

Astăzi, în era în care putem comanda televizorul din voce sau cu telefonul, invenția lui Polley pare modestă. Și totuși, fără acel moment de „lipsă de chef” din 1955, poate că drumul spre automatizare ar fi fost cu câțiva ani mai lung. Uneori, progresul nu începe din laboratoare pline de ambiție, ci dintr-o canapea moale, o mână leneșă și o idee luminoasă.

$$$

 Cei care l-au cunoscut pe viitorul star al cinematografiei mondiale încă din tinerețe susțin că era un tânăr chipeș, cu un farmec aparte, iar atenția fetelor îl însoțea pretutindeni. Fața lui avea însă să se schimbe mai târziu, din pricina unor circumstanțe despre care vom vorbi în rândurile următoare.

Jean-Paul Belmondo a avut, în anii de școală, două mari pasiuni: sportul și teatrul. Își împărțea tot timpul liber între aceste două preocupări. De trei ori pe săptămână frecventa cercul de teatru al școlii, iar în celelalte trei zile se antrena la secția de box. S-a îndrăgostit de box încă din clasele primare, când, din cauza staturii sale mici, era adesea ținta colegilor mai mari. Deși încerca să se apere, pierdea aproape de fiecare dată. Tatăl său, un sculptor renumit la Paris, observând că fiul său venea adesea acasă trist și plin de vânătăi, i-a spus că în asemenea lupte nu contează atât înălțimea sau forța, cât priceperea. L-a dus personal la o școală de box pentru copii, iar băiatul s-a dedicat cu pasiune acestui sport. În clasa a cincea, devenise deja campion la categoria sa de vârstă, iar chiar și liceenii începuseră să-l respecte.

De unde a pornit pasiunea pentru teatru, nici el nu mai știa exact. Însă, la finalul liceului, s-a aflat în fața unei decizii importante: să urmeze o carieră sportivă sau să îmbrățișeze meseria de actor.

Hotărâtor în luarea acestei decizii a fost sfatul medicului de familie, care i-a spus că o nouă traumă la nivelul nasului ar putea avea consecințe grave și ireversibile asupra sănătății sale. În cei șapte ani de box, nasul îi fusese fracturat în repetate rânduri. În liceu, devenise o masă neregulată de cartilaj, deformată, care aproape că nu mai participa la respirație, transformându-i radical fizionomia. Doar privirea păstra amintirea frumuseții de altădată. Tânărul a decis să se supună unei intervenții chirurgicale pentru corectarea nasului și a septului nazal, abandonând definitiv ringul. Cu aceeași ocazie, medicii i-au reparat și maxilarul, afectat și el de multiple fracturi.

În anul 1956, Jean-Paul Belmondo a absolvit Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică din Paris și și-a început fulminanta carieră cinematografică.

Încă din anul al treilea de studii, s-a căsătorit cu Élodie Constantin, absolventă a secției de balet, care ulterior a dansat pe scena cabaretului din Saint-Germain. Din mariajul lor, ce a durat treisprezece ani, s-au născut trei copii: două fiice și un băiat.

Din cea de-a doua căsătorie, cu balerina Natty Tardivel, a venit pe lume fiica lor, Stella. Căsnicia s-a destrămat în anul 2008, când actorul avea 75 de ani. Între cele două mariaje, timp de peste trei decenii, Belmondo a avut numeroase relații amoroase, însă nu a recunoscut alți copii în afara celor patru.

Copiii săi – cele trei fiice și fiul – nu i-au urmat cariera artistică. Fiica cea mare, Patricia, a devenit scenaristă, iar după scrierile ei s-au realizat trei filme. Cu siguranță ar fi fost mai multe, dacă destinul nu i-ar fi fost curmat tragic la vârsta de 40 de ani, într-un incendiu.

Fiica mijlocie, Florence, a fost complet străină de lumea artistică și de lumina reflectoarelor. În școală s-a dedicat științelor exacte, iar după terminarea colegiului s-a căsătorit cu un tânăr cercetător american și s-a mutat în Statele Unite, revenind rar în Franța.

Fiul său, Paul Belmondo, a fost pasionat de mic de cursele auto. A început cu kartingul și a urcat treptat până la Formula 1, unde a fost, timp de câțiva ani, pilot de teste pentru o echipă de top. În prezent, Paul, ajuns la vârsta de 57 de ani, este antrenor de karting pentru copii.

Ultima fiică, Stella, mai tânără cu peste patruzeci de ani decât frații ei, este încă elevă de colegiu. A împlinit anul acesta 17 ani și încă nu s-a hotărât în ce direcție să se îndrepte. Practică baletul la o școală de profil, dar, potrivit mamei ei, nu își dorește să devină balerină profesionistă, deși profesorii îi apreciază talentul.

_&&&

 Cam lung textul, dar merita citit pana la capat :)))))

DINCOLO DE APARENTE„„„ "Vine weekendul și mulți bărbați trecuți de 40 vor ieși la agățat având senzația că nu e penibil să o arzi libidinos în club, cu puștoaice de 20 de ani, când pe tine te așteaptă controlul de prostată săptămâna viitoare. E penibil, dar n-ai ce-i face... . Nu toată lumea a tras lozul câștigător de prima dată, iar disperarea că mai au doar zece ani de erecție pe bune și o căsnicie ratată la activ îi face pe unii bărbați să capete idei imbecile.

Cele mai proaste investiții pe care le poate face un bărbat sunt implantul de păr, mașinile super-sport și mărirea de penis. Nu înțeleg de ce ai cheltui mii de euro pentru un scalp cu firele dispuse simetric de parcă a fost asamblat la fabrica de păpuși comuniste. Unde mai pui că, inevitabil, în perioada de stabilizare a implantului, tot părul ăla arată de parcă ți l-ai smuls dintre picioare și l-ai lipit cu stângăcie pe cap. De parcă există vreo femeie care îi spune prietenei ei: ”Uite-l, fată, pe ăla cu cap de scrot! Pe ăla îl vreau eu! Pare un tată ideal.”.

Chiar dacă presupunem că, peste doi ani, implantul respectiv va arăta natural și vei avea niște plete de invidiat, oricum vei strica toată investiția purtând cămășile alea albe, mulate peste burtă de plesnesc nasturii, la fel ca orice alt ghiolbete microcefal care crede că rămâne relevant în lumea femeilor. Că așa scrie în manualul bărbatului trecut de 40 în România: Cămașă albă mulată, pantaloni de stofă lucioși cu gleznișoarele goale la vedere și ceas strălucitor cât capacul de WC peste mâna păroasă ca de cimpanzeu.

Cu mărirea de penis e cam la fel, doar că mai rău. Pentru lungire ți se taie ligamentul de deasupra penisului, iar acesta este tras afară câțiva centimetri după care este cusut la loc. Pentru cei care nu știu cum stă treaba dpdv anatomic, Dumnezeu și-a bătut joc înzestrându-l pe bărbat cu un penis foarte lung, doar că 30%-40% din el este în interior, de parcă nu puteam să-l avem pe tot afară ca să nu mai existe discuții. Indiferent care ar fi media lungimii penisului la nivel global, toți bărbații au penisul mai mare decât media.

La final rămâi cu niscai sechele și cu un mădular la vreo 2-4 centimetri mai lung, dar calitatea erecției riscă să scadă destul de grav. Per total n-ai făcut nici o afacere pentru că, dintr-un castravecior scurt și voinic, rămâi cu un dovlecel ceva mai lung, dar vârtos ca un prosopel. Pentru îngroșare se injectează țesut adipos donat din altă parte. Deși inițial ați zice că e o idee bună să vă transplantați burta în penis, la final veți rămâne cu o bucată monstruoasă de lebăr moale în pantaloni, diform, obez și cu aspectul general pe care îl au toți politicienii aduși în cătușe la Parchet. Până la urmă vorbim despre mutilarea unui organ care pleacă de la bun început de pe o poziție de dezavantaj estetic pentru că arată deja ca o pulă.

Mașinile super-sport sunt moartea pasiunii. În plaja asta de vârstă, orice femeie normală la cap, care ar vrea o relație stabilă cu tine, s-ar gândi imediat că pe locurile din spate nu încap nici copiii ei reali din prima căsătorie și nici copiii ei imaginari pe care îi face deja cu tine în mintea ei. Mașinile de genul ăsta arată doar în ce hal nu te-ai maturizat până la 40 de ani. Plus că femeia își dă seama imediat că ești genul de labagiu care n-o s-o lase niciodată să împrumute mașina când are ea nevoie, de frică să n-o julească. Singurul motiv pentru care e ok să îți cumperi o mașină super-sport este atunci când ești deja în relație cu ea, ai o altă mașină de ”familie” și vrei să-i bagi gheață la inimă fostului ei soț care se gândește la implant de păr. Așa îl convingi.

Dacă vreți să investiți în ceva cu adevărat folositor și atractiv pentru femei, puteți să investiți în stomatologie. Nu-i nimic mai deprimant decât să vezi un bărbat îmbrăcat la patru ace care își suge doi mici rămași sub o măsea în timp ce vorbește cu tine. Puteți investi în cinci centimetri de material în plus la pantalon, două numere mai mari la orice zdreanță și o pereche de ciorapi pe care să-i purtați între picior și zațul ăla coclit de transpirație pe care ați cheltuit o poală de bani. Luați-vă un ceas cu mai puțin de cinci culori pe el și renunțați la aur. Nu toate lucrurile scumpe sunt de bun gust... și invers.

Pe departe cea mai bună investiție este un raft de cărți. Nu trebuie să vă complicați cu autori dificili sau ceva. Este suficient să vă îmbogățiți vocabularul cu câteva cuvinte și să mai ieșiți din bula aia formată între spălătoria auto și canalul de fotbal. Vocabularul este important pentru că va fi ultima dată când îl veți folosi dacă reușiți să convingeți femeia respectivă să intre în viața voastră. N-are rost să cheltuim atâta bănet la chirurgie când simțul umorului și un pic de bun gust pot convinge o femeie la fel de ușor. Nu mai aruncați cu bani aiurea pe chestii irelevante. Când treci de 40, nici o femeie nu te fute pentru păr, trup sau mărime. Te vrea pentru una din trei chestii: ce ai în cap, ce ai în inimă sau ce ai în buzunar.

Să te combini cu puștoaice de 20 este sinucidere curată. Tu numeri zilele până la controlul colorectal și ea numără zilele până la puștiul de 22 de ani, cu mădular nealterat chirurgical, care o să dea în ea ca surdu-n tobe."