$$$

 TURCUL CARE A SPRIJINIT UNIREA PRINCIPATELOE ROMÂNE

În anul 1860, Alexandru Ioan Cuza a mers la Constantinopol pentru a discuta cu autoritățile otomane chestiunea Unirii Principatelor. Iar spre surprinderea delegației române, un important demnitar turc a fost în favoarea acestui eveniment istoric important.

Septembrie 1860 a fost un moment important pentru poporul român. Alexandru Ioan Cuza a vizitat Constantinopolul pentru a discuta Unirea Principatelor, iar acest eveniment a fost descris de către Dimitrie Bolintineanu, singurul membru al Grupului de Presă care a mers alături de Cuza în Capitala Otomană.

Această vizită a fost descrisă în volumul „Vizita domnitorului Principatelor Unite la Konstantinopole”, publicat în 1860. Iar printre demnitarii pe care Cuza i-a întâlnit a fost și un anume Savfet Effendi, care era în favoarea unirii dintre cele două principate.

A vizitat Moldova în 1857

Demnitarul turc s-a întâlnit cu delegația română la Palatul Dolmabahce, acest moment fiind descris în amăunt de către Bolintineanu. „După ce acostează la faţada dinspre Bosfor, membrii Delegaţiei, în frunte cu Al. I. Cuza, străbat galeria unor case ce sînt o dependinţă a săraiului. La capul galeriei ne primi ministrul dinafară, Safeti Effendi”, spune acesta.

După Congresul de la Paris, Safvet Effendi a fost numit șef al Comisarilor trimiși în principate, pentru a consemna voința muntenilor și moldovenilor. De altfel, demnitarul a și vizitat Moldova, în 1857, alături de comisari din alte țări.

Era în favoarea unirii principatelor

Într-un raport din anul 1860, este menționat, din nou, faptul că demnitarul otoman avea o opinie favorabilă asupra principatelor.

„Excelenţa Sa, Safvet Effendi, care este întotdeauna însufleţit de cele mai bune intenţii faţă de noi şi cu care nu pot decît să mă laud foarte mult, m-a asigurat de mai multe ori că Alteţa Voastră va fi primită aici cu cele mai mari onoruri, aşa cum o dovedeşte îndeajuns şi vizita pe care urmează s-o faceţi Maiestăţii Sale sultanului, chiar a doua zi după sosirea aici”, scrie în volumul „Alexandru Iona Cuza şi Costache Negri Corespondeţă”, din 1980.

În aceeași carte mai este citată și o scrisoare din 1861, în care Savfet Effendi este menționat din nou.

„Safvet Effendi, pe care l-am văzut de curînd, mi-a răspuns la ceea ce i-am spus despre afacerile noastre chiar cu aceste cuvinte: «Trebuie să-l susţinem pe prinţul Alexandru Ioan din toate puterile noastre şi să-i îndeplinim justele lui cereri – mai ales în zilele astea».

E singurul turc care pune orgoliul său în urma prudenţei şi a necesităţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre marele vizir, care nu ne este favorabil”, se scria la acel moment

$$$

 TURCUL CARE A SPRIJINIT UNIREA PRINCIPATELOE ROMÂNE

În anul 1860, Alexandru Ioan Cuza a mers la Constantinopol pentru a discuta cu autoritățile otomane chestiunea Unirii Principatelor. Iar spre surprinderea delegației române, un important demnitar turc a fost în favoarea acestui eveniment istoric important.

Septembrie 1860 a fost un moment important pentru poporul român. Alexandru Ioan Cuza a vizitat Constantinopolul pentru a discuta Unirea Principatelor, iar acest eveniment a fost descris de către Dimitrie Bolintineanu, singurul membru al Grupului de Presă care a mers alături de Cuza în Capitala Otomană.

Această vizită a fost descrisă în volumul „Vizita domnitorului Principatelor Unite la Konstantinopole”, publicat în 1860. Iar printre demnitarii pe care Cuza i-a întâlnit a fost și un anume Savfet Effendi, care era în favoarea unirii dintre cele două principate.

A vizitat Moldova în 1857

Demnitarul turc s-a întâlnit cu delegația română la Palatul Dolmabahce, acest moment fiind descris în amăunt de către Bolintineanu. „După ce acostează la faţada dinspre Bosfor, membrii Delegaţiei, în frunte cu Al. I. Cuza, străbat galeria unor case ce sînt o dependinţă a săraiului. La capul galeriei ne primi ministrul dinafară, Safeti Effendi”, spune acesta.

După Congresul de la Paris, Safvet Effendi a fost numit șef al Comisarilor trimiși în principate, pentru a consemna voința muntenilor și moldovenilor. De altfel, demnitarul a și vizitat Moldova, în 1857, alături de comisari din alte țări.

Era în favoarea unirii principatelor

Într-un raport din anul 1860, este menționat, din nou, faptul că demnitarul otoman avea o opinie favorabilă asupra principatelor.

„Excelenţa Sa, Safvet Effendi, care este întotdeauna însufleţit de cele mai bune intenţii faţă de noi şi cu care nu pot decît să mă laud foarte mult, m-a asigurat de mai multe ori că Alteţa Voastră va fi primită aici cu cele mai mari onoruri, aşa cum o dovedeşte îndeajuns şi vizita pe care urmează s-o faceţi Maiestăţii Sale sultanului, chiar a doua zi după sosirea aici”, scrie în volumul „Alexandru Iona Cuza şi Costache Negri Corespondeţă”, din 1980.

În aceeași carte mai este citată și o scrisoare din 1861, în care Savfet Effendi este menționat din nou.

„Safvet Effendi, pe care l-am văzut de curînd, mi-a răspuns la ceea ce i-am spus despre afacerile noastre chiar cu aceste cuvinte: «Trebuie să-l susţinem pe prinţul Alexandru Ioan din toate puterile noastre şi să-i îndeplinim justele lui cereri – mai ales în zilele astea».

E singurul turc care pune orgoliul său în urma prudenţei şi a necesităţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre marele vizir, care nu ne este favorabil”, se scria la acel moment

$$$

 A EXISTAT ROBINSON CRUSOE ?

Mitul singuraticului Robinson care trăieşte izolat de lume pe o insula pustie mi s-a părut întotdeauna fascinant, o evadare din lumea reală într-un univers de basm al unei insule tropicale cu plaje însorite şi nisipoase, cu ape limpezi, fructe exotice şi o linişte în care timpul pare că s-a oprit în loc. Sunt sigur că mulţi din cei care citesc aceste rânduri au avut această fantezie măcar odată. Era firesc, aşadar, ca un scriitor să vină şi să o aştearnă pe hârtie.

Robinson Crusoe este Alexander Selkirk

Scriitorul francez Daniel Defoe (1660-1731), autorul romanului Robinson Crusoe, nu a inventat nimic. Personajul său a fost cât se poate de real. Se numea Alexander Selkirk (1676-1723) şi îndeplinea funcţia de contramaistru pe vasul „Cinci porturi”. În urma unui conflict cu comandantul vasului, eroul nostru este pedepsit şi debarcat pe o insulă în anul 1704. Insula Juan Fernandez era nelocuită şi ocolită de navele ce tranzitau zona, aşa că bietul Selkirk a fost recuperat de către un anume Woodes Rogers, comandantul unei alte nave aflate în trecere. Acesta a consemnat întâmplarea în jurnalul său de bord.

Cine era Alexander Selkirk?

Alexander Selkirk s-a născut la Largo, în comitatul Fife, în Scoţia. La 19 ani după un conflict cu biserica presbiteriana scoţiană pleacă pe mare. Revine în patrie la 25 de ani, dar temperamentul sau îl aduce din nou în conflict, dar de data aceasta cu fraţii săi. În 1703 naviga la bordul navei Cinque Ports (Cinci Porturi) sub comanda unui anume William Dampier. Corabia lor era întovărăşită de o alta numită St. George. La un moment dat, în timpul călătoriei, Dampier moare când nava ajunge într-un golf în apropiere de Rio. Comanda vasului este preluată de Thomas Stradling. Corăbiile engleze ajung în arhipelagul Juan Fernandez unde acostează pentru a lua apă. Prezenţa unor nave franceze, cu care erau în război, îi obligă pe englezi să ridice rapid ancora abandonând însă doi marinari pe Mas a Tierra. Se vor întoarce abia peste 6 luni pentru a-i recupera. Cu Thomas Strandling, Alexander Selkirk avea o relaţie proastă încă din anii anteriori şi ea continuă să se deterioreze. Şi cu acesta, Selkirk are o ceartă violenţă, încât comandantul navei nu găseşte altă soluţie decât aceea sugerată chiar de eroul nostru şi anume, de a-l abandona pe o insulă. Aşa se face că în anul 1704, luna octombrie, Alexander Selkirk devine singurul locuitor al insulei Mas a Tiera din arhipelagul Juan Fernandez. Patru ani şi 4 luni mai târziu, de arhipelag se apropie două nave englezeşti, „Duke” şi „Dutchess aflate sub comanda căpitanului Woodes Rogers. Se întâmpla pe 1 februarie 1709. Se pregăteau să acosteze pentru a lua apă de băut, când zăresc luminile unui foc. Au crezut că are legătură cu o navă franceză întâlnită anterior în acele ape, însă focul era doar încercarea disperată a lui Selkirk de a-şi face cunoscută prezenţa. A doua zi acesta este descoperit de marinari. Îmbrăcat în piei de animale de sus până jos şi extrem de ciudat acesta pare un om al cavernelor. Singurătatea l-a făcut aproape să uite să vorbească. Se readaptează totuşi rapid şi este angajat ca ofiţer pe una dintre navele lui Rogers. Avea să afle de la salvatorii săi că hotărârea sa de a se exila pe insulă i-a salvat viaţa. La scurtă vreme după ce a fost abandonat, Cinque Port, corabia sa, se scufundase în Pacific.

În 11 octombrie 1711, Alexander Sekirk era din nou în Scoţia natală, după mai bine de 8 ani. Era însă nefericit. Anii de singurătate pe insula îl marcaseră şi declara oricui era dispus să-l asculte că deşi are o leafă bună ca ofiţer ar renunţa bucuros la toate ca să revină pe insula lui. S-a reîntors în satul său şi şi-a amenajat o colibă într-o grădină sperând ca în felul acesta să-şi regăsească liniştea. După o nouă dispută cu biserica pleacă din nou ca navigator la bordul navei britanice de luptă, H.M.S. Weymouth. Ultimii ani şi-i petrece pe mare unde a şi murit în anul 1723, la vârsta de 47 de ani.

Insula lui Robinson este Mas a Tierra

Insula din paginile lui Defoe se găseşte în largul apelor Pacificului, şi face parte dintr-un arhipelag aflat la aproximativ 800 km de Valparaiso, oraş chilian situat pe coasta Americii de Sud. Când au fost descoperite de europeni, în anul 1563, insulele au primit numele Juan Fernandez după navigatorul spaniol care conducea expediţia. Aripelagul este compus din trei insule de origine vulcanică Mas a Tiera, Santa Clara şi Mas a Fuera. Peisajul este parcă rupt din “Laguna albastră”, cu cascade, izvoare, stânci, păduri. Mă rog, cel puţin aşa era pe vremea lui Robinson. Azi din păduri nu a mai rămas mare lucru pentru că lemnul de santal şi palmierul chonta au fost la mare căutare. Insulele au fost întotdeauna slab populate, iar în unele perioade pustii. Cea mai mare este Mas a Tierra cu o lungime de 23 km şi o lăţime de 8 km.

Până la începutul secolului al XIX-lea s-au aflat sub jurisdicţie spaniolă, acolo instalându-se chiar o garnioana militară, pe la 1750, de teamă ca nu cumva să fie ocupate de englezi. Din acea perioada datează şi un fort spaniol, azi ruinat.

Revoluţiile sud-americane au dus la obţinerea independenţei unor popoare de sub dominaţia spaniolă. Din 1810, Chile preia controlul asupra insulelor Juan Fernandez. Arhipelagul a mai servit o perioada drept colonie penitenciară, a fost o vreme nepopulat.

În timpul primului război mondial în apropierea insulei Mas a Tiera se scufundă o navă de război germană, scăpată dintr-o mare bătălie desfăşurată lângă insulele arhipelagului Falkland. În memoria celor căzuţi la bordul vasului Dresden, chilienii au ridicat şi un monument.

Azi, majoritatea chilienilor care trăiesc în insule sunt situaţi în Mas a Tiera şi se ocupă cu pescuitul homarilor. Guvernul chilian s-a gândit că poate ar putea profită puţin de pe urma faimei dobândită de romanul lui Daniel Defoe, aşa că în 1966 s-a hotărât să reboteze arhipelagul şi insulele. Insula Mas a Tierra a devenit Insula Alexander Selkirk, iar o altă insulă a fost redenumită Insula Robinson Crusoe.

Robinsonii din Mas a Tiera

Contrar a ceea ce credeţi, Robinson-Alexander Selkirk nu a fost un caz singular. Pe insulă s-au mai petrecut două poveşti similare.

La 1860 un pirat, care îşi făcea veacul în insule este nevoit să ridice ancora în grabă şi să fugă. E urmărit de spanioli. În grabă este nevoit să lase în urmă pe insula Mas a Tiera, un indian moschito. Patru ani mai târziu, corsarul se întoarce în arhipelag să vadă cum o duce indianul. Acesta reuşise să se adapteze foarte bine, îşi confecţionase harpoane, cuţite şi cârlige pentru pescuit şi îşi ridicase o colibă din lemn acoperită cu piei de capră. În cinstea vizitatorilor a dat o masă pe cinste la care s-a servit carne de capra. Primele astfel de animale fuseser aduse chiar de Juan Fernandez pentru că navele care acostau acolo în anii următori să se poată aproviziona şi cu carne proaspătă.

Şi tot pe insula Mas Tiera se pare că ar mai fi existat un al treilea Robinson. Acesta ar fi fost un naufragiat care a petrecut 5 ani în acele locuri, înainte de a fi recuperat de un vas care a făcut o escală pe insulă.

De la Alexander Selkirk la Robinson Crusoe

Primele relatări despre Alexander Selkirk se află desigur în jurnalul de bord al lui Woodes Rogers, salvatorul său. În 1712, acesta a publicat cartea „A Cruising Voyage Round the World” (Croazieră în jurul lumii) în care este descris episodul descoperirii lui Selkirk. Cartea are succes iar povestea marinarului abandonat pe o insula pustie trezeşte mult interes.

Căpitanul său, cu care a navigat spre casă, Edward Cooke îşi scrisese şi el memoriile cam tot în aceeaşi perioada, relatând isprăvile lui Selkirk.

În 1713, eseistul Richard Steele îi ia lui Selkirk un interviu pentru publicaţia „The English Man” în care acesta îşi povesteşte aventura. Aflăm astfel amănunte despre frământările şi temerile sale, cum şi-a construit două cabane, a vânat broaşte ţestoase, a ţinut socoteală zilelor, şi-a făcut haine, a zăcut inconştient după o cădere de la înălţime şi multe altele. Interviul a stârnit un mare interes şi mulţi au vrut să-l cunoască.

Nu ştim dacă Daniel Defoe l-a întâlnit şi dacă cei doi au stat vreodată de vorbă. După unii, scriitorul i-ar fi luat un interviu în localul Red Lion Tavern, din Bristol. Ciudat este însă faptul că Defoe care era ziarist şi ar fi putut cu uşurinţă să publice o ştire legată de Selkirk, nu a făcut-o niciodată. Cert este că în 25 aprilie 1719 apărea „The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe of York, Mariner”. Defoe avea 59 de ani în acel moment, stătea prost cu banii şi era urmărit de creditori. Manuscrisul său a fost vândut editorului londonez William Tylor pentru numai 10 lire sterline.

Romanul lui Dniel Defoe a fost tradus în numeroase limbi (cel puţin 30) şi s-a vândut în milioane de exemplare. În secolul al XIX-lea, două versiuni prescurtate au fost traduse în latină pentru a uşura învăţarea limbii de către elevi. De-a lungul timpului tema romanului a constituit şi o bogată sursă de inspiraţie pentru numeroşi autori şi a fost ecranizată de producătorii hollywoodieni în mai multe rânduri.

Surse:

1.Zoe Mihalache Cotreanti “Robinson Crusoe – ficţiune sau realitate” în Almanah Lumea 87, pag. 162

2.Liana Enescu “Robinson Crusoe – elogiu al singurătăţii?” în Almanah Lumea 88 – caiet de vacanţă, pag. 96-98

$$$

 ROBERTA FLACK

Roberta Flack a fost o cântăreață de balade jazz și pop soulful, în special hituri din anii 1970, printre care „Feel Like Makin' Love”, „The First Time Ever I Saw Your Face” și „Killing Me Softly”.

După câțiva ani în care a predat și a cântat în cluburi de noapte din Washington, DC, Flack a primit un contract de înregistrare în 1968. Primul ei hit a urmat, un duet cu Donny Hathaway pe melodia „You've Got a Friend” de Carole King. A avut un succes și mai mare când „The First Time Ever I Saw Your Face” a fost inclusă pe coloana sonoră cu influențe de jazz a filmului „Play Misty For Me” din 1971, regizat de Clint Eastwood , și a devenit din nou un hit în 1972.

Piesa care dă titlul piesei de pe albumul lui Flack din 1973, „ Killing Me Softly ” , a devenit cel mai mare succes al ei. (Piesa a fost inspirată, în mod celebru, de experiența ei de când l-a văzut pe compozitorul Don McLean .) A avut un alt succes cu Donny Hathaway în 1972, cu „Where Is The Love?”, și înregistra cu el în 1979, când acesta a murit.

În anii 1980, Roberta Flack a participat la turnee și a colaborat cu Peabo Bryson, a compus și a înregistrat coloana sonoră a piesei Bustin' Loose (1981, cu Richard Pryor în rol principal ), a apărut de numeroase ori alături de Miles Davis și a avut single-uri de succes cu „Making Love” și „Set the Night to Music” (un duet cu Maxi Priest). Nominalizată la un premiu Grammy pentru albumul Roberta din 1994 , Flack a câștigat un nou public în 1996, când The Fugees au avut succes cu versiunea lor a piesei „Killing Me Softly”.

Roberta Flack a anunțat în 2022 că suferă de SLA, adesea cunoscută sub numele de boala Lou Gehrig , și că nu mai poate susține spectacole. A murit trei ani mai târziu, în 2025.

$$$

 ROBERT BURNS

Robert Burns este cel mai iubit poet scoțian, admirat nu doar pentru versurile și marile cântece de dragoste, ci și pentru caracterul său, pentru veselia sa, pentru că „sfida biserica”, pentru băutura excesivă și pentru afemeia sa!

Robert Burns este cel mai iubit poet scoțian, admirat nu doar pentru versurile și cântecele sale de dragoste, ci și pentru caracterul său, pentru veselia sa, pentru faptul că „sfida biserica”, bea mult și afemeiază! A devenit faimos ca poet la vârsta de 27 de ani, iar stilul său de viață, bazat pe vin, femei și cântece, l-a făcut celebru în toată Scoția.

A fost fiul unui fermier, născut într-o căsuță construită de tatăl său, în Alloway, Ayr. Această căsuță este acum un muzeu, dedicat lui Burns.

În copilărie, i-au plăcut întotdeauna poveștile supranaturale, spuse de o văduvă bătrână care uneori ajuta la ferma tatălui său, iar când Burns a ajuns la maturitate, a transformat multe dintre aceste povești în poezii.

După moartea tatălui său, în 1784, Burns a moștenit ferma, dar până în 1786 se afla în dificultăți financiare teribile: ferma nu avea succes și lăsase însărcinate două femei. Burns a decis să emigreze în Jamaica, așa că, pentru a strânge banii necesari pentru această călătorie, a publicat în 1786 lucrarea sa „Poezii în dialectul scoțian”, care a avut un succes imediat. A fost convins să nu părăsească Scoția de Dr. Thomas Blacklock, iar în 1787 a fost publicată o ediție a poeziilor la Edinburgh.

S-a căsătorit cu Jean Armour în 1788 – ea fusese una dintre numeroasele sale femei în tinerețe. O soție foarte iertătoare, ea a acceptat și și-a asumat responsabilitatea pentru toți copiii lui Burns, legitimi și ilegitimi deopotrivă. Copilul său cel mare, prima dintre cele trei fiice ilegitime, toate numite Elizabeth, a fost întâmpinat cu poezia „Bun venit la un bastard înțărcat”.

O fermă a fost cumpărată, Ellisland, pe malurile râului Nith, lângă Dumfries, dar din păcate ferma nu a prosperat și Burns a încetat să mai lucreze în agricultură în 1791 și a devenit operator cu normă întreagă.

Curând a apărut o problemă, deoarece venitul constant din acest loc de muncă i-a oferit ample oportunități de a continua să bea mult, care fusese mult timp slăbiciunea lui.

Una dintre cele mai importante sarcini literare pe care le-a început (o muncă făcută din pasiune, deoarece nu a primit nicio plată pentru această lucrare) a fost cântecele sale pentru Muzeul Muzical Scoțian. Burns a contribuit cu peste 300 de cântece, multe dintre ele fiind compoziții proprii, iar altele bazate pe versuri mai vechi.

În această perioadă a scris, într-o singură zi, cea mai faimoasă poezie lungă a sa, „Tam O'Shanter”. „Tam O'Shanter” este povestea unui bărbat care perturbă un sabat de vrăjitoare în biserica din Alloway și trebuie să fugă pentru a-și salva viața pe Meg, iapa lui bătrână și gri. Cea mai rapidă vrăjitoare, Cutty Sark (cutty sark înseamnă jupon scurt), aproape că îl prinde pe râul Doon, dar apa curgătoare o lasă neputincioasă și, deși reușește să o prindă pe Meg de coadă, Tam scapă peste pod.

Burns a murit la vârsta de 37 de ani de febră reumatică, pe care a contractat-o după ce a adormit pe marginea drumului (după o sesiune de băut deosebit de viguroasă) în ploaie torențială. Ultimul copil al lui Burns s-a născut de fapt în timpul slujbei funerare.

Burns nu va fi niciodată uitat, deoarece poeziile și cântecele sale sunt încă la fel de populare în Scoția ca atunci când au fost scrise pentru prima dată.

Noaptea Burns este o ocazie importantă pe 25 ianuarie, când se țin numeroase cine dedicate memoriei sale în întreaga lume. Ritualul Cinei Burns a fost inițiat de prieteni apropiați ai lui Robert Burns la câțiva ani după moartea sa, iar formatul rămâne în mare parte neschimbat și astăzi, începând cu președintele Cinei care invită compania adunată să-i primească pe cei prezenți.haggisSe recită poezia „Către un haggis”, iar haggisul este apoi sărbătorit cu un pahar dewhiskySeara se încheie cu o interpretare antrenantă a„Auld Lang Syne”.

Spiritul Lui trăiește mai departe!

&&&

 RICHARD BURTON ȘU LIZ TAYLOR - O DRAGOSTE CU NĂBĂDĂI

Celebrul actor Richard Burton ar fi împlinit anul trecut 98 de ani. A murit în august 1984, la vârsta de 58 de ani, din cauza unei hemoragii cerebrale, dar a lăsat în urmă profilul unui mare star al Hollywoodului de altădată și tumultoasa sa poveste de dragoste cu Elizabeth Taylor, considerată cea mai frumoasă femeie din lume.

Au fost căsătoriți de două ori și au format unul dintre cele mai iubite și mediatizate cupluri, amorul lor trepidant dând naștere unor valuri întregi de speculaţii pe scena hollywoodiană.

S-au întâlnit pentru prima oară în 1952, când Burton era căsătorit şi avea o reputaţie de playboy irezistibil şi de băutor înrăit. Frumuseţea actriţei l-a tulburat din prima seară pe care au petrecut-o împreună, la o petrecere din Bel Air. Burton a izbucnit în râs, emoţionat. Era doar începutul unei atracţii care s-a dovedit ireistibilă.

„Richard era robit de Elizabeth“, mărturisea fratele mai mic al actorului, Graham Jenkins.

Zece ani mai târziu s-au reîntâlnit la Roma, pe platourile filmului „Cleopatra“. Burton nu fusese cooptat pentru acest film, ci doar l-a înlocuit pe actorul Stephen Boyd, care părăsise distribuţia.

Primul lor sărut de pe ecran a fost epic. Regizorul a trebuit să-i întrebe dacă poate spune „tăiaţi“, pentru că ei nu se mai opreau. Și au continuat să se sărute. 

„Atunci când se ating două bucăţi de dinamită, nu are cum să nu iasă o explozie“, povestea Burton peste ani.

Au încercat în zadar să-și reprime dorința, deoarece Liz Taylor, care era deja la al patrulea mariaj, nu mai dorea încă un divorţ mediatizat, iar Burton se simţea vinovat de efectele pe care această relaţie le avea asupra familiei sale.

Aveau momente în care nu-şi spuneau un cuvânt în plus faţă de cele din scenariu, urmate de escapade în doi, cu paparazzi pe urmele lor.

Vaticanul i-a pus la zid pentru „vagabondaj erotic“.

Și-au înșelat partenerii ca să fie împreună, iar adulterul lor a provocat un scandal la nivel mondial. Vaticanul a condamnat ceea ce a considerat a fi în cazul lor „vagabondaj erotic“.

Liz a divorţat de Eddie Fisher pe 5 martie 1964, după ce Burton divorţase de soţia sa, Sybil, în decembrie 1963.

Au așteptat două zile de la la divorţul actriţei, au zburat la Montreal, s-au cazat la hotelul Ritz Carlton sub numele de domnul şi doamna Smith şi s-au căsătorit.

Pentru Burton era a doua căsătorie, iar pentru Taylor a cincea.

În 1974 au divorţat, însă despărţirea nu a durat prea mult, căci s-au recăsătorit în 1975. Al doilea lor mariaj s-a încheiat în 1976, dar povestea de dragoste dintre ei a dăinuit dincolo de vremuri și datorită jurnalelor intime ale actotului (Burton şi-a consemnat viaţa cu meticulozitate, încă de la vârsta de 14 ani).

„O iubită-amantă sălbatică şi extraordinară”

Într-unul dintre jurnalele sale, Burton a scris că Elizabeth Taylor a fost „o iubită-amantă sălbatică şi extraordinară".

În 1968, la Paris, în timpul primei căsătorii cu frumoasa divă, Burton nota: 

„Faimoşi cum suntem, bogaţi cum suntem, curtaţi cum suntem sau insultaţi cum suntem, plătiţi exagerat cum suntem, centrul atenţiei cum suntem, nu suntem blazaţi sau plictisiţi. Nu suntem invidioşi. Am fost neobişnuit de norocos toată viaţa mea, însă cel mai mare noroc a fost Elizabeth. M-a transformat într-un bărbat moral, este o amantă minunată, este timidă şi spirituală, nu e fraiera nimănui, e o actriţă strălucită, este frumoasă dincolo de idealurile pornografiei, este iertătoare şi iubitoare. Îmi tolerează toate lucrurile imposibile şi toate beţiile, e ca o durere în stomac atunci când e departe de mine şi mă iubeşte!

În jurnalele sale, Richard Burton a vorbit şi despre comportamentul urât pe care l-a avut uneori faţă Liz:

„Ieri a fost o altă zi îngrozitoare. M-am comportat foarte urât. Am insultat-o pe Elizabeth, am băut, scuzându-mă din când în când, pentru ca apoi să reiau tratamentul dur", nota actorul în august 1969.

„Am mâncat din acelaşi castron, ca doi căţeluşi”

Iată alte câteva pasaje în care Burton a scris despre Elizabeth Taylor:  

3 iunie 1966

„Am filmat o singură scenă în dimineaţa acesta, însă Elizabeth a filmat trei. Apoi a trebuit să se spele pe cap, aşa că am plecat de la studio la 13.30. Am luat un prânz în stil italienesc la Corsetti: eu am mâncat sole (un peşte – n.r.), iar Eliz a mâncat biban cu cartofi prăjiţi. Am băut două sticle de vin Fontana Candida, iar la 21.00 dormeam deja. Pe la 02.00 noaptea mi-am făcut nişte supă de varză şi a venit şi Bon Apetito (Elizabeth Taylor). Am mâncat din acelaşi castron, ca doi căţeluşi”.

24 septembrie 1966, Italia

„Suntem în Torvaianica (în apropiere de Roma – n.r.). Ea găteşte, eu fac curat. Face hot dogs, hamburgeri, omletă şi supă. Eu fac salata şi fac curat. În afară de oamenii care se înghesuie uneori la autografe, nu ne prea deranjează lumea”.

10 ianuarie 1967

„Sunt îndrăgostit nebuneşte de ea în acest moment. Asta pe lângă faptul că o iubesc în nenumărate feluri”

24 mai 1967, Portofino

„E (Elizabeth) e nervoasă pentru că scriu despre ea în jurnal. E o fată drăguţă, grăsuţă, care iubeşte ţânţarii, urăşte bărcile şi iubeşte avioanele, are ochii ca murele şi nu are simţul umorului. Este ruşinoasă, pedantă şi dureros de conştiincioasă”.

30 iulie 1967, Taormina

„A slăbit, iar eu nu mă pot abţine să n-o ating. De fapt, nu a slăbit, dar a fost la masaj şi greutatea i-a fost redistribuită. În momentul acesta, e una dintre cele mai atrăgătoare fete pe care le cunosc. Cea mai atrăgătoare”.

30 septembrie 1967, Paris

„Am făcut ceva care frizează moralul. I-am cumpărat lui Elizabeth avionul cu care am zburat ieri. A costat 960.000 de dolari. Nu i-a displăcut”.

$$$

 Invenții Accidentale care au Schimbat Lumea: De la o Neglijență la Penicilină

Uneori, cele mai mari descoperiri nu vin din planuri meticuloase, ci din pură întâmplare, combinată cu o minte curioasă. Unul dintre cele mai elocvente exemple este cel al penicilinei, un antibiotic care a revoluționat medicina și a salvat nenumărate vieți.

Cum a Început Totul?

Povestea începe în anul 1928, în laboratorul lui Alexander Fleming, un bacteriolog scoțian de la Spitalul St. Mary din Londra. Fleming studia bacterii, în special Staphylococcus. Într-o zi, înainte de a pleca în vacanță, a lăsat pe masa de lucru mai multe plăci Petri cu culturi bacteriene, unele dintre ele uitate deschise.

Când s-a întors, a observat ceva ciudat: pe una dintre plăci, o colonie de mucegai (verde-albăstrui) crescuse accidental. Dar nu asta era partea interesantă. În jurul mucegaiului, creșterea bacteriilor fusese complet inhibată! Există o zonă clară, fără bacterii, în jurul ciupercii.

Momentul "Aha!"

Majoritatea oamenilor ar fi aruncat pur și simplu placa contaminată, considerând-o o greșeală. Dar Fleming a fost un observator atent și un om de știință perspicace. A recunoscut imediat potențialul acestei "contaminări". A izolat mucegaiul și a descoperit că aparținea genului Penicillium (mai exact, Penicillium notatum), iar substanța pe care o producea și care inhiba creșterea bacteriilor a numit-o penicilină.

De la Descoperire la Producția de Masă

Descoperirea lui Fleming a fost una fundamentală, dar penicilina a rămas, pentru o perioadă, doar o curiozitate de laborator. Abia în anii 1940, o echipă de oameni de știință de la Universitatea Oxford, condusă de Howard Florey și Ernst Chain, a reușit să purifice și să producă penicilina în cantități suficiente pentru a fi folosită ca medicament.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, penicilina a devenit un medicament vital, salvând vieți pe câmpurile de luptă prin tratarea infecțiilor bacteriene care, până atunci, ar fi fost fatale.

Impactul Mondial

Impactul penicilinei asupra sănătății umane a fost colosal:

A transformat tratamentul multor boli infecțioase, de la pneumonie și meningită la infecții ale rănilor.

A redus drastic mortalitatea și morbiditatea cauzate de infecțiile bacteriene.

A deschis era antibioticelor, revoluționând medicina și extinzând semnificativ speranța de viață.

Așadar, o farfurie uitată și un pic de mucegai au devenit, datorită curiozității și inteligenței lui Fleming, una dintre cele mai importante invenții medicale din istorie, demonstrând că uneori, cele mai mari descoperiri vin din cele mai neașteptate locuri.