$$$

 Se spune că în Japonia totul este „altfel”. Da, „altfel” e un eufemism delicat.

Dacă, printr-o curiozitate temerară, vei încerca să trăiești o zi ca un japonez, pregătește-te să-ți schimbi încălțămintea de cinci ori, să-ți clătești gâtul din oră în oră și să te lupți pentru supremație cu un vas de toaletă mai inteligent decât tine. De fapt, mai bine acceptă: el câștigă.

Am adunat 13 dintre cele mai bizare, cotidiene și absolut reale obiceiuri japoneze, care pentru localnici sunt la fel de firești ca spălatul pe mâini înainte de masă, iar pentru noi par desprinse dintr-o altă galaxie. Să începem.

1. Încălțămintea, papucii și… papucii pentru papuci

În Japonia, încălțămintea este un ritual. Fiecare spațiu are propriul „cod vestimentar” pentru picioare.

La intrare te întâmpină genkan-ul — o zonă coborâtă special pentru a te descalța. Apoi încalți papuci de interior.

Dar dacă intri în toaletă, trebuie să schimbi papucii. Există papuci doar pentru baie. La ieșire — te întorci la cei de casă.

Ai uitat? Ai greșit? Felicitări, ai „profanat” casa.

Iar dacă ești oaspete, nimeni nu-ți va spune nimic. Vor zâmbi politicos… și apoi vor dezinfecta tot cu clor.

2. Clătirea gâtului — un ritual sacru

Ajuns acasă? Nu te dezbraci, nu mănânci, nu vorbești.

Mai întâi, la baie. Nu pentru duș. Ci pentru clătirea gâtului.

De obicei de trei ori. Se crede că astfel elimini virușii, bacteriile și energiile străzii.

Japonezii nu așteaptă să se îmbolnăvească. Ei previn. Din copilărie.

3. Mic dejun ca o cină fără lumânări

Imaginează-ți ora 6 dimineața. Ochii încă lipiți. Pe masă — orez, pește prăjit, supă miso, legume murate, alge și, desigur, ceai verde.

Un mic dejun obișnuit în Japonia e un adevărat prânz.

Este tradiție, nu răsfăț. Din epoca samurailor, energia se acumulează dimineața, nu seara.

Cornurile și cerealele? Mâncare de hotel pentru occidentali leneși.

4. Liniște? Rău semn. Lătrați-vă supa!

În Japonia, cu cât sorbi mai zgomotos tăițeii, cu atât ești mai politicos.

Sorbitul zgomotos este o formă de apreciere, un semn de respect pentru bucătar.

Dacă mănânci în tăcere, pari nemulțumit. Sau lipsit de rafinament.

Chiar și în restaurantele de lux, clientul sorbește cu aplomb. Fără rușine.

5. Periuța de dinți — parte din uniformă

După fiecare masă, toată lumea se spală pe dinți. Fără excepție.

Copiii în școli se aliniează și periază în cor. La birou — același ritual. Oglinzi, chiuvete, pastă, totul la îndemână.

Halena? O rușine publică.

6. Toaleta cu IQ superior

Ușile Raiului? Nu. E un vas de toaletă japonez.

Încălzește, parfumează, cântă, salută, curăță și te recunoaște. Modelele de top costă cât o vacanță în Alpi.

Comenzile sunt ca într-o navă spațială. Și după o singură folosire, o toaletă obișnuită pare medievală.

7. Aruncatul gunoiului — test de doctorat

Să arunci gunoiul în Japonia e o operă de artă.

Hârtie, sticlă, plastic, deșeuri arse, nearse, baterii, becuri, obiecte voluminoase — fiecare are ziua și sacul său.

Pungile sunt speciale, inscripționate cu districtul și data.

Greșești? Risc să-ți găsești gunoiul înapoi la ușă. Cu un bilet politicos. Dar ucigător.

8. Futonul — la plimbare

Salteaua japoneză nu stă degeaba. Dimineața, se strânge și se pune la păstrare.

Iar într-o zi senină, se scoate pe balcon. Să se aerisească. Să-și „piardă visele”.

Un balcon japonez e plin de futonuri albe, fluturând ca steaguri de curățenie absolută.

9. Iarna se trăiește sub masă

Fără încălzire centrală? Nicio problemă. Japonezii au kotatsu.

O masă joasă, cu pătură și încălzire dedesubt. Te bagi sub ea și nu mai vrei să ieși.

Iarna, familia se mută acolo. Se mănâncă, se râde, se ceartă. Totul — sub masă.

Ieșitul de sub kotatsu e un act de curaj.

10. Baia — sanctuar, nu spălătorie

În baia japoneză, întâi te speli stând jos. Din cap până-n picioare.

Apoi intri în cadă. Dar nu pentru spălat, ci pentru relaxare.

Toată familia folosește aceeași apă. Pentru că te-ai curățat deja.

E ritual, economie și respect pentru apă.

11. Masca — refugiu emoțional

În Japonia, masca se poartă nu doar contra bolilor.

Ci și ca scut social. Nu vrei să vorbești? Ai un coș? Nu ai chef de interacțiune?

Pui masca. Și ești invizibil. Ca-ntr-o cochilie.

12. Scuze — limbajul universal

Te-a călcat cineva? Japonezul își cere scuze.

L-ai călcat tu? El tot își cere scuze.

Cutremur? Posibil cineva să zică „Ne cerem iertare pentru disconfort”.

A te scuza e semn de respect. Nu recunoaștere a vinei.

Treizeci de scuze pe zi? Perfect normal.

13. Poză pentru mormânt — ca pentru pașaport

Mulți japonezi își pregătesc din timp înmormântarea.

Aleg fotografia, ținuta, muzica, meniul. Nu din pesimism. Ci din ordine.

Fotografia pentru piatra funerară se face în salon profesional. Cu machiaj, lumini, regie.

Apoi — pe un stick. Într-un seif. Pentru „când va fi cazul”.

Final. Ca o înclinare tăcută în metrou

E uimitor cum o zi obișnuită poate fi atât de diferită.

Nu e spectacol. Nu e ciudățenie gratuită. E Japonia — unde banalul devine artă.

Care obicei ți s-a părut cel mai ieșit din comun?

Și... pe care l-ai aduce acasă?

$$$

 Războiul generațiilor..

La casa de marcat a supermarketului, tânăra casieră îi atrage atenția clientei (o doamnă mult mai în vârstă) că sacoșa de acasă e din plastic și nu e bună pentru mediu.

Doamna își cere scuze și zice: “noi nu aveam chestia asta ‘verde’ pe vremuri “.

Tânăra casieră îi răspunde: “Asta e problema noastră azi, că generației voastre nu i-a păsat de mediu, să îl păstreze curat pentru generațiile viitoare”.

Doamna îi spune că are dreptate, că generația ei nu a avut chestia asta ‘verde’.

“Pe vremea mea recipientele de lapte, de apă minerală și de bere, sau borcanele de iaurt erau din sticlă, se returnau la magazin, de unde ajungeau la fabrici pentru spălare, sterilizare și refolosire de multe, multe ori, deci se reciclau cu adevărat. 

La aprozar se dădeau pungi de hârtie pe care le refoloseam până se rupeau și le predam împreună cu ziare, reviste, caiete, cartoane… la punctele de colectare, ajungând la fabricile de hârtie, scutind de la tăiere mulți copaci. Nu aveam chestia ‘verde’ pe vremuri.

În trecut urcam etajele pe scări pentru că nu erau decât rar ascensoare și scări rulante în fiecare clădire de birouri ori magazine. Mergeam la cumpărături pe jos, nu cu mașini de 300 CP pentru 500 metri dar e adevărat că nu aveam chestia ‘verde’.

Scutecele copiilor, fiind din bumbac, se spălau și se refoloseau pentru că nu le aveam pe cele de unică folosință. Ne uscam rufele afară, în soare și vânt pentru că nu aveam uscătoare electrice în casă. Copiii purtau și hainele fraților și surorilor mai mari, nu întotdeauna haine noi-nouțe. Tânăra are dreptate, nu aveam chestia ‘verde’ pe atunci.

Aveam un singur TV ori doar un radio în casă, nu în fiecare cameră.

În bucătărie amestecam și frământam cu mâinile pentru că nu aveam mașini electrice să facă totul. Când împachetam ceva fragil foloseam hârtie veche și ziare, nu folie de plastic cu bule.

Pe vremuri nu porneam mașini de tăiat iarbă cu benzină ori electrice să ne aranjăm gazonul, ci foloseam mașini manuale, coasa, secera și făceam destulă mișcare ca să nu avem nevoie să mergem la săli de gimnastică pentru a ne urca pe benzi ori pe biciclete alimentate cu electricitate. Cu adevărat, nu aveam chestia ‘verde’ pe atunci.

Când ne era sete beam apă de la o cișmea de pe stradă în loc să folosim pahar de plastic ori sticlă de plastic cu apă îmbuteliată. Ne reumpleam stilourile cu cerneală din călimară în loc să cumpărăm altele noi sau rezerve din plastic. Ne schimbam lama în aparatul de bărbierit în loc să-l aruncăm de fiecare dată cănd se uza lama dar nu aveam chestia ‘verde’.

Oamenii luau tramvaiul și autobuzul iar copiii mergeau pe jos ori pe biciclete la școală în loc să fie duși cu mașina de 45 de mii de euro a familiei dar nu aveam de chestia ‘verde’. Aveam o singură priză în cameră, nu prelungitoare pentru o duzină de aparate electrice și nu aveam nevoie de un smartphone și de GPS cu semnale de la sateliți ca să găsim cel mai apropiat McDonalds.”

Nu e trist să vezi cum se plânge tânăra generație cât de risipitori și poluanți am fost noi doar pentru că nu aveam chestia ‘verde’ pe vremuri?

Vă rog să trimiteți textul de mai sus unei alte persoane egoiste și în vârstă care are nevoie de o lecție despre păstrarea mediului, lecție primită de la un deștept mai tânăr.

Nu ne place să fim în vârstă așa că nu ne trebuie mult să ne enervăm, mai ales când observațiile vin de la cineva tatuat și cu multe zorzoane, dar care nu poate da restul fără ajutorul casei de marcat.

  Preluare internet

$$$

 ,,Am fost EDUCATĂ, nu doar crescută.

Am fost EDUCATĂ să SALUT când intru într-o încăpere,

să spun ,,MULŢUMESC” si “TE ROG”,

să-i RESPECT pe cei mai ÎN VÂRSTĂ,

să le ofer scaunul, să le vorbesc cu ,,DUMNEAVOASTRĂ”.

Am fost învățată să-mi ofer ajutorul,

să ţin uşa pentru cel care vine în urma mea,

să spun ,,MĂ SCUZAŢI” când este nevoie.

Am fost educată să nu vorbesc tare în public,

să nu comentez acţiunile altora,

să nu DERANJEZ pe nimeni.

Am fost educată să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt,

nu pentru ce pot obţine de la ei.

Am fost învățată să tratez oamenii aşa cum aş vrea şi eu să fiu tratată!

Şi am mai fost învăţată că dacă n-am ceva bun de spus,

mai bine TAC. Aceasta sunt eu.''

$$$

 Bătrânețea nu e sfârșitul – e începutul libertății

Când ne gândim la bătrânețe, societatea ne-a învățat s-o vedem ca pe o retragere: o perioadă de tăcere, de stingere lentă, de așteptare. 

Dar ce-ar fi dacă, în loc să închidem ușile visurilor, le-am redeschide cu mai mult curaj ca niciodată?

Ava Gardner spunea: „Când voi fi bătrână și căruntă, vreau o casă lângă mare. Și să pictez. 

Cu mulți prieteni minunați, muzică bună, băutură și o bucătărie al naibii de bună în care să gătesc.”

Aceasta nu este o dorință superficială. 

Este manifestul unei vieți trăite cu sens. 

Este un refuz calm, dar ferm, de a accepta bătrânețea ca pe o pedeapsă.

Marea este spațiul libertății. 

Acolo unde valurile nu îmbătrânesc niciodată, ci doar revin. 

A picta în bătrânețe înseamnă a vedea lumea cu ochi mai limpezi, mai eliberați de goana tinereții. 

Prietenii adevărați nu se adună pentru prestigiu, ci pentru prezență. Iar o bucătărie bună devine altarul bucuriei simple – acolo unde timpul se topește în arome, râsete și pahare ridicate.

Această viziune a bătrâneții nu e doar o fantezie. 

E un ideal uman: să ajungem acolo nu obosiți, ci pregătiți să trăim mai profund. 

Să ne întoarcem la artă, la prietenie, la mâncare bună și conversații fără grabă. 

Să nu ne retragem – ci să ne așezăm, în sfârșit, în locul care ne aparține.

Bătrânețea nu este un sfârșit, ci premiul pentru curajul de a fi tu însuți până la capăt.

Când voi fi bătrân, nu vreau liniște, vreau libertate. 

Să gătesc, să râd cu oameni care nu mai vor să demonstreze nimic, doar să trăiască. 

Acolo, lângă mare, cu sufletul ușor și vinul potrivit.

$$$

 Ovidiu Iuliu Moldovan... 

          - remember- 

„Efortul şi dorinţa şi aspiraţia mea de împlinire au fost aceleaşi pentru fiecare film şi pentru fiecare rol. Chinul meu a fost acelaşi. Şi am făcut foarte multe filme de care cel mai jenat eram eu, în seara premierei. Drumul unui artist e lung şi artistul trebuie să fie conştient de acest lucru. Cred că arta, în general, trebuie gândită într-o certă finalitate, dar într-o lungă perspectivă"

Marele actor, Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut pe data de 1 ianuarie 1942, în satul Vișinelu, comuna Sărmașu, în judeţul Cluj (acum în judeţul Mureş).

A absolvit IATC-ul din Bucureşti, promoţia 1964, la clasa profesorilor Pop Marţian şi Octavian Cotescu. Debutul în teatru se produce un an mai târziu, cu rolul Mio, din „Pogoară iarna” de Maxwell Anderson, pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, unde va rămâne să-şi cizeleze talentul timp de patru ani, în roluri deloc uşoare: Sebastian din „A XII-a noapte” de W. Shakespeare, Adam din „Ano-timpurile” de Werker, Emilian din „Romulus cel Mare” de F. Durrenmatt etc.

În 1969, îşi face intrarea pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, fiind chemat de Radu Penciulescu să-l întruchipeze pe Oswald din „Regele Lear” de William Shakespeare. Va rămâne aici, convins de marele regizor şi de George Banu, până la sfârşitul carierei, săvârşind zeci de roluri memorabile.

Ovidiu Iuliu Moldovan a fost unul dintre cei mai străluciţi şi iubiţi actori pe care România i-a avut. 

A rămas în memoria noastră, a românilor, a tuturor prin rolurile sale din filme, piese de teatru şi teatru radiofonic şi televiziune. 

Și aici trebuie să reamintim câteva din filmele şi piesele de teatru în care a jucat: „Actorul și sălbaticii”, „Profetul, aurul și ardelenii”, „Bietul Ioanid”, „Artista, dolarii și ardelenii”, „Pruncul, petrolul și ardelenii”, „Castelul din Carpați”, „Duelul”, „Întâlnirea”, „Cucerirea Angliei”, „Misterele Bucureștilor”, „Vreau să știu de ce am aripi”, „Horea”, „Secretul lui Nemesis”, „Masca de argint”, „Din prea multă dragoste”, „Punct și de la capăt”, „Cuibul de viespi”, „Somnul insulei”, „Nopți de cristal”, „Craii de Curtea Veche”, „Crăciun însângerat”, „Un august în flăcări”, „Ion și Adriana” etc. Iar la Teatrul Național București, a „fost”: Oswald în „Regele Lear”, Antonio în „Furtuna”, Caligula în „Caligula”, Despot în „Despot Vodă”, Baiazid în „Moștenirea”, Avram Iancu în „Avram Iancu”, Orsino în „A 12-a noapte”, Lopahin în „Livada de vișini”, Platonov în „Platonov”, Penteu în „Bacantele de Euripide”, Baronul în „Azilul de noapte”, Protasov în „Cadavrul viu”, etc.

Viaţa marelui actor a fost marcată de pierderea prematură a tatălui, care a fost luat prizonier în război şi omorât de luptătorii lui Miklos Horthy. 

Ovidiu Moldovan a încercat toată viaţa să afle cât de puţin despre ceea ce s-a întâmplat cu părintele său, dar nu a reuşit. 

Din respect şi iubire faţă de tatăl sau, acesta şi-a luat numele „Iuliu” (primul soţ al mamei actorului a fost Iuliu Moldovan).

Moartea mamei sale, survenită în 1995, a sfâşiat inima actorului. Era foarte ataşat de mama sa . După acest eveniment tragic, marele artist s-a închis... 

Ovidiu Moldovan a refuzat să mai joace roluri în filme. Actorul a jucat numai în piese de teatru şi recitaluri de poezie.

 Era atât de închis în el încât nici măcar fratele său, Mircea Moldovan, nu a ştiut că are ciroză, ştia doar că suferă de diabet. Ultima dată fratele său a vorbit cu actorul duminică, luni a fost internat, iar miercuri marele artist a murit. 

Ovidiu Iuliu Moldovan era foarte mândru că este roman, mai ales din zona Ardealului şi şi-a păstrat accentul până în ultima zi a vieţii. Fratele său Mircea Moldovan povesteşte:

„Era o aniversare când mergeam la el, în Bucureşti. Avea un cerc de prieteni, printre care erau Dinică, Dan Piţa, Caramitru... Îi suna şi le zicea: <<O vinit frăţioru' meu din Cluj cu palincă cu slănină. Haideţi repede!>>. Şi ei veneau şi petreceau. Lui Ovidiu Iuliu Moldovan îi plăcea la nebunie să urce pe scenă în spectacolele de teatru şi de poezie. Era ahtiat după Eminescu. Pelicula n-a iubit-o atât de mult!”

Ovidiu Iuliu Moldovan a jucat de-a lungul vremii în peste 40 de filme. 

Pentru întreaga activitate, marele actor a fost distins cu Premiul Uniter, în 2004. 

„O colaborare artistică mai înseamnă şi tandreţe, şi iubire, dar la iubire se ajunge mai greu”

Traian Băsescu i-a oferit post-mortem marelui actor Ovidiu Iuliu Moldovan Ordinul „Steaua României”, în grad de cavaler, pe 15 martie 2008.

Marele actor a murit pe data de 12 martie 2008, în urma unui stop cardio-respirator. 

A fost înmormântat pe Aleea Actorilor, din Cimitirul Bellu.

Modestia lui făcea casă bună cu un perfecţionism de multe ori alienant...

$¢$

 GREȘALA MEA

De multe ori în viaţă, Doamne, eu vroiam să mor,

Dar nu ştiu cine mă oprea, c-un glas pătrunzător,

A câta oară înviam şi din nou îmi tot făgăduiam:

Să cred în fericirea, pe care nici n-o cunoşteam.

Salvarea nu era scumpă – o picătură de iubire,

Vroiam, pur şi simplu, o înţelegere, fără amăgire,

Ca cineva să mă cuprindă strâns lângă pieptul său,

În timp ce inima mi se rupea de suferinţă şi greu.

Greşeala mea era că nu trăiam pentru mine,

Mă străduiam pe alţii să ajut, făcându-le bine.

Mâna le întindeam chiar de n-aveau nevoie mare,

Îi susţineam cu fapte bune şi cuvinte de alinare.

Pur şi simplu, am făcut mult bine-n viaţa mea,

Inima e pustie, nimic nu crede şi nimic nu vrea,

Nicio parte din căldura oferită, nu mi s-a întors,

Astfel răcindu-mă, fără să mai simt ce-i frumos.

De multe ori mă ascundeam după zâmbetul meu,

O fiinţă vie, uşor rănită, ce crede-n Dumnezeu,

Care vroia să-nceapă de la zero, visând mereu

Să trăiască pentru sine, nu pentru al străinilor greu.

Cu mare drag-Sofia Roșca.

  (Cernăuți -Ucraina)

$$$

 O INSULĂ PLINĂ DE POEZII 

Când sufletul îmi urlă de nostalgie,

Când supărările îmi rănesc inima mie,

Atunci iau condeiul în mână şi scriu,

Pe loc îmi stă bine, cu siguranţă ştiu.

Când cineva pe la spate mă vorbeşte,

Cu nedreptate şi zvonuri mă cleveteşte,

Atunci poezia îmi este acea scăpare,

Şi-n inimă revine entuziasmul mare.

La scurt timp, un fleac mi se par supărările,

Nişte flori de mac devin îngrijorările,

Atunci repede îmi spăl faţa cu apă sfinţită,

Şi mă bucur, că sunt de mulţi îndrăgită.

Ce bine că spusele aspre de cândva,

Le pot cu sârguinţă uşor a le desfiinţa,

Ce bine că am acasă mică insulă de poezii,

Ce-mi dau putere să fiu lângă nepoţi şi copii.

Cu mare drag-Săfia Roșca.

  (Cernăuți -Ucraina)