$$$

 Clătitele, domnule. Că tot ne-am apucat de ele săptămâna trecută. Musai să terminăm cu ele. Nu se egzicstă pe planetă aliment mai ușor și mai plăcut de inovat ca ăsta. Clătitele pot fi făcute subțiri sau pufoase. Mici sau mari, rotunde sau orice alte forme (mie mi-au ieșit cam ca niște caracatițe, că nu s-au întins bine). Pot fi făcute din făină albă, făină dietetică (bleah, am încercat. Nu recomandăm decât dacă sunteți masochiști), din cartofi, mălai, orez, papură, sau poți să pui în compoziție chestiuni de zici că faci omletă (rușii mai pun uneori mărar, ciuperci tăiat mărunt și tot felul de alte minunății). 

Pot fi dulci sau sărate. Pot fi făcute cu apă, cu apă „milenară”, cu lapte sau lapte bătut. Pot fi servite și cu un rahat, că tot bune ies. Aia e, n-ai ce să le faci. De fapt, cred că sunt frun miliard de rețete de clătite, că în fiecare țară găsești rețete locale peste rețete, ba unele diferă de la casă la casă.

Romanii le preferau cu miere sau dulceață. Ceea ce și voi faceți azi. Alții pun brânză dulce în ele, frișcă, înghețată, ciocolată și alte ingrediente cu care nu insistăm că e, totuși, luni dimineața. Rușii pun caviar, ceea ce vă dorim multă sănătate. Personal am încercat la ei inclusiv clătite cu pește. Minunăție!!! Mexicanii pun carne tocată, ardei iuți și niște condimente de te ustură și sufletul din tine. Mai ales când le scoți pe partea ailaltă. Eu am încercat acum mulți ani și nu mi-a mai trebuit. Ori au scăpat ăia cutia cu condimente iuți în clătitele mele mexicane, ori așa se fac, cert e că nu recomand decât dacă aveți organe interne de teflon.

Japonezii au un tip de clătite, Okonomiyaki (foto cu stufoșenia ca să vedeți că arată la fel de frumos pe cât sună), peste care pun varză, ciuperci, bambus, fructe de mare, ghimbir murat, sosuri dubioase, carne sau ce mai găsesc ei pe acasă. Okonomiyaki asta și înseamnă (okonomi/cum îți place, și yaki/prăjit). Practic, este esența clătitei, că o fac cum li se scoală lor inspirația, ceea ce toată planeta face la fel. Finlandezii, ca un alt exemplu, fac pannukakku (foto și cu asta), clătite la cuptor. Plângi cu vorbe la poză (pe astea l-am ratat la ei, că eram disperat să găsesc mai degrabă produse din carne de ren, urs și elan. În scopuri științifice, evident, că omul preistoric asta consuma adesea).

Și, pentru că sunt convins că vă gândeați la mari personalități care au gătit clătite, în afara redacției Micii Doze de Cultură Generală, iaca vă lăsăm două recomandări. Tolstoi (contele Lev) era disperat după clătite. I le gătea soția, Sofia Andreevna Tolstaia (a și lăsat femeia o carte de bucate), iar secretul compoziției clătitelor ei era kefirul. În rest, cam la fel. Făină, praf de copt punea ea, plus ulei, zahăr și sare după gust. 

John Locke, filosoful britanic, era mai simandicos, dar și leșinat după clătite. Viața lui erau. El a și inventat personal o rețetă de clătite (foto cu rețeta scrisă). Nu doar că i-a spus „calea cea dreaptă” rețetei, dar a băgat niște ingrediente de leșini. Clasicele apă, ouă și făină + nucșoară, apă de flori de portocal, smântână dulce și unt. Ah, și la astea bătea cel puțin 15 minute, până se omogeniza amestecul. Cred și eu că o dai în filosofii după un lighean de clătite din astea. 

Dar, la final, ca să vă mai temperăm, vă dăm și o dubioșenie. Nu, nu e făcută în Asia, ci în inima Europei. Austria, de fapt, se laudă cu găselnița asta. Despre ce este vorba? Despre supă de clătite, neicușorule! Supă de clătite!!!! Ați auzit bine. Sau Frittatensuppe. Mai exact, supă de oase de vită la care adaugi, la final, cât să dea într-un ultim clocot, clătite. Clătitele, la rândul lor, ca să fie orgie gastronomică, pot fi pline cu carne, verdețuri, să se desfacă frumos în zeama aia. 

Așa au fost preluate, cu mici diferențe locale, și în nordul Italiei, în Elveția, Ungaria sau Germania. Francezii, orgolioși cum îi știm, au creat propria supă de clătite, pe care au intitulat-o Consomme Celestine. Este ceva de haute cuisine, adică ceva fensi șmensi, pentru cineva care apreciază gastronomia. Supă limpede de pui sau vită, la care se adaugă clătite sărate (crepes sau crepes Celestine). Noi, românii, mai bătuți de soartă, n-am fost în stare să evoluăm gastronomic dincolo de fidea sau tăiței, care sunt varianta săracului la ce am zis mai sus. Săracului cu duhul, că sigur aveau și ai noștri clătite. Cam cum am făcut și cu brânza. Oieri din antichitate, dar nu am depășit stadiul urdei, cașului, brânzei telemea sau brânzei la burduf. Aia e, atât s-a putut. 

Eeei, dragii moșului, noi despre clătite am mai putea vorbi încă o săptămână, dar zic să mai lăsăm și pe altă dată. Nu de alta, dar ne luăm prea multe înjurături de la prima oră. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #clătite #supă #Frittatensuppe #rețete #gastronomie #HauteCuisine #ConsommeCelestine

$$$

 Își mai amintește cineva orele de chimie din liceu? Vag? Păi, da. Mai greu să vă amintiți ce ați învățat la ele, pentru că există o explicație simplă. Organismul nostru fizic, recte creierul, că el conduce tot, e aranjat în asemenea fel încât să uite chestiile nasoale pe care le trăiește. Sau, măcar, să le mai estompeze. Și asta se întâmplă cu orele de chimie. De aia nu le mai țineți minte, pentru că erau frumoaaaseee... ca munca-n mină. 

Când venea ora de chimie, mai bine te bătea cineva decât să te apuci iar de H2SO4, de acizi, baze și formule scrise parcă la beție. Dacă s-ar fi rezumat chimia doar la chimia dintre tine și colega aia mai frumușică pe care puseseși ochii, aia roșcată cu fund bombat de parcă era prins cu undița, mai treacă meargă. Dar așa, Dumnezeu cu mila, că te și întrebi cum spanac de ai trecut clasa. În fine.

Ce vrem noi să subliniem azi este că sigur nu v-ați gândit atunci, în liceu, de unde vine termenul ăsta „chimie”. Normal. Mintea voastră plină de hormoni era la alte prostii, numai de etimologia chimiei nu vă ardea vouă. Dar lasă, lasă că o rezolvăm. Măcar cu asta să rămânem, dacă roșcata bombată oricum s-a dus pe apa sâmbetei cu altul. Eeei, dar pentru asta trebuie să facem o călătorie luuungă, peste șapte mări și șapte țări, tocmai unde și-a înțărcat mutu iapa, adicătelea în Egiptul antic. (Nu-i așa că vă era dor de egipteni?)

Acolo, acum fro 2.000 de ani, grosso modo, apare o scriere dubioasă intitulată Corpus Hermeticum. Partea și mai dubioasă este că nimeni nu știe clar cine a scris tratatele alea care o compun. Vorbim despre scrieri ezoterice, teologice, mai vorbesc ele despre astrologie dar și despre, mare atenție, ocultism, misticism și alte chestiuni de nu mai stai singur pe întuneric cât oi trăi. Ah, și au fost scrise într-un stil vechi, pentru a părea că sunt de când lumea. De aia, pentru mai bine de 1.500 de ani, au fost considerate sursa primordială a cunoașterii.

Scrierile astea au fost extrem de influente (unii le-au considerat mai importante decât textele lui Platon sau Moise). Și, pentru că nu aveau un autor clar, s-a spus că au fost compuse de un anume Hermes Trismegistus (în traducere din greacă veche, Hermes de trei ori cel mare). Ca să nu intrăm în detalii, personajul e o combinație între zeii Hermes și Toth, că oricum erau celebrați ca unul în perioada ptolemeică. Și, încă un indiciu, egiptenii aveau boala ca toți oamenii deștepți (vezi Imhotep sau Amenhotep) să fie asociați cu zeul Toth. În concluzie, pe firul logic, așa au gândit ei atunci, că trebuie să le fi scris cineva taaare deștept. 

Ce ne interesa pe noi este că scrierea asta a influențat teribil alchimia, inventată nu cu mult timp înaintea ei. Tot în Egipt. Practic, cu scrierea asta, alchimia devine o artă a transformării sufletului, nu doar a metalelor sau a cine știe căror substanțe. Ei, aici voiam să ajungem. Grecii au fost foarte impresionați de științele sau pseudo-științele egiptene, și le-au preluat en-gros. Unde nu au avut nume, au pus ei. Spre exemplu, khemeia sau khumeia. Și aici, mare atenție, că e cu dublu sens. Primo, avem termenul khymos, care însemna „lichid”/„umoare”/„secreție”. De unde rezultă „arta lichidelor”. 

Al doilea sens, ceva mai grav ca primul, vine de la termenul egiptean Kemet. Ăsta era numele Egiptului, dat chiar de egipteni. El însemna „pământ negru”, aluzie la solul fertil de pe malul Nilului. Prin urmare, khemeia însemna „arta neagră” sau „arta egipteană”. De aici devine simplu. Arabii au preluat termenul grecesc și, așa cum fac ei cu absolut orice, au pus articolul hotărât „al” în față. Al-kimiya. 

Și cum ei erau cam singurii care mai citeau prin Evul Mediu timpuriu, termenul s-a păstrat așa. Ca și algebră, algoritm, alcool șamd. Revenind la Corpus Hermeticum, ăsta a mers mână în mână cu alchimia, iar prin Evul Mediu și Renaștere era bătaie pe manuscrisele astea. Chiar și Isaac Newton, între o lege a mișcării, un calcul diferențial sau natura luminii, își găsea timp să aprofundeze alchimia și scrierile alea dubioase. 

Treaba este că tocmai prin secolul al XVII-lea, recte 1661, apare un irlandez ca Robert Boyle, băiat deștept tare, care publică volumul „The Sceptical Chymist” și dă startul metodei științifice aplicate. Și uite așa a apărut termenul de chimie. Este că vă simțiți mai bine acum, că ați dezlegat misterul ăsta care vă apăsa din adolescență? Aia zic.

#MicaDoză #CultuăGenerală #chimie #alchimie #Egipt #CorpusHermeticum #Hermes #Toth #etimologie

$$$

 Despre Isaac Newton, astrofizicianul și discipolul lui Carl Sagan, Neil deGrasse Tyson, a spus că a fost cel mai om deștept care a călcat vreodată pe planeta asta. Și argumenta el așa: Newton a formulat cele trei legi fundamentale ale mișcării (legea inerției, legea forței și legea acțiunii și reacțiunii), care stau la baza mecanicii clasice. A mai descoperit legea gravitației. A demonstrat că lumina albă este compusă din culorile spectrului vizibil și a adus contribuții semnificative la înțelegerea refracției și reflexiei luminii. Ca răspuns la o provocare, Newton a inventat calculul diferențial și pe cel integral. Apoi, zicea Tyson, a mai făcut ceva... a împlinit 26 de ani.

Oricum o dai, Tyson are dreptate la faza asta. Câți au mai făcut așa ceva până la vârsta asta? Alții nici sex nu au făcut până atunci. Mă rog, nici Newton nu făcuse, și nici nu a făcut vreodată. S-a zvonit, cel mult, că a avut o relație secretă cu Nicolas Fatio de Duillier, un matematician elvețian, dar asta nu a dovedit-o nimeni niciodată. Că de aia, dacă a fost vreo relație, a fost secretă.

Ce a omis Tyson să spună atunci în interviul ăla, dar o spunem noi azi (apropo și de postarea de ieri), este înclinația lui Newton spre alchimie, ocultism și altele. Peste 30 de ani, băieți și fete, peste 30 de ani din ăia 84 pe care i-a avut la dispoziție, Newton i-a dedicat alchimiei (mă rog, nu a fost singura lui preocupare mintală, dar a aprofundat alchimia de au sărit penele de pe ea).

Newton a scris enorm pe tema asta, dar nu a publicat nimic niciodată. Vedeți voi, încă din vremea lui, alchimia nu mai era o formă de cercetare de vârf. Era considerată arhaică, medievală, iar știința modernă îi cam luase fața. Cum s-ar zice, nu te discreditai chiar complet, dar nici bine nu dădeai dacă veneai cu așa pretenții de alchimist. Newton, în schimb, a mâncat pe pâine Corpus Hermeticum (cartea aia dubioasă pe care am pomenit-o ieri), la fel ca și mai toate manuscrisele alchimiștilor care trăiseră până la el.

Aici, trebuie să înțelegem o treabă. Lui Newton îi plăceau lucrurile complicate. Iar scrierile alea ezoterice, oculte, alchimice și cum mai vreți voi, erau scrise într-un limbaj criptic, aproape imposibil de înțeles, care adesea semăna cu un roman prost de fantezie ezoterică. Ca să fie și mai complicat, fiecare autor scria în stilul lui, cu codurile lui personale, pentru a-i împiedica pe alții să fure secretele. Vedeți? Provocarea de pe lume. Și cum Newton zicea că nu se gândește la plăceri carnale pentru că s-a autoeducat să își țină mintea ocupată cu studiul, vă dați seama. 

Ei, cum spuneam, Newton a scris și el. Dar a scris mai complicat decât toți ceilalți, întrucât el folosea termeni consacrați într-un mod complet original. Par example, într-unul dintre texte, Newton descrie cum Saturn (în mod tradițional simbol pentru plumb, dar în sursa lui Newton înseamnă de fapt stibină) își dezleagă „lanțurile”, iar atunci „se va ridica un abur ce strălucește precum perla orientală”. Mai vorbește despre „Luna strălucitoare” (argintul) și despre crearea „Leului Verde” (tot stibină). „Porumbeii Dianei” era tot o metaforă pentru argint, în timp ce „sângele menstrual al curvei sordide” era antimoniul. 

Ați priceput ceva? Stați liniștiți, că a fost nevoie de o armată de oameni în secolul XX ca să traducă ce a vrut să spună autorul. Oricum, sincer, putea să vorbească și normal, cu cuvintele lui, în termeni de fizică și matematică, pentru că oricum nu pricepea mai nimeni. De ce s-o fi chinuit cu mesaje criptice, nu se știe. În fine, cică pentru a le ascunde sensul în fața neinițiaților. O fi, naiba știe.

Revenind la Corpus Hermeticum, asta a fost o lectură fundamentală pentru Newton. De ce? Pen` că Newton, asemenea multor savanți ai vremii sale, credea într-o "Prisca Sapientia", o înțelepciune primordială și divină care fusese revelată omenirii în antichitate, dar care s-a pierdut sau a fost coruptă de-a lungul timpului. El considera că textele alchimice, deși adesea obscure și simbolice, conțineau fragmente din această cunoaștere pierdută, inclusiv secrete despre creația Universului și legile care îl guvernează. Asta îl împinsese pe el spre alchimie. 

Apoi, deși nu se știe cu exactitate dacă scopul său principal era producerea aurului din metale comune, este clar că Newton era interesat de procesele de transmutație și de legendara Piatră Filozofală, despre care se credea că poate aduce perfecțiunea nu doar metalelor, ci și vieții umane. El spera să mai descopere secretele materiei, cum credea el că le cunoșteau alchimiștii veritabili, inclusiv modul în care materia este compusă și cum poate fi transformată. El căuta "principiile active" care animau materia, o idee care a influențat și conceptul său de gravitație ca o forță ce acționează la distanță.

Tot de asta, Newton a fost și un teolog devotat și a studiat cam tot ce îi picase în mână, de la texte creștine la alea islamice, asiatice, și tot ce mai găsise. El era convins că textele astea pot conține informații din înțelepciunea primordială, și era obsedat să descifreze textele sacre și să găsească indicii ascunse pentru a înțelege creația divină. Dar mă opresc aici, ideea e cât se poate de clară, chiar dacă pe tema asta se poate vorbi un an de zile. Ah, să nu uit, despre alchimie, Newton a scris mai mult decât a scris despre fizică sau matematică în toată viața lui. Mult mai mult. Dar nu a publicat nimic, cum spuneam.

În concluzie, Tyson a avut dreptate. Newton nu a fost o ciudățenie, ci un om înfometat de cunoaștere. Cu mijloacele pe care le avea el la dispoziție, a încercat să înțeleagă cum funcționează lumea. Ziceți merci că nu s-a apucat de sex, că mai făceați voi calcule diferențiale când trebuia să dați restul la aprozar, și mai înțelegeați voi gravitația când cădeați pe scări, din părți. Ați fi stat și acum să dați vina pe firul divin sau pe microcipurile din Pepsi, ca ultimii analfabeți de pe lumea asta. Noroc cu Newton, că ne-a scăpat de așa ceva. Aia zic.

#MicaDoză #CulturăGenerală #IsaacNewton #NeilDeGrasseTyson #CorpusHermeticum #gravitație #calculdiferențial #alchimie #Univers

$$$

 Dom`le, să știți de la noi că matematica e a mai prima-ntâi știință din Universul cosmic. Fără matematică sunteți mâncați de gărgărițe, fie că vă place sau nu. Nimic nu se poate fără ea. Cred că Sagan o spunea, nu mai știu sigur, că e limbajul universal, că matematica e la fel în tot Universul. Gândiți-vă-ți numai cum ar fi să dați nas în nas cu un extraterestru avansat. Ce faceți? Faceți scurtă la mână până când îi explicați cum să ajungă la Slobozia? Nuuuu, taică. O dați pe matematică, n la pătrat, cu radical din a pe X, și pricepe dihania imediat. Să vedeți voi cum o dați pe șprițuri, mititei și clătite, de n-a văzut galaxia așa înfrățire între specii.

Nimic nu se poate fără matematică. Fără ea, ajungeți să stați la mâna probabilităților, a hazardului, și ajung să vă conducă toți tâmpiții. Dar ce zic eu aici? Matematica e în tot și în toate, iar dacă stați să calculați matematic fiecare pas în viață, ajungeți departe. Poate chiar Papă sau, de ce nu, președinte de țară. Dar să nu mergem macro. Matematica se aplică până în cele mai mici detalii, iar viața voastră ar fi mai bună și mai fericită dacă ați apela la ea. Să vă dau un exemplu.

Ați auzit de Johannes Keppler. Unul dintre cei mai mari astronomi din toate timpurile, omul care a descifrat legile mișcării planetare, un geniu, erudit și, poate cel mai important, matematician. Ei, dacă la prima căsătorie s-a luat din sentimente, nu i-a ieșit. Barbara Muller, prima lui soție, a murit de febră. Prin urmare, Kepler a decis să se recăsătorească. Dar, de data asta, a zis să calculeze la sigur. Și a aplicat matematica, dacă vă vine să credeți sau nu. 

Omul a alcătuit o listă de 11 potențiale mirese, pe care le-a analizat cu grijă, a evaluat calitățile lor în mod sistematic, folosind o metodă aproape „algoritmică”, bazată pe evaluări comparative. Asta s-a întâmplat între 1611-1613. Și se întâlnea omul cu fiecare în parte, cu familia, cu prietenii sau prietenele potențialelor mirese, apoi nota fiecare candidată în funcție de aspect fizic, zestre, caracter, nivel de educație, compatibilitate și... predispoziție spre viața de familie alături de un om mereu preocupat de stele. Totul matematic, sistematic, ca la reglement. 

Din notele lui spicuim:

Prima candidată, scria el, avea o „respirație urât mirositoare”. A doua "fusese crescută într-un lux peste condiția ei", avea gusturi scumpe. Deci nu promitea. A treia era logodită cu un bărbat, categoric o problemă. În plus, acel bărbat avusese un copil cu o prostituată. Deci... complicat. A patra părea să cadreze cu tot ce voia el, dar a zis omul că nu se face să se oprească la mijlocul tabelului. Alta voia o nuntă prea scumpă. Ja la coteț! Așa că a ieșit cu toate, le-a analizat și... și unele și-au băgat picioarele de la atâta așteptare. Vedeți voi? Dragostea asta o trece ea prin stomac, iar Keppler chiar avea bani să asigure aspectul ăsta, dar mai trebuie să treacă și prin alte părți ale corpului. Dacă o lălăi, fuge puiul cu ața și singura parte umflată cu care te alegi e buza. Ceea ce s-a întâmplat.

Până la urmă, Keppler a calculat, formule peste formule, algoritmi peste algoritmi, și i-a ieșit că a cincea candidată e aia bună. Ceea ce, matematic și nu numai, s-a dovedit alegerea perfectă. Mă rog, întâmplător, era și aia cu sânii cei mai mari, dar asta nu știm cât a contat la algoritmi. Susanna Reuttinger o chema. O jună de 24 de anișori, cu 19 ani mai tânără decât el, care, goală, zice-se că putea provoca un infarct miocardic unui urs grizzly în floarea vârstei. Mai era și fiica unui funcționar respectat și, deși inițial nu părea favorita sa, a câștigat teren în analiza comparativă. Kepler nota că ea este „modestă, cu bun simț și blândă”, iar după mai multe întâlniri a ajuns la concluzia că este o alegere bună, nu doar matematic, ci și afectiv.

Căsnicia cu Susanna a durat peste 14 ani, până la moartea lui Kepler, și a fost una fericită. 6 copii, deci sex de deșelate, plus toate cele trebuincioase într-o căsnicie fericită. O strategie optimă, un mod, nu doar de a garanta matematic succesul, ci și de a maximiza probabilitatea satisfacției. Matematica rules!!!!

Dar nu ne oprim aici. Calculele lui Keppler au avut un efect mai important decât credeți voi. Spre exemplu, în secolul al XX-lea, niște matematicieni au creat faimoasa „problemă a secretarei”. Uite cum sună! Ești un angajator care are de ales între 11 potențiale secretare. Le chemi una câte una la interviu, iar dacă elimini una, nu mai ai dreptul să o chemi înapoi (Keppler a trișat puțin aici, că el le chema înapoi). Dacă oferi postul cuiva, jocul s-a terminat. Nu poți continua să le întâlnești pe celalte. Dacă nu ai ales pe nimeni până când vezi ultimul candidat, trebuie să îi oferi postul ultimei candidate. Deci, ce faci ca să ajungi la o șansă cât mai apropiată de candidatul optim?

Nu intrăm acum în formule, le găsiți voi dacă sunteți interesați, vă spunem doar rezultatul. Iar rezultatul spune că ai cele mai bune șanse (36,8%) să găsești candidata ideală în primele patru. Vă amintiți ce ziceam de Keppler? El la a patra se oprise. Dar până a făcut el calculele, s-a dus nr 4 cu altul mai puțin hotărât pe matematică și mai hotărât pe fizică. Pe partea fizică. Nu contează, Keppler a calculat bine, și i-a ieșit chiar și cu marja asta de eroare. QED! Mai e nevoie și de o altă pledoarie în favoarea matematicii? Eu zic că nu. Lăsați sentimentele și aplicați matematica în orice. Dacă nu vă convine, duceți-vă-ți la litere și lăsați-ne!

#MicaDdoză #CulturăGenerală #JohannesKeppler #matematică #algoritm #problemasecretarei #statistică #probabilitate #calcul #soție

$$$

 Se zice că unii oameni nu au scrupule. Politicienii, unii oameni de afaceri, unii dintre vecini... poate chiar unii dintre voi. De fapt, azi chiar a devenit o virtute să nu ai scrupule. Dacă le ai, vai de fleașca ta. Și ce însemnează asta? Însemnează că, de la DEX citire, te comporți fără a ține seamă de niciun considerent moral în atingerea unui scop. Simplu până aici, da? Eeei, dar să vedeți voi originea expresiei, că aici vine partea interesantă.  

Romanii, după cum bine știți, purtau sandale. Mă rog, unii purtau și un fel de încălțăminte care acoperea cu totul talpa și gleznele, „calceus” le zicea, dar cei mai mulți purtau sandale. Mai ales legionarii, iar le ei le zicea „caligae”. La sandale le zicea așa, nu la legionari. De aici și Caligula/ Cizmuliță, dar asta o știe toată lumea.

Tot de la ei avem și denumirea de „scrupulus”, care însemna pietricică. De acum, gata, toată lumea a făcut legătura. Era nasol și atunci, ca și acum, ca să îți intre o pietricică în sanda. O chestie mică, invizibilă uneori, dar suficient de stresantă ca să te ducă în pragul apoplexiei. Ei, nobilii, politicienii, șefii, care de obicei mergeau călare, nu aveau scrupule. Adică lor nu le intrau pietre în încălțări. Sau, mai exact, ei nu stăteau să se streseze pentru problemele care îi frământau pe ăia de jos. 

Și, cum romanii nu erau buni doar la bătaie, ci și la metafore, au decis că un scrupulus nu era doar un obstacol în sandale, ci și în conștiință. Așa că, încet-încet, termenul a trecut de la podologie la psihologie. Mai exact, un scrupul a devenit o mică „jenă” sufletească, o îndoială care nu te lasă să dormi, exact ca pietricica aia de nu te lasă să mergi.

Ulterior, pe măsură ce creștinismul s-a instalat confortabil în Europa, și a dat startul unei cariere în vinovăție colectivă, scrupulele au devenit personaje principale. Dacă făceai ceva rău, sau dacă doar te gândeai să faci ceva plăcut, dar discutabil, hop scrupulul, ca un agent de securitate dintr-un stat dictatorial. Ceva gen: „bă, băiete, ești sigur că vrei s-o chițăi pe creața aia fix în postul mare? Bă, ești sigur? Știi ce te așteaptă, nu? Nu, nu aici, ci pe lumea ailaltă!”. Îți tăia tot elanul muncitoresc o fază ca asta, dă-l în spanac de scrupul. Să mai stai și cu stres din cauza lui. 

Și uite așa a apărut o nouă categorie socială. Ăia care nu puteau trage nicio bășină fără consiliere duhovnicească. Așa s-a născut și termenul „scrupulozitate”, care descrie acea stare în care te gândești prea mult și vrei să iasă totul perfect. Tot de la banalul „scrupulus”.

Astăzi, deși nu diferă foarte mult de originea latină, termenul de scrupul desemnează pe de o parte conștiința (a avea sau a nu avea), dar și anxietatea creată de o problemă care te face să fii mai simțitor decât e cazul. În schimb, nesimțiții ăia din politică, ăia care fură bani de la oameni, ăia nu au așa ceva. Ca acum 2.000 de ani, așa și acum. Ce credeați voi, că sunteți mai răsăriți decât romanii? Stați să vedeți când o veni nota de plată la tot ce a păpat fosta conducere. Să vedeți „futuere”, vorba latinului, ce scrie pe voi. Pe voi, că doar nu pe ei. Nu v-am zis că ei nu au scrupule? Ce spanac am discutat până acum?

#MicaDoză #CulturăGenerală #scrupul #scrupulus #Roma #conștiință #anxietate #pietricică

$$$

 Latina, stimați tovarăși, mama noastră iubitoare care ne-a dat nouă o limbă în care să ne gratulăm reciproc și să spunem lucrurilor pe nume ca nimeni alții pe planeta asta, a fost plină de întorsături dramatice, care nici cu gândul nu gândești. Dar ce zic eu aici? Rămâi prost, nu alta, când dai de adevărata rădăcină a unor termeni. Iar dacă ieri, spre exemplu, am discutat despre originea termenului „scrupul”, care la romani însemna pietricică, azi vom trece la un nivel superior.

Iote, termenul „păgân”. Ce desemnează el? Păi, spuneți voi că nu-i așa... când auzi termenul „păgân”, nu îți vine instant să pui mâna pe un snop de nuiele, pe un par mai acătări, și să o pui de un rug elegant pe care să arzi păgânul? De ce? Păi, normal, nu pentru că nu are credință, ci pentru că nu o are pe aia care trebuie. Mai mult, chiar dacă i-ai explicat de ce trebuie să creadă ca tine, el o ține langa pe a lui, prostul dracului păcătos ce e el, fante și mârlan, bădăran și fără manieră, care nu vrea să adopte iubirea monoteistă. Păi, să nu îl omori în chinuri? Ziceți voi că nu s-au încordat mușchii pe voi și nu a început să vi se zbată ochiul stâng numai când ați auzit de păgâni. 

În realitate, dragi tovărăși, este vorba despre o neînțelegere. Lăsați chibriturile jos, calmați-vă-ți, stingeți făcliile, că trebuie să discutăm ceva important. Calm, da? La origini, termenul latin „paganus” desemna cu totul altceva. Ca să fie clar pentru toată lumea, el desemna un respectabil gospodar de la țară, nicidecum un închinător la idoli, dușman al credinței, care nu se încadrează în peisajul religiilor monoteiste. 

Totul a început în vremurile de glorie ale Imperiului Roman, într-o latină vorbită de oamenii simpli. Iar paganus, frați români de dincolo și dincoace de Prut, era locuitorul unui pagus, adicătelea al unui sat, al unui cătun, al unei așezări de rahat, care nu cadra cu luxul urban. Acum, să ne imaginăm scena. O nouă credință. Puf! Creștinismul! El începe să câștige teren, în special în marile centre urbane ale imperiului. La oraș, printre cetățenii conectați la ultimele tendințe spirituale, se vorbea despre o singură divinitate, despre mântuire și despre o viață de apoi. 

La țară, adică la pagus, nea Titus, cu soția lui Lucretia, cu copiii, cu nepoții, nu pricepeau și pace. La ei mergea treaba cu zeul ploii, al recoltei, al soarelui și, sincer, de ce ai schimba ceva ce funcționa? Aveau ei timp să asculte de oamenii care propovăduiau noua orânduială? Ete, fleoșc! Când trebuia să muncești, să ari, să semeni, să fugi după vecinul care ți-a furat orătania din bătătură, să tai lemne, și tot așa, numai de paradigma onto-escatologică monoteistă nu îți ardea ție.

Și aici apare o problemă de branding Cum să îi numești pe ăia de la țară? Ăia încăpățânați, care se țineau de vechile lor obiceiuri și de panteonul plin de zei cu chef de ceartă și aventuri amoroase? Evident „paganus”. Niște țărani obosiți. Ca și cum le-ai spune sataniști, că sunt de la sat. 

O altă variantă, la fel de interesantă, ne poartă în jargonul militar roman. Aici, "paganus" era termenul folosit pentru a desemna un „civil”, în contrast cu „miles”, soldatul. Primii creștini, plini de fervoare, se considerau „milites Christi”, adică „soldații lui Hristos”, angajați într-o luptă spirituală. Și cu cine se băteau ei? Nici ei nu știau foarte clar, dar trebuiau să se bată cu cineva. Altfel, de ce ai mai avea armată? Așa și-au găsit ei o țintă în ăia care nu credeau ca ei. Prin urmare, toți ceilalți, care nu făceau parte din această „armată a credinței”, erau... civili. Adică, „păgâni”.

Pe teritoriul actual al României, odată cu răspândirea creștinismului în limba latină vulgară, cuvântul „paganus” a fost preluat și adaptat fonetic, devenind "păgân". Însă, odată cu trecerea secolelor, memoria originii sale umile s-a pierdut. 

El a devenit personajul negativ din basme, cel care îl prinde pe erou și vrea să-l frigă la proțap. A devenit sinonim cu „necredincios”, „sălbatic”, „crud” și, în unele contexte, chiar cu „turc”, că aveam și noi boala noastră pe cineva. Practic, bietul „paganus”, care voia doar să-și vadă de viața lui la țară, a fost transformat într-un super-răufăcător cu multiple identități. O ironie a sorții, c-așa-i cu limbile astea străvechi. Uiți și de unde ai plecat și ajungi să bați și să arzi oameni nevinovați. Bine că v-am calmat, că cine știe unde ajungeam. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #păgân #latină #paganus #creștinism #etimologie #Roma #pagus

$$$

 V-am povestit vreodată despre romani, despre etimologia unor termeni de azi cu origini latine total diferite de sensul actual? Nu? Ce bineee! Că fix despre asta voiam să vă povestesc azi. Gând la gând cu bucurie. Ia fiți atenți!

Voi când vă îmbolnăviți, că vă mai îmbolnăviți și voi, ce faceți? Boliți! Prișnițe, șervețele, pături, medicamente, ceaiuri, frecții, spitale, ventuze, plânsete mucite, vaiete... vai de popoul vostru. Cârpe ați devenit, nu oameni. V-ați transformat în niște legume cu picioare și vă gândiți că nu mai aveți scăpare. Numai scenarii apocaliptice pe voi. Este? Este.

La romani era altfel. Ăștia erau răi, tatuați, răzbunători. Romanul, v-am mai spus, nu degeaba excela la bătaie. Adora ăla să îți rupă oasele, să îți mute fălcile și să îți facă vivisecție cu mâinile goale. Iar după ce îți tăia capul și venea cu el în dinți, cum arată și pe columnă, venea să îți taie și alte protuberanțe și extremități pe care până și sculptorii antici s-au ferit să le mai arate posterității. Tot ce trebuia să faci era să îl enervezi, să îi aduci vreun afront, să te uiți măcar urât la el. Mafie scria pe el, iar răzbunarea era așișderea.

De aia, el avea și un termen tare drag lui în vocabular ... vindicare. Asta însemna „răzbunare”, „pedepsire”, „revendicare”. Că asta era mentalitatea lui. Nu degeaba se trăgea din Marte. Că te și viola uneori, asta indică și cealaltă descendență divină, Venus, zeița dragostei. Vedeți dumneavoastră, cititorii, pentru roman, boala nu era boală. Era un afront grav la integritatea lui, la persoana lui fizică.

Nu știa el de microbi, dar cineva trebuia să plătească pentru că a atentat la organismul lui fizic. Prindea ăla vreo răceală, vreo indigestie, vreo constipație? Îl aflai imediat. Cum? Păi vedeai un roman galben la față, cu mucii hățuri, dar cu gladiusul în mână, strigând pe străzi sau în curte, cât îl țineau bojocii... „ Ego me vindicabo!” (Eu mă voi răzbuna!)

Totul era pe persoană fizică. De aia, medicul nu era doar un tămăduitor, ci un vindex, un răzbunător care restabilea ordinea prin metode mai mult sau puțin dureroase. Dar trebuiau să fie dureroase, ca să sufere boala și să nu mai vină. Pacientul nu era doar un pacient. Era un câmp de luptă, un teritoriu ce trebuia eliberat de sub asediul bolii. V-am zis, răi romanii ăștia. Ăia oameni, nu blende ca vo... ca alții. Ați auzit de Covid în Roma antică? Nu? Ia ghiciți de ce nu a avut cojones să dea pe acolo. Îl găseați plângând în pumni, la colțul străzii, vânăt la ochi și cu strungăreață la toți dinții din față, jurând că se întoarce la pangolinii și liliecii lui din Asia, unde nu îl bate nimeni ca pe preșuri.

Eeei, dragilor, și cum am ajuns, așadar, de la această viziune belicoasă la sensul modern și blând al vindecării? Putem intui că, odată cu dispariția măreției Romei, lumea s-a mai pleoștit. Bolânzii și cufuriții au luat locul bărbaților adevărați și femeilor care te tranșau cu zâmbetul pe buze, ca pe scrumbie. De aia, „vindicare” a devenit „vindecare”. Mai putem specula că, odată cu trecerea secolelor și cu rafinarea practicilor medicale, ideea de „a revendica” sănătatea a început să prindă contur. 

Prin urmare, când mai sunteți bolnavi, nu uitați de unde veniți. Nu stați să vă uitați ca curca-n lemne, răzbunați-vă! Dați soției o jordie și spuneți-i să vă altoiască bine, ca să iasă boala din voi cu plânsete (plânsetele ei, ale bolii). Dacă aveți cel puțin 5-10 de ani de căsnicie, vă garantăm noi că soția va fi mai mult decât fericită să vă facă bine în acest mod care nu a dat greș niciodată în lumea antică. Fiți și voi mai romani, ce dracu!

#MicaDoză #CulturăGenerală #vindicare #vindecare #boală #Roma #etimologie #latină