$$$

 Specificitatea Criterionului

Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual şi a gândirii româneşti. După decembrie 1989, iniţiativele bine articulate, demarate de seria nouă a „Jurnalului Literar”, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei de Istorie şi Teorie Literară”, în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de readucere în prim plan a personalităţilor generaţiei ’27, merită a fi apreciate.

Despre gruparea Criterion există informaţii disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse directe fundamentale, precum şi în încercările destul de firave, adesea inconsistente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-generis.

Pe lângă sursele deja existente, dosarul unei viitoare istorii intelectuale a Criterionului începe să capete amplitudine prin apariţia lucrării Mircea Vulcănescu – De la Nae Ionescu la Criterion (Humanitas, 2003), ediţie îngrijită de neobositul căutător de fervori intelectuale interbelice Marin Diaconu. Volumul – ne anunţă îngrijitorul ediţiei – trebuie situat în continuarea celor trei tomuri apărute la Editura Eminescu, sub titlul general Dimensiunea românească a existenţei, cu părţile: Pentru o nouă spiritualitate filosofică (1992, 1996); Chipuri spirituale (1995, 1996); Către fiinţa spiritualităţii româneşti (1996).

Gruparea Criterion, înfiinţată în toamna anului 1932, cuprinde pe cei mai de seamă reprezentanţi – elevi/discipoli – ai lui Nae Ionescu. Trebuie făcută, de la bun început, precizarea că nu toţi criterioniştii sunt admiratori necondiţionaţi ai lui Nae Ionescu – Petru Comarnescu, Ionel Jianu –, dar cu toţii au ceva din personalitatea Magistrului. Deşi Nae Ionescu n-a scris cărţile pe care, prin dotarea sa cu totul excepţională, le-ar fi putut scrie, a dat viaţă acestei strălucite generaţii de intelectuali, Criterioniştii „liberi pentru cultură”. Cu siguranţă, roadele Şcolii sale, elevii şi discipolii săi – nu mai încape nici o minimă îndoială că Profesorul de logică şi metafizică de la Universitatea din Bucureşti a dat naştere unei Şcoli a gândirii şi a trăirii, replica românească a Akademos.-ului platonician, în pofida opiniei celor care mai susţin şi astăzi, în detrimentul evidenţei, că în interbelic nu a existat o Şcoală autentică de filosofie – reprezintă cărţile lui Nae Ionescu de logică, mistică şi metafizică, în forma lor pură şi vie.

Criterionul constituia un cadru veritabil al dezbaterii intelectuale, academice – aceasta fiind intenţia fondării sale –, oferind tuturor conferenţiarilor de diverse orientări ideologico-culturale posibilitatea de a purta o reală discuţie. Ceea ce lipsea mediului cultural românesc, dialogul sau modalitatea de a participa la symposium, era împlinit de gruparea Criterion. Modelul de polemică publică elegantă, erudită, bazată pe dimensiunea pregnantă a spiritului critic, a gândirii în continuuă combustie, a originalităţii, propus de criterionişti trebuie reintrodus în spaţiul cultural românesc actual, dominat de amatorisme şi veleitarisme.

În cadrul conferinţelor Criterionului de la Fundaţia Universitară Carol I se abordau diverse probleme culturale şi ideologice, precum şi personalităţi compozite: Gide, Chaplin, Lenin, Freud, Mussolini, Gandhi, Maritain ş.a. La aceste simpozioane, participau conferenţiari de toate nuanţele ideologice de la Petru Comarnescu, Bellu Silber, Mihail Sebastian, H.H.Stahl până la Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ion I. Cantacuzino, Haig Acterian, Dan Botta, Constantin Noica ş.a. Din nefericire, gruparea Criterion s-a destrămat în 1934 din cauza acutizării unor dispute ideologice între unii membri, a unor inadecvări care deveniseră pregnante. Un proiect cultural care a început minunat şi s-a încheiat neplăcut, căzând în capcana ideologicului.

Cheia hermeneutică a acestui fenomen complex, de o profunzime şi de o emulaţie admirabile – unic în istoria intelectuală a României moderne – este Nae Ionescu, fără de care înţelegerea criterionismului devine imposibilă. El constituie piatra de hotar în comprehensiunea acestui fenomen, nodul gordian în jurul căruia gravitează toate sensurile generaţiei’27. Cine nu îl înţelege pe Nae Ionescu nu va putea înţelege niciodată generaţia pe care cu succes a format-o. Prin urmare, de la Nae Ionescu trebuie plecat nu numai în înţelegerea Criterionului, ci şi în valorificarea Şcolii sale. Nu întâmplător, Marin Diaconu a intitulat, într-un mod revelator, volumul De la Nae Ionescu la Criterion, sugerând explicit presupoziţia fundamentală de la care trebuie să pornească exegeza criterionismului.

O altă precizare importantă priveşte perceperea Criterionului ca o manifestare specifică a ceea ce în mod convenţional numim „generaţia 27” , în plan cultural, spiritual.

Definirea Criterionului drept asociaţie culturală sau grupare intelectuală specifică prin modul său de a problematiza, de a răspunde la necesitatea unui orizont cultural ce se cerea a fi împlinit este dificil de realizat, chiar şi în condiţiile în care rostul său în spaţiul românesc era bine definit. Apariţia sa, în perspectiva destinului cultural românesc interbelic, viza îndeplinirea dimensiunii cultural-spirituale, într-o manieră critică şi elitistă exemplare, prelungind proiectul junimist maiorescian şi pe cel istoric al generaţiei de la 1906.

Dacă generaţia de la 1906 şi-a propus ca obiectiv major atingerea misiunii istorice, prin întregirea frontierelor ţării şi prin constituirea naţiunii române moderne, un vis mai vechi care, în sfârşit, prindea contur, generaţia de la 1927 intenţiona să ofere un proiect cultural viabil, care să ducă la reinventarea elitei generatoare de valoare şi să recontextualizeze traseul paideic, prin recalibrarea sa la tradiţia europeană.

Într-un faimos articol „Generaţie„, publicat în Revista de arte, litere şi filosofie „Criterion” din nr. 3-4/ 15 noiembrie-1 decembrie 1934 sa nu se confunda gruparea Criterion cu revista cu acelaşi nume, apărută după dispariţia grupării şi constituită dintr-o parte a membrilor săi importanţi, în vederea continuării, măcar sub raportul jurnalismului cultural, a problematicii generaţioniste, nemaiputându-se vorbi despre o reactivare a Criterionului datorită faliei ideologice care i-a despărţit în două tabere: Dreapta, care aduna marea majoritate a intelectualilor criterionişti, fie cea tradiţională (Vulcănescu), fie legionarismul exprimat la nivelul simpatizanţilor sau chiar la nivelul membrilor Mişcării (cazul notoriu al lui Mihail Polihroniade, asasinat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, la 22 septembrie 1939, din ordinul lui Carol al II-lea, Alexandru Cristian Tell, ce a facut parte din grupul Axa, avocat, comandant legionar, asasinat la 22 septembrie 1939, împreună cu statul major al Mişcării Legionare, din ordinul aceluiaşi rege ucigaş Carol al II-lea, Haig Acterian, membru al Mişcării Legionare, închis după lovitura de stat sau puciul lui Antonescu din 1941, trimis, în scop punitiv, de către Antonescu cu batalioanele de la Sărata pentru „reabilitare” pe frontul din Rusia, moare in Cuban – Rusia, 1942, Dan Botta ş.a.), precum şi stânga, mai slab reprezentată în cadrul criterioniştilor socialişti/comunişti (Bellu Silber, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petru Comarnescu ş.a)t –, Mircea Vulcănescu sintetizează conceptul de generaţie, refăcând întregul său parcurs din perioada modernă. Analizând acest concept din perspectivă biologică, sociologică, statistică, istorică, psihologică, cultural-politică şi economică, Vulcănescu defineşte generaţia ca fiind „o grupare bio-psiho-istorică, în care predomină oamenii de aceeaşi vârstă, care se manifestă simultan, spontan cu conştiinţa solidarităţii lor de vârstă. Manifestările acestei grupări sunt condiţionate de faptul că membrii componenţi au participat la un anumit eveniment istoric, a cărui influenţă au suferit-o în perioada lor de formaţie intelectuală, fapt care face să predomine în manifestările lor preocupări de aceeaşi natură, precum şi o asemănare de material şi de maeştri. Această predominare mai poate fi condiţionată şi de felul în care tineretul participă la activitatea colectivităţii şi de încadrarea sau neîncadrarea lui în ierarhia socială existentă”. Astfel, teoreticianul noţiunii de generaţie, pe urmele unia dintre maeştrii săi, sociologul Dimitrie Gusti, stabileşte esenţa acestui termen în jurul ideii de „unitate socială sui-generis”, fundată pe o „relaţie concretă şi semnificativă între un grup de manifestări predominante, precis structurate (similitudini problematice, similitudini de material şi de maeştri) şi un grup de factori genetici care le condiţionează reciproc.

sursa: rostonline

###

 

NAE IONESCU, GEORGE ENESCU şi MARUCA CANTACUZINO

 O iubire devastatoare

 

Iubirea – ca pasiune incontrolabilă – nu este un atribut doar al tinereţii. Se poate cădea în mrejele ei oricând, uneori cu beneficii imediat vizibile, alteori cu consecinţe traumatice în plan intim sau pentru cei din imediata apropiere. 

Deşi nu avem încă argumente pentru vreo relaţie ceva mai strânsă, de iubire (chiar şi tainică), între Nae Ionescu şi Maruca Cantacuzino, o serie de mărturii – este drept, nu multe – vorbesc totuşi despre acest lucru. 

De viţă nobilă, cu o biografie tumultoasă, de factură romantică, Maruca şi-a asumat după căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino nu doar titlul de „principesă”, ci şi o funcţie culturală pentru high-life-ul bucureştean, fiind chiar un soi de Georges Sand dâmboviţeană.

 După decesul soţului ei, în 1928, era de aşteptat ca Maruca să nu mai ascundă vechea ei legătură cu George Enescu (de care mai toată lumea ştia), şi chiar să se împlinească dorinţa de căsătorie, mai ales a ilustrului muzician.

Dar n-a fost să fie, cel puţin în anii aceia, pentru că deloc tânăra văduvă se pare că a făcut o mare pasiune pentru conferenţiarul de filosofie Nae Ionescu, prezent în celebra casă Cantacuzino mai puţin pentru diversele audiţii muzicale (acesta nefiind un meloman), cât mai ales pentru a fi în proximitatea elitei bucureştene şi, evident, a amfitrioanei Maruca. 

Nu se cunosc detaliile legăturii dintre cei doi, însă lumea cât de cât apropiată vorbea de o neîntârziată căsătorie, chiar dacă Nae Ionescu era mai tânăr decât ea cu vreo 13 ani şi avea deja o soţie.

In 5 iulie 1933 – după vreo şapte ani – a provocat o gravă depresie Marucăi Cantacuzino, care se gândea chiar la sinucidere (n-ar fi fost întâia dată!), aproape mutilându-se (s-a autoincendiat, îndeosebi faţa fiindu-i afectată), revenindu-şi tocmai prin grabnica reapariţie a lui George Enescu, de la Paris, care s-a ocupat de ea cu o abnegaţie demnă de toată aprecierea. 

De altfel, mai apoi, la finele lui 1939, compozitorului i s-a împlinit dorinţa, căsătorindu-se cu femeia mult râvnită încă din preajma primului război mondial.

*****

sursa: Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010

$$$

 NAE IONESCU 

 Filosoful care-a iubit până ce-a istovit cele mai spectaculoase femei din București. Dar, de divorțat, n-a divorțat niciodată de Ilenuța....

“Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”, îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile “Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. “Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adânci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpânească freamătul ființei femeiești.

A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena Popovici-Lupu cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory, despre care am scris aici. A avut o aventură atât de spirituală cu Maruca Cantacuzino încât prințesa și-a aruncat vitrion pe față când a văzut că “seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros

“Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar”

Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu.

 “Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atât de mult cât s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți”, 

Mircea Vulcănescu, 

“Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”

“Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”,

 Tatiana Niculescu, 

“Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Bucuresti: „Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.

“E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”.

 Tatiana Niculescu, 

“Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubita a lui Nae Ionescu. Foto credit MMB.

“Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! 

Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual”. Ea era “biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.

“Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, 

Tatiana Niculescu,

 “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

ENESCU, MARUCA

Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei “rămân într-un triunghi erotic”. “Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, 

Elena Margareta Ionescu, 

“Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, 

Editura Vremea.

“Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal.

“Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea 

                                                                                       Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.

“Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”

 Elena Margareta Ionescu, 

“Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, 

Editura Vremea.

$$$

 NAE IONESCU în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”

George Călinescu, 

Istoria literaturii române de la origini până în prezent 

 O înrâurire acută, dacă nu profundă, a avut-o asupra tinerei generaţii de scriitori care au frecventat Facultatea de litere din Bucureşti profesorul Nae Ionescu (n. 4 ianuarie 1890 — m. 15 martie 1940), care a putut să-şi lărgească sfera de activitate prin ziarul Cuvântul, în redacţia căruia au lucrat studenţii săi cei mai credincioşi. Ca şi Vasile Pârvan pe care-l imită şi continuă în chip învederat, Nae Ionescu (ajutat de nişte sprâncene mefistofelice şi de un rictus distant ironic) se refugiază în mitul personalităţii sale, preferind să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.

În necunoştinţa cursurilor sale, e greu a da o opinie definitivă asupra sistemului, dar se pot urmări ecourile (singurele dealtfel interesante aci) în literatura ciracilor, pentru care Nae Ionescu e un „geniu”, un factor fără de care nu se poate explica „viaţa civilă a României moderne”. „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.”

Nae Ionescu nu e un filozof, el e ca şi Isus, un „învăţător”, un Socrate al României. Şi într-adevăr (spun elevii) „învăţătorul” aplică la curs tehnica socratică. El vorbeşte fără nici un sistem în vedere, în scopul de a produce în ascultător neliniştea metafizică, urmărind să provoace înaintea oricărei organizaţiuni filozofice „trăirea” problemelor, „experienţa”, „aventura”. Când ceva i se pare nelămurit, profesorul îşi mărturiseşte nedumerirea, aşteaptă ca problema să rodească singură, să se dezlege de la sine. Învăţătorul porneşte de la conceptul de viaţă, socotită ca o dramă istorică a umanităţii, ca suferinţă, şi-i scrutează finalitatea pe care o descoperă în mântuire (soteria) prin omenirea întreagă (simpatia). Viaţa este faptul primar privit ca un ce organic, direcţiunea ei fiind destinul.

La curs, filozoful ar fi vorbit despre creştinism şi iudaism, despre Renaştere (pare-se) şi despre Reformă, ar fi amintit de Origen. Izvoarele acestui program se ghicesc uşor. Metoda de a gândi în libertate, trecând fără temere printre contradicţii, este a şcoalei de înţelepciune de la Darmstatt, adică a lui Keyserling. Neliniştea, tragicul vieţii, iraţionalismul vin de la Kierkegaard, de la Martin Heidegger şi de la Şestov. Noţiunea de destin a devenit banală prin Spengler şi Keyserling. E foarte probabilă de asemenea înrâurirea lui Wilhelm Dilthey. Acesta porneşte de la conceptul de viaţă, profesând o Lebensphilosophie şi se apropie de Kant întrucât vede în natură o modalitate a spiritului nostru, dar şi de Hegel, fiindcă viaţa nu e un fapt individual, ci unul istoric. Noţiunile de „trăire”, „experienţă” (Erleben, Erlebnis), „structură” sunt tipic diltheyene. Dilthey a studiat (cu această tendinţă comună posthegelienilor de a se aplica la factorul istoric, de a căuta spiritul în concret) Renaşterea şi Reforma, în preocupările religioase (Nae Ionescu s-a făcut în ultima vreme teoreticianul unui ortodoxism raţionalist), se bănuiesc urmele ortodoxismului lui Berdiaieff şi ale catolicismului lui Massis. În Franţa reînviază thomismul (preocuparea esenţială a catolicismului ortodox este de a goni pe Dumnezeu din natură; şi în această operaţie aristotelismul e un bun auxiliar). Însă pasiunea pentru ezoteric, pentru senzaţiile rare, a sporit în occident interesul faţă de gnosticism. Acesta vede în existenţă o dramă, în care omul cu destinul său joacă rolul principal ca întrupare a spiritului. Oricât Origen ar fi combătut gnosticismul, el păstrează viziunea dramatică a Universului. Mântuirea în veac a lui Nae Ionescu este înrudită cu modul origenic de a pune problema sfârşitului (telos). Sfârşitul este întoarcerea în Dumnezeu, restabilirea stării dintâi (apocatastază).

Aceste idei, puţin curente în Universitatea noastră de după război, puteau să atragă prin inedit, totuşi n-ar explica fanatismul ciracilor. Adevărul este că Nae Ionescu nu construia un sistem, ci propaga o acţiune, al cărei program rămânea mereu în alb. Din teoria „trăirii”, el scoate invitaţia la „aventură”. Elevii săi sunt mai ales evrei, deoarece noţiunile de „viaţă”, „problemă”, „experienţă” le sunt acestora (obsedaţi de poziţia lor în societatea umană) mai scumpe decât acelea de „creaţie” şi „absolut”. Dar e urmat deopotrivă şi de tinerii cu aspiraţii politice, care văd în ideea de „trăire” îndreptăţirea acţiunii. Învăţătorul îi cheamă la Universitate spre a le ponegri filozofia contemplativă şi-i ia de braţ la redacţie spre a face cu ei „experienţe”.

El nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărârea de a primi directive de la viaţă. În locul individualului pune colectivul, în locul absolutului, relativul istoric. Filozoful se amestecă anonim printre oameni şi trăieşte toate contradicţiile, nedeosebindu-se de semenul său decât prin facultatea „de a formula, cât mai circulabil şi deci cât mai rodnic, sensul vremii şi al întâmplărilor pe care le trăieşte”. Deci (hegelianism reînviat pentru uzul politicianului) nu filozoful gândeşte, ci istoria, şi a trăi istoriceşte este a merge împreună cu toţi spre mântuire.

Ca individ, filozoful are o singură satisfacţie, aceea de a experimenta (indiferent de rezultate), de a rata. Cât mai multe ratări înseamnă cât mai multe trăiri, deci o maximă supunere la mersul istoric al colectivităţii spre liman. „Omul e singurul animal care îşi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face…” Cum nu poţi fi filozof, dacă nu te supui colectivului, dacă nu faci politică, şi cum nu poţi „merge”, adică trăi toate ipostazele istoriei, dacă nu te schimbi, după un colectiv, inconsecvenţa în politică e ridicată la gradul de principiu filozofic: ,,fără sens e problema schimbării de atitudine. Eu nu ştiu dacă în activitatea mea gazetărească se găsesc schimbări de atitudine. Nu ştiu, pentru că nu m-am gândit încă la asta. Şi nici n-am să mă gândesc”.

Filozoful îşi intitulează, cu secretă maliţie, un volum cu termenul nautic Roza vânturilor, înţelege: în bătaia tuturor curentelor. De notat că acest volum este cules şi îngrijit de un admirator. Un alt elev avusese şi el intenţia de a face o culegere. De unde se poate deduce că „învăţătorul” fuge de sistem, el însuşi neavând nici unul, şi invită pe ciraci să „trăiască” acele din experienţele sale, perimate sau în curs, care le convin. Folosul practic al unei astfel de filozofii mai este şi acela ieşit din naivitatea adepţilor. Prin faptul că gînditorul formulează mai bine momentul, el e mereu căpetenia spirituală a momentului.

Că elevii n-au înţeles subtilitatea doctrinei, se vede din aceea că evreii atraşi de studiile sale iudaiste şi de vechea lui politică libertară (a vorbit chiar la căminul sionist) sunt surprinşi de contradicţie, în vreme ce ortodocşii naţionalişti îl cred de al lor. Filozoful a putut trece prin atitudinile cele mai opuse cu o candidă dezinvoltură, susţinând odată statul ca instrument tehnic, în afara conceptului de naţiune, şi altă dată statul naţional ortodox. Un evreu scrie o carte despre problema rasei sale şi învăţătorul îi dă o prefaţă scandaloasă. Evreii o socotesc antisemită, unii ortodocşi se tem ca şeful lor să nu fie atras în cursă de inamic. În realitate, prefaţa e sibilină şi nu face altceva decât să recunoască calitatea tragică a existenţei fiecărei

tabere.

Se poate presupune că Nae Ionescu a urmărit, orice s-ar zice, promovarea lumească, încercând toate căile de ajungere, cu mijloace la fel cu ale altora, dar cel puţin de o înaltă ţinută intelectuală. Dacă ar fi izbutit, s-ar fi oprit undeva. Dar e posibil ca, spirit aventurier, neliniştit, să se fi mulţumit cu zgomotul convertirilor şi arestărilor sale, cu însuşirea ce rezidă în aceste schimbări de a construi o gândire, după cum e probabil ca între toate experienţele una să-i fi fost mai plăcută organic (cea naţionalistă poate). Ratările şi inconsecvenţele sale seamănă cu acelea ale lui A. Gide.

Nae Ionescu e un sofist, un balcanic (n. Brăila) punându-şi oportunismul în termeni hegelieni şi diltheyeni, de o inteligenţă şi de o informaţie indiscutabile. Este un cabotin superior. Pus în faţa unei probleme el se întristează teatral şi declară cu malignă inocenţă studenţilor că „încă nu înţelege”. În timpul cursului, trece cu muzică o companie militară. Învăţătorul se repede la fereastră (făcându-se a se dezinteresa brusc de prelegere), o deschide, ritmează cu capul bătaia tobei mari, apoi întreabă pe studenţi:

” — Vouă nu vă place strada?”

________________________________________

sursa: George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Ed. a II-a), București, Minerva, 1982

$$$

 Nae Ionescu şi femeile

 

Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.

„Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.

În viaţa lui Nae Ionescu au fost, într‐adevăr ‐ în epoci şi cu titluri deosebite ‐, mai multe femei. După unele din ele şi‐a părăsit casa, pentru altele şi‐a frânt rosturi şi veleităţi. Nu este însă oare straniu faptul că, în toată această peregrinare, nu s‐a despărţit niciodată ‐ în chip legiuit ‐, de singura femeie care i‐a fost soţie, chiar dacă lumeşte n‐a mai vrut să ştie de ea?

Ce‐a căutat Profesorul în pasiunea lui efemeră pentru Ileana Baston? În flacăra lui arzătoare pentru Ştefania Zottoviceanu, în legătura lui spirituală şi curtenitoare cu Maruca Cantacuzino, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa ori în pasiunea lui adâncă, de la urmă, pentru Cella Delavrancea?

Preludiu E stranie mărturisirea pe care mi‐o făcea odată, despre cea dintâi pasiune a lui. “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?”

Dacă nu mă înşel, Eliade, care era de faţă când Nae Ionescu îmi povestea acest lucru ‐ prins de demonul literaturii ‐ a şi închipuit o nuvelă: Noapte albă! Ce va fi făcut adâncul acestei experienţe, pe care Nae Ionescu o povestea, între noi, băieţeşte? Legarea intuitivă a iubirii de alte rădăcini decât de pofta trupului, vedenia, prin iubire, ca în simbol, a frumuseţii cea dintâi sau bucuria de a răpi cununa‐nfrânării? N‐aş putea spune, hotărât. Oricum, episodul mărturisit de el, al primei lui dragoste, e vrednic să fie reţinut aci, ca piatră de început.

Fost‐a, pentru el, dragostea de aci un mijloc de depăşire a sa proprie şi femeia simbolul, chemarea şi nostalgia altei vieţi? Sau a fost numai un vecinic prilej de frământare, fără altă împlinire decât singurătatea conştiinţei propriei fiinţe, sentimentul zănatic al neputinţei dezlipirii de propriul său eu? Greu de răspuns. Fapt este că ecuaţia legăturilor lui feminine s‐a sfârşit, de mai multe ori, în naufragii sufleteşti, cărora nu toţi partenerii le‐au rezistat, până la urmă.

Despre legăturile lui cu Ştefania Zottoviceanu nu ştiu altceva decât că a fost atrasă de el ca un fluture de o flacără, în vecinătatea căreia a luat foc. A rămas pentru totdeauna orbită, ca de o lumină mare ‐ pe care numai mult mai târziu a izbutit s‐o fixeze în ceva ‐ însă i‐a ars aripile!

Fugă Dar cu Maruca Cantacuzino, care va fi fost temeiul legăturii lui spirituale? Nu am de la el nici o mărturisire despre ea. Dar, din cele ce am văzut şi am auzit, din amintirile pe care mi le‐a dat ea să le citesc şi din cele ce mi‐a spus Mircea Eliade, despre o convorbire pe care a avut‐o cu Nae Ionescu în hallul Hotelului Athenee Palace, îndată după ruptură, convorbire pe care, ajuns acasă, Eliade a notat‐o întocmai, aş putea încerca să reconstitui lucrurile.

Nae Ionescu o va fi iubit? Sau numai va fi încercat, în preajma ei, experienţa reînvierii genului de existenţă perimat, al filosofului de casă? Gravul Descartes, n‐a dansat, oare, pentru regina Christina? Faptul să‐l fi ispitit cumva pe Nae Ionescu? Cine ştie? Fapt e că nu se sfia să arate că trăieşte‐n umbra ei, datându‐şi, ca şi Voltaire, altădată, scrisorile, articolele, ostentativ, de la Schitul Goleşti, unde‐l adăpostea dânsa. La “Luminiş” ţi se arată încă, discret, scara de lemn învârtită în spirală, din turnul colţului de miazăzi al casei, pe unde urca, spre iatac, “Filosoful Nae”; aşa cum ţi se arată încă, la Vittenberg, zidul în care a rămas urma călimării pe care Luther a aruncat‐o‐n capul Diavolului ce venise să‐l ispitească.

Şi acum, după ce am citit amintirile Domniţei, îmi place să‐mi închipui, în aceeaşi odaie de la “Luminiş”, aşezată la picioarele marelui divan, perna pe care maestrul Enescu a văzut, într‐o seară Diavolul şezând turceşte, luând chipul lui Nae Ionescu şi încercând să‐l scoată din sărite.

Amintirea ei despre el? Luciferică! Tentaţia lui demonică, de a străpunge zăgazuri neîngăduite şi de a face lumină în întunerec, a fost fixată de ea, în scris, cu freamătul unei simţiri adânc femeieşti. Ceea ce impresionează mai mult în acest text este sentimentul dureros de compătimire al femeii, asistând neputincioasă la drama de autocombustiune şi de autoconsumare a fiinţei lui. Ce‐i va fi cerut? Absolutul? Şi ce‐i va fi lăsat? De când am cetit aceste însemnări şi am descoperit, pe zidurile Patriarhiei, că interpretarea aceasta luciferică a fiinţei Profesorului nu e o impresie singuratecă, stau pe gânduri: îi va fi lăsat şi ei, tulburarea asemănătoare aceleia care am văzut că a cuprins şi pe cealaltă inimă care s‐a apropiat de el?

Amintirile fixate de ea, mai târziu, sunt, desigur, un semn de regăsire, de fixare. A simţit oare nesaţul de absolut din el şi i‐a judecat influenţa nefastă? Cel puţin aşa judecă influenţa lui faţă de alţii. Ori, poate, femeia cugetată şi stăpână pe ea, s‐a reţinut ‐ ca arhanghelii tradiţiei bisericeşti ‐ la marginea prăpastiei? Lucru ciudat! Despre casa lui Nae Ionescu, despre care eu am scris că mi se pare că şi‐o clădise aidoma după sufletul lui, şi‐n care mie mi s‐a părut că am regăsit forma sufletului lui din urmă, Domniţa are o judecată aspră. O socoteşte fapta unui parvenit. Şi îi opune vremea fericită, în care ‐ cuc, zburat din cuibul propriu ‐ Nae Ionescu era numai o pasăre pe cracă!

În prefacerea aceasta a Profesorului nostru de până‐n 1925, în cel care a devenit Nae Ionescu după aceea, în această amplificare şi îmbogăţire de planuri a vieţii lui, Domniţa n‐a contribuit cu nimic? La rădăcina acestor veleităţi de “parvenire”, dac‐ar fi, nu stă oare tocmai influenţa ei? M‐am întrebat uneori! Un fapt e sigur. Din vremea legăturii lui cu ea, vin cele dintâi preocupări ale lui de eleganţă vestimentară, în lecţia lui de deschidere, din 1930, vorbind despre Moda în filosofie, Nae Ionescu se evocă pe sine, îmbrăcat ‐ ca şi acel Francis Bacon, curtean al reginei Elisabeta, pe care, de altfel, îl detesta ‐, în haine de catifea, cu pantaloni scurţi, ciorapi de mătase, pantofi cu copci, guler şi manşete de dantelă. “Nu că n‐ar fi mai frumos acest costum ‐ adaugă el, cu părere de rău ‐, dar nu se mai potriveşte îndeletnicirilor noastre de astăzi.” Aluziile lui la “Gică Christescu”, croitorul, în exemplele de judecăţi pe care le dă la cursul de logică, se înmulţesc. La ziar, îşi arată raglanul de lodden beige: “Măi, ce zici de ăsta?”… Încep să circule poveşti admirative despre hainele, despre cămăşile şi despre batistele lui! Comisarul Stan Ionescu îl fotografiază la Snagov, cu pantaloni “Prince de Galles”, pardesiu, şapcă.

Că nu aceasta va fi fost esenţialul influenţei Domniţei asupra lui, se poate. Dar că aristocraţia ei a avut asupra lui influenţa pe care o are întotdeauna asupra intelectualilor porniţi de pe alte trepte sociale (Am uitat oare legătura lui Balzac cu doamna de Castries?), este sigur. Fapt este că nepotul lui Niculae Ivaşcu din Bărăganul Brăilei îşi căuta, după 1928, prin Vălenii, de care‐l lega o rudă a lui, Apostol, ascendenţe boiereşti.

Încercarea de a retrăi, în 1933, un fel de viaţă dispărut cu secolul al XVIII‐lea, viaţa “filosofului de casă”, pe care au trăit‐o un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau un Grimm, poate seduce îndeajuns pe un veşnic căutător de forme de trai, pentru a lămuri legătura lui cu Maruca Cantacuzino, aristocrata cu sufletul rămas tânăr, şi totdeauna exaltat ‐ deşi oarecum factice ‐, spre aristocraţia simţirii, a gândirii şi a expresiei artistice a vremii! Dar această curiozitate reciprocă a doi oameni, din două genuri diferite de existenţă, nu poate explica totul. Nu explică sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după ruptură, suferinţa pe care se zice că ar fi impus‐o Maestrului, silit să‐şi exercite degetele mâinii stângi pe o bucată de lemn, în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă lumină! Şi nu explică, mai ales, ceea ce s‐a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură, pe care Mircea Eliade l‐a însemnat în termenii gravi ai eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna, atunci, unui naufragiu?

Naufragiu din care Profesorul nu s‐a liniştit decât treptat, la mare, în cuterul pe care‐l cumpărase, şi‐n care străbătea acum Marea Balcicului în lung şi‐n lat, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa, fata cu părul roşcat şi ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, mi‐a spus atunci Nae Ionescu. Începea, pentru el, vremea tribulaţiunilor politice din ultima perioadă a vieţii lui.

Menuet N‐am cunoscut decât prea puţin pe d‐na Popovici‐Lupa, ca pe toate femeile prietene ale lui Nae Ionescu, de altfel; dar ştiu că, în 1938, în vremea‐n care Profesorul era prigonit şi i se pusese‐n joc catedra, ea a venit la mine să‐mi ceară, împreună cu Titu Devechi, să mă ocup de publicarea cursurilor lui. De aceea, dintre prietenele lui Nae Ionescu, d‐na Popovici‐Lupa mi‐a rămas în amintire ca un înger păzitor. Fire streină de a lui, menită să‐l petreacă şi să‐l apere ca din altă lume. Vorbindu‐i, nu mă puteam opri să n‐o privesc pe sub ochi, cu interesul firesc pe care‐l stârneşte, unui discipol, o fiinţă preţuită de maestru, mai ales când aceasta a luat locul cuiva, care avea renumele Marucăi. Mă‐ntrebam: “Ce va fi având deosebit, femeia asta?” Mă impresiona, atunci, statornicia grijei sale pentru el, în contrast cu duritatea aspră a ochilor ei albaştri şi cu frăgezimea fiinţei sale.

Allegro şi final Mai târziu, am aflat că şi povestea Elenei Popovici‐Lupa se sfârşise. Alături de Profesor era acum Cella Delavrancea. De ea am auzit vorbindu‐se, cu oarecare teamă. O ştiam foarte deşteaptă, pianistă de mare talent, dar amestecată într‐o mulţime de evenimente ale vieţii de la Curte. Îmi aminteam mai ales rolul pe care i‐l atribuise mareşalul Averescu în memoriile lui în legătură cu relaţiile sale din timpul războiului, cu marea lui duşmană, regina Maria, cu care dânsa era prietenă.

N‐am desluşit, deci, de la început, sensul legăturilor ei cu Profesorul Nae Ionescu. Fără să vreau, le‐am socotit legate mai mult de politica lui, decât de vreun sentiment adânc!

Acum Profesorul devenise influent. Viaţa politică luase întorsături nebănuite. Îl socoteam, moralmente, răspunzător de multe lucruri tulburi petrecute în viaţa noastră publică de după 1932, de întorsătura machiavelică pe care o luaseră evenimentele interne de la venirea la putere a liberalilor: moartea lui Duca, a lui Vintilă Brătianu, exaltarea anumitor sentimente ale tineretului şi sterilizarea altor tendinţe politice ale lui, pe care eu le socoteam bune. Racoveanu, care era credincios lui Nae Ionescu în toate şi care nu admitea să pui la‐ndoială nimic din ce făcea, sau din ce avea la inimă acesta, se indigna împotriva mea, când mă auzea făcând rezerve faţă de unele atitudini ale lui.

A venit, apoi, pentru Profesor, perioada tribulaţiilor din ultimii ani ai domniei regelui Carol al II‐lea, apoi liberarea lui.

Ce a‐nsemnat influenţa Cellei Delavrancea în viaţa lui, în acest timp, am început a desluşi abia în 1940, când l‐am văzut la el în casă. Influenţa ei se revărsa aci din plin, din cadru: clavirul la mijloc, florile, pretutindenea; pe masă: bustul.

În casa omului acesta, aspru şi ne‐mpăcat, plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite‐n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu‐ncetase orice sunet, te făceau parcă s‐aştepţi să vezi ţâşnind un stol de rândunele. Numai biblioteca lui şi tabloul din perete păstraseră încăperii atmosfera gravă, de clarobscur, a vieţii lui de mai‐nainte.

Lângă masa lui de lucru, pe o etajeră, bustul femeii iubite domina atmosfera casei, transfigurat de Miliţa Petraşcu ‐ ca totdeauna, când pune drag în ce face ‐. Iar Nae Ionescu mă întreba, arătându‐l: “Frumos lucru! Nu?”

Să se fi împăcat oare Nae Ionescu cu sine şi cu viaţa? Să fi atins echilibrul lui definitiv, ultim? Să fi fost gata a muri? E ceea ce afirmă, în amintirile ei despre Nae Ionescu, privitoare la această vreme, Maruca Cantacuzino! Fără să vreau, mi‐am amintit impresia asemănătoare pe care mi‐o făcuse, de mult, un alt prieten neîmpăcat, cu puţin timp înainte să atingă marginile…

Am reintrat în casă în ziua morţii Profesorului. Deşi toate lucrurile erau la locul lor, casa părea acum dezacordată.

Etajera era goală. Bustul, ieşit din mâinile Miliţei, fusese spart şi aruncat afară‐n cioburi, de ciuda inconoclastă a surorii lui, care, ca toate surorile, refuzând să admită altceva din el, decât felul ei de a şi‐l închipui mare, încerca, Erynie răzbunătoare, să pună ordine în lucruri.

Pe patul din odaia de culcare, redevenită gravă‐n simplitatea ei austeră, zăcea acum, întins, trupul lui spart. Atmosfera amintea, straniu, Vestigiile lui Marcel Iancu… “Un şantier în care nu mai auzi ciocane. O schelă din care meşterul a plecat”…

Stolul de păsări pe care‐l aşteptai, în hall, să iasă din clavir, fugise parcă pe fereastră!

În uşe, trandafirie şi bălaie, în negru, dreaptă ca o remuşcare, ori ca o statuie grecească, cu cutele Minervii pe frunte, sta‐nmărmurită, biruindu‐şi plânsul, soţia lui Nae Ionescu, mama copiilor lui, revenită, în sfârşit, ca Solveig, din legenda lui Peer Gynt, la căpătâiul peregrinului, din care nu mai găsise decât trupul.

Aci, dincolo de pragurile vieţii lui, îşi relua locul, din care nu fusese, în fond, niciodată înlăturată, câtă vreme Nae Ionescu rămăsese în fapt, legiuit: vir unius uxoris. Locul ei! Locul ei, în această casă, clădită în afara ei, în care acum ajunsese stăpână, şi pe care înţelegea s‐o cârmuiască cu acelaşi spirit de cerbicie aprinsă cu care izbutise să facă, din copiii lui, “florile de băieţi” cu care Profesorul se mândrea la curs!

Dualitatea aceasta de planuri pe care o intuiam în prezenţa ei dădea, dintr‐o dată, casei, iarăşi un caracter grav, ca un fel de fugă contrapunctată, în care tema absenţei era cea familiară, iar aceea de faţă părea neobişnuită…

Instinctiv, m‐am apropiat de perete. Am căutat să‐mi întipăresc totul din odaie. M‐am uitat, atent, la buletinul din Perete şi la reţetele de doctorii care înregistraseră mersul boalei. Bănuiam ceva? “Nu e nimic”, mi‐a răspuns sora lui, aspru, voind parcă să‐mi risipească un gând care nu se formulase. “Totul s‐a petrecut normal. Un procuror a venit azi‐dimineaţă să ceară trupul pentru autopsie. Copiii l‐au refuzat, declarând că n‐au nici o bănuială.”

Gândul meu aluneca acum iarăşi la bustul spart, de afară. La aceea care fusese, până ieri, dacă nu stăpână aici, cel puţin stăpâna gândurilor lui până la urmă, pe care rânduiala lumii acuma o îndepărta de el. Plecase din casă odată cu sufletul lui. La starea lui, rămasă aci, ea nu mai avea nici o parte.

Îi simţeam totuşi fiinţa prezentă ‐ mai viu decât a tuturor celor de aci ‐ rătăcind imaterial, ca o‐ncordare, în jurul casei. Şi‐n prezenţa aceasta ‐ descoperită prin contrast ‐ desluşeam acum, bine, armonia, forţa care ţinuse legate, laolaltă, ca un suflet, toate lucrurile din această casă, care părea de acum că voiesc să plece, fiecare pe alt drum.

Şi, cu toate acestea, în prezenţa amară, concretă, a soţiei lui în casă, după moarte, aveam parcă dovada, potrivnică ‐ cel puţin pe planul rânduielilor lumeşti ‐, nici această “euforie” a lui de la sfârşit nu trebuie să fi fost starea lui cea de pe urmă. Oare nu ne zicea mereu Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”… Şi aceste peceţi stăruiau acum, lângă trupul lui, mort, nedezlegate. Voi şti oare, vreodată, care e adevărul întreg? Voi şti, mai ales, dac‐a fost un adevăr întreg, sau numai un adevăr împărţit, ca toate? Sfiala mă împiedecă să smulg ceea ce mi se pare că rămâne taina unui suflet, din care ‐ vorba sf. Apostol Pavel ‐ nu putem vedea aci decât ca‐n cioburi de oglindă!”

$$$

 NAE IONESCU văzut de EMIL CIORAN

 

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. 

Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. 

Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: 

Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.

 

sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

$$$

 NAE IONESCU fiozoful

Cezar Florea 

  • 

În ciuda tuturor afirmaţiilor ce îl ponegresc, Nae Ionescu, a marcat puternic filosofia românească până în zilele noastre, în special prin gânditorii pe care i-a influenţat într-un fel sau altul. Filosoful fără operă avea într-adevăr o mare putere de seducţie, însă e greu de crezut că numai cu atât ar fi putut „suci minţile” unor tineri care mai târziu au ajuns gânditori de renume. Cursurile publicate după moartea lui Nae Ionescu nu ne dezvăluie foarte multe despre el, însă cei ce le-au audiat mărturisesc că erau deosebite, reprezentând amintiri plăcute din perioada pregătirii lor filosofice.

Mircea Eliade scria despre Nae Ionescu că îşi învăţa studenţii să filosofeze plecând de la imediat, de la întâmplări personale, şi le amintea că un gânditor îşi poate îngădui orice libertate în speculaţiile lui, în afară de libertatea de a nu ţine seama de viaţă. De asemenea, se spune, că reuşea să creeze sentimentul filosofării, al deschiderii spre problematic, oferind mereu nu răspunsuri, ci alte şi alte întrebări, ceea ce l-a făcut pe Constantin Noica să îl numească dezvăţător.

Nae Ionescu a fost exponentul unei şcoli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuali care au filosofat româneşte, cu instrumentele ortodoxiei. Metafizica lui Nae Ionescu a fecundat spirite ilustre ale României interbelice. A fost, de altfel, al doilea mare creator de şcoală după Titu Maiorescu, despre amândoi spunându-se că nu au excelat în creaţia filosofică, însă, în schimb, au excelat în crearea unor filosofi.

Metafizica este considerată şi astăzi drept nume pentru centrul determinant şi pentru nucleul întregii filosofii, pentru sistemul naeionescian de gândire, constituind faptul fundamental. Metafizica are, potrivit filosofului român, o justificare culturală şi o deschidere către celelalte fapte spirituale, fie integrându-se în spaţiul lor atitudinal este vorba despre religie , fie descoperindu-le temeiurile , este vorba despre ştiinţă. Metafizica este cale către absolut.

Potrivit lui Nae Ionescu, metafizica nu a apelat niciodată în exclusivitate la raţiune. Încă de la cursul predat în anii 1928-1929, când a încercat să contureze metafizica răsăriteană printr-o paralelă cu metafizica apuseană, le spusese studenţilor săi că posibilităţile umane în ceea ce priveşte cunoaşterea metafizică ar fi una la nivel de lume a conceptelor, cealaltă la nivel de lume a esenţelor eterne. Astfel în faţa omului s-ar deschide două căi prin care poate lua contact cu realitatea: calea cunoaşterii şi calea trăirii. În prima variantă cunoaşterea ar tinde spre înglobarea realităţii cunoscute într-un anumit sistem de concepte. Aceasta ar fi varianta occidentală a spiritului metafizic, care nu poate ocoli impasul nepotrivirii dintre cunoaşterea realităţii sensibile şi realitatea noumenală, ce trece dincolo de domeniul cunoscutului, astfel rămânând nerezolvată problema adecvării dintre cunoaştere şi realitate.

După cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937, metafizica se face uneori doar din necesităţi polemice, într-o situare critică faţă de un oarecare sistem metafizic. Pentru a intra în domeniul metafizicii fără intenţii polemice, pentru a da curs unei necesităţi lăuntrice de formulare conceptuală a unor experienţe metafizice, trebuie făcut un examen critic al posibilitătilor de lucru. Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei postulate fundamentale.

Primul postulat ar fi acela că prin cunoaşterea metafizică nu are loc un act de înregistrare, ci un act de identificare a subiectului metafizic cu obiectul cunoaşterii metafizice. Un alt mod de exprimare a acestui adevăr fundamental, pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale, ar fi acela că nu stiu ceea ce văd ci văd ceea ce stiu. Nae Ionescu vorbise de transformarea noastră în însuşi obiectul de cunoscut, cu precizarea că la mijloc este un fel de fuziune, de contopire, de unde şi concluzia că existenţa care ne depăşeste poate fi trăită, în sensul depăşirii noastre pe linia trăirii. Acest postulat se constituie ca o veritabilă axă a întregii probleme de cunoaştere metafizică. Întrucât, de îndată ce trăirea metafizică este tradusă în forme conceptuale ea devine cunoaştere.

Al doilea postulat fundamental este cel al participării. Prin participare experienţa metafizică se dezvăluie a fi un act bipolar. Participarea înlătură presupoziţia monopolarităţii, de caracter pur imanent, implicând un panteism ce se dispensează de orice transcendenţă, absurditate care egalează pur şi simplu idealismul absolut în materie de cunoaştere. Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic şi ceva de natură obiectivă, care transcede omul. Ea implică păstrarea distincţiei , dar şi a ierarhiei, dintre subiectul participant şi obiectul cunoşterii metafizice la care el participă.

Al treilea postulat porneşte de la constatarea lipsei de sens a împărţirii metafizicii. Cunoşterea metafizică fiind act de identificare a subiectului cu obiectul, sistematizarea metafizicii în ştiinţă a actului şi în ştiinţă a obiectului experienţei metafizice, devine cumva de prisos.

Nae Ionescu defineşte metafizica ca fiind în adevăr un cod de trăire şi de valorificare a realităţii în raport cu anumite necesităţi şi probleme proprii ale tale. Această definiţie poate fi considerată regula fundamentală a modului în care Nae Ionescu înţelege metafizica, ca urmare a faptului că aceasta acoperă întregul spaţiu al înţelesurilor metafizicii în filosofia naeionesciană. Conceptele principale angajate de această definiţie sunt: trăirea, realitatea, necesitatea şi problemele proprii ale metafizicianului.