Franz Joseph Haydn a murit pe 31 mai1809... S-a născut la 31 martie 1732 în satul Rohrau din Austria. A fost al doilea din cei 12 copii ai familiei Haydn, dintre care doar șase aveau să supraviețuiască. Tatăl său, Mathias Haydn, era rotar, o meserie cu tradiție în această familie.
Aptitudinile muzicale ale lui Joseph Haydn, cel care avea să fie supranumit ”părintele simfoniei”, s-au manifestat încă din anii copilăriei, când acesta și-a confecționat din bucăți de lemn un fel de instrument muzical, o vioară rudimentară, cu care obișnuia să-i acompanieze pe lăutari.
Haydn ”va deveni cu timpul cel mai autentic peisagist al naturii pe care el a respirat-o în anii copilăriei”, se arată în volumul ”Haydn” de I. Weinberg (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1964). ”Oamenii, preocupările lor, natura caldă și lină a satului Rohrau, cântecul păsărilor și zgomotul specific al gospodăriilor, vântul și sunetul cornului de vânătoare — toate, reunite într-un peisaj firesc și plin de viață — vor fi regăsite, mai tot timpul, în lucrări ce denotă o dragoste profundă pentru frumusețea și simplitatea vieții” (”Joseph Haydn”, de Florența-Nicoleta Marinescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2012).
Pe când Haydn avea șase ani, la Rohrau a sosit Johann Franck, învățător la școala primară din Haynburg și conducătorul corului bisericii catolice din localitate. Fermecat de vocea copilului, care a interpretat în fața lui câteva cântece, acesta decide să-l ia la Haynburg pentru a deveni cântăreț în corul bisericii. Au urmat ani grei de ucenicie, plini de privațiuni pentru Joseph Haydn. Cu toate acestea, el asimilează acum elementele de bază ale meșteșugului muzical și, tot aici, exersează pe rând la câteva instrumente, remarcându-se însă mai cu seamă prin vocea sa, ca solist al ansamblului coral.
”Îi datorez lui Franck — primul meu învățător — foarte multă recunoștință. Omul acesta aspru m-a învățat ce este munca, mi-a dat primele elemente ale meșteșugului muzical. Deși primeam de cele mai multe ori mai multă bătaie decât mâncare, voi duce cu mine în mormânt amintirea profesorului meu…”, avea să spună mai târziu Haydn, care i-a dedicat de altfel lui Johann Franck o piesă din creația sa — ”Simfonia nr. 55” numită ”Învățătorul”, se arată în volumul ”Haydn” de I. Weinberg.
În octombrie 1740, la vârsta de opt ani, Haydn pleacă la Viena, la solicitarea capelmaistrului Curții Imperiale de la Viena, Johann Georg Reutter, conducătorul corului Catedralei ”Sf. Ștefan”, care-i remarcase vocea deosebită. Astfel, Haydn intră la școala care funcționa pe lângă Catedrala ”Sf. Ștefan”, unde erau instruiți anumiți membri ai corului și unde învățământul muzical prevedea lecții de canto, orgă, vioară și pian. După propriile mărturisiri, în perioada cât a stat aici Haydn nu a luat decât două lecții de teorie a muzicii. Autodidact, având o nepotolită sete de cunoaștere și instruire, studiază singur, în acei ani de ucenicie, teoria muzicii, citind câteva tratate și studii. ”M-am născut cu o ușurință deosebită pentru muzică — mărturisește Haydn în memoriile lui—, așa se explică faptul că încă de la vârsta de opt ani, la Viena cântam cu îndrăzneală câteva messe în cor, cântam părți solistice la pian și la vioară, toate învățate de mine singur (…)” .
Odată cu modificarea vocii, la vârsta de 19 ani este nevoit să părăsească corul Catedralei ”Sf. Ștefan”. Urmează pentru Haydn o nouă perioadă de lipsuri, foamete, umilințe. Treptat începe să compună, cunoscând succesul cu primele sale cvartete. Devine maestru al orchestrei contelui Ferdinand Maximilian von Morzin, iar între 1759-1761 compune opt simfonii, printre care ”Dimineața”, ”Amiaza” și ”Seara” (”Furtuna”), și 12 cvartete.
Rămas din nou pe drumuri după desființarea orchestrei contelui Morzin, Joseph Haydn, capelmaistru, acceptă în 1761 postul de conducător al formațiunii muzicale care funcționa pe lângă curtea nobiliară Esterházy din Ungaria. Avea să-și petreacă aici 30 de ani. Inițial vicecapelmaistru, Haydn a preluat, în 1761, un număr redus de instrumentiști și cântăreți, iar după ce, în 1766, a preluat conducerea efectivă a formației muzicale, orchestra a ajuns la 60 de membri. În 1766 gazeta oficială vieneză ”Wiener Diarium” îl caracteriza pe Joseph Haydn ca fiind ”favoritul” publicului capitalei, numindu-l ”steaua muzicii vieneze”. În primii cinci ani de activitate la curtea lui Esterházy (unde se organizau numeroase evenimente, ample serbări muzicale, erau puse în scenă opere, piese de teatru, și unde veneau importante personalități din Viena) creația lui Haydn s-a îmbogățit cu 60 de piese instrumentale, între care 30 de simfonii și divertismente, șase triouri pentru coarde, 12 menuete aranjate pentru orchestră, un concert pentru corn și câteva concerte pentru pian, conform volumului ”Haydn” de I. Weinberg.
După ce în 1790 prințul Nikolaus Esterházy moare, iar fiul său renunță la ansamblul muzical, Joseph Haydn se stabilește la Viena. În decembrie 1790 Haydn pleacă la Londra, unde, ca urmare a semnării unui contract, urma să dirijeze 20 de concerte. La Londra este primit cu căldură și omagii, iar primul concert are loc la 11 martie 1791, bucurându-se de un succes excepțional. Ovaționat îndelung de public, Haydn a fost chemat de nenumărate ori la rampă. În 1791 au fost cântate și cele șase simfonii compuse atunci la Londra.
La revenirea acasă, în iunie 1792, Joseph Haydn se oprește la Bonn. Cu acest prilej are loc în localitatea Godesberg, de lângă Bonn, prima întâlnire dintre Haydn și Ludwig van Beethoven, pe atunci în vârstă de 22 de ani, Haydn fiind fermecat și cucerit de muzica acestuia.
Al doilea popas la Londra a avut loc între 1794-1795, timp în care Haydn a dat alte 12 concerte simfonice, cu o nouă serie de simfonii inedite, compuse special acum și care completează ciclul celor 12 simfonii numite ”londoneze”.
Ultimele sale lucrări ”Creațiunea” (1798) și oratoriul ”Anotimpurile” (1801) vin ca o încununare a creației sale.
Joseph Haydn s-a stins din viață la 31 mai 1809, în casa lui din Viena.
”Adesea când luptam cu piedicile care-mi îngreunau lucrul, când puterile mele fizice și spirituale slăbeau, făcându-mă să văd cât de greu este să perseverez pe calea apucată, un gând tainic îmi șoptea: Nu sunt decât puțini oameni mulțumiți și fericiți pe acest pământ; pretutindeni predomină suferințele și grijile. Poate că, într-o bună zi, truda ta va deveni o sursă din care cei istoviți sau cei împovărați de griji vor putea să soarbă câteva clipe de destindere și înviorare. Ce motiv puternic de a merge înainte! Iată de ce privesc astăzi cu o mulțumire pornită din adâncul inimii opera căreia i-am închinat un atât de lung șir de ani și eforturi îndârjite” (Joseph Haydn).
