$$$

 2 iunie 1949

: S-a stins din viață istoricul RADU R. ROSETTI.

Radu R. Rosetti (20 martie 1877, Căiuți, Bacău – 2 iunie 1949, Închisoarea Văcărești) a fost un istoric și general român, membru titular al Academiei Române.

BIOGRAFIE

Descendent din vechea familie boierească Rosetti, viitorul istoric militar Radu R. Rosetti a trăit într-o lume în care rangul boieresc nu mai exista. Generalul nu mai are nimic în comun cu fiii de boieri de altădată; el ajunge în înalte funcții militare datorită eforturilor proprii și nu datorită rangului deținut sau al averii.

După terminarea cursului primar la școala din comuna natală își continuă studiile la Liceul Național din Iași, urmează cursul pregătitor pentru Școala de poduri și șosele. În 1899 este absolvent al Școlii Militare de artilerie și geniu, iar în 1906 al Școlii superioare de Război.

Radu R. Rosetti s-a căsătorit la 26 aprilie 1907 cu Ioana Știrbey. În timpul celor șapte ani de căsătorie, soții Rosetti au avut patru copii: Ileana, Radu, Ioana și Elisabeta. Ioana Știrbey a murit, în vârstă de numai 29 de ani, la nașterea celui de-al patrulea copil.

CARIERA MILITARĂ

Radu R. Rosetti a avut o merituoasă activitate ca Șef al Biroului Operații din cadrul Marelui Cartier General, ca ofițer de Stat Major și apoi comandant al Regimentului 47 / 72 Infanterie; este rănit în lupta de la Răzoare (6 august 1917).

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 47/72 Infanterie în Lupta de la Răzoare, din timpul Bătăliei de Mărășești, din 1917.

„Pentru vitejia și avântul cu care a condus regimentul în lupta de la Răzoare din 6 august 1917, aruncând la timp batalionul de rezervă în fața trupelor germane, le-a oprit avântul dând astfel timp rezervelor diviziei să cadă în spatele inamicului și să silească o retragere în dezordine. A fost grav rănit, în mijlocul trupelor sale.”

Înalt Decret no. 1172 din 9 octombrie 1917

După război este numit atașat militar la Londra, apoi comandant de brigadă și, ulterior, director al Cursurilor de pregătire pentru ofițerii superiori. În 1924 este înaintat la gradul de general.

Reputat practician și teoretician, autor al unor importante studii de istorie și teorie militară, președinte al Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național (1924–1931), muzeu pentru înființarea căruia militase încă din 1914, Radu R. Rosetti a inițiat săpături arheologice la „vechile cetăți“ Soroca (1928), Cetatea Albă, Turnu Severin și Țețina (1929).

În 1927 Radu R. Rosetti a fost ales membru corespondent, iar în 1934 membru titular al Academiei Române. Cu această ocazie a prezentat discursul de recepție cu titlul Gânduri despre vitejie în trecutul românesc.

Între anii 1931-1940 a condus Biblioteca Academiei Române.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Considerat drept cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, generalul academician Radu R. Rosetti a acceptat în 1941 funcția de Ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul Ion Antonescu, pe care a ocupat-o în perioada 27 ianuarie 1941 - 11 noiembrie 1941.

în 1949 a fost arestat din ordinul unui Tribunal al poporului, care l-a condamnat la doi ani de închisoare. Curând după aceea a murit în închisoarea Văcărești, la vârsta de 72 de ani, la 2 iunie 1949.

În 1998, Curtea Supremă de Justiție a consemnat retragerea recursului cu privire la decizia de condamnare a lui Radu R.Rosetti din 19 ianuarie 1949.

IN MEMORIAM

La Onești o stradă a fost denumită General Radu R. Rosetti.

DECORAȚII

- Ordinul „Meritul Cultural” pentru litere în gradul de Cavaler cl. I (7 iunie 1940)

- Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce (7 noiembrie 1941)

- Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 9 octombrie 1917

$$$

 Pe 31 mai 1890, la aproape un an de la moartea unchiului său, Mihai Eminescu, se năștea la Mizil, județul Prahova, Gheorghe Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, fratele Poetului. A avut o carieră militară ajungând până la gradul de locotenent colonel. A fost profesor istoric şi este autorul uneia dintre puținele monografii istorice despre Napoleon Bonaparte.

A scris, de asemenea, un volum intitulat "Amintiri", volum în care Gheorghe Eminescu vorbeşte cu o rară sinceritate depre lume şi viață. A avut o singură fiică, Yolanda Eminescu, profesor doctor - docent, de profesie jurist. Am spicuit câteva cugetări, care mi s-au părut extrem de interesante, din volumul de "Amintiri" al lui Gheorghe Eminescu, cugetări care dovedesc încă o dată că "aşchia nu sare departe de trunchi".

"- Viața - O clipă în eternitate. O eternitate după ce clipa a trecut.

- Politică - Pentru foarte puțini o credință. Pentru arivişti o trambulină. Pentru oportunişti o profesie.

- Patrie - Pentru unii locul unde s-au născut. Pentru aventurieri "ubi bene". Pentru adevărații patrioți aceea pe care o poartă în suflet.

- Barbari -Oameni din vechime care-şi ucideau semenii cu săgețile.

- Civilizați - Strănepoții barbarilor care-şi ucid semenii cu bombe atomice.

- Inteligența - O calitate cînd este folosită de oameni virtuoşi.

O calamitate cînd este folosită de oameni fără scrupule.

- Maestru - Formulă inventată pentru a măguli vanitatea creatorilor. Formulă pe care adevărații maeştri o ironizează şi mediocritățile o cerşesc.

- Forță - Argumentul iraționalului împotriva rațiunii, a prostiei contra inteligenței, a celui tare împotriva celui slab.

- Generozitate - Adevărata generozitate nu constă din a da ce-ți prisoseşte, ci din ceea ce uneori nu-ți ajunge nici ție.

- Minciuna - Pîinea de zi cu zi a tuturor politicienilor, tuturor demagogilor şi tuturor diplomaților.

-Libertatea, acest vis permanent al omenirii, nu merită sacrificiile de vieți omeneşti făcute de-a lungul veacurilor deoarece:

-Oamenii care n-au ce mînca, n-au ce face cu libertatea.

-Oamenii fără cultură nu ştiu ce să facă cu ea.

-Oamenii culți abuzează de ea, de cele mai multe ori în scopuri murdare

SURSA : INTERNET .

INTERESANT !!

$$$

 România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. 

Prof. dr. MARIJA GIMBUTAS ,

 Arheolog de origine lituaniană şi profesoară                         

  la Universitatea Califonia din Los Angeles :

     „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

     Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană?

     Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari națiuni, printre care și cu aspirații înalte la titlul de popor ales.

     În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume(18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei și dorieni), fenicienii..etc.

     Traco-dacii reprezintă cea mai veche și mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizației Sumeriene, și totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiți în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa....Chiar și Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuși Burebista.

     Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic și abia mai târziu in spațiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

     Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată, (oare cine?).

     De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

     Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

     Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

     În jurul anului 1400 Î.C, se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

     Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon și Socrate, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

     Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrând ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. 

     Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizaţi. 

     Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii !!!

$$$

 La 2 Iunie, 1247

 “Diploma cavalerilor ioaniţi” semnalează existenţa formaţiunilor politice româneşti, conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau.

Diploma Cavalerilor Ioaniţi este un act de donaţie al regelui Bela al IV lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi emis la 2 iunie 1247 care consfinţeşte dăruirea unui întins teritoriu de la sud de Carpaţi și care cuprindea primele mici state feudale româneşti şi ne furnizează unele date legate de viaţa economică, socială, politică şi militară a acestora.

Regele Ungariei Bela al IV-lea (1235-1270) acordă lui Rembald, preceptorul Ordinului cavalerilor ioaniţi, Banatul de Severin cu alte posesiuni. Cu acest prilej diploma semnalează existenţa formaţiunilor politice româneşti, conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi cnejii Ioan şi Farcaş.

Banatul de Severin şi cnezatele lui Ian şi Farcaş urmau să se afle sub autoritatea Ordinului, voievodatele conduse de Seneslau şi Litovoi rămînînd în stăpînirea românilor în condiţiile pe care le avuseseră pînă atunci.

În document se spune ca ”mânați de acest gând, dupa o îndelungă sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din partile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin navalirea dusmanoasa a neamului numit tatari a indurat mare paguba, atat prin pierderea bunurilor cat si prin uciderea locuitorilor.”

$$$

 Anthony Hopkins spunea...

... „Astăzi este ziua de mâine pentru care eram atât de îngrijorat ieri.”

  Cine este Anthony Hopkins ??

Este unul dintre cei mai mari actori ai timpului nostru.

Cunoscut pentru multe roluri de neuitat precum (Hannibal Lecter)în Tăcerea mieilor,pentru care a câștigat un premiu Oscar. 

Dar în spatele strălucirii și a aprecierii sale se află o călătorie personală care a fost cândva în pragul distrugerii.

În primii ani ai carierei sale,Hopkins s-a luptat cu alcoolismul,o luptă care aproape l-a costat totul.

 A băut adesea mult și-a pierdut locurile de muncă și i-a înstrăinat pe cei apropiați.

 S-a descris ca fiind în derivă furios, imprevizibil și constant în război cu sine însuși. 

Apoi, în decembrie 1975, ceva s-a schimbat.

Într-o noapte, după încă o pierdere de cunoștință, Hopkins s-a trezit într-o ceață, fără să-și amintească unde se afla sau cum ajunsese acolo. Atinsese fundul. 

În acea noapte, a luat o decizie care i-a schimbat viața: avea să se lase de băut.

Și a făcut-o. 

Din acel moment,nu a mai atins niciodată alcoolul.

Când a fost întrebat cum a reușit să rămână sobru în toți acești ani,el atribuie un moment de claritate și ajutorul unui străin care i-a spus„De ce nu ai încredere pur și simplu într-o putere superioară?”. 

Această simplă întrebare a stârnit ceva adânc în interiorul său. „Pur și simplu m-am oprit”, a spus el mai târziu.

 „Nu m-am certat. Nu m-am plâns. Știam doar că am terminat.”

Sobrietatea i-a oferit lui Hopkins nu doar o a doua șansă la viață, ci și la adevăratul succes. 

În anii care au urmat,concentrarea, talentul și disciplina sa au crescut vertiginos. 

A câștigat numeroase premii,inclusiv un Oscar, premii BAFTA și premii Emmy și a devenit cunoscut pentru dedicarea sa intensă față de roluri și pentru reflecțiile sale profunde asupra vieții, iertării și vindecării.

Hopkins vorbește adesea despre importanța de a renunța la trecut, la oamenii toxici, la frică. 

Unul dintre cele mai împărtășite citate ale sale este:

„Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească. Acesta este cel mai greu lucru pe care îl vei face vreodată și cel mai curajos.”

El îi încurajează pe ceilalți să trăiască pe deplin, să rămână prezenți și să nu renunțe niciodată la vise,la viitor... 

Acum ne spune...

„Astăzi este ziua de mâine pentru care ieri îmi făceam atâtea griji.”

Acum, la 80 de ani, Hopkins nu numai că prosperă profesional, ci și personal. 

Pictează, compune muzică, distribuie mesaje încurajatoare pe rețelele de socializare și inspiră milioane de oameni cu povestea sa despre mântuire, concentrare și puterea liniștită a păcii interioare.

Călătoria sa ne amintește că, indiferent cât de pierduți ne-am simți, schimbarea este posibilă - și uneori, un singur moment de onestitate cu noi înșine poate deschide ușa către o viață complet nouă.

Respect și admirație,celui care ne da această lecție de viață!

          ANTHONY HOPKINS

$$$

 Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.

Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.

Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.

Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.

Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...

Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.

Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.

Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.

Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.

Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

Irina Binder

$$$

 30 mai 1995: S-a stins din viață Ștefana Velisar Teodoreanu, romancieră, poetă și traducătoare româncă, soția scriitorului Ionel Teodoreanu.

Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897, St. Moritz, cantonul Graubünden, Elveția – 30 mai 1995, România), a fost o romancieră, poetă și traducătoare româncă, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

BIOGRAFIE

ORIGINI ȘI DEBUT

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946) și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier. Tatăl ei, un francmason de rang înalt, descindea din nobilimea boierească a Moldovei. El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco. Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române. Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța. A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue. Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920, într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial. Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult, deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni. La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo". Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide. Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească. Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu. Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei.

ROMANELE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Ajunși la Bucureștiul în 1938, familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești. De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat. Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România. A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui...

Proza ei, văzută de critici ca fiind cu „parfum feminin”, și chiar „maternal apăsător”, avea tendințe spre ornamentare și lirism. În iulie 1939, criticul modernist Eugen Lovinescu a scris că „talentul ei atât de sensibil” este diferit de alți autori feminini care au apărut la acea vreme: ea nu a aderat nici la „erotismul psihologic” al Cellei Serghi și Luciei Demetrius, nici la „senzualitatea incendiară” a Soranei Gurian. Potrivit cercetătoarei Elena Panait, atât la nivelul construcțiilor de caractere cât și în ceea ce privește mesajul literar, lucrările afișează lecturile Ștefanei de la Rabindranath Tagore, Lev Tolstoi și Ivan Turgenev. Ea a rămas un pasionat cititor al lui Tagore și la vârstă înaintată.

Viața cea de toate zilele, scrisă la persoana I, arată chinul neplăcut al lui Baba, o gospodină prinsă într-un cadru provincial și rănită într-un accident. Sterilitatea vieții ei în târg se încheie cu gestul eliberării Babei, o revenire la libertatea și disciplina auto-impusă de la țară. Această notă provincială și legată de pământ a fost citită de către cărturarul Aurel Martin ca un etos regionalist, arătând atașamentul cultural al Ștefanei față de vestul Moldovei. Bogat în simboluri creștine, până la scena finală (cu un semn "inadvertent" al crucii), Viața cea de toate zilele este văzută de Panait "comunicând credința [Ștefanei] în valori umane generale precum solidaritatea, toleranța, puterea dragostea materne și maritală ". Acest mesaj optimist este intens în Cloșca cu pui, care include reprezentări ale femeilor în disperare nerezolvată.

Petru Comarnescu, care a citit Viața... ca un roman psihologic, a fost impresionat de lucrare, numindu-l un eșantion de „blândețe și măreție spirituală românească”, „foarte diferit de producția literară a scriitorilor contemporani”. Potrivit criticului Bianca Burța-Cernat, tonul general al acestor lucrări este „idilic și moralizator”, „involuntar a-temporal” și îndatorat lui La Medeleni, precum și tradiționalismului (poporanist) cultivat de Viața Românească. După cum observă Burța-Cernat, relația ei cu poporanismul a fost prin sotul ei, mai degrabă decât ca un „participant direct” - în acest caz, seamănă cu Profira Sadoveanu, fiica scriitorului și cu ea însăși romancieră. De asemenea, concentrându-se asupra elementelor temporale, Panait o vede pe Ștefana ca „retro-modernistă”, prin faptul că aplică tehnici moderne de scriere unei ideologii literare vechi - „recondiționarea convențiilor literare depășite”, dar cu unele „inovații foarte timide”. Ea susține, de asemenea, că fragmente întregi au fost aluzii directe la La Medeleni.

SCRIERI PUBLICATE

- Calendar vechi (1939)

- Viața cea de toate zilele, roman, (1940, reeditat în 1969)

- Cloșca cu pui, proză, (1941)

- Acasă, roman (1947, reeditat 1972)

- Ursitul, memorii, evocări (1970)

- Căminul, roman (1971)

- Poveste cu „ocei”, proză pentru copii (1975)

- Șoapte întru asfințit, poezii (1981)