$¢_$$

 CLIPA ȘI INTUIȚIA

O veche vorba spune ca nu aduce anul ce aduce ceasul. Pe de alta parte, nu aduce ceasul ce poate aduce clipa. Acel moment scurt poate sa-l faca pe unul fericit, iar pe altul sa piarda totul. Secunda a batut favorabil pentru unii, i-a dus la pierzanie pe altii. Modalitatile au fost diverse. Nu a contat conjunctura, de pace sau razboi. In multe cazuri, roadele au fost culese de o alta categorie, la finalul unui conflict.

Un eveniment sangeros, care nu se poate uita, a avut loc langa Craiova, in perioada Primului Razboi Mondial, cand trupele germane inaintau spre Bucuresti. Intr-o dimineata umeda, la 10 noiembrie 1916, efective reduse ale armatei romane au incercat sa opreas­ca ofensiva germana, prin celebra, dar si inutila sarja de la Robanesti, asa cum este consemnata de istorie. Pe acel camp, inrosit cu sange nevinovat, s-a scris o pagina de glorie nepieritoare. Pentru a evita incercuirea pregatita de generalul Von Kuhne, comandant al Diviziei 11 Bavareze, care incerca sa pro­-fite de ceata densa, colonelul Anastasiu, comandantul Diviziei 1 Romane, a hotarat un atac surpriza asupra bateriilor de artilerie inamice, care isi amplasasera tunurile performan­te la marginea padurii Parsani.

Misiunea sinucigasa i-a revenit Escadronului 3 din Regimentul 9 Rosiori, care era format din 110 calareti, inar­mati cu banale sulite si sabii. Cel care ii comanda era bravul capitan Alexandru Filitti. S-a renuntat la folosirea carabi­nelor, pentru ca atacul sa se execute fara zgomot. In jurul orei 10, pe un teren arat, deosebit de moale, deoarece noaptea plouase abundent, bravii rosiori s-au apropiat cu greu de inamic. Ceata fiind densa, sub protectia ei au fost sar­jati primii tunari intalniti in cale. Stra­pungandu-i cu sulitele, ecoul padurii a amplificat strigatele celor rapusi. Imediat a inceput infernul: o lupta inegala, intre sabiile calaretilor romani si nemiloasele mitraliere germane, cu tragere rapida, supranumite “catele latratoare”.

In interiorul triunghiului mortii, delimitat de localitatile Robanesti, La­crita si Parsani, au mai supravietuit 18 calareti romani, grav raniti. Restul de 92 de soldati curajosi au ramas definitiv pe aratura aburinda, priviti cu tristete de putinii cai care mai ramasesera in picioare, sangerand si ei din abundenta. La operatiune a participat si sergentul voluntar Gheorghe Donici, in varsta de 67 de ani. Viteazul rosior luptase, in urma cu 39 de ani, la Plevna, Grivita si Smardan, pentru independenta Roma­niei.

Capitanul Filitti, comandantul escadronului decimat, a fost si el ranit. Pentru curajul sau deosebit, a fost felicitat personal de generalul german Von Kuhne, care i-a pus la dispozitie masina sa personala, pentru a-l transporta urgent pe bravul ofiter roman la Spitalul Filantropia din Craiova. Un gest care a dus la salvarea celui care avea sa ajun­ga, mai tarziu, un destoinic general.

In spatele acestui episod inaltator, de inalt eroism autentic, se afla o realitate amara. Strategii vremii l-au acuzat pe colonelul Anastasiu de incompetenta, imputandu-i pierderea celor 92 de suflete nevinovate. Nu trebuia sa ordone acel atac, lupta fiind pierduta inainte de a fi inceputa din cauza diferentelor de efective si data fiind eficienta armamentului de care dispunea inamicul. Referitor la ceea ce inseamna sarjare, metoda de lupta proprie cavaleriei, trebuie precizat ca, in cadrul atacului cu lancea, calatetul care manuia acea arma lunga avea la ca­ram­bul cizmei un locas in care se fixa partea din spate a sulitei. Mai tarziu, s-a constatat ca mai eficienta era fixarea armei respective intr-un locas solid, cusut in saua calului. Strapungerea inamicului impunea un efort maxim, la care contribuia si viteza de deplasare a calului. Lupta a fost descrisa pe larg de mai multi autori. Cei inte­resati de detalii, pot consulta lucrarea Epopeea cavaleriei romane, sarja de la Robanesti, aparuta la Editura Autograf MJM, din Craiova, in anul 2006, coordonator fiind profesorul Ionel Turcin.

Ramanand in zona luptelor fulge­ratoare la care a participat cavaleria de-a lungul timpului, trebuie precizat ca si in timpul Razboiului de Independenta din 1877-1878, curajosii calareti romani au facut acte de vitejie, care nu vor fi uitate de istoriografia spa­tiului carpatin. Printre acesti viteji s-a aflat si Matei Datcu, strabunicul autorului acestor randuri. Documentele originale pe care le detin elimina aparitia ambiguitatilor si exclud latura subiectivismului eroizant.

Matei Datcu, zis Nita Sanitarul, s-a nascut la 4 mai 1850, in comuna Diosti-Romanati si a murit la 15 septembrie 1890. In anul 1871, s-a inrolat ca voluntar cavalerist. Urmare a meseriei doban­dite anterior, a fost repartizat ca sanitar in cadrul Regimentului 1 Calarasi, din Caracal, care va lupta impotriva ienice-rilor otomani, sase ani mai tarziu. Ca participare efectiva la cumplitele lupte din Bulgaria, se poate spune ca, dupa ce au trecut Dunarea, la 14 august 1877, in zona Magura-Corabia, o emotie profunda ii cuprinsese pe toti comba­tan­tii care urmau sa dea piept cu moartea. Armata romana a participat cu 60.000 de soldati, 1.000 ofiteri si 12.300 cai.

Botezul focului l-a facut la Bucov si Opanez, dupa care, la 30 august 1877, Matei Datcu a privit uluit la prapadul din santurile Plevnei, unde au murit inutil multi os­teni romani, din cauza unei decizii ero­nate. Comandantii nu au fost bine in­formati de catre cercetasi asupra configu­ratiei terenului si a amplasarii trupelor otomane. Au urmat cunoscutele lupte sangeroase de la reduta Grivita 2, la 31 august si de la Rahova, din ziua de 6 septembrie. Permanent cu trusa sanitara pregatita, Matei Datcu, indrumat de medicul craiovean Mihail Stancescu, a cautat sa salveze cat mai multe vieti, ingrijindu-i pe raniti care tipau dupa ajutor in santurile pline cu sange.

In timp ce aliatii rusi i-au impins pe turci in sud, spre Istanbul, trupele romane au cucerit Smardanul, la 24 ianuarie 1878. La finalul acestei confrun­tari, cu multiple lupte de strada pe timp de iarna, cu zapada mare si ger cumplit, Nita Sanitarul a fost decorat cu Medalia Aparatorilor Independentei. Situatia devenise critica datorita lipsei furajelor pentru cai. In plus, calaretii romani nu erau echipati pentru a face fata viscolului nemilos. In toate aceste confruntari a contat enorm stabilirea clipei declansarii atacului, intuitia momentului potrivit.

Desi capitularea comandantilor armatei otomane a avut loc la 29 noiembrie 1877, luptele au continuat cu o in­- versunare si mai mare. Unitatile fanatice turcesti nu puteau accepta ideea de a se preda, dupa ce multe secole fusesera stapanii de necontestat ai regiunii balcanice. La 19 ianuarie 1878, guvernul otoman a semnat armistitiul, cu o in­tarziere de 51 de zile de la depunerea armelor.

Revenirea in tara a firavelor efective romanesti, care au supravietuit, s-a facut pe la Turnu Severin, trecand Dunarea, la 26 februarie 1878. Prin cucerirea Independentei, tara a fost reintregita cu Dobrogea, dar fara Cadrilater.

Din efectivele oltenilor, bilantul pierderilor a insemnat 4000 de morti, 3316 de raniti si peste 20.000 de bolnavi de tifos exantematic.

Dramele acestui razboi se afla detaliate in lucrarea Pagini de epopee. Oltenia 1877-1878, Editura Autograf MJM, Craiova, 2005, coordonator fiind istoricul Ionel Turcin.

$$$

 CHARLES DE GAULLE

Charles De Gaulle. (1890-1970). Om de stat francez, preşedinte al Republicii din 1958 pînă în 1969

O „anumită idee despre Franţa"

Naţionalismul şi regalismul din tinereţe i-au influenţat gîndirea şi faptele întreaga viaţă. A reuşit, în toate momentele zbuciumate, să adune un popor profund divizat.

Născut într-un mediu foarte înstărit în care valorile aristocratice şi cele ale burgheziei care domină lumea industrială a vremii sînt la loc de frunte, Charles De Gaulle se afiliază firesc părerilor foarte răspîndite în epocă în clasele conducătoare ale naţiunii: gustul pentru ordine, curaj, disciplina personală, credinţa şi patriotismul înflăcărat, refuzul tulburărilor sociale, al revendicărilor revoluţionare, viziunea asupra istoriei respingînd categoric lupta de clasă.

Un conservatorism de tip nou

În acest sens, De Gaulle, fiul unui aristocrat şi al unei tinere moştenitoare burgheze din Nord, are profilul clasic al unui conservator moderat.

Totuşi, abia terminîndu-şi studiile la Saint-Cyr, dă dovadă de un temperament nonconformist aproape de spiritul de contradicţie şi chiar de revoltă: e pasionat de strategie şi crede în tehnicile moderne, mai ales într-o armă nouă, tancurile.

Convins profund că opţiunile statului-major în vederea unui război apropiat cu Germania sînt false, îndrăzneşte să publice o serie de lucrări menite să popularizeze concepţia sa despre conducător (Tăişul săbiei) şi despre noua şi necesara strategie a atacului blindat (Spre cariera armelor ca meserie).

Cu siguranţă, De Gaulle este conservator şi rămîne astfel: dar îi place suficient de mult dezbaterea teoretică în sine pentru a încerca să definească un nou mod de a se lupta... şi de a conduce.

Al doilea război mondial, Eliberarea, războiul din Algeria şi evenimentele din mai 1968 vor arăta capacităţile extraordinare de adaptare ale analistului politic dar şi ale omului de acţiune care era De Gaulle.

Un nou tip de şef

Adept al unei autorităţi care să reprezinte aspiraţiile poporului, De Gaulle o să încerce, cu toate ocaziile, să reproducă marile adunări unitare ale istoriei Franţei; cruciadele, războiul de 100 de ani, cucerirea Alsaciei, a Lorenei şi a Flandrei. Fiu al lui Richelieu şi al lui Ludovic XIV în problema teoriei frontierelor Franţei, moştenitor al lui Napoleon în ce priveşte măreţia ţării, preocupat să regăsească unitatea patriotică din 1792, De Gaulle va face din teoria adunării populare centrul acestui populism reacţionar, mai presus de delimitările politice şi sociale. Căci De Gaulle e capabil să conducă la fel de bine luptele militare ca şi lupta politică, şi e destul de preocupat de consens pentru a adopta, în scopuri politice, o adevărată politică socială.

Ceea ce De Gaulle vrea să restaureze e credinţa în patrie şi în măreţia istorică a Franţei, în acest scop, trebuie să reflecteze mai profund la relaţia / dintre ţară şi conducătorii ei. Ca un bun regalist, se gîndeşte că liderul ideal, care va ţese din nou legătura directă între popor şi stat, nu poate fi decît un monarh.

Deoarece istoria aruncase cea mai mare parte a monar-hiştilor în colaborarea cu inamicul reprezentat de nazişti sau de Petain, De Gaulle va ajunge la ideea că monarhul necesar Franţei ar putea fi chiar el.

Tehnici ale autorităţii

Atunci îşi aplică teoria despre conducător: reprezentant al sensului istoriei (ceea ce el numeşte „destinul"), capabil de oportunism politic şi de o mare maleabilitate teoretică, liderul, chiar daca este izolat, poate să acţioneze în voie; asentimentul popular care va urma acţiunii sale îi va legitima, a posteriori, acţiunea.

Definiţia gaullistă a liderului, omul care are dreptate înaintea celorlalţi, dar care trebuie să aibă dreptate cu ceilalţi, se afla la baza tuturor actelor politice ale Generalului, chiar şi ale celor mai hazardate: chemarea din 18 iunie 1940, plecarea sa răsunătoare de la guvernare în 1946, lovitura din Alger în 1958, problema referendumului asupra alegerii preşedintelui prin sufragiu universal, discursul despre „mascarada" din iunie 1968, şi chiar acţiunile sale cele mai contestate în materie de politică externă: părăsirea Algeriei, discursul foarte antia-merican de la Phnom Penh, acel „Trăiască Quebecul liber!" care a învrăjbit Franţa şi Canada timp de zece ani, ieşirea din comandamentul integrat NATO, închiderea bazelor americane din Franţa.

Cît despre apropierea de Republica Federală Germană a lui Adenauer, accelerarea politicii de îmbunătăţire a relaţiilor cu Moscova, negocierile cu China lui Mao, este vorba de acelaşi proces: monarhul republican, puternic datorită asentimentului popular direct, are mîinile libere pentru a acţiona. Poporul adunat îl aprobă sau nu. în cazul unui refuz masiv, monarhul se consideră respins şi pleacă; cele trei „plecări" ale lui De Gaulle nu pot fi înţelese decît în cadrul teoriei despre conducător, expuse în „Tăişul săbiei” în 1932. în 1946, în toiul frămîntărilor politice care au urmat dictaturii naziste şi dictaturii de la Vichy, francezii păreau hotărîţi să se lase purtaţi în jocul partidelor şi al luptelor de clasă. De Gaulle pleacă acum nu din ură faţă de stînga, ci pentru că previzibila divizare a ţării nu îi lăsa nici un loc ca lider.

De Gaulle pleacă deci în căutarea unităţii pierdute şi fondează Adunarea Poporului Francez, al cărei nume indică, în sens literal, care este obsesia gaullistă: formarea unui partid mare, al întregii naţiuni...

Fuga la Baden-Baden, în 1968, are loc din aceleaşi motive: dezaprobat de oamenii străzii, şeful statului pleacă împreună cu familia la Baden-Baden, la generalul Massu, care mărturiseşte tulburarea bătrînului lider: „Totul s-a dus, Massu, comuniştii au totul". Căci De Gaulle, contrar conservatorilor obişnuiţi, nu consideră orice mişcare de rebeliune nelegitimă; nu a organizat el însuşi Rezistenţa în 1940, dispreţuind ordinele lui Petain? Generalul gîndeşte că exprimarea masivă a maselor, chiar ilegală, este o formă de reprezentare naţională. Aceasta explică panica sa din iunie 1968.

A reuşit oare Massu, aşa cum spune, să-1 convingă pe De Gaulle că autoritatea sa era intactă? Am fi tentaţi să credem că da, după reacţia Generalului la întoarcerea sa la Paris: organizarea manifestării din Champs Elysees, care a regrupat un milion de partizani, este dovada acestei voinţe de verificare a autorităţii.

A treia plecare a fost definitivă : referendumul despre regionalizare dezminţindu-i autoritatea reformatoare prin vot, De Gaulle a părăsit preşedinţia, în ciuda realismului politic, şi s-a retras, fidel concepţiei sale despre conducător.

Moştenirea politică gaullistă

Un preşedinte ales pentru şapte ani, fără să se ţină seama de principiul alternanţei, a cărui putere executivă este întărită an de an şi care are libertatea totală a iniţiativei legislative, este într-adevăr un monarh. Mandatele sale definesc cu adevărat o domnie.

Faptul că De Gaulle a instituit, cu pompa specifică clasei din care făcea parte, un fel de autocontrol (plecarea în caz de eşec) nu schimbă nimic; urmările evoluţiei celei de a V-a Republici demonstrează, prin cei paisprezece ani de preşedinţie ai lui Frangois Mitter-rand, cît de bine este înscrisă în Constituţia din 1958 deriva monarhică: pierzînd cu socialiştii de doua ori (în 1986 şi în 1993), Mitterrand nu a părăsit preşedinţia, refuzînd să considere eşecul partidului drept un eşec al şefului statului.

Astfel, pot fi evaluate diferenţele dintre concepţiile despre autoritate, care îi separa pe cei doi oameni politici francezi, cei mai importanţi ai secolului.

Vechiul conflict

Începută sub auspiciile unei colaborări de la maestru la discipol, relaţia Petain - De Gaulle data din epoca în care, tînăr diplomat la Saint-Cyr, De Gaulle a lucrat sub ordinele viitorului mareşal, puţin înainte de 1914.

Apoi, în 1925, a fost membru al cabinetului Mareşalului la ministerul de Război, dar s-a certat cu ei din cauza problemei rolului blindatelor.

Zece ani mai tîrziu, a avut din nou conflicte cu Mareşalul, ca urmare a publicării unei alte lucrări în care denunţa concepţia „împietrită" a războiului de poziţii, la modă în statul-major.

Enigmatic

Partizanii Algeriei franceze care, cu toată naivitatea, l-au pus la putere pe De Gaulle pe 13 mai 1958, au fost probabil înşelaţi de faimosul „V-am înţeles", lansat mulţimii în acea zi.

Într-adevăr, De Gaulle „înţelesese" cu siguranţă motivele algerienilor adunaţi în faţa lui. Aceştia au putut să-şi dea seama destul de repede că a înţelege nu înseamnă întotdeauna „a aproba"; căci, la mai mult de un an mai tîrziu, autodeterminarea poporului algerian apropo de viitorul său era un proiect oficial al Generalului.

Escapada

Dacă exceptăm numeroasele atentate ale OAS, din care Generalul a ieşit întotdeauna neatins, episodul cel mai rocambolesc al istoriei gaullismului din anii '60 este cu siguranţă tuga la Baden-Baden, în toiul revoltei din mai-iunie 1968. Dacă ar fi să-i credem pe martorii epocii, nici Georges Pompidou, în acea vreme prim-ministru, nici Pierre Messmer, ministru al Armatei, nu ştiau unde pleca-se Generalul.

$$$

 CODEX GIGAS

Secretul din spatele Codex Gigas, dupa cum sugereaza si denumirea sa in latina, este cea mai mare carte din lume. Candva era considerata cea de-a opta minune a lumii. Are o lungime de 92 cm si cantareste 75 kg. Aceasta carte impresionanta cuprinde Biblia, povesti stravechi, leacuri si incantatii magice, cat si descantece tamaduitoare. Codex Gigas mai este cunoscut si sub denumirea de Biblia Diavolului pentru ca aceasta cuprinde o combinatie foarte ciudata de texte, dar si un desen prin care este reprezentat Satana. Cartea exercita o atractie aproape supranaturala, fiind ravnit de cei puternici. In intreaga sa existenta codicele a inspirat teama si obsesia de a-l stapani. Si in prezent aceasta carte reflecta un magnetism iesit din comun. Chiar daca in Evul Mediu cartile erau realizate de doi sau trei scribi, Biblia Diavolului este realizata de un singur om. Dar cand a avut timp un singur om sa scrie o asemenea carte? Munca depusa pentru realizarea unei asemenea opere se cuantifica in zeci de ani, iar un om obisnuit imbatranea si isi pierdea calitatile necesare pentru realizarea unei opere care pare perfecta. Pagina dupa pagina cartea este fara cusur, greselile sunt inexistente iar detaliilor nu le lipsesc omisiunile. Si totusi, cartea a fost scrisa se pare doar de un sigur om, dupa cum sustin specialistii zilelor noastre.

La pagina 290, o pictura ciudata, care il infatiseaza pe Satan, a atras atentia curiosilor de-a lungul timpului. Acest element grafic, executat de un amator in opinia specialistilor, este cel mai mare desen al diavolului care exista pe pamant. Diavolul este infatisat singur, stand cu bratele in sus. Este desenat doar cu patru degete, cu ghiare si coarne. Fix pe pagina urmatoare este infatisat paradisul in toata splendoare sa. Indiferent de mesajul pe care calugarul pacatos a vrut să-l transmită prin cele doua desene, se poate realiza dualitatea in care omenirea isi duce existenta. Confruntarea dintre bine si rau se afla permanent in jurul nostru si este atat de bine infatisata in Codex Gigas. Acestea sunt cele doua posibilitati sau alegeri pe care omul le are la dispozitie, el alegand o cale in decursul vietii. Codex Gigas ramane o carte plina de mistere, care scunde nebanuite taine si adevaruri despre permanenta confruntare intre Creator si Diavol, intre bine si rau. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, s-a crezut ca misteriosul codice a fost scris sub indrumarea diavolului, ceea ce face ca manuscrisul sa fie supranumit si Biblia Diavolului.

O legenda sustine ca miraculoasa carte a fost scrisa de un calugar condamnat, care si-a vandut sufletul diavolului. Povestea incepe in anul 1230, intr-o manastire izolata din Boemia. Intr-o chilie austera, un calugar se roaga sa i se curme viata. Pacatuind, a incalcat o regula monastica sfanta. Pacatul e atat de revoltator incat nu e dat in vileag. Este unul dintre calugarii benedictini. Supranumiti si „calugarii negri” datorita strailelor negre pe care le poarta si care simbolizeaza moartea fata de lumea pamanteasca. Ei faceau juraminte de saracie, castitate, supunere si indura crunte sacrificii fizice: purtau camasi aspre, infestate de purici, posteau, nu dormeau suficient si se autoflagelau. Numai ca cei slabi cadeau prada ispitei: lacomie, invidie, deviatie sexuala. Pedepsele erau extreme pornind de la izolare, infometare, excomunicare si pana la moarte. Undeva prin manastire se decidea soarta calugarului decazut. S-a hotarat ca el trebuie sa moara pentru ca a incalcat regulile. Calugarul le-a promis mai marilor ca daca mai este lasat o zi in viata el va scrie o opera impresionanta prin care sa slaveasca manastirea pe vecie. Superiorii sai au ras, dar calugarul a insistat ca sa fie lasat o singura noapte ca sa-si termine opera. El este lasat sa incerce, dar edictul lor este fara echivoc: daca nu termina cartea, va muri. Calugarul a scris pagina dupa pagina pana cand mana i-a amortit, atunci a apelat la arhanghelul decazut Satan ca sa-l ajute sa termine opera. Legenda spune ca demonul raspunde chemarii calugarului si ii cere sufletul in schimbul ajutorului. In acest fel cartea a fost terminata.

Posesorii codicelui au fost urmariti de un permanent blestem de-a lungul timpului. Totul a inceput cu manastirea din Boemia care s-a confruntat cu grave probleme financiare. „Calugarii negri” au fost nevoiti sa vanda codicele unui alt cult, „calugarii albi” sau cei imbracati in vesminte albe. La putin timp dupa ce „calugarii albi” au intrat in posesie misterioasei carti, s-au confruntat cu o epidemie fatala, ciuma bubonica, vezi si Moartea Neagra, teribila epidemie de ciuma ce a depopulat Europa in 1347. Calugarii care pastreaza Biblia Diavolului sunt devastati. Un episcop puternic le porunceste calugarilor sa inapoieze codicele. Ciuma neagra mistuie regiunea, facand zeci de mii de victime. In anul 1585 Rudolf fascinat de prezicerile lui, isi descopera inclinarea spre ezoterism si stiinte oculte. Rudolf ravneste sa aiba codicele, care se afla in posesia manastirii benedictine. Dupa mai multe donatii si favoruri, drept cadou, manastirea ii ofera Biblia Diavolului. Imparatul Rudolf este captivat si angajeaza experti ca sa traduca pasajele. Rudolf pastreaza codicele pentru sine, devenind fascinat de continutul sau. Dupa cum era de asteptat, norocul nu ii mai surade si imparatul se transforma intr-un personaj anost, nesociabil, previzibil si paranoic. Se izoleaza in castelul sau si uita sa-si exercite obligatiile. Inapt sa conduca, imparatul isi pierde sustinatorii, iar propria familie il alunga de pe tron. In cele din urma imparatul moare neputincios si celibatar. In timpul Razboiului de Treizeci de Ani din 1648 soldatii suedezi jefuiesc biblioteca si confisca cel mai pretios manuscris: Codex Gigas. Kristina a Suiediei, intra in posesia codicelui. Nu poate sa-l pastreze pentru prea mult timp pentru ca soarta reginei ia o intorsatura ciudata, la fel ca si cea a Bibliei Diavolului. In mai putin de zece ani Kristina abdica. Se converteste la catolicism, planuind sa se exileze la Roma. Kristina isi impacheteaza bunurile printre care multe biblii sfinte, dar in mod misterios lasa in urma Codex Gigas. Peste aproape 50 de ani, codicele este aproape distrus intr-un incendiu catastrofal. Din anul 1649 pana in 2007, manuscrisul s-a pastrat in Libraria Roiala din Stockholm, cand a fost transferat in Cehia in timpul unei expozitii.

$$$

 CRUCIADA COPIILOR

Așa-numita Cruciadă a Copiilor din 1212 a fost o mișcare religioasă populară condusă de un tânăr francez, Ștefan de Cloyes, și un tânăr german, Nicolae de Köln, care au adunat două armate de aproximativ 20.000 de copii, adolescenți și adulți cu scopul optimist de a îmbunătăți eșecurile armatelor cruciate profesioniste și de a captura Ierusalimul pentru creștinătate. Traversând Europa, cruciații în devenire au ajuns la Genova, dar nu și-au putut permite să-și plătească călătoria spre Levant. În timp ce unii participanți s-au întors pur și simplu acasă, mulți au fost vânduți ca sclavi, conform legendei. Oricare ar fi evenimentele exacte ale poveștii confuze a "Cruciadei Copiilor", episodul ilustrează faptul că mișcarea cruciadei s-a bucurat de simpatia populară în rândul oamenilor de rând și că nobilii și cavalerii nu au fost singurii care s-au simțit obligați să ia crucea și să apere creștinii și locurile lor sacre din Țara Sfântă în Evul Mediu.

Obiectiv Ierusalim

Saladin, sultanul musulman al Egiptului și Siriei (r. 1174-1193 d.Hr.), a șocat lumea creștină cucerind Ierusalimul în 1187. În ciuda eșecului celei de-a treia cruciade (1187-1192), care nu a reușit nici măcar să se apropie de Ierusalim, și a celei de-a patra cruciade (1202-1204), care a atacat Constantinopolul, mulți creștini occidentali au vrut să călătorească în Țara Sfântă pentru a ajuta la recucerirea Ierusalimului. Este posibil să fi existat și o oarecare frustrare în rândul populației obișnuite care, în ciuda taxelor pe care li s-a cerut să le suporte și a sacrificiilor în echipament și provizii pentru aprovizionarea armatelor cruciate, încă nu a atins obiectivul principal de a recuceri Orașul Sfânt. În 1212, s-a născut o mișcare curioasă, care de atunci a dobândit un statut legendar. Mii de copii s-au organizat într-o "armată" și au plecat în Orientul Mijlociu crezând că ar putea face mult mai bine decât adulții pentru a-i învinge pe necredincioșii musulmani.

Étienne și Nicolas

În primăvara anului 1212, în regiunea Vendôme din Franța, grupuri de tineri au susținut că au avut viziuni care i-au determinat să meargă și să lupte împotriva musulmanilor pentru a recuceri Ierusalimul. Conducătorul lor era un anume Étienne de Cloyes, un cioban. Potrivit legendei, Ștefan s-a adresat regelui Filip al II-lea al Franței (r. 1180-1223 d.Hr.) susținând că într-o zi, în timp ce își păștea turma, a primit în mod miraculos o scrisoare din mâinile lui Isus Hristos. Această scrisoare îi ordona lui Ștefan să meargă și să predice cruciada și să adune susținători oriunde mergea. Regele a respins aceste afirmații și la fel și Ștefan, dar băiatul, nedescurajat, a ieșit oricum să predice în zonă și a început să acumuleze un număr mare de adepți, dintre care majoritatea erau copii.

Tot în 1212, grupuri de tineri s-au adunat în regiunea Köln din Germania. La fel ca nordul Franței, Țările de Jos și Renania au fost, de asemenea, regiuni în care Biserica a evanghelizat cu pasiune pentru a câștiga sprijin pentru cruciadele oficiale. În Köln, a apărut un tânăr lider, un băiat local pe nume Nicholas, care purta un tau (o cruce care seamănă cu litera T). Sursele medievale nu ne permit să știm dacă grupul francez a influențat grupul german sau invers, sau dacă fiecare a fost total independent de celălalt, deoarece aceste surse sunt iremediabil confuze, incoerente și contradictorii.

Mobilizare

Dacă această mișcare de cruciadă populară a fost formată în întregime de copii este dezbătută, deoarece înregistrările medievale sunt foarte confuze și termenul cel mai des folosit pentru a se referi la participanți, pueri, poate include copii, adolescenți și adulți. Într-adevăr, unii călugări normanzi și alpini au raportat că pueri, în acest caz, includea adolescenți și bătrâni. Cu toate acestea, mișcarea a fost semnificativă deoarece a implicat oameni care nu erau de obicei atât de direct conectați la cruciade. După cum subliniază istoricul C. Tyerman,

Relatările indică faptul că participanții proveneau din afara ierarhiilor obișnuite ale puterii sociale - tineri, fete, necăsătorite, uneori chiar văduve - sau statut economic: ciobani, plugari, căruțe, muncitori agricoli și meșteșugari rurali fără legături de pământ sau comunitate, fără rădăcini și mobili. Semnele de anticlericalism și absența conducerii clericale au accentuat acest sentiment de excluziune socială. (609)

O cruciadă era de obicei lansată de papă, care încuraja suveranii, nobilimea și cavalerii profesioniști să ia armele pentru a apăra cauza creștinătății. Oamenii de rând au fost în general descurajați să participe pentru că nu aveau nici mijloacele, nici abilitățile, ca să nu mai vorbim de disciplina necesară pentru o mobilizare militară atât de vastă în întreaga Europă. Prin urmare, "Cruciada Copiilor" nu a fost cu siguranță o cruciadă oficială aprobată de Biserică.

Se estimează că 20.000 de "copii" au pornit și au traversat Germania și Franța - fie separat, fie unindu-și forțele (sursele medievale permit ambele interpretări) - cu scopul de a ajunge în portul italian Genova, unde puteau găsi bărci care să-i ducă în Țara Sfântă. Este posibil ca unele grupuri să fi mers în alte porturi, cum ar fi Pisa, mai la sud, Marsilia, în sudul Franței, sau chiar Brindisi, în sudul Italiei.

Din păcate, mulți călători, dependenți în întregime de caritate oriunde mergeau, au murit de foame în timp ce traversau Alpii italieni, iar când restul au ajuns la Genova, nu aveau fonduri pentru a-și plăti călătoria, astfel încât, fără niciun echipament militar sau pregătire, genovezii au refuzat să-i ajute. În unele versiuni ale legendei, copiii, optimiști în mod natural, se așteptau ca Marea Mediterană, ca și Marea Roșie pentru Moise, să se deschidă în mod miraculos și să le permită să treacă în Levant.

După ce nici miracolul, nici oferta de ajutor material a genovezilor, unii dintre copii, aproape sigur o mică minoritate, s-au întors acasă. Ceea ce s-a întâmplat cu alții s-a pierdut în legendele create de scriitorii și moraliștii medievali de mai târziu. Potrivit unor surse, majoritatea copiilor au fost trimiși în Sardinia, Egipt și chiar Bagdad, unde au fost vânduți ca sclavi. Cu toate acestea, această versiune a evenimentelor poate avea mai puțin de-a face cu realitatea decât cu dorința Bisericii de a trata întreaga afacere ca pe o poveste morală, un avertisment sever pentru toți ceilalți că numai cruciadele purtate sub autoritatea papală au vreo șansă de succes. Într-adevăr, potrivit unor versiuni ale poveștii, copiii au ajuns la Roma, unde papa le-a ordonat să se întoarcă acasă. O bandă de cerșetori care nu aveau mijloacele de a se întreține și pregătirea militară și armele pentru a face ceva dacă reușeau vreodată să ajungă în Țara Sfântă nu era de niciun folos nimănui.

Sfârșit

Au existat și alte cruciade populare, inclusiv cruciadele păstorilor din 1251 și 1320, care, la fel ca evadarea copiilor, nu au reușit niciodată să părăsească țărmurile Europei. Spre deosebire de începuturile haotice ale primei cruciade (1095-1102), cruciadele, mai ales când călătoria în Țara Sfântă se făcea cu barca în loc de ruta terestră mai lungă și mai dificilă, erau acum o mișcare în întregime profesionistă. Cruciadele oficiale care au urmat imediat au fost a cincea cruciadă (1217-1221), care a atacat orașele musulmane din Africa de Nord și Egipt, și a șasea cruciadă (1228-1229), condusă de împăratul Frederic al II-lea, care a negociat controlul asupra Ierusalimului cu nepotul lui Saladin. În mod curios, există o tradiție într-o mănăstire alpină că Nicolae de Köln a mers acolo după ce căutarea navelor pentru adepții săi a eșuat și în cele din urmă s-a alăturat unei cruciade oficiale, luptând împotriva musulmanilor la Damietta pe Nil.

Surse:

Runciman, S. O istorie a cruciadelor. Societatea Folio, 2018.

$$$

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI MARIA OBRENOVICI

De-a lungul istoriei, au existat iubiri pasionale, unele durabile şi strălucitoare, altele trecătoare sau discrete, mulţi parteneri preferând iubirea ascunsă, ferită de ochii lumii. Vă prezentăm un nou episod dintr-un serial despre marile iubiri ale planetei.

O frumoasă poveste de dragoste a avut loc între Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, şi Alexandru Ioan Cuza, apreciată de unii, acceptată de Elena Cuza, soţia domnitorului, dar criticată vehement de alţii.

Alexandru Ioan I, primul domnitor al României, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui. A fost fondatorul României moderne. Militar de carieră, subestimat de negativişti, a făcut dovada unor calităţi de necontestat. A fost un bun conducător, un politician echilibrat, un diplomat desăvârşit, un vizionar fără egal şi artizanul unor realizări de prestigiu într-un stat tânăr, format din două principate pe care predecesorii le lăsaseră de izbelişte.

A fost fiul postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini care provenea dintr-o veche familie greco-italiană. Primii ani de şcoală, i-a petrecut la un pension francez din Iaşi, unde a fost coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu. În 1845, a obţinut la Paris licenţa în litere, după care s-a înscris la Facultatea de Drept şi la Societatea economiştilor din acelaşi oraş.

După revenirea la Iaşi, este angajat în armată unde obţine gradul de sublocotenent. Era tânăr şi chipeş. Femeile roiau în jurul său. La vârsta de 24 ani, s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica mai mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Sturdza, rudă cu cele trei neamuri Sturdza, Balş şi Cantacuzino.

Prima relaţie amoroasă extraconjugală a lui Cuza a fost cu Cocuţa Conachi Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride. Rezultatul acestei iubiri pasionale nu a întârziat să apară. Tânărul ofiţer a fost avansat în numai 45 de zile de la gradul de sublocotenent la cel de maior: la 16 martie 1857 era sublocotenent, peste opt zile locotenent, la 14 aprilie era căpitan şi peste alte nouă zile a devenit maior. În 1858 a fost înaintat la gradul de colonel.

În anumite perioade, a fost pârcălab de Galaţi, ministru de interne al Moldovei, locţiitor de hatman şi preşedinte al judecătoriei Covurlui.

După ce a fost ales domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, va fi ales şi domnitor al Munteniei, la 24 ianuarie, eveniment prin care s-a sâvârşit Unirea Principatelor Române.

Măsurile imediate pe care le-a luat, în scopul modernizării ţării au fost multe şi diversificate. Printe altele, a creat instituţii de cultură generală şi de învăţământ mediu. La 12 noiembrie 1859 a înfiinţat Statul Major al Armatei în componenţa căruia intra Secţia a doua, adică primul serviciu de informaţii militare, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu.

În 1860, a înfiinţat Universitatea de la Iaşi. A încheiat convenţii diplomatice cu diferite state, trimiţând la Paris şi Londra pe poetul Vasile Alecsandri, la Viena şi Berlin pe doctorul Ludovic Steege, în Sardinia pe Ştefan Golescu, din echipă făcând parte şi Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Pentru început rezultatele au fost modeste, mai ales că respectivii emisari au avut de a face cu şiretenia partenerilor de discuţii. Datele se transmiteau în ţară folosind un sistem anevoios prin poştă, prin curieri sau prin studenţii aflaţi la studii în Occident.

În anul 1863, renunţă la existenţa a două guverne, unul la Iaşi şi unul la Bucureşti. Va fi un singur guvern care va funcţiona la Bucureşti sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, adus de la Iaşi împreună cu câţiva demnitari fideli. În 1864, înfiinţează Universitatea Bucureşti, Şcoala de Arte Frumoase şi Şcoala de Medicină Veterinară. Poşta şi Telegraful au fost preluate de către stat din mâna unor firme greceşti. În fruntea lor, a fost numit Cezar Librecht, un personaj straniu care va genera ruptura dintre domnitor şi apropiaţii săi. Reforma agrară a satisfacut parţial dorinţa ţăranilor. A pus capăt relaţiilor feudale secularizând averile mănăstireşti.

O parte din aceste măsuri au nemulţumit moşierimea, ducând la apariţia primelor forme ale conspiraţiei. Încep să urzească din umbră două mari reţele ale protestatarilor.

1. Mişcarea separatistă dorea anularea Unirii Moldovei cu Ţara Românească şi revenirea la vechile lor privilegii. Exponenţii acestei mişcări erau Panait Balş, Constantin Şuţu şi altii, unii chiar rude cu Elena Cuza, soţia domnitorului. După arestarea acestora, din documentele găsite se putea constata că Şuţu urma să fie numit de turci domn al Ţării Româneşti în urma scindării de Moldova. La rândul său, Barbu Ştirbei era în program să revină la guvernare.

2. Reţeaua complotiştilor avea ca scop să-l determine pe Cuza să abdice şi să-l expedieze în exil, mai ales că acesta avea intenţia să desfiinţeze Masoneria din care făcea şi el parte. Conjuraţii nu erau alţii decât cei pe care domnitorul îi amnistiase anterior pentru fapte de acelaşi fel: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu şi alţii. Ziarul clandestin Clopotul, condus de Eugeniu Carada, îndemna lumea la revoltă, nesupunere şi asasinat, campania sa ducând la demisia guvernului Creţulescu. Cuza a respins această demisie înlocuind, total dezinformat, tocmai miniştrii ce-i rămăseseră fideli.

Pe de altă parte, factorii principali ce trebuiau să gestioneze bine situaţia erau deconectaţi de realitate. Alexandru Beldiman, prefectul Politiei, şi colonelul Zefcari, comandantul Comenduirii Bucureşti, au fost anihilaţi prin vicleşug, atenţia fiindu-le deturnată prin stratageme atent pregătite. Colonelul Zefcari a fost atras la un joc de cărţi în casa lui C.A.Rosetti, unul dintre complotişti. La masa de joc, conform unui scenariu premeditat, colonelul câştiga mereu, fără să ştie că cei din jur căutau ca, prin acest succes iluzoriu, să-l ţină cât mai mult timp departe de gărzi. Domnitorul nu a fost avertizat că ceilalţi comandanţi trecuseră de partea celor ce doreau înlăturarea lui.

În scopul realizării acestei strategii, pentru a-l compromite pe cel vizat, Constantin Catargi, unul dintre uzurpatori, a direcţionat-o pe Maria, fiica sa cea mare, să ajungă în patul domnitorului. Era o văduvă tânără, frumoasă, ispititoare şi ambiţioasă. Domnitorul era mare amator de aventuri. Între cei doi începuse deja, cu mai mult timp în urmă, o fierbinte poveste de dragoste.

Maria s-a născut la Iaşi în 1835. A fost căsătorită cu un general sârb, a devenit apoi soţia lui Efrem Milos Obrenovici, mort în 1860, cu care a avut un băiat, Milan, viitorul rege al Serbiei. Era mai tânără decât Elena Cuza cu 10 ani, mai frumoasă şi mult mai feminină. Dorea din tot sufletul să ia locul Elenei, motiv pentru care a întrebuinţat toate armele arsenalului feminin.

Domnitorul îi cumpărase o locuinţă pe strada Amzei, nr. 3 din Bucureşti, cu mobilă luxoasă, adusă de la Paris, cu covoare comandate în Orient şi tablouri ale unor pictori celebri.

În urma iubirii pasionale ce a avut loc între ea şi domnitor au rezultat doi copii înfiaţi de Elena, deoarece nu putea să-i ofere lui Cuza acest dar. Cei doi băieţi au primit numele de Alexandru şi Dimitrie. Primul suferea de o boală cardiacă. În 1889 s-a căsătorit cu Maria Moruzi şi după şase luni a murit la Madrid în timpul unei excursii. Cel de-al doilea avea o afecţiune pulmonară incurabilă, motiv pentru care, deprimat, s-a sinucis în 1888, la Ruginoasa.

Gurile rele şopteau pe la colţuri că Elena Cuza a fost deosebit de răbdătoare cu interminabilele aventuri ale soţului. Şi-a permis, totuşi, câteva clipe de consolare în braţele căpitanului Mitică Pruncu şi ale colonelului Mavrichi.

Revenind la noaptea loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, surprins în pat cu amanta, conjuraţii l-au forţat pe domnitor să iscălească actul de abdicare. În orele următoare, Cuza a plecat cu Maria spre Viena. Elena Cuza care dormea în altă aripă a palatului a aflat vestea abia dimineaţa, când cei doi amorezi erau departe. I-a ajuns în cele din urmă, după care toţi trei şi-au continuat exilul la Florenţa, Paris şi Heidelberg.

În timp ce se afla în această izolare impusă, în anul 1870, Cuza a aflat că a fost ales deputat de Mehedinţi. Cu toate că a fost validat de Cameră, a refuzat să vină în ţară să preia mandatul. A murit în seara zilei de 15 mai 1873 la hotel Europa din Heidelberg, în urma unei complicaţii la plămâni. Avea 53 de ani.

Corpul neînsufleţit a fost adus în ţară şi îmormântat pentru început la Ruginoasa, lângă Iaşi. În anul 1944, în intenţia de a fi protejat în faţa invaziei sovietice, a fost mutat la Curtea de Argeş, pentru ca, în final, osemintele să fie depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Maria Obrenovici s-a sinucis la Dresda, în anul 1876. Există şi bănuiala că a fost asasinată pentru spionaj. A fost adusă la Iaşi şi înmormântată la Biserica Sf. Spiridon, după care a fost mutată în cavoul familiei Catargi, din cimitirul Eternitatea, de către noile autorităţi.

Elena Cuza s-a stins la 2 aprilie 1909 şi este înmormântată la Soleşti. Cu trei luni înainte, la împlinirea a 50 de ani de la Unire, l-a primit pe Nicolae Iorga înconjurat de mai mulţi studenţi, în locuinţa ei din Piatra Neamţ. Avea mari emoţii la vârsta de 83 de ani. Istoricii au considerat-o ca făcând parte din categoria oamenilor – giuvaer, pentru răbdarea şi toleranţa cu care şi-a păstrat căsnicia. Admiratorii nu pot să facă altceva decât să-i preţuiască strălucirea.

Sursa: 

paginiromanesti

$$$

 JAROSLAV HASEK

Jaroslav Hašek (1883–1923) a fost un scriitor ceh, umorist, satiric, jurnalist, boem, mai întâi anarhist și apoi comunist, și comisar al Armatei Roșii împotriva Legiunii Cehoslovace. El este cel mai bine cunoscut pentru romanul său „The Fateful Adventures of the Good Soldier Švejk during the World War”, un roman neterminat despre un soldat din Primul Război Mondial și o satiră despre ineptitudinea figurilor de autoritate. Romanul a fost tradus în aproximativ 60 de limbi, fiind cel mai tradus roman din literatura cehă.

Viaţa

Strămoșii paterni ai lui Jaroslav Hašek au fost fermieri cu rădăcini în Mydlovary din Boemia de Sud. Bunicul lui Hašek din partea tatălui său, František Hašek, a fost membru al Landtag-ului ceh și mai târziu și al așa-numitei convenții Kromeriz. De asemenea, a fost implicat în lupte de baricade la Praga în 1848. Potrivit unor zvonuri, a lucrat cu Mihail Bakunin în timpul șederii sale în Boemia în 1849.  

Familia mamei sale, Katherine, născută Jarešová, era și ea din Boemia de Sud. Bunicul său Antonín Jareš și străbunicul său Matěj Jareš erau paznicii de iaz ai prinților Schwarzenberg din satul Krč nr. 32. 

Tatăl său, Josef Hašek, profesor de matematică și fanatic religios, a murit devreme din cauza intoxicației cu alcool. Și-a pus capăt vieții din cauza durerii cauzate de cancer. Sărăcia a forțat-o apoi pe mama sa Kateřina, cu trei copii, să se mute de mai mult de cincisprezece ori.

La vârsta de patru ani, medicul a diagnosticat la micuțul Jaroslav o malformație cardiacă și „glandă tiroidă pipernicită”. Din această cauză, a petrecut mult timp la țară, cu bunicul din partea mamei, în așa-numita casă de baraj Ražice, în special cu fratele său mai mic, Bohuslav. În copilărie, Jaroslav a fost gelos pe Bohuslav și chiar a încercat de mai multe ori să-l rănească în copilărie. Ulterior au avut o relație extrem de puternică și au călătorit mult împreună pe jos. Bohuslav a băut până a murit la un an după moartea lui Jaroslav.

Copilăria lui Hašek a fost obișnuită, băiețoasă, plină de aventuri cu semenii și citirea lui Karl May și Jules Verne. Totuși, acest lucru s-a schimbat când Hašek avea unsprezece ani: marinarul pensionar Němeček s-a mutat pe strada Lipová, unde locuiau familia Hašek la acea vreme. Němeček l-a „înfășurat pe adolescent Hašek în jurul degetului său mic”, a furat banii pe care Hašek îi furase de acasă și a început să-l ducă în baruri, inclusiv în infama Jedová chýše (Cabana cu otravă) de pe strada Apolinářská, unde l-a învățat să bea alcool. În plus, a întreținut relații sexuale în mod intenționat cu iubita lui în fața băiatului. A fost o traumă pentru Hašek. Mai târziu și-a amintit aceste experiențe cu dezgust și remușcări. Probabil a influențat relația lui Hašek cu femeile. În discuțiile sale cu tovarășii săi din legiunile rusești, se zice că a spus: „Poate fi ceva mai rău pe lume decât un astfel de porc uman? Nu știam nimic despre aceste lucruri și totuși simțeam atât de mult dezgust și repulsie încât a fost de ajuns să-mi otrăvească toată viața. Nu m-am mai putut uita niciodată la o femeie și de atunci mi-a fost și frică de femei". Unele teorii despre homosexualitatea lui Hašek, răspândite în principal de istoricul literar Jindřich Chalupecký (eseul „Podivný Hašek” din cartea Expresionsté), au apărut și aici, precum și din mărturia prietenului lui Hašek, Rudolf Šimanovský. 

La scurt timp după ce Hašek și-a început studiile la liceul din strada Ječná, tatăl său a murit. În 1897 a fost prezent la revoltele antigermane de la Praga ca student. A fost arestat, iar profesorii de la gimnaziu l-au obligat să părăsească „voluntar” instituția. Apoi s-a pregătit ca farmacist în farmacia lui Kokoška de la colțul străzii Perštýn și Martinská, dar în cele din urmă a absolvit Academia de Afaceri Ceho-Slovacă din strada Resslova. La academie s-a împrietenit cu Ladislav Hájek și împreună au scris și lansat o parodie a poeziei lirice de dragoste din May Shouts, în care Hašek a râs mai întâi cu patos și a intrat în domeniul literaturii umoristice.

După absolvire, a devenit angajat al Băncii Slavia, dar în curând a început să-și câștige existența exclusiv în jurnalism și literatură. În acea perioadă a cunoscut și anarhiști cehi. A început să ducă o viață boemă și vagabondă. Împreună cu fratele său Bohuslav, a străbătut, printre altele, Slovacia și vestul Galiției (acum în Polonia). Poveștile din aceste călătorii au fost publicate de Jaroslav Hašek în „Národní listy”.

În 1907, a devenit redactor al revistei anarhiste Komuna și a fost închis pentru scurt timp pentru munca sa.

În același an, s-a îndrăgostit de Jarmila Mayerová, dar, din cauza vieții sale boeme, părinții ei nu l-au considerat un partener potrivit pentru fiica lor. Când a fost arestat pentru profanarea drapelului austro-ungar la Praga, părinții lui Mayer au dus-o la țară în speranța că va ajuta la încheierea relației lor. Ca răspuns, Hašek a încercat să se retragă din politica sa radicală și să obțină un loc de muncă permanent ca scriitor. În 1908 a editat Orizontul femeilor. În 1909 a publicat șaizeci și patru de povestiri scurte, iar în același an a fost numit redactor al revistei Animal World. Logodna lui Hašek cu Svět zvířat, adică Lumea Animalelor, a fost doar pentru a doua oară în viață în care a fost angajat permanent, iar acum a rezistat mult mai mult în muncă decât a făcut-o la Banka Slavia, probabil în jur de 20 de luni. 

Obținerea unui loc de muncă permanent la Animal World a contribuit la depășirea rezistenței părinților lui Jarmila Mayerová de a se căsători cu Hašek, iar nunta a avut loc pe 23 mai 1910. Cu toate acestea, după un an de căsătorie, Jarmila s-a întors la părinții ei după ce Hašek a fost reținut după ce a încercat să-și provoace propria moarte. Potrivit altor surse, totuși, aceasta a fost o tentativă serioasă de sinucidere, motivată de înțelegerea faptului că nu era în stare să ducă o viață conjugală. După această încercare, a fost internat pentru scurt timp într-un spital de psihiatrie.

Din 1911, a contribuit la Cuvântul ceh, apoi la Torța, Scrisori umoristice, Urzica, Desene animate și, ceva timp, a condus Institutul de Cinologie, care a inspirat cartea sa ulterioară „Magazinul meu de câini”.

În 1911, a fondat Partidul Progresului Moderat în limitele legii. L-a fondat împreună cu prietenii săi în cârciuma Vinohrady numită U zlatého litru (Litrul de Aur) pentru a parodia viața politică de atunci. De asemenea, a scris lucrarea satirică „Istoria politică și socială a Partidului Progresului Ușor în limitele legii” , dar nu a fost publicată sub formă de carte până în 1963.

În această perioadă, împreună cu František Langer, Emil Artur Longen și Egon Erwin Kisch, a fost coautor pentru o serie de spectacole de cabaret, unde a fost și interpretul principal.

În vara anului 1912, Hašek a petrecut câteva săptămâni într-un pub din Chotěboř, de unde nu au putut să scape de el, iar proprietarii au așteptat în zadar plata. El a descris șederea sa la Chotěboř în poveștile „Trădătorul națiunii în Chotěboř”, „Tribunalul din Malibor” și „Ce zici de locul nașterii lui Ignát Herrmann sau Consacrarea din Krivice”.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Hašek a trăit cu caricaturistul Josef Lada, care mai târziu a ilustrat Bunul Soldat Švejk. 

În februarie 1915, Hašek a fost chemat în batalionul de înlocuire al Regimentului 91 al armatei austro-ungare din České Budějovice. Cu batalionul 12 marș al regimentului, la începutul lunii iulie a fost transportat pe frontul de est din Galiția (acum Ucraina). A slujit pe front până la 24 septembrie 1915, când a fost capturat de ruși și trimis în tabăra Totskoye din guvernoratul Orenburg. Aici s-a alăturat Legiunii Cehoslovace în 1916. Apoi a fost înrolat în Regimentul 1, unde a lucrat ca scrib, emisar al comitetului de recrutare și artilerist. Apoi a fost transferat la secțiunea de legătură, secțiunea de mitraliere (în care a participat la bătălia de la Zborov împotriva austriecilor) și biroul Regimentului 1. Din iulie 1916 până în februarie 1918 a publicat în revista Čechoslovan și Cs. soldat și a fost autorul mai multor articole anti-bolșevice.

La sfârșitul lunii februarie 1918, s-a alăturat Partidului Muncitoresc Social Democrat Cehoslovac (precursor al Partidului Comunist din Cehoslovacia, 1921–1992). Ce l-a determinat pe Hašek să abandoneze anarhismul și să accepte idealurile socialiste nu a fost clarificat nicăieri. În martie, legiunile cehoslovace s-au îmbarcat în binecunoscuta lor retragere, cu scopul de a se alătura Frontului de Vest prin Vladivostok. Hašek nu a fost de acord cu acest lucru și a mers la Moscova, unde a început să coopereze cu bolșevicii. În aprilie s-a transferat din legiuni în Armata Roșie. A fost trimis la Samara, iar în anul următor a fost director al tipografiei armatei din Ufa, șef al departamentului de lucru cu străinii etc. La sfârșitul anului 1918 a servit ca comandant al trupelor ciuvașe în Armata Roșie și ca adjunct al comandantului militar al raionului Bugulma. Apoi a lucrat în Siberia, unde a publicat mai multe reviste. Una dintre ele a fost și prima revistă în limba Buryat, Jur (Zori). 

În 1920, a fost rănit într-o tentativă de asasinat la Irkutsk, unde a servit ca membru al sovietului orașului. În același an s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, iar în mai s-a căsătorit cu o tipografie pe nume Alexandra Grigorievna Lvova, numită Shura, care l-a îngrijit după boală. După întoarcerea sa în Cehoslovacia, nu a fost judecat pentru poligamie din cauza lipsei de legi și a recunoașterii diferitelor tratate internaționale din Rusia.

În decembrie 1920, Hašek s-a întors în Cehoslovacia independentă. Inițial a fost plasat în carantină la Pardubice, iar pe 19 decembrie a ajuns la Praga cu Shura. Sovieticii îl trimiseseră în Cehoslovacia pentru a organiza mișcarea comunistă. Cu toate acestea, el a fost împiedicat să facă acest lucru de două împrejurări: pe de o parte, în sprijinul revoltelor de la Kladno, a primit de la autoritățile ruse o sumă de 1.500 de mărci, care, însă, a fost complet devalorizată de inflația germană. În plus, chiar înainte de sosirea lui Hašek la Praga, Jaroslav Handlíř, liderul unui grup de agenți ruși pe care Hašek urma să-i contacteze, a fost arestat în Cehoslovacia. În acest fel, interesul lui Hašek pentru politica comunistă a încetat și a revenit la stilul său de viață boem. A vizitat cârciumi din Praga și din împrejurimi, unde și-a scris poveștile. Multe povestiri care descriu această perioadă au fost scrise de prietenul lui Hašek, Zdeněk Matěj Kuděj.

La 25 august 1921, Hašek a plecat împreună cu soția sa Shura și cu pictorul Jaroslav Panuška la Lipnice nad Sázavou. Până atunci era grav bolnav și periculos de obez. La Lipnice a început să scrie capodopera sa, „Soarta bunului soldat Švejk în timpul războiului mondial”. În cele din urmă, nu a putut să scrie, dar a continuat să dicteze capitolele lui Švejk în dormitorul său. La 3 ianuarie 1923, a murit de o boală de inimă. Ultima fotografie cunoscută a fost făcută în decembrie 1922.

$$$

 JUPITER

Jupiter, cea mai masivă planetă a sistemului solar și a cincea ca distanță față de Soare. Este unul dintre cele mai strălucitoare obiecte de pe cerul nopții; doar Luna, Venus și uneori Marte sunt mai strălucitoare. Jupiter este desemnat prin simbolul ♃ .

Când astronomii antici au numit planeta Jupiter după conducătorul roman al zeilor și cerului (cunoscut și sub numele de Jove), nu aveau nicio idee despre adevăratele dimensiuni ale planetei, dar numele este potrivit, deoarece Jupiter este mai mare decât toate celelalte planete la un loc. Este nevoie de aproape 12 ani tereștri pentru a orbita în jurul Soarelui și se rotește o dată la 10 ore, de peste două ori mai repede decât Pământul; Benzile sale colorate de nori pot fi văzute chiar și cu un telescop mic. Are un sistem îngust de inele și 92 de sateliți cunoscuți, unul mai mare decât planeta Mercur și trei mai mare decât Luna Pământului. Unii astronomi speculează că satelitul lui Jupiter, Europa, ar putea ascunde un ocean de apă caldă – și posibil chiar un fel de viață – sub o crustă de gheață.

Jupiter are o sursă internă de căldură; emite mai multă energie decât primește de la Soare. Presiunea din interiorul său profund este atât de mare încât hidrogenul există într-o stare metalică fluidă. Acest gigant are cel mai puternic câmp magnetic dintre toate planetele, cu o magnetosferă atât de mare încât, dacă ar putea fi văzută de pe Pământ, diametrul său aparent l-ar depăși pe cel al Lunii. Sistemul lui Jupiter este, de asemenea, sursa unor explozii intense de zgomot radio, la unele frecvențe radiind ocazional mai multă energie decât Soarele. În ciuda tuturor superlativelor sale, totuși, Jupiter este format aproape în întregime din doar două elemente, hidrogen și heliu, iar densitatea sa medie nu este cu mult mai mare decât densitatea apei.

Cunoștințele despre sistemul jovian au crescut dramatic după mijlocul anilor 1970, ca urmare a explorărilor a trei misiuni spațiale – Pioneers 10 și 11 în 1973-74, Voyager 1 și 2 în 1979 și orbiterul și sonda Galileo, care au ajuns pe Jupiter în decembrie 1995. Nava spațială Pioneer a servit ca cercetași pentru Voyager, arătând că mediul radiațional al lui Jupiter era tolerabil și cartografiend principalele caracteristici ale planetei și ale mediului său. Numărul mai mare și sofisticarea sporită a instrumentelor Voyager au furnizat atât de multe informații noi încât erau încă analizate când a început misiunea Galileo. Misiunile anterioare au fost toate survolări, dar Galileo a lansat o sondă în atmosfera lui Jupiter și apoi a intrat pe orbită în jurul planetei pentru investigații intensive ale întregului sistem până în septembrie 2003. În iulie 2016, orbiterul Juno a ajuns pe Jupiter pentru o misiune care se așteaptă să dureze doi ani. Alte analize ale sistemului jovian au fost furnizate la sfârșitul anului 2000 și începutul anului 2001 de survolarea navei spațiale Cassini în drum spre Saturn și în 2007 de survolarea navei spațiale New Horizons în drum spre Pluto. Observațiile impactului nucleului fragmentat al cometei Shoemaker-Levy 9 cu atmosfera lui Jupiter în 1994 au furnizat, de asemenea, informații despre compoziția și structura sa.

Date astronomice de bază

Jupiter are un diametru ecuatorial de aproximativ 143.000 km (88.900 mile) și orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de 778 milioane km (483 milioane mile). Tabelul prezintă date fizice și orbitale suplimentare pentru Jupiter. De un interes deosebit sunt densitatea medie scăzută a planetei de 1,33 grame pe cm cub – în contrast cu cele 5,52 grame pe cm cub ale Pământului – împreună cu dimensiunile și masa sa mari și perioada scurtă de rotație. Densitatea scăzută și masa mare indică faptul că compoziția și structura lui Jupiter sunt destul de diferite de cele ale Pământului și ale celorlalte planete interioare, o deducție care este susținută de investigații detaliate ale atmosferei și interiorului planetei gigantice.

Au fost stabilite trei perioade de rotație, toate la câteva minute distanță una de cealaltă. Cele două perioade numite Sistemul I (9 ore 50 minute 30 secunde) și Sistemul II (9 ore 55 minute 41 secunde) sunt valori medii și se referă la viteza de rotație la ecuator și, respectiv, la latitudini mai mari, așa cum sunt prezentate de caracteristicile observate în straturile de nori vizibile ale planetei. Jupiter nu are suprafață solidă; Tranziția de la atmosfera gazoasă la interiorul fluidului are loc treptat la adâncimi mari. Astfel, variația perioadei de rotație la diferite latitudini nu implică faptul că planeta însăși se rotește cu oricare dintre aceste viteze medii. De fapt, adevărata perioadă de rotație a lui Jupiter este Sistemul III (9 ore 55 minute 29 secunde). Aceasta este perioada de rotație a câmpului magnetic al lui Jupiter, dedusă pentru prima dată din observațiile de pe Pământ la lungimi de undă radio (vezi mai jos Emisie radio) și confirmată prin măsurători directe ale navei spațiale. Această perioadă, care a fost constantă timp de 30 de ani de observații, se aplică interiorului masiv al planetei, unde este generat câmpul magnetic.

Atmosfera

Norii și Marea Pată Roșie

Compozit generat pe calculator al lui Jupiter, care arată suprafața vizibilă a întregii planete și benzile sale caracteristice de nori. Cele patru ovale mici întunecate aliniate în centrul superior al imaginii pot fi goluri în atmosfera superioară, deschizându-se pentru a dezvălui straturile de nori de dedesubt. Marea pată roșie apare în dreapta jos. Compozitul se bazează pe 10 imagini color realizate de Voyager 1 pe 1 

Vizualizarea generată de computer a straturilor de nori ecuatoriali ai lui JupiterVizualizarea generată de computer a unei porțiuni din straturile de nori ecuatoriali ai lui Jupiter, simulând o vedere dintre straturi. În mod obișnuit, atunci când sunt văzute din spațiu, suprafețele norilor lui Jupiter au un aspect topografic plat. Această imagine în culori false combină date din observațiile navei spațiale Galileo făcute la trei lungimi de undă de lumină infraroșie, care sunt absorbite la diferite niveluri ale atmosferei și astfel oferă informații despre înălțimile norilor care pot fi utilizate pentru a adăuga relief la suprafață. Imaginea reduce stratul de nori adevărat mai complex într-un model simplu cu punți inferioare și superioare. Vizibilă chiar deasupra punții inferioare este o mică formațiune de nori (redată în albastru deschis). În stânga sa (în violet roșiatic) este un "punct fierbinte", o gaură în stratul inferior de nori similară cu cea în care a intrat sonda Galileo pe 7 decembrie 1995.

Chiar și un telescop modest poate arăta multe detalii despre Jupiter. Regiunea atmosferei planetei care este vizibilă de pe Pământ conține mai multe tipuri diferite de nori care sunt separați atât pe verticală, cât și pe orizontală. Schimbările în aceste sisteme de nori pot apărea pe perioade de câteva ore, dar un model de curenți latitudinali și-a menținut stabilitatea timp de decenii. A devenit tradițional să descriem aspectul planetei în termeni de nomenclatură standard pentru benzile sale întunecate alternative, numite centuri, și benzi strălucitoare, numite zone. Cu toate acestea, curenții de bază par să aibă o persistență mai mare decât acest model. De exemplu, centura ecuatorială de sud a dispărut de mai multe ori și chiar a dispărut complet (cel mai recent în 2010), doar pentru a reapărea luni sau ani mai târziu.

Imaginile de aproape ale lui Jupiter transmise pe Pământ de navele spațiale dezvăluie o varietate de forme de nori, inclusiv multe caracteristici eliptice care amintesc de sistemele de furtuni ciclonice și anticiclonice de pe Pământ. Toate aceste sisteme sunt în mișcare, apar și dispar pe scări de timp care variază în funcție de dimensiunile și locațiile lor. De asemenea, se observă că variază nuanțele pastelate ale diferitelor culori prezente în straturile de nori - de la galbenul roșu care pare să caracterizeze stratul principal, prin maro și albastru-gri, până la binecunoscuta Pată Roșie Mare de culoare somon, cea mai mare, mai proeminentă și mai longevivă caracteristică a lui Jupiter. Diferențele chimice în compoziția norilor, pe care astronomii le presupun a fi cauza variațiilor de culoare, însoțesc în mod evident segregarea verticală și orizontală a sistemelor de nori.

Meteorologia joviană poate fi comparată cu circulația globală a atmosferei Pământului. Pe Pământ, sistemele uriașe de nori spiralați se întind adesea pe mai multe grade de latitudine și sunt asociate cu mișcarea în jurul regiunilor de înaltă și joasă presiune. Aceste sisteme de nori sunt mult mai puțin limitate zonal decât sistemele de nori de pe Jupiter și se deplasează atât în latitudine, cât și în longitudine. Vremea locală de pe Pământ este adesea strâns legată de mediul local, care la rândul său este determinat de natura variată a suprafeței planetei.

Jupiter: polul sud

Jupiter nu are o suprafață solidă – deci nu are caracteristici topografice – iar circulația pe scară largă a planetei este dominată de curenți latitudinali. Lipsa unei suprafețe solide cu limite fizice și regiuni cu capacități termice diferite face ca persistența acestor curenți și a modelelor lor de nori asociate să fie cu atât mai remarcabilă. Marea Pată Roșie, de exemplu, se mișcă în longitudine în raport cu toate cele trei sisteme de rotație ale planetei, dar nu se mișcă în latitudine. Ovalele albe găsite la o latitudine chiar la sud de Marea Pată Roșie prezintă un comportament similar; Ovalele albe de această dimensiune nu se găsesc nicăieri altundeva pe planetă. Norii maro închis, evident găuri în stratul de nori roși, se găsesc aproape exclusiv în apropierea latitudinii nordice de 18°. Cea mai puternică emisie termică este detectată din zonele albastru-gri sau violet care apar în regiunea ecuatorială a planetei. Observațiile de la Juno au arătat că polii sunt acoperiți de furtuni de mărimea Pământului.

Marea pată roșie

Adevărata natură a Marii Pată Roșii a lui Jupiter era încă necunoscută la începutul secolului 21, în ciuda observațiilor extinse ale navelor spațiale Voyager, Galileo și Juno. Pe o planetă ale cărei modele de nori au o viață adesea numărată în zile, Marea Pată Roșie a fost observată continuu din 1878 și poate fi chiar aceeași furtună care a fost observată din 1665 până în 1713. De la întinderea sa maximă de aproximativ 48.000 km (30.000 mile) la sfârșitul secolului al XIX-lea, locul s-a micșorat și, din 2012, locul a devenit mai circular și s-a micșorat cu o rată accelerată de 900 km (580 mile) pe an. Dimensiunea sa actuală este de aproximativ 16.350 km (10.159 mile) lățime – suficient de mare pentru a găzdui cu ușurință Pământul. Aceste dimensiuni uriașe sunt probabil responsabile pentru longevitatea caracteristicii și, posibil, pentru culoarea sa distinctă.

Perioada de rotație a Marii Pată Roșii în jurul planetei nu se potrivește cu niciuna dintre cele trei perioade de rotație ale lui Jupiter. Arată o variabilitate care nu a fost corelată cu succes cu alte fenomene joviene. Observațiile Voyager au arătat că materialul din punct circulă în sens invers acelor de ceasornic o dată la șapte zile, corespunzând vânturilor cu forță de superuragan de 400 km pe oră la periferie. Imaginile Voyager au înregistrat, de asemenea, un număr mare de interacțiuni între Marea Pată Roșie și perturbații mult mai mici care se mișcă în curent la aceeași latitudine. Interiorul locului este remarcabil de liniștit, fără dovezi clare pentru aflorarea (sau divergența) așteptată a materialului de la adâncimi mai mici.

Marea Pată Roșie, prin urmare, pare a fi un anticiclon uriaș, un vortex sau vârtej al cărui diametru este probabil însoțit de o adâncime mare care permite caracteristicii să ajungă mult sub și mult deasupra straturilor principale de nori. Pata roșie încălzește atmosfera superioară a lui Jupiter de jos și o face cu sute de grade mai fierbinte decât s-ar aștepta doar de la încălzirea solară. Extensia inferioară a locului rămâne de observat.

Compoziția norilor

Norii lui Jupiter se formează la diferite altitudini în atmosfera planetei. Cu excepția vârfului Marii Pete Roșii, norii albi sunt cei mai înalți, cu temperaturi de aproximativ 120 de kelvini (K; -240 ° F sau -150 ° C). Acești nori albi constau din cristale de amoniac înghețate și sunt astfel analogi cu norii cirrus de apă și gheață din atmosfera Pământului. Norii roșii care sunt răspândiți pe scară largă pe planetă apar la niveluri mai joase. Ele par să se formeze la o temperatură de aproximativ 200 K (−100 °F, −70 °C), ceea ce sugerează că probabil constau din hidrosulfură de amoniu condensată și că culoarea lor poate fi cauzată de alți compuși de amoniac-sulf, cum ar fi polisulfurile de amoniu. Compușii de sulf sunt invocați ca agenți coloranți probabili, deoarece sulful este relativ abundent în cosmos și hidrogenul sulfurat este absent în atmosfera lui Jupiter deasupra norilor.

Jupiter este compus în principal din hidrogen și heliu. În condiții de echilibru – permițând tuturor elementelor prezente să reacționeze între ele la o temperatură medie pentru partea vizibilă a atmosferei joviene – se așteaptă ca elementele chimic active abundente să se combine cu hidrogenul. Astfel, s-a presupus că metan, amoniac, apă și hidrogen sulfurat ar fi prezente. Cu excepția hidrogenului sulfurat, toți acești compuși au fost găsiți prin observații spectroscopice de pe Pământ. Absența aparentă a hidrogenului sulfurat poate fi înțeleasă dacă se combină cu amoniacul pentru a produce norii de hidrosulfură de amoniu postulați. Într-adevăr, hidrogenul sulfurat a fost detectat la niveluri mai scăzute în atmosferă de sonda Galileo. Cu toate acestea, absența hidrogenului sulfurat detectabil deasupra norilor sugerează că chimia care formează compuși de sulf colorați (dacă există) trebuie să fie determinată de descărcările locale de fulgere, mai degrabă decât de radiațiile ultraviolete de la Soare. De fapt, cauzele culorilor de pe Jupiter rămân nedeterminate, deși cercetătorii au dezvoltat mai multe ipoteze viabile.

Compușii de sulf au fost, de asemenea, propuși pentru a explica colorația maro închis a norilor de amoniac detectați la niveluri și mai scăzute, unde temperatura măsurată este de 260 K (8 ° F, -13 ° C). Acești nori sunt văzuți prin ceea ce aparent sunt găuri în norii roși, altfel omniprezenți. Ele apar strălucitoare în imaginile lui Jupiter care sunt făcute din radiația sa termică detectată la o lungime de undă de cinci micrometri, în concordanță cu temperaturile lor mai ridicate.

Culoarea Marii Pete Roșii a fost atribuită prezenței moleculelor organice complexe, fosforului roșu sau a unui alt compus de sulf. Experimentele de laborator susțin aceste idei, dar există contraargumente în fiecare caz. Regiunile întunecate apar în apropierea capetelor norilor albi de lângă ecuatorul planetei, unde au fost măsurate temperaturi de până la 300 K (80 ° F, 27 ° C). În ciuda aspectului lor albastru-gri, aceste așa-numite puncte fierbinți au o nuanță roșiatică. Par a fi regiuni fără nori – de unde și capacitatea de a "vedea" în ele la adâncimi mari și de a măsura temperaturi ridicate – care prezintă o culoare albastră (de la împrăștierea luminii solare Rayleigh) acoperită cu o ceață subțire de material roșiatic. Faptul că aceste așa-numite puncte fierbinți apar doar în apropierea ecuatorului, norii eliptici maro închis doar în apropierea latitudinii 18° N și cea mai proeminentă culoare roșie de pe planetă doar în Marea Pată Roșie implică o localizare a chimiei norilor care este nedumerită într-o atmosferă atât de activă dinamic.

La adâncimi și mai mici ale atmosferei, astronomii se așteaptă să găsească nori de apă și picături de apă, ambele constând în soluții diluate de hidroxid de amoniu. Cu toate acestea, când sonda navei spațiale Galileo a intrat în atmosfera lui Jupiter pe 7 decembrie 1995, nu a reușit să găsească acești nori de apă, chiar dacă a supraviețuit la un nivel de presiune de 22 de bari – aproape de 22 de ori presiunea nivelului mării pe Pământ – unde temperatura a fost de peste 400 K (260 ° F, 130 ° C). De fapt, sonda nu a detectat straturile superioare de amoniac și hidrosulfură de amoniu. Din păcate pentru studiile fizicii norilor joviene, sonda a intrat în atmosferă peste un punct fierbinte, unde norii erau absenți, probabil cauzați de un fenomen meteorologic la scară largă legat de curenții descendenti observați în unele furtuni de pe Pământ.

Înainte de desfășurarea sondei Galileo, astronomii s-au bazat pe studii ale spectrului planetei pentru a oferi informații despre compoziția, temperatura și presiunea atmosferei. În versiunea specială a acestei tehnici cunoscută sub numele de spectroscopie de absorbție, lumina sau radiația termică de pe planetă este răspândită în lungimi de undă (culori, în lumină vizibilă, ca într-un curcubeu) de către elementul dispersant dintr-un spectrograf. Spectrul rezultat conține intervale discrete sau linii la care energia a fost absorbită de constituenții atmosferei planetei. Măsurând lungimile de undă exacte la care are loc această absorbție și comparând rezultatele cu spectrele de gaze obținute în laborator, astronomii pot identifica gazele din atmosfera lui Jupiter.

Prezența metanului și amoniacului în atmosfera lui Jupiter a fost dedusă în acest fel în anii 1930, în timp ce hidrogenul a fost detectat pentru prima dată în 1960. (Deși este de 500 de ori mai abundent decât metan, hidrogenul molecular are linii de absorbție mult mai slabe, deoarece interacționează doar foarte slab cu undele electromagnetice.) Studiile ulterioare au dus la o listă tot mai mare de noi constituenți, inclusiv descoperirea compusului arsenic arsine în 1990. Tabelul include o listă a constituenților atmosferici ai lui Jupiter și abundența lor, așa cum este determinată de observațiile de pe Pământ, navele spațiale și sondele atmosferice.

 

Dacă starea de echilibru chimic s-ar menține riguros în atmosfera lui Jupiter, nu ne-am aștepta să găsim molecule precum monoxidul de carbon sau fosfina în abundențele măsurate. Nici nu ne-am aștepta la urmele de acetilenă, etan și alte hidrocarburi care au fost detectate în stratosferă. Evident, există alte surse de energie decât energia cinetică moleculară corespunzătoare temperaturilor locale. Radiația ultravioletă solară este responsabilă pentru descompunerea metanului, iar reacțiile ulterioare ale fragmentelor sale produc acetilenă și etan. În regiunea convectivă a atmosferei, descărcările de fulgere (observate de navele spațiale Voyager și Galileo) contribuie la aceste procese. Și mai adânc, la temperaturi de aproximativ 1.200 K (1.700 ° F, 930 ° C), monoxidul de carbon este produs printr-o reacție între metan și vapori de apă. Amestecarea verticală trebuie să fie suficient de puternică pentru a aduce acest gaz într-o regiune în care poate fi detectat din afara atmosferei. O parte din monoxidul de carbon, dioxidul de carbon și apa din atmosferă provin din particule de gheață care bombardează planeta din spațiu.

Sonda lui Galileo a transportat un spectrometru de masă care a detectat atomii și moleculele constitutive din atmosferă, mai întâi încărcandu-i și apoi răspândindu-i cu un câmp magnetic în funcție de masele lor. Această tehnică avea avantajul că putea măsura gaze nobile precum heliul și neonul care nu interacționează cu lumina vizibilă și infraroșie. În timp ce sonda cobora prin atmosferă cu parașuta, spectrometrul său a studiat și variațiile abundenței cu altitudinea. Acest experiment a detectat în cele din urmă hidrogenul sulfurat care lipsea anterior, care s-a dovedit a fi prezent chiar mai jos în atmosferă decât se anticipase. Evident, acest gaz care formează nori, ca amoniacul și vaporii de apă, a fost epuizat în partea superioară a punctului fierbinte de curentul descendent menționat mai sus. Nu a fost posibilă măsurarea oxigenului, deoarece acest element este legat de apă, iar sonda nu a coborât în punctul fierbinte suficient de adânc pentru a ajunge în