sâmbătă, 3 mai 2025

$$$

 EU SUNT MALALA (POVESTEA FETEI ÎMPUȘCATĂ DE TALIBANI - MALALA YOUSAFZAI)


Malala Yousafzai este o icoană a tinereții de renume mondial. Fiica unei activiste pakistaneze pentru educația femeilor și ea însăși bloggeriță adolescentă pe această temă din 2009 încoace, a devenit subiectul unei uri intense în rândul membrilor talibanilor din regiunea Văii Swat de la granița cu Afganistanul a Pakistanului. În 2012, Yousafzai a fost împușcată în cap de un tânăr asasin care acționa în numele talibanilor. Atacul a fost relatat pe scară largă în întreaga lume și – după un transfer rapid în Marea Britanie pentru tratament medical specializat – și-a revenit uimitor, folosindu-și noua celebritate pentru a-și continua campania pentru drepturile femeilor la educație și devenind cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2014, la vârsta de 17 ani.


Prima carte a lui Yousafzai, „ Eu sunt Malala: Povestea fetei care a apărat educația și a fost împușcată de talibani” , a fost publicată de Weidenfeld & Nicolson în 2013, la nici un an după împușcarea ei (editura americană este Little, Brown and Company). Subtitlul cărții o prezintă ca pe un produs al unor valori conflictuale: drepturile omului împotriva fundamentalismului religios și educația împotriva represiunii. Cu toate acestea, este și un produs al unor interese intersectate: din partea lui Yousafzai, dorința de a-și împărtăși povestea la scară largă; din partea editorului său, o oportunitate de vânzări enorme prin publicarea cât timp Yousafzai era încă în prima pagină a ziarelor. Faptul că cartea este co-scrisă de o corespondentă străină experimentată a Times (Londra), Christina Lamb, adaugă un strat reprezentațional suplimentar poveștii pe care o spune, ridicând întrebări despre agenția narativă a lui Yousafzai, precum și despre poziția pe care o ocupă atât textul, cât și Yousafzai însăși în cultura occidentală.


De fapt, ceva se dezvăluie despre poziționarea culturală a cărții pur și simplu aruncând o privire asupra modurilor contrastante în care a fost primită în interiorul și în afara Pakistanului. În Occident, recepția a fost covârșitor de pozitivă, cartea fiind constant vizibilă în librării și devenind instantaneu un bestseller internațional (Sutton 2013). Interesant este însă că recenziile din ziarele occidentale au avut tendința de a se concentra mai mult pe importanța simbolică a poveștii sale decât pe o reflecție evaluativă autentică, favorizând platitudinile despre umanitate și drepturile omului în detrimentul criticii reale (poate de înțeles, date fiind circumstanțele). Washington Post , de exemplu, a spus că Malala „reprezintă posibilitatea universală a unei fetițe” (Arana 2013), Guardian că memoriile sunt pline de „memento-uri puternice despre ce e mai bun în natura umană” (Roberts 2013), iar deputata conservatoare britanică, baroneasa Sayeeda Warsi, și-a folosit recenzia din Telegraph pentru a promova politica guvernului britanic de sprijinire a educației în Pakistan (Warsi 2013). Între timp, chiar în Pakistan, cartea a fost imediat interzisă, iar talibanii și-au reînnoit apelul la moartea lui Yousafzai. După cum explică Shazia Sadaf, „Deși presa pakistaneză a contribuit cu siguranță la statutul de celebritate timpurie al Malalei prin intermediul televiziunii și al reportajelor din ziarele locale, universalizarea statutului său iconic în presa occidentală, în urma tratamentului medical și a «adopției» de către Regatul Unit, a cauzat primul val de animozitate împotriva ei” (2017: 858). Agravată de teama de represalii talibane, intensitatea acestei suspiciuni față de Yousafzai în Pakistan a fost atât de mare încât școlile au rezistat activ presiunilor de a fi numite după ea (864), în timp ce în 2015 Federația Școlilor Private din Pakistan (APPSF) a publicat o replică la memoriile sale intitulată „ Nu sunt Malala: Sunt musulmană, sunt pakistaneză” (857).


Ceea ce unește răspunsurile occidentale și pakistaneze, desigur, este faptul că niciuna dintre ele nu se implică cu adevărat în Malala Yousafzai ca ființă umană completă, ci mai degrabă în ideea ei: „Malala”, simbolul internațional al drepturilor omului. Ambele răspunsuri sunt reductive: unul în valorizarea sa, celălalt în cenzurarea sa. După cum a spus sociologul Thomas Olesen într-un studiu despre celebritatea lui Yousafzai, ea a dobândit statutul de „icoană a nedreptății globale”: adică cineva a cărui imagine – precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King sau Nelson Mandela – constituie o „prismă” aparent empirică a proceselor de sens și valoare (în acest caz, cele ale drepturilor omului) la nivelul societății globale (2016: 312). În acest sens, memoriile amintesc de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie : o carte care, așa cum a reflectat recent Hamid Dabashi, în urma „afacerii Rushdie” din 1989, „a încetat să mai fie un roman și a devenit un manifest” (2019: n. p.). Într-un mod similar, în mintea multora, de ambele părți ale argumentului, Malala ca icoană poate fi văzută ca având prioritate față de conținutul cărții sale: ceea ce reprezintă povestea ei, din punct de vedere ideologic, a devenit detașat de detaliile reale ale narațiunii sale.


Memoriile încep cu un prolog care prezintă, din punctul de vedere al lui Yousafzai, ziua în care a fost împușcată. În conformitate cu ideea că textul este un fel de manifest, această secțiune prezintă cartea și ca un fel de protest: „«Cine este Malala?»” Yousafzai își amintește cum tânărul Talib a strigat la grupul de fete din jurul ei, înainte de a scrie, sfidător, „Eu sunt Malala. Și aceasta este povestea mea” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 6). Povestea care urmează începe la nașterea ei în 1997, dar trece rapid la perioada de 11 ani care ocupă cea mai mare parte a narațiunii: de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la împușcăturile din noiembrie 2012. În centrul narațiunii se află lupta periculoasă a tatălui ei de a conduce o școală de fete, din ce în ce mai amenințată de radicalii religioși, pe măsură ce așa-numitul „război împotriva terorismului” global progresează și, ca urmare, talibanii încep să se mute în zonă. Yousafzai își narează povestea pe fundalul unor evenimente care au schimbat paradigmele din peisajul politic al Pakistanului, cum ar fi asasinarea prim-ministrului Benazir Bhutto în 2007 și uciderea lui Osama Bin Laden de către americani pe teritoriul țării în 2011. De asemenea, ea relatează experiența sa de a scrie ca blogger activist anonim pentru BBC Urdu timp de trei ani. Cu toate acestea, activismul pro-educație continuu al tatălui ei o transformă în cele din urmă într-o țintă.


De-a lungul memoriilor, Yousafzai leagă în mod repetat educația de umanismul inspirat de Iluminism. Ea scrie:


Talibanii sunt împotriva educației pentru că ei cred că atunci când un copil citește o carte, învață limba engleză sau studiază științe, el sau ea va deveni occidentalizat.

Dar eu am spus: „Educația este educație. Ar trebui să învățăm totul și apoi să alegem ce cale să urmăm.” Educația nu este nici orientală, nici occidentală, este umană. (2013: 136)

Pasaje precum acesta subliniază o universalitate a valorilor umane care transcende construcții culturale precum „Est” și „Vest”, musulmane sau non-musulmane. În acest sens, argumentul cărții seamănă cu tipul de cosmopolitism bazat pe valori susținut în mod proeminent de Kwame Anthony Appiah, cel mai recent în cadrul conferințelor sale BBC Reith: „Valorile nu sunt un drept din naștere”, susține el, „trebuie să continui să-ți pese de ele. A trăi în Vest, indiferent cum l-ai defini, a fi occidental, nu oferă nicio garanție că îți va păsa de civilizația occidentală. Valorile pe care umaniștii europeni le doresc să le susțină aparțin la fel de ușor unui african sau unui asiatic care le adoptă cu entuziasm, precum și unui european” (2016, n. p.). Cu toate acestea, există, desigur, un grad de simplificare în punctul de vedere al lui Yousafzai, deoarece conceptul de om în sine este un construct care reiese din tradiția iluminismului occidental. Mai mult, așa cum au subliniat mulți critici, nu în ultimul rând de la invaziile din Afganistan și Irak în timpul așa-numitului „război împotriva terorismului”, retorica drepturilor omului poate fi mobilizată în scopuri care, în practică, subminează chiar obiectivele pe care, aparent, și le-au propus să le atingă. După cum a afirmat Joseph Slaughter în Human Rights, Inc. , timp de mulți ani „[noi, occidentalii] știam că talibanii erau un regim violent și represiv, în special față de femei, dar nu am recunoscut acest fapt până când nu am avut nevoie de o justificare umanitară pentru a continua așa-numitul Război împotriva Terorismului în Afganistan” (2007: 11–12). Între timp, Gayatri Chakravorty Spivak ne amintește că este adesea adevărat că „la bine sau la rău, aspectul drepturilor omului al postcolonialității s-a dovedit a fi destrămarea noilor națiuni, în numele integrării lor în comunitatea internațională a națiunilor” (2003: 16).


 Celebrările frenetice ale lui Yousafzai în Occident, în special imediat după atacul acesteia, au fost comentate pe larg. Elsa Ashish Thomas și Rashid Narain Shukul au susținut, de exemplu, că în mass-media occidentală, „narațiunea Malala nu numai că întărește structurile de putere coloniale, dar prezintă și valorile occidentale de gen ca valori universale pentru fetele din întreaga lume” (2015: 236). În mod similar, Max Fisher a afirmat că:


Puterea simbol a tinerei femei este incontestabilă. În ultimele luni, însă, lingușirea occidentală față de Malala a devenit mai puțin legată de eforturile ei de a îmbunătăți condițiile fetelor din Pakistan sau, cu siguranță, de luptele a milioane de fete din Pakistan, și mai mult de propria noastră dorință de a ne simți confortabile și încântate de o celebritate și de un mesaj ușor de transmis. Este o modalitate de a ne elibera de vină, de a ne convinge că este o simplă chestiune de băieți buni vs. băieți răi, că suntem de partea corectă și că totul este în regulă. (2013, n. p.)

În „Eu sunt Malala” , narațiunea lui Lamb și Yousafzai întărește uneori genul de narațiune „băieți buni vs. băieți răi” descrisă de Fisher. Un exemplu clar în acest sens este atunci când Yousafzai spune: „Școala noastră era un refugiu față de ororile de afară. Toate celelalte fete din clasa mea voiau să fie doctorițe, dar eu am decis că vreau să fiu inventatoare și să construiesc o mașinărie anti-talibană care să le adulmece și să le distrugă armele” [2013: 114]). Cu toate acestea, o lectură atentă a memoriilor ne dezvăluie că, în ciuda replicării ocazionale a binarismelor care au caracterizat receptarea mediatică a lui Yousafzai, în alte momente cartea afișează și cel puțin o oarecare conștientizare a pericolelor unui astfel de discurs. Acest lucru este evident, de exemplu, atunci când Yousafzai respinge în mod repetat acuzațiile de cooptare neoimperialistă, distanțându-se de politica externă a SUA: la un moment dat, ea îi reamintește cititorului său că, în anii 1980, „jihadul a fost foarte încurajat de CIA”, în timp ce în altă parte menționează că „Copiilor din... taberele de refugiați li s-au dat manuale școlare produse de o universitate americană care preda aritmetica de bază prin [referire la] luptă” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 26). Acest tip de conștientizare, deși, desigur, limitat și uneori reductiv, este în concordanță cu concluziile lui Phyllis Mentzell Ryder într-o analiză a mărturiilor lui Yousafzai la ONU (al căror conținut este adesea trecut cu vederea în știrile superficiale). În cuvintele lui Ryder: „chiar dacă Malala se bazează pe mass-media occidentală pentru a-și difuza mesajul, ea perturbă în mod persistent mesajele dominante. Rolul criticilor, așadar, ar trebui să fie acela de a amplifica aceste perturbări” (2015: 176). O astfel de perturbare pe care Ryder însăși o „amplifică” este cea care a avut loc în cadrul unei întâlniri între Yousafzai și președintele american Barack Obama în 2013, în care Yousafzai și-a exprimat îngrijorarea că atacurile cu drone alimentează terorismul în Pakistan. Pentru Ryder, aceasta este o dovadă importantă a faptului că Yousafzai „rezistă activ încercărilor de a-și folosi povestea pentru a justifica dronele sau războaiele. Din perspectiva ei, intervenția militară occidentală este exact răspunsul greșit” (181). Cât de reușită poate fi „perturbarea” puterii media occidentale de către Yousafzai este, în cele din urmă, o întrebare care cu siguranță trebuie pusă, dar exemple ca acesta ne amintesc din nou că iconicitatea ei are o viață proprie, existând în mare măsură independent de acțiunile ei.


În „Eu sunt Malala” , ambivalența pe care Yousafzai (așa cum este reprezentată de Lamb) o arată față de limbajul „băieți buni vs. băieți răi” este evidentă în mod special în modul în care descrie împușcătura în sine. Atacul este narat de trei ori pe parcursul cărții, de fiecare dată constituind concluzia dramatică a unui capitol. Prima apariție are loc în „Prolog”, când evenimentul este narat într-un mod care relatează pur și simplu faptele și este alcătuit în mare parte din ceea ce i s-a relatat ulterior: „Am aflat mai târziu că era un Colt .45”; „Prietenii mei au spus că a tras trei focuri” (2013: 6). A doua apariție are loc la jumătatea cărții și, în stilul său mult mai figurativ, încearcă să plaseze emoțional cititorul în pielea lui Yousafzai: „Sunetele din capul meu nu erau pocnetul , pocnetul, pocnetul a trei gloanțe, ci pocnetul , pocnetul, picătură, picătură, picătură al bărbatului care tăia capetele găinilor și le arunca pe strada murdară, una câte una” (203). A treia apariție apare la sfârșitul capitolului final, când narațiunea trece la timpul prezent pentru a sublinia legătura dintre acest eveniment profund personal și contextul politic global din care face parte:


Un taliban trage de trei ori de la distanță mică asupra a trei fete aflate într-o dubă și nu ucide niciuna dintre ele. Pare o poveste improbabilă, iar oamenii spun că mi-am revenit în mod miraculos... Știu că Dumnezeu m-a împiedicat să merg în mormânt. Simt că aceasta este o a doua viață. Oamenii s-au rugat la Dumnezeu să mă cruțe, iar eu am fost cruțată dintr-un motiv - ca să-mi folosesc viața pentru a ajuta oamenii. (225)

Credința religioasă este mobilizată emoțional aici ca o modalitate de a contracara atât extremismul talibanilor, cât și stereotipurile despre islam și violență din discursul mass-media occidentală, iar de-a lungul cărții, Yousafzai îi reamintește în mod repetat cititorului său că atacul talibanilor asupra ei nu a determinat-o să-și regândească credința, ci a întărit-o. Cartea se încheie, de exemplu, cu afirmația ei: „Îl iubesc pe Dumnezeul meu. Îi mulțumesc lui Allah. Vorbesc cu El toată ziua. El este cel mai mare. Dându-mi această înălțime pentru a ajunge la oameni, mi-a dat și mari responsabilități” (265). Prin repovestirea treptată a traumei sale în termeni din ce în ce mai emoționanți - și evident musulmani -, precum și prin încheierea cărții într-o notă religioasă, autorii textului își propun în mod clar să conteste ideea că islamul și liberalismul social, precum și educația și drepturile femeilor, sunt fundamental incompatibile.


Această combinație de valori este cea pe care Yousafzai o vede personificată în tatăl ei, Ziauddin, pe care îl idolatrizează. În primul capitol, ea îi spune cititorului că:


Pentru o vreme [în tinerețe], identitatea sa musulmană părea mai importantă decât orice altceva în viața lui. ... El crede că ar fi putut chiar să devină un atentator sinucigaș dacă ar fi existat așa ceva pe vremea aceea. Dar de la o vârstă fragedă a fost un băiat curios, care rareori lua ceva ad litteram, chiar dacă educația noastră din școlile guvernamentale însemna învățare mecanică, iar elevii nu trebuiau să-i pună la îndoială pe profesori. (27)


Aici, tatăl lui Yousafzai – un activist de lungă durată pentru educația fetelor – este prezentat ca o provocare pentru toți cei care adoptă limbajul binar din jurul Islamului în lumea contemporană, fie sub forma talibanilor, fie a lui Donald Trump. Desigur, acesta este și un alt exemplu în care succesul încercării lui Yousafzai de a „perturba” astfel de binare rămâne deschis la îndoială: există o bunătate simplistă, bidimensională , în modul în care este reprezentat Ziauddin în întreaga carte, iar răutatea talibanilor este, de asemenea – în general – vizibil decuplată de orice sens real al contextului geopolitic complex al organizației. Mai mult, centralitatea narațiunii lui Yousafzai despre relația tată-fiică indică o altă modalitate prin care memoriile se încadrează în mod accidental într-un cadru ideologic stabilit de normele iluminismului occidental: și anume, prin dependența sa structurală de forma bildungsroman .


Romanul bildungsroman , sau romanul „de maturizare”, este un gen literar care a apărut ca urmare a valorizării post-iluministe a conceptului de individ: urmărește în mod tradițional un personaj tânăr – precum David Copperfield, Jane Eyre sau Stephen Dedalus – de-a lungul anilor săi de formare, pe măsură ce ajung la vârsta adultă, și a funcționat adesea ca un instrument eficient pentru generarea empatiei față de cei dezavantajați. Critici precum M. Neelika Jaywardane, de exemplu, au susținut că memoriile și narațiunile personale (cum ar fi Jurnalul meu de la Guantanamo [2008] de Mayvish Khan) pot oferi contra-narațiuni importante discursurilor dominante post-11 septembrie despre securitate și supraveghere. În mod similar, Carol Lazzaro-Weiss a subliniat că narațiunile Bildung ale femeilor pot funcționa „pentru a apăra dreptul autoarelor feministe și al femeilor de a-și descrie propria realitate” (1990: 21). Și într-adevăr, în Eu sunt Malala , structura romanului de formare ajută într-o oarecare măsură la transmiterea idealurilor feministe, în special prin demonstrarea unui fel de transfer de putere de la tatăl lui Yousafzai către ea însăși. După cum spune ea succint: „Obișnuiam să fiu cunoscută drept fiica lui; acum el este cunoscut drept tatăl meu” (2013: 259). Ajunsă la vârsta adultă, ea a moștenit responsabilitatea de a arăta populației lumii, atât musulmane, cât și nemusulmane, că islamul, secularismul și drepturile femeilor nu se exclud reciproc.


Cu toate acestea, forma romanului bildungs perpetuează și dimensiunea „băieți buni vs. băieți răi” a narațiunii cărții, alimentând imaginea mediatică a lui Yousafzai ca erou bidimensional. Pentru a clarifica: nu este vorba de a contesta ideea că Yousafzai este în multe privințe eroică și nici de a spune că activismul ei nu ar trebui aplaudat. Mai degrabă, este vorba de a sublinia faptul că eroismul descris în această narațiune bildung poate, uneori, să contribuie la consolidarea unei conceptualizări orientaliste a Malalei ca o musulmană neobișnuit de liberală, la care ar trebui să aspire și alți musulmani. După cum a spus Shenila S. Khoja-Moolji:


Malala traversează ceea ce eu numesc „lanțul vulnerabilității-suferinței-împuternicirii” stabilit de și în cadrul regimurilor contemporane ale drepturilor omului, care le transformă din femei/fete vulnerabile și suferinde în femei/fete emancipate. Metafora unui lanț este productivă pentru mine, deoarece atrage atenția asupra legăturii teleologice și progresive a acestor poziții subiective în discursul dominant al drepturilor omului - adică o femeie de culoare trebuie inevitabil să parcurgă acest lanț pentru a obține tipul de împuternicire recunoscut de discursul umanist liberal al drepturilor. Astfel de forme de lizibilitate, așa cum au arătat cercetătorii postcoloniali feminiști, sunt un efect al discursurilor despre Islam și bărbații musulmani care deplasează corpurile de culoare, musulmane, din performanțele dominante legate de a fi uman. (2017: 383–4)


Desigur, mulți musulmani și pakistanezi văd eroismul din povestea lui Yousafzai, dar ideea este că există o dinamică de putere neocolonială în joc atunci când jurnaliștii și editorii occidentali sunt cei care o pun pe acest piedestal, decontextualizată și monolitică. În circumstanț

$$$

 ABISINIA


Geografie


Abisinia, care se întinde de la al șaselea până la al cincisprezecelea grad latitudine nordică și este situată la sud de Nubia , este, datorită conturului său particular, unică printre țările continentului african. A fost comparată, într-adevăr, cu o vastă fortăreață, care se înalță deasupra câmpiilor din Africa de Est. Este, de fapt, o masă bazaltică granitică imensă, care formează un mare oval muntos, cu creasta principală spre est. Un lanț muntos se întinde pe peste 650 de mile de la nord la sud; văzută de pe țărmurile Mării Roșii , arată ca un zid vast, înalt de aproximativ 8.000 de picioare lângă Kasen, vizavi de Massowah; peste 10.300 la Muntele Souwaira; 11.000 la platoul Angola și peste 10.000 în Shoa. Lanțul abisinian, însă, este muntos doar pe partea estică. Pe de altă parte, este alcătuită din podișuri de altitudini variabile, întrerupte de munți spulberați de forțe vulcanice, ale căror vârfuri au peste 6.500 de picioare înălțime în Tigré și de la 13.000 la 16.000 în Simien. O depresiune comparativă, cea a lacului Tana, scobită zonele înalte spre sud-vest. Lacul în sine se află la o altitudine de aproximativ 5000 de picioare, iar podișurile învecinate, de la această înălțime până la 6000. Masa vulcanică a lui Gojam, la sud, atinge o înălțime de peste 13.000 de picioare, în timp ce vârfurile lui Kaffa se ridică la o altitudine de aproximativ 12.000 de picioare. Altitudinea remarcabilă a Abisiniei îi conferă o climă deosebită, iar savanții i-au clasificat teritoriul în trei zone principale. Cea a văilor joase, sau kollas , este un district cu climă sudaneză, căldură mare și precipitații abundente de vară. Solul este nisipos, uscat și pietros; culturile, porumb, trestie de zahăr și bumbac. Diverse tipuri de salcâmi și mimoze formează singura vegetație a acestor regiuni aride și nesănătoase, ale căror torenți repezi din sezonul ploios nu sunt decât niște albii pietroase în timpul secetei. Stâncile și cavernele sunt adăpostul leilor și leoparzilor; copacii mișună de maimuțe. Locuitorii împrăștiați ai acestor câmpii arzătoare sunt mici, ofiliți, nervoși, iritabili și certăreți, lipsiți de demnitatea care îi caracterizează pe cei care locuiesc în zonele înalte. Zona de mijloc, sau Voina-dega , cu o altitudine de la 6.000 la 8.000 de picioare, este de departe cea mai mare parte a Abisiniei, cu o căldură echilibrată puțin mai mare decât cea a Mediteranei. Astfel, Gondar (6.000 de picioare) are o temperatură medie anuală de 19° C (66,2°F), cu 16°C (60,8°F) ca minimă a celei mai reci luni. Aceasta este o temperatură puțin mai ridicată decât cea din sudul Spaniei , Italiei și Greciei, dar, deoarece în Abisinia vara este sezonul ploios, căldura nu este nicidecum la fel de insuportabilă ca în lunile de vară din sudul Europei.Terenurile acestei regiuni formează o serie de platouri vaste, acoperite cu pășuni bogate, teren de pășune pentru turme mari de oi și vite. Aerul este pur și uscat, temperatura moderată, apa abundentă și de bună calitate; vița de vie, măslinii, lămâii și rodiile prosperă acolo. Aproape întreaga populație a Abisiniei locuiește în această regiune. Și aici se află orașele, care se găsesc rareori în altă parte, deoarece diviziunile naturale ale țării sunt de așa natură încât mențin locuitorii într-o stare de feudalism patriarhal . Clima este foarte sănătoasă, iar bolile foarte rare. Zona rece, sau dega , la o altitudine de peste 8.000 de picioare, este marcată de o temperatură variabilă și de nopți reci. Armata britanică , la o altitudine de 10.400 de picioare, s-a confruntat cu patru grade de îngheț pe 28 martie. Pe înălțimi se găsesc rododendronii, mușchii și lichenii din Alpi.


Etnologie


Puține națiuni estice sau africane prezintă aspecte atât de variate precum aborigenii. Descendenții lui Cush sunt cunoscuți local sub numele de Agas, sau „oameni liberi”, și încă formează baza națiunii abisiniene. La vest, s-au căsătorit cu berberii antici și cu negrii din Sudan, care nu trebuie confundați cu triburile Niger, Congo și Zambezi. La est, popoarele semitice , arabii și himiariții, după ce au traversat Marea Roșie în secolul al IV-lea î.Hr., au cucerit întreaga coastă de est a Africii și s-au stabilit în principal în provincia numită, după ei, Amhara. Invazia triburilor Galla, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, s-a răspândit în toată această regiune și în special spre sud. Aceste invazii și amestecuri de rase în toate epocile au dus la o asemenea diversitate de tipuri încât triburile arabe vecine nu vorbesc niciodată despre țară decât ca Habech (de unde derivă numele Abisinia), care înseamnă „o mulțime” sau „grămadă de măturat”. Abisinia corespunde Etiopiei Superioare, sau de Est, a anticilor și cuprinde patru provincii: Tigré, Amhara, Goggiam și Shoa, patru mici regate încredințate tot atâtor Ras sau Negus , de unde și titlul de negus-se-néghest , adică „Regele Regilor”, asumat de împăratul Abisiniei. Întregul imperiu conține aproximativ 4.000.000 de locuitori. Conform vagii legende tradiționale a „Amintirilor Glorioase ale Imperiului” sau Kébrè-néghest , dinastia regilor etiopieni datează din vremea regelui Solomon și a lui Makkeda, regina din Saba; și prin aceasta, cultul adevăratului Dumnezeu și legea mozaică au fost aduse în Etiopia . Indiferent de adevărul pe care îl conține legenda, este cert că Etiopia antică a fost evanghelizată în timpurile apostolice de către eunucul reginei Candace , botezat de Filip diaconul, dar nu a fost convertită complet la credință până în anul 341, când Sfântul Frumentius ( Keddous Faramanatos ), care era tutorele celor doi fii tineri ai împăratului, și-a câștigat elevii la creștinism . Ei au fost cei care au creștinat atât capitala, cât și imperiul . Nici Sfântul Atanasie , patriarhul Alexandriei, nu a putut găsi pe cineva pe care să-l considere mai potrivit să conducă această Biserică în copilărie decât primul ei apostol, Frumentius.


Creştinism


Întregul mare imperiu etiopian nu a devenit însă creștin în acea perioadă; întrucât, chiar la porțile Gondarului, triburile aborigene din Komant sunt păgâne astăzi, așa cum au fost timp de paisprezece secole. Mai mult, chiar și provinciile convertite păstrează, în ciuda credinței și moralității lor creștine , multe urme de atavism păgân și iudaic . Chiar și în secolul al XIX-lea, superstițiile idolatre , fetișismul , cultul șerpilor și cultul diferiților djinni, practicile evreiești, odihna de Sabat și obiceiul de a-i obliga pe copii să respecte anumite reguli religioase până la vârsta pubertății sunt încă active aproape peste tot. În secolul al XVI-lea, regele Ghelaodieos le-a găsit atât de adânc înrădăcinate în obiceiurile naționale încât a încercat să le justifice în ochii Bisericii ca fiind obiceiuri pur civile, în niciun fel contrare legilor creștinismului . Atâta timp cât Abisinia creștină a putut rămâne în contact cu Patriarhul Catolic al Alexandriei , a fost ferită de pata arianismului , victorios aproape peste tot, precum și de erorile lui Macedonius și Nestorie. În secolul al VII-lea, însă, califul Omar, după cucerirea Egiptului , a ajuns la o înțelegere cu patriarhul iacobit Beniamin, prin care copților și abisinienilor li s-a interzis orice contact cu Pontiful Roman , dar li s-a promis toleranță cu această condiție. Totuși, Biserica Etiopiană, chiar și după ruina Bisericii Alexandrine și a Imperiului Bizantin din Egipt , a rezistat mai mult sau mai puțin cu succes timp de aproape trei secole ereziilor care au infectat toate celelalte biserici din Orient. Mai mult, în perioadele de schismă și de persecuție bizantină sau musulmană , a devenit refugiul catolicilor proscriși . Multe monumente din secolele al X-lea și al XI-lea, datorate refugiaților egipteni , mărturisesc acest fapt prin caracterul lor latin, iar acest lucru este confirmat și de manuscrisele de la Lalibéla.


Misiuni moderne


Comunicarea dintre Roma și Abisinia a devenit mai dificilă, iar de la sfârșitul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XIII-lea nu se mai vedea nicio legătură între Abisinia și centrul catolicismului . Cu toate acestea, Suveranii Pontifi au acordat o solicitudine constantă creștinilor din Etiopia . Primii misionari trimiși în ajutorul lor au fost dominicanii , al căror succes, însă, a stârnit fanatismul monofiziților împotriva lor și le-a cauzat martiriul . Timp de mai bine de o sută de ani, tăcerea a învăluit ruinele acestei Biserici. Mai târziu, faima cruciadelor s -a răspândit, iar călugării pelerini , la întoarcerea din Ierusalim , au trezit încă o dată, prin ceea ce au spus la curtea etiopienă, dorința de a se reuni cu Biserica . Actele Conciliului de la Florența povestesc despre ambasada trimisă de împăratul Zera-Jacob cu scopul de a obține acest rezultat (1452). Unirea a fost realizată; Însă în călătoria lor spre casă, mesagerii, în timp ce treceau prin Egipt , au fost predați copților schismatici și califului și uciși înainte de a putea duce vestea bună în țara lor natală. Mai bine de o sută de ani mai târziu, în 1557, părintele iezuit Oviedo a pătruns în Etiopia . Unul dintre succesorii săi, părintele Paëz, a reușit să- l convertească pe însuși împăratul Socinios. Pe 11 decembrie 1624, Biserica Abisiniei, abjurând erezia lui Eutyches și schisma lui Dioscor , a fost reunită cu adevărata Biserică, o uniune care, din păcate, s-a dovedit a fi doar temporară. În 1632, Negusul Basilides a urcat pe tron. Dependent cum era de poligamie și de orice viciu, s-a arătat dușmanul neobosit al catolicismului și al legii sale morale. Iezuiții au fost predați toporului călăului, iar Abisinia a rămas închisă misionarilor până în 1702. În acel an, trei franciscani au ajuns până la Gondar, capitala, unde au convertit mai mulți prinți. Negusul i-a scris de mână lui Clement al XI-lea , declarându-și supunerea față de Sanctitatea Sa. Încă o dată, speranța s-a dovedit...zadarnic. O revoluție palatină l-a răsturnat pe Negus, iar erezia a preluat din nou frâiele puterii. De atunci și până la mijlocul secolului al XIX-lea, o tăcere ca a morții a așternut Biserica Abisiniei . În 1846, Sfântul Scaun a împărțit Etiopia în două vicariate apostolice: cel al Abisiniei, încredințat lazariștilor , și cel al Galla, dat capucinilor . În primul, muncile și succesele lui M. de Jacobus au trezit gelozia clerului schismatic . Un fost emir din Cairo, care devenise Abouna al Etiopiei , și un om de viță umilă pe nume Kassa, care fusese uns Negus sub numele de Theodoros, și-au unit forțele pentru a-i persecuta pe catolici , a-i alunga pe misionari și a-i ucide . Negusul Johannes al IV-lea, care i-a succedat lui Theodoros, a călcat pe urmele predecesorului său. Domnia sa de douăzeci de ani a fost o perioadă de necazuri și suferințe pentru catolicii din Abisinia. În cele din urmă însă, Menelik, regele Shoa, care a devenit Negus și a fost încoronat în martie 1889, a readus liniștea în misiuni. Sub domnia sa, preoții catolici se bucură de dreptate și protecție în întregul Imperiu al Abisiniei.


Constituția bisericii


Abisinia este o provincie a Patriarhiei Alexandriei, Biserica Abisiniei este o fiică a Bisericii Egiptene și nu există nimic care să demonstreze că fiica a încercat vreodată să se retragă de sub jurisdicția maternă . Astăzi, abisinienii sunt guvernați, așa cum erau pe vremea Sfântului Atanasie , de un delegat special, care este practic vicarul Patriarhului Coptului Alexandria și este cunoscut local sub numele de Abouna sau Abou-Salama , „Părintele Păcii”. El are dreptul exclusiv , în toată Etiopia și în perpetuitate, de a-l unge pe Negus „Regele Regilor”; de a hirotoni episcopi sau de a hirotoni preoți și diaconi , de a binecuvânta pietrele de altar, de a supraveghea instruirea teologică și de a soluționa, ca ultimă instanță de apel, chestiuni disputate sau dificile de dogmă , morală și disciplină . Legea Etiopiei cere ca Abouna să fie întotdeauna un străin, un egiptean , pe care Negusul îl obține, sau mai degrabă îl cumpără, de la Khedive și de la Patriarhul Copt din Cairo, presupusul succesor al Sfântului Marcu în Scaunul Alexandriei . Imediat după obținerea consacrii episcopale și a jurisdicției sale primateale , Abouna pornește spre Etiopia , fără nicio speranță de întoarcere; dar pământurile și veniturile mari îi asigură o existență confortabilă acolo. Itchagué , sau Arhiepiscopul etiopian , este a doua personalitate religioasă din Etiopia. Primatul etiopian este interzis de Patriarhul Alexandriei să hirotonească mai mult de șapte episcopi , dar există un număr considerabil de clerici seculari și religioși , recrutați cu puțină discernământ și deplorabil de ignoranți . Biserica Etiopiană are, pe lângă preoți și călugări , o clasă intermediară, Deftaras , sau literații, a căror datorie este să păstreze, să interpreteze și să aplice legea scrisă, o vastă colecție de ordonanțe ale Imperiului de Jos, modificate și alterate de copți. pentru a asigura supremația Scaunului din Alexandria asupra întregii Etiopiei . Limba liturgică este gheeza, un amestec de greacă și arabă.


De la stabilirea italienilor la Massowah și pe țărmurile Mării Roșii , unde au fondat colonia Eritreea, Abisinia a fost împărțită în trei diviziuni misionare. Vicariatul Abisiniei, încredințat lazariștilor și cuprinzând Tigré, Amhara și Gondar, conținea, în 1904, 4.000 de catolici , două biserici, două capele , șase preoți lazariști și patru preoți seculari nativi , cu peste șaizeci de seminariști care studiau Gheez la Altiniena. Prefectura Eritreea, aflată în grija capucinilor , cuprinde întreaga colonie cu același nume și conține 14.000 de catolici, treizeci și trei de biserici și cincizeci și unu de preoți , dintre care nouă sunt capucini . Vicariatul Gallas, în regatul Shoa și printre mai multe triburi independente de Negus, conține 18.000 de catolici și douăzeci de biserici. Este administrată de douăzeci de capucini , francezi în mare parte, și opt preoți seculari . În Abisinia există 200.000 de musulmani , cu multă influență în țară și care ocupă cele mai importante poziții la curte; 100.000 de păgâni și 50.000 de evrei . Singurii protestanți care au reușit să se stabilească în Abisinia în timpul secolului al XIX-lea sunt misionarii Societății Naționale Suedeze , care, însă, pot lucra doar în Eritreea, unde au două centre principale, la Mancullo, lângă Massowah, și la Geleb, precum și anumite stații în ținutul Cunana și în provincia Hamasen. Statisticile lor le dau 380 de membri ai bisericii. Apostolatul catolic din Abisinia trebuie să exercite întotdeauna o discreție curajoasă și o blândețe neclintită. Misionarii vor trebui să lupte mulți ani împotriva fanatismului eutyhian al călugărilor și a naturii certărețe a locuitorilor. Mai mult, frecventele revoluții politice din trecut oferă puține speranțe de pace stabilă și de securitate continuă.


Revoluții politice, războaie


Rasa Galla, sau Oromo, din sud a fost teroarea Abisiniei încă din secolul al XVI-lea. Importul de puști europene , precum și disensiunile dintre triburile Galla, i-au oferit lui Menelik, regele Shoa, o oportunitate (1870) de a întreprinde cucerirea tuturor coloniilor națiunii Oromo până la Lacul Victoria-Nyanza și Uganda. Această cucerire nu a fost realizată decât la mai bine de treizeci de ani de la data la care a fost întreprinsă.


În 1846, Grigore al XVI-lea l-a numit vicar apostolic al misiunilor Galla pe părintele William Massaia, un capucin italian , fost tutore al regelui Humbert. Noul prelat aparținea Ordinului Sfântului Francisc, singurul care a reușit (1636-1752) să introducă preoți catolici în Abisinia. Puținii apostoli care i-au înfruntat pe schismatici, însă, au fost cu toții martirizați . Primii misionari franciscani au fost decapitați la Suakin, iar Fericitele Agathange de Vendôme și Cassianus de Nantes au fost spânzurați în mod rușinos (1638). Mai mult de un secol mai târziu (1752), alți trei au fost uciși cu pietre într-o piață publică din Gondar. Din acest moment, Abisinia, ca și cum ar fi fost izolată de restul lumii de un zid de fier, a devenit o regiune impenetrabilă pentru Biserică , iar aproape un secol mai târziu, Monseniorul Massaia a debarcat la Massowah pentru a se angaja să reanimeze vechea credință a etiopienilor. Sub deghizarea unui negustor, sub spionajul constant al mercenarilor Abouna-Salama și Theodoros, acum întâmpinat de anumiți șefi, din nou atacat de o mulțime frenetică, adesea legat și condamnat la moarte , a reușit întotdeauna să scape. A părăsit Abisinia pentru a merge în Franța și Anglia , unde s-a consultat cu Napoleon al III-lea și regina Victoria. După ce a primit de la aceștia un ajutor important în munca sa, s-a întors la misiunea sa în septembrie 1853. La sosire, a compilat un dicționar Galla, a tradus Biblia , a convertit un prinț din Lagamara, a vaccinat zilnic o sută de oameni în timpul epidemiei de variolă și a căzut din nou în mâinile lui Theodoros, care l-a pus în lanțuri. Batjocorit și batjocorit de populație, a fost aruncat într-o colibă deschisă celor patru vânturi ale cerului . Răbdarea sa, însă, a câștigat stima lui Theodoros, care l-a eliberat. Chemat de Menelik, tânărul rege al Shoa, i-a câștigat afecțiunea și a stârnit în el admirația pentru religia catolică . „Aveți sfinți ”, i-a spus regele episcopului , „și aceasta este o minune pe care nici preoții mei , nici depterii [ doctorii ] mei nu o pot realiza.” După o misiune apostolică rodnică de treizeci și cinci de ani printre triburile Galla, Monseniorul Massaia a fost numit cardinal de Leon al XIII-lea și a murit în 1889, lăsând în urmă 10.000 de creștini în țară.


Consilierul britanic, Walter Plowden, un aventurier curajos, i-a oferit frecvent lui Negus Theodoros un ajutor atât de oportun, încât a dus la succesul său în mai multe războaie . Plowden a fost însă asasinat, iar succesorul său, căpitanul Charles Duncan Cameron, nu a reușit să stabilească o bună înțelegere cu împăratul african. Suspectat că ar fi avut o înțelegere cu musulmanii din Egipt , care tocmai îl învinseseră pe Theodoros la Gédaril în Sudan, a fost închis (iulie 1863) împreună cu niște misionari germani acuzați că l-ar fi vorbit de rău pe Negus. După diverse promisiuni de a elibera prizonierii , Theodoros a sfârșit prin a-i trimite brutal pe consulul britanic și pe membrii suitei sale, împreună cu alți europeni , legați împreună în perechi, în fortăreața Magdala , pe care o alesese drept capitală. Auzind de această încălcare scandaloasă a dreptului internațional , răbdarea britanicilor a cedat și au declarat război (iulie 1867). Sir Robert Napier, care își făcuse deja un nume prin victoriile sale din India , a fost pus la comanda trupelor repartizate acestei expediții. Colonelul Merewether, ale cărui activități în această campanie au contribuit mult la obținerea gradului de general, după ce recunoștea anterior terenul, a sugerat ca debarcarea să se facă la Adulis, în Golful Annesley. Armata britanică era formată din 16.000 de combatanți, un număr egal de servitori, patruzeci și cinci de elefanți și foarte mulți catâri de povară. La debarcarea în Abisinia (3 ianuarie 1868), Napier a emis o proclamație către etiopieni prin care le spunea că singurul obiectiv al invaziei era eliberarea captivilor și că nu avea decât sentimente prietenoase, cu excepția celor care ar fi încercat să-i împiedice progresul. Cu aceasta, armata și-a început cu îndrăzneală marșul prin defileele abrupte ale „marii citadele africane ”. După ce au mărșăluit aproximativ optzeci și trei de mile, avangarda a ajuns pe platoul Senafé, unde a găsit o climă încântătoare, o temperatură între -1 și -4 °C și o țară extrem de fertilă. Au aflat că mai mulți Ras și guvernatori ai provinciilor, nemulțumiți de suspiciosul Theodoros, erau pregătiți să-și completeze rezervele de comisariat și să le furnizeze cai. Napier a făcut din acest platou baza sa de operațiuni. A fost obligatsă-și acopere linia de marș cu trei tabere înrădăcinate, prima la Senafé, a doua la Addizerat, a treia la Antolo. În cele din urmă, pe 10 aprilie, trupele au ajun

$$$

 BLESTEMUL FAMILIEI LUI AHMED BEY


Era înalt și voinic încă, deși timpul trecuse peste el și adunase deja vreo cincizeci de ani de viață. Își purta mustața frumos aranjată și avea mereu grijă să își aranjeze vârfurile ieșite în afara obrazului, să nu gândească vreo clipă cineva, fie acela musulman sau ghiaur, că el, onorabilul Ahmed Bey, ar putea fi vreo clipă neîngrijit.


Fiu de mare negustor din Eregli, născut și crescut pe malul Karadenizului, Ahmed intrase de tânăr în armata sultanului, ca spahiu, și servise cu vitejie timp de mai bine de 30 de ani în garda preamăritului Padișah.


După o rană grea, primită într-o bătălie contra necredincioșilor, Ahmed Bey fusese lăsat la vatră. La îndemnul unui fost tovarăș de arme își cumpărase pământ în Dobruca, pe malul Dunei, nu departe de Silistre, capitala villayetului. Pământul era bogat iar culturile roditoare și lui Ahmed Pașa îi mergea bine.


În ziua aceea de toamnă, plecase să își inspecteze ținutul, călare, așa cum bine îi ședea unui fost spahiu. După câteva ore ajunse în locul numit Dervent, adică Trecătoare, un sat al său pe care nu apucase însă să îl vadă nici măcar o singură dată în ultimele șase luni, de când devenise stăpân pe acele locuri.


Venirea lui la Trecătoare nu era tocmai întâmplătoare, nu era o simplă vizită prin câmpurile arate. Beyul auzise o poveste ciudată legată de locurile acelea și voia a afla mai multe. Starostele locului îl aștepta: Era un moșneag alb, mic de statură și cu ochii de un albastru deschis precum apele Karadenizului, vara…


Tu ești Neculai? Allah să îți vegheze bătrânețile!


Eu sunt, beiule! Dumnezeu să te vegheze și pe mata!


Mi-au spus argații că ești un om de ispravă și că satul dumitale e unul plin de lumină. Doar lucruri bune am auzit…


Bătrânul zâmbi, își aranjă pletele sure apoi se uită un pic chiorâș la stăpânul său.


Efendi, pământul ăsta e binecuvântat pentru că Dumnezeu și-a pogorât harul asupra pământului și asupra noastră. Dar mata nu crezi în Iisus Mântuitorul, cel ce a murit pe cruce pentru păcatele noastre…


Beyul cunoscuse în viața sa oameni de tot felul și de toate credințele. Luptase împotriva ghiaurilor, în numele Semilunei, dar în vremurile de pace înțelesese că nu îi ura. Erau toți oameni la fel, sub același soare, cu aceleași nevoi, supărări, bucurii, dorințe…


Neculai Baba, eu nu am venit să te judec pentru credința dată de strămoși, așa cum nu vreau ca nici tu să mă judeci pentru a mea. Argații, creștini ca și tine, mi-au spus că aici, pe pământul meu, au loc minuni iar eu doar vreau să aflu mai multe. Am auzit de niște cruci sfinte…


Starostele i se uită drept în ochii, încercând parcă să îi citească gândurile, încercând să afle dacă vorbele chiar îi erau sincere.


Toate crucile sunt sfinte, căci poartă semnul credinței noastre. Ale noastre însă sunt și mai și… Bine atunci, efendi, te voi duce să le vezi iar pe drum îți voi spune și povestea lor…


– E adevărat că cei bolnavi se tămăduiesc doar dacă le ating? întrebă Ahmed,


la puțin timp după ce porniră la drum.


Neculai dădu din cap, hotărât.


Dacă omul crede, atunci Crucile îl vor ajuta. Muții și-au căpătat glasul, orbii au început să vadă, ologii s-au ridicat și merg asemeni ciutelor iar bolnavii au scăpat de răul care le mânca trupurile. Noi le-am ținut însă mereu ascunse, căci oamenii sunt răi și unii au încercat să le distrugă… Toate neamurile spurcate care nu cred în Dumnezeu, iertată fie-mi spusa, beiule.


Ahmed nu se supără. Știa prea bine ce făceau ienicerii atunci când dădeau peste obiecte creștine. În Dobrogea însă aici era o cu totul altă poveste. Sultanul fusese înțelept și dăduse arz în provincie, tuturor slujbașilor Porții, ca să îi lase pe creștini să își vadă de credința lor, căci un supus liniștit este un supus bun.


Beyul și starostele merseră pe jos preț de vreo jumătate de ceas, până când moșul se opri. Nu departe, se vedeau apele Dunării, Fluviul Sfânt ce își continua povestea milenară mergând spre vărsarea în Kara Deniz.


Neculai se oprise în fața unei bătrâne cruci de piatră, mare cât un braț de om, înfiptă temeinic în pământ și în jurul căreia se împleteau cununi de flori. Ahmed Bey își dădu seama că este foarte veche. Întinse mâna și pipăi piatra rece și parcă un fior îi străbătu trupul, dintr-o dată. Se dădu un pas în spate, un pic temător și uimit deopotrivă. Moșul îl privi cu ochii mari, neînțelegând…


Turcul se reculese, încercă să se prefacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat… și întrebă:


Ziceai că sunt mai multe cruci!


Starostele încuviință:


De toate sunt patru. Trei sunt mai departe, la vreo 20 de pași mai încolo. Te voi duce și la ele. Și acelea fac minuni, dar cele mai multe tămăduiri aici s-au făcut. Sîntul a avut grijă…


Sfântul?


Da, Sîntul! Bătrânul se lăsă pe vine, apoi se așeză pe iarbă, la mai puțin de un pas de cruce. Ahmed Bey făcu la fel și cu mâna dreaptă mângâie firele lungi și de un verde crud al ierbii mănoase, o iarbă ce mirosea atât de frumos…


Neculai își începu istorisirea:


Vezi, mata, beiule, neamul ăsta al nostru a fost mereu asuprit. Înainte să veniți voi pe aste meleaguri, alții ne-au răpit pământurile, ne-au stricat orânduielile și ne-au tulburat traiul. Strămoșii noștri s-au luptat pentru libertate dar străinii erau mulți și i-au biruit. Zic bătrânii că pe vremurile acelea nici noi, oamenii pământului, nu aveam credință în Dumnezeu, ci ne supuneam Naturii, zeilor ei. Într-o zi însă, pe aste pământuri a venit Sîntul Andrei, cel ce ne-a adus Cuvântul Domnului. El i-a creștinat pe toți strămoșii noștri și le-a arătat dreapta cale spre mântuire.


Ahmed Bey îl întrerupse:


Tu, Baba, vorbești de vremuri de mult trecute, de când Rîmul, un imperiu nemaivăzut, a cucerit mai întreaga lume și a supus toate popoarele. Am mai auzit de asta… Și am auzit și de Sfântul acesta al vostru, venit tocmai din Iudeea…


Așa o fi, beiule, de la marele oraș Rîm se trăgeau acei străini. Ei au luat în stăpânire pământul nostru iar când au auzit că Sîntul Andrei ne-a creștinat pe ascuns, s-au supărat și cu mare răutate, l-au tăiat și omorât pe cruce.


Ochiii lui Moș Neculai se luminară însă dintr-o dată și își continuă povestirea:


Dar ce nu știau acei mișei e că odată ce sădești undeva Cuvântul Domnului, acesta răsare și îmbogățește totul, asemeni grâului cel frumos. Și așa s-a întâmplat. Chiar dacă l-au tăiat pe sînt, ei credința oamenilor nu au putut-o tăia niciodată.


Așa se face că niște tineri ai lui Dumnezeu, învățați de cuvintele sfinte ale Sîntului și ale altor preoți mari, s-au apucat într-un an să se preumble prin toată țara noastră. Simțeau că erau vremuri de urgie și că omul simplu are nevoie de Cuvânt și de Lumină. Și tot propovăduind cuvântul Domnului, tinerii apostoli au ajuns și prin ținutul nostru, chiar aici, pe malul bătrânului fluviu. Erau trei fecioare și un tânăr monah, frumoși la suflet și la chip, plini de lumina Celui de Sus. Și mergeau cei patru prin fiecare cătun de pe Dunăre, vorbind cu oamenii, ajutându-i și făcând tot felul de minuni. Vestea acestor minuni se duse până la marea cetate a rîmanilor Durostom, acolo unde azi stăpânește Pașa din Silistra.


Și când au auzit rîmanii păgâni de munca celor patru sfinți au trimis pe dată o armată mare, ca să-i prindă. Pe dată i-au legat și i-au aruncat la fiare, ca astea să îi sfâșie. Dar să vezi minune, beiule… Fiarele sălbatice aduse tocmai din codrii nu au sărit asupra lor, ba chiar, zice povestea, lupii și urșii se îmblânziseră pe dată, le mâncau din palmă și se lăsau mângâiați. Mai tare s-au supărat rîmanii când au văzut o asemenea minune… Le-au cerut sfinților să își lepede credința dar cu zâmbetul pe buze, ei au spus NU, alegând mai bine să moară. Atunci i-au chinuit și mai tare. Pe fete le-au tăiat în bucăți iar pe monah l-au jupuit de viu și l-au spânzurat cu capul în jos, pe Cruce. Apoi, după vreo două – trei zile, le-au aruncat trupurile în Dunăre.


Au crezut rîmanii că au scăpat astfel de sfinți, și că acum, temători, oamenii locului se vor face din nou păgâni. Proastă socoteală, căci ce să vezi? Chiar în locurile în care acești copii ai lui Dumnezeu și-au dat ultima suflare, chiar acolo au răsărit patru cruci de piatră. Au fost udate cu lacrimi iar cine venea la cruci să se roage, pe dată se tămăduia de boli sau de gânduri necurate.


De atunci, Crucile au rămas așa, iar noi le ținem curate iar ele ne ajută. Când e boală pe pământ, la noi răul ăsta nu vine. Când satele vecine sunt arse de răi și de războaie, la noi e liniște și pace, căci are grijă Dumnezeu ca toate aste nenorociri să ne ocolească. Au trecut ani mulți de când Crucile au răsărit dar minunile nu s-au oprit. Asta e povestea Crucilor, beiule, așa cum o știu și eu de la bătrâni. Rîmanii nu mai sunt, nimeni nu mai știe de puterea lor. Cuvântul lui Dumnezeu și amintirea celor patru sfinți au rămas…


Bătrânul își încheie astfel povestirea. Ahmed Bey se ridică în picioare, fără să spună nimic. Își urmă călăuza la celelalte trei cruci de piatră, apărute pe locul unde pătimiseră cele trei fecioare…


Cât mai adăstară pe acele locuri, turcul nu mai spuse nimic… Când se întoarseră în cătun își luă rămas bun de la bătrânul staroste, încălecă și porni înapoi la curțile sale.


De cum descălecă își chemă ajutoarele și le dădu poruncă: Să ridice noi curți și un nou Konak chiar la Trecătoare, în apropierea Crucilor, căci acolo voia el să fie stăpân, de acum încolo. În doar câteva zile, slujbașii săi îi ridicară moșie mare, la doar câteva săgetări de arc depărtare de Cele Patru Cruci. Înainte de toate însă, Beiul a poruncit ca Cele Patru Cruci de la Trecătoare să fie bine păzite și niciun musulman sau creștin să nu le aducă vreo pagubă…


*****


Vremea a trecut peste satele dobrogene de pe malul Dunării. Au fost timpuri tulburi, în care armatele pașei de la Silistra s-au războit cu alte puteri ale lumii iar provincia nu a fost iertată de ghearele războiului. Și cum războiul nu vine niciodată singur, tot felul de molime s-au abătut asupra așezărilor, făcând victime de tot felul, neținând seama că unul era turc sau altul român.


Doar un mic petec de pământ a rămas însă, ca prin minune, ferit de nenorocirile acelor vremi. Moșia lui Ahmed Bey nu s-a nimerit vreo clipă în calea războiului. Foametea, ciuma și alte molime au ocolit satele stăpânite de fostul spahiu. I s-a dus vorba moșiei norocoase și popor mult venea în băjenie pe pământurile sale.


Lumea aflase povestea Crucilor pe care turcul le păzea. Oamenii voiau să lucreze pe pământurile acelea mănoase și voiau să se poată ruga la Cruci. Ahmed Bey se arăta aspru, dar drept iar creștinii îl iubeau și îl respectau. Ba chiar, mai mult, la vorbele de clacă din vetre se șoptea la ceas de seară că însuși Ahmed s-ar fi creștinat, dar pe ascuns, ca să nu afle așa ceva pașa de la Silistra. Cine știe dacă o fi fost adevărat…


Alți zeci de ani s-au scurs peste Trecătoare… La vreo 80 de ani, dacă nu mai mult, Allah l-a chemat la el pe Ahmed Bey. Pe patul de moarte, bătrânul spahiu le-a lăsat poruncă copiilor și nepoților să conducă moșia, întocmai cum făcuse el.


Atât timp cât veți respecta Cele Patru Cruci din trecătoare, Norocul și Lumina vor însoți familia noastră și vă va ajuta să prosperați. De veți nesocoti însă cuvintele mele, atunci sfârșitul și răul ne vor cuprinde….


Așa a grăit bătrânul Ahmed Bey și a părăsit această lume pentru a merge în Raiul promis de Mohamed. Copiii și nepoții săi i-au respectat ultima poruncă și lucrurile au mers bine, încă vreme bună…


*****


Ahmed Bey se zice că ar fi murit în aceeași zi în care, la Stanbul, și-ar fi dat obștescul sfârșit și sultanul Mustafa al III-lea. Pe tronul Semilunei se urcă fratele său Abdul Hamid, apoi alți sultani, mai buni sau mai răi, care au încercat, fără izbândă, să îi dea Imperiului mărirea de altădată…


La Dervent, traiul era mult mai tihnit decât în restul Imperiului, de parcă Creatorul și-ar fi ținut mâna sa binecuvântată deasupra acelor pământurile, protejându-le de toate cele rele.


Moșia familiei era acum condusă de Murad, strănepot al bătrânului spahiu Ahmed. Murad ținuse vechea poruncă, așa cum făcuseră toți bunii săi de mai înainte. Dar el fu chemat să își servească Imperiul și pe sultanul său Mahmud al II-lea, care începuse a se război cu rușii. Murad Bey plecă să comande garnizoana de la Silistre. În locul său rămase stăpân fiul cel mare, Ali. Băiatul ăsta semăna mai mult cu cei din familia mamei sale, înfocați credincioși ai Coranului, veniți în Dobruca tocmai de prin părțile Mersinului, din Sudul Turciei.


Poate de aceea, Ali nu îi iubea deloc pe ghiaurii de pe moșia tatălui, și nu înțelegea cum de părintele său și ceilalți strămoși respectau obiceiurile creștinilor supuși. Nu credea în niciun fel că bunăstarea neamului său ar fi fost în vreun fel legată de respectarea Crucilor de la Trecătoare, ba chiar acest gând îl înfuria mereu pe tânărul cu sânge năvalnic.


Rămas singur stăpân, Ali merse într-o zi la Dervent, tocmai în vremea secerișului. Supărat că ghiaurii nu muncesc așa cum credea el că ar trebui, Ali își duse la capăt gândul pe care îl nutrea, de mult, în ascuns. Tăbărî furios, cu sabia în mână, asupra Crucilor sfinte, cu gând să le distrugă. Tăie brațele Crucii Mari iar două dintre Crucile Fecioarelor le scoase din pământ.


Mândru nevoie mare de fapta sa îngrozitoare, tânărul bei plecă apoi spre moșie.


Pe drumul spre casă, însă ce să vezi, grozăvie? Se porni, dintr-o dată, o furtună îngrozitoare, cu o ploaie nemaivăzută, de parcă ar fi venit Sfârșitul Lumii și Potopul.


Un fulger născut din norii negri îi lovi armăsarul, care muri pe loc, sub călărețul său devenit, dintr-o dată, pedestraș rănit și speriat. Ali reuși să ajungă, pe jos, până acasă, dar nu se gândi vreo clipă, că fulgerul acela ar fi fost, în vreun fel, legat de fapta sa cea rea.


După vreo două zile se întoarse însă acasă și stăpânul Murad. Chiar când să intre în curțile moșiei, un cal de la căruță se prăbuși, deodată, mort. Apoi, beiul cel bătrân se trezi că toți câinii gospodăriei, pe care el însuși îi crescuse de mici, devin dintr-o dată fiare și sar să îl sfâșie…


Înțeleptul bei simți că se petrecuse ceva îngrozitor. Nici nu intră bine în konak și ispravnicul veni să jelească: cu o noapte înainte cineva, poate un argat, le furase toți banii. Ziua trecu cum trecu, dar nenorocirile abia începuseră… A doua zi, pe la prânz, Murad Bei primi de veste că recolta de la Trecătoare luase foc, de la flăcări izbucnite de niciunde.


Plecă grăbit, însoțit de fiul cel mare. Când ajunse la Dervent, presimțirile rele i se adeveriră: beiul văzu Crucile distruse iar Ali îi recunoscu că el se făcea vinovat pentru acea faptă.


Murad Bey se întunecă la față și om învățat cu războiul și cu greul, simți deodată că trupul său e cuprins de sfârșeală. Îl privi pe vinovat și îi spuse cu voce stinsă:


Aman, Aman! Ce ai făcut, fiul meu? Moșia noastră va fi de acum pustie. Vom ajunge mai rău decât sclavii. Dumnezeul creștinilor a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace și belșug, taman pentru că noi am respectat aceste cruci. De acum înainte, din cauza ta, fiule, acest dar s-a îndepărtat de la casa noastră…


Așa i-a grăit beiul fiului său și s-a dovedit apoi că a spus vorbe adevărate. Deși Murad Bei se chinui să îndrepte lucrurile, blestemul răului făcut de Ali nu mai putu fi întors… Nu trecură cinci ani și moșia de la Dervent fu distrusă de un mare cutremur iar hambarele de grâne luară foc. Murad Bei muri de inimă rea iar Răul Ali și argații de la curțile sale fură cuprinși de o boală năpraznică, ce îi nimici în câteva zile. Cei ce au supraviețuit molimei și-au luat câmpii iar satele creștine au fost, și ele, multe abandonate. Praful s-a ales și de moșie, rămasă părăsită, dar și de multe dintre cătune…


Blestemul lui Dumnezeu se sfârși însă într-o bună zi, după ani și ani… Cel de Sus făcu astfel ca Cele Patru Cruci, uitate un timp, să fie iar scoase la iveală. Un cioban surdo-mut din Coslugea le-a găsit pe când era cu turma la păscut. Omul s-a culcat cu capul pe Crucea cea Mare iar când s-a trezit, ce să vezi? Minune mare: a început să vorbească și să audă, de parcă nu ar fi avut niciun beteșug toată viața… Ciobanul s-a întors în satul lui și le-a povestit semenilor despre minune. Oameni au mers cu mic cu mare la Trecătoare, au îndreptat Crucile, le-au pus la loc de cinste și s-au rugat Domnului pentru iertarea păcatelor.


De atunci, ținutul Derventului a început iar a fi binecuvântat de Dumnezeu și așa a rămas, până acum, în zilele noastre…


Surse:


arhimandrit Andrei Tudor – “Istoria Crucilor de Leac de la mânăstirea Dervent”, Editura Arhiepiscopia Tomisului, 2007 (vorbele adresate de Murad Bei fiului său Ali sunt parțial luate dintr-un citat preluat din sursa sus-menționată)

Titus Cergău, Emanoil Papazisu – Legende dobrogene

$$$

 Dalida, viața și moartea unei legende


In noaptea de 2 spre 3 mai 1987 a luat o supradoza de barbiturice... Avea 57 de ani...

Dalida, pe numele său real Iolanda Cristina Gigliotti, s-a născut pe 17 ianuarie 1933 la Cairo, în Egipt, tatăl ei fiind Pietro Gigliotti, iar mama, Filomena Giuseppina, ambii provenind din orașul Serrastretta din Calabria. Pietro studiase muzica la școală și cânta la vioară în taverne, iar Giuseppina era croitoreasă și, pentru că erau în căutarea unei vieți mai bune, în anul în care s-au căsătorit cei doi au decis să părăsească Franța.

Dalida a avut doi frați, Orlando, născut în 1930 și Bruno, cu trei ani mai mic decât ea, iar familia Gigliotti a reușit să aibă succes în Cairo. Pietro a devenit primo violino la Opera Khedivial din Cairo, a cumpărat o casă cu două etaje, iar statutul social al familiei s-a schimbat complet.

Pe când avea doar 10 luni, Iolanda a suferit o infecție oculară și a fost nevoită să poarte bandaje timp de 40 de zile, iar tatăl ei îi cânta la vioară cântece de leagăn pentru a o calma. Copila a avut alte câteva intervenții chirurgicale în anii următori și a fost nevoită să poarte ochelari pe tot parcursul școlii elementare, motiv pentru care a suferit din cauza răutății celorlalți copii, fapt pe care și-l va aminti mai târziu: „Am preferat să văd lumea în blur decât să port ochelari, așa că într-o zi i-am aruncat pe fereastră”.

În 1940, forțele aliate l-au dus tatăl ei și pe alți bărbați italieni în lagărul de detenție Fayed din deșertul de lângă Cairo și când Pietro a fost eliberat, în 1944, s-a întors acasă fiind o persoană complet diferită, deosebit de violentă, iar Iolanda și frații ei au fost terorizați de el. Mai târziu artista își va aminti: „L-am urât când m-a bătut, l-am urât mai ales când mi-a bătut mama și frații. Am vrut să moară și a făcut-o”. Fetița avea doar doisprezece ani în 1945, când tatăl ei a murit din cauza unui abces cerebral.

În adolescență, Iolanda a devenit interesată de actorie pentru că unchiul ei era proiecționist la un cinematograf local și avea ocazia de e vedea multe filme, participa la toate serbările școlare interpretând mici roluri și devenise populară în cartierul în care locuia. În 1951, după ce a terminat liceul, s-a angajat ca dactilografă la o companie farmaceutică, dar la scurt timp prietena ei cea mai bună, Miranda, a prezentat-o domnișoarei Ondine, care căuta participante pentru un concurs de frumusețe ce se organiza la Cairo. Fata s-a înscris doar pentru a se distra, fiind sigură că mama ei, Giuseppina, nu va afla, dar a obținut locul al doilea, prietena ei, Miranda, s-a aflat și ea pe podium, și fotografia celor două tinere a apărut în ziarele “Le journal d’Égypte” și „Le progrès égyptien”. A doua zi, când mama ei i-a văzut poza în ziar, i-a tăiat părul și i-a făcut un scandal îngrozitor. În cele din urmă, femeia a cedat, Iolanda și-a părăsit slujba de dactilografă și a început să lucreze pentru o casă de modă din Cairo.

Când Iolanda a împlinit 21 de ani, Giuseppina a acceptat să o lase să participe la competiția Miss Egipt 1954, iar apariția ei a atras toate privirile în momentul în care a apărut pe podium la proba costumelor de baie într-un bikini cu imprimeu animal print.

Tânăra a câștigat titlul Miss Egipt și a devenit automat reprezentanta țării la Miss World 1955, competiție ce urma să se organizeze la Londra, dar, în plus, a obținut imediat atenția presei și a unor regizori care i-au deschis porțile spre lumea cinematografiei egiptene. Marco de Gastyne a distribuit-o în “Masca lui Tutankhamun”, producție filmată în 1954, iar Niazi Mostafa a distribuit-o în același an în rolul principal din pelicula “Un pahar și o țigară”.

În această perioadă și-a luat numele de scenă Dalila, nume foarte frecvent în Egipt, Gastyne a sfătuit-o să-și încerce norocul la Paris, iar în ziua de Crăciun a anului 1954 a plecat spre Franța.

Prima ei locuință a fost o cameră într-un apartament al prietenului lui Gastyne, impresarul Vidal, care i-a aranjat întâlniri cu mai mulți regizori, a dat audiții pentru roluri de film, dar nu a primit niciun angajament ferm. Vidal i-a luat apoi un apartament mic cu chirie, vecinul ei fiind Alain Delon, un actor anonim în acel moment, cu care tânăra a avut o scurtă aventură.

Pentru că nu și-a găsit nimic de muncă pe tot parcursul anului 1955, a decis să-și încerce norocul în muzică, a luat lecții de canto cu mult entuziasm și, în cele din urmă, a reușit să primească un contract la cabaretul “Le Drap d’Or” de pe Champs-Élysées. Aici a fost remarcată de Jacques Paoli, regizorul unui alt cabaret, „La Villa d’Este”, care a distribuit-o într-o serie de spectacole care au avut succes, iar Dalila a primit invitația lui Bruno Coquatrix, directorul celebrei săli Olympia, să participe la concursul de canto “Les Numéros 1 de demain”. Scenaristul Alfred Marchand a sfătuit-o atunci să-și schimbe numele în Dalida spunându-i: „Pseudonimul tău seamănă prea mult cu “Samson și Dalila” și acest lucru nu te va ajuta. De ce nu înlocuiești al doilea l cu un d?”, iar ea a acceptat imediat schimbarea.

Pe 9 aprilie 1956, Dalida a participat la concursul de canto și întâmplarea a făcut ca Eddie Barclay, proprietarul celei mai mari case de înregistrări din Franța, și Lucien Morisse, directorul artistic al nou-înființatului post de radio Europa n°1, care mai târziu îi va deveni soț, să se afle în sală, tânăra a câștigat copetiția și cei doi au vrut să o cunoască.

Pe 2 mai, după mai puțin de o lună, Dalida semna cu Barclay un contract pe un an pentru o sumă modestă, cu promisiunea că, dacă va avea succes, veniturile ei vor crește.

Prima piesă a artistei, „Madona”, a fost înregistrată în iunie, au urmat o serie de concerte pe toată durata anului 1956, apoi casa de producție și-a pus toate formulele de marketing în practică pentru a o face vedetă. Piesa “Bambino”, primul ei succes, a fost lansată la începutul lunii decembrie, a fost promovată puternic și a devenit piesa principală a albumului de debut al Dalidei, “Son nom est Dalida”.

Bambino a ajuns pe primul loc și a devenit unul dintre cele mai îndrăgite hituri pop ale anilor ’50 în Franța, Belgia, Canada și Elveția, frumoasa artistă a devenit vedetă, apărea în reviste și își continua seria de concerte cu un succes uriaș, femeile au început să-i imite machiajul, ceea ce a dus la explozia vânzărilor de rimel, iar bărbații o adorau nu doar pentru talent, ci și pentru senzualitatea ei.

Dalida a avut și prima apariție TV, contractul ei a fost imediat prelungit cu patru ani, iar în noaptea de 27 februarie 1957 a susținut primul concert la Sala Olympia, în deschiderea unui spectacol al lui Charles Aznavour, fiind aplaudată la scenă deschisă.

Au urmat noi înregistrări cu piesele “Miguel” și „Tu n’as pas très bon caractère” care au ajuns repede în topuri și i-au adus Dalidei un al doilea disc de aur, apoi „Gondolier”, un alt succes, iar artista a început un turneu în Franța, Belgia și Luxemburg.

Pe măsură ce faima ei s-a răspândit în afara Franței, a început să înregistreze cântece în alte limbi, iar în februarie 1958, în timpul unei apariții TV, a interpretat „Hava Nagila”, care a avut un succes imediat și la sfârșitul verii Dalida a înregistrat în studio acest prim ei mare hit internațional. În perioada 1958-1959, a urmat albumul „Le jour ou la pluie viendra”, care a fost înregistrat în trei limbi, intrând imediat în topurile din șase țări europene diferite.

În cursul anului 1959, Dalida avea cinci hituri în Top 10 în Franța, printre care „Ciao, ciao Bambina” și „Guitare et tambourin”, pentru ambele câștigând discuri de aur, a mers apoi în turnee la Berlin, Atena și Cairo, oferind un spectacol sentimental în fața unei mulțimi uriașe care se adunase în fața cinematograful Rivoli, de care artista fusese atât de legată din adolescență.

În 1960 a pornit în primul ei turneu mondial și a ajuns din nou în fruntea topurilor, cu „Romantica” și „Les enfants du Pirée”, dar următorii ani au însemnat multă muncă, turnee obositoare, înregistrări care au solicitat-o enorm, dar și un succes fără precedent până atunci pentru o artistă din Franța.

În 1967 artista a lansat piesa „Ciao amore, ciao”, scrisă și compusă de muzicianul Luigi Tenco, cu care cei doi au concurat la Festivalul de Muzică de la Sanremo, fiecare cântând separat propria versiune. Din cauza emoțiilor, a tracului și a alcoolului pe care îl consumase ca să își facă curaj, Tenco a avut o prestație foarte proastă, în timp ce Dalida a încheiat seara cu ovații.

Noaptea s-a încheiat tragic, pentru că tânărul muzician, care avea doar 28 de ani, a fost găsit mort chiar de Dalida în camera lor de hotel. Deși publicul nu știa nimic despre relația dintre cei doi, evenimentul a afectat-o foarte mult pe tânără, iar următorul ei concert din Boulogne-Billancourt, programat pentru 31 ianuarie, a fost anulat.

Săptămâna următoare, pe 7 februarie, a apărut în emisiunea TV Palmares des chansons dedicându-i piesa „Parlez moi de lui” lui Tenco.

Dalida a purtat aceeași rochie pe care o purtase când l-a găsit pe iubitul ei decedat, iar spectacolul a fost extrem de emoționat. Pe 26 februarie, artista a încercat să se sinucidă, a ajuns la spital și a fost cinci zile în comă, dar medicii au reușit să îi salveze viața. De-abia în acel moment publicul a aflat de relația ei cu muzicianul care, conform anchetei poliției, își luase singur viața, nu fusese victima unei crime, cum se zvonise inițial.

Timp de trei luni Dalida s-a retras din activitatea artistică, și-a petrecut anul 1969 în turnee și călătorii private în India, apoi, încet-încet, a revenit la muzică lansând mai multe piese mai puțin cunoscute precum „Zoum zoum zoum”, „L’an 2005” și „Les violons de mon pays”.

Dalida și fratele ei, Orlando, plănuiau de ceva timp să-și întemeieze propria casă de discuri pentru a obține independență față de lumea oarecum veroasă a producătorilor muzicali. Prima ei înregistrare pentru noua companie, “Darla dirladada” a devenit hit peste noapte, vânzând 75.000 de exemplare în prima săptămână și stabilind un record pentru cele mai mari vânzări săptămânale din Franța, iar la scurt timp a lansat al doilea disc, “Ils ont changé ma chanson”, urmat de “Pour qui pour quoi”, ultimul său disc în format EP.

Dalida a triumfat din nou, publicul și criticii numind-o „regina teatrului” și „o Phaedra modernă”, în 1971 și 1972 a susținut o serie de concerte de succes în Asia, Canada, Europa, Liban și America Latină și la sfârșitul anului 1972 a înregistrat duetul „Paroles, paroles” cu vechiul ei prieten, Alain Delon, care a devenit una dintre cele mai cunoscute piese din Franța.

Următoarea piesă a fost „Je suis malade”, scrisă de Serge Lama, apoi “Gigi l’amoroso” și „Il venait d’avoir 18 ans”, apoi, în 1979, cel mai mare hit disco al ei, “Lundi, mardi… Laissez-moi danser”, care a avut un succes zdrobitor, ajungând pe locul 1 în topurile franceze, iar în 1980 un alt mare hit disco, „Rio do Brasil”.

În această perioadă problemele ei oftalmologice au revenit, artista a suferit două operații majore la ochi în 1985 și și-a suspendat cariera pentru că luminile de scenă începuseră să devină dificil de suportat. După ce și-a mai revenit, în 1986, a lansat “Le Visage de l’amour”, care va fi ultimul ei album.

La începutul anului 1987, Dalida a intrat într-o depresie severă, dar și-a continuat munca, făcând turnee de la Los Angeles până în Orientul Mijlociu. Ultima sa apariție la televiziune a fost pe 7 martie 1987, iar ultima reprezentație live a avut loc la Antalya, în Turcia, între 27 și 29 aprilie 1987.

Deși artista era adulată de milioane de oameni din întreaga lume și cariera sa a avut un succes absolut senzațional, viața ei privată a fost marcată de o serie de relații eșuate și de probleme personale greu de depășit. După sinuciderea lui Luigi Tenco, în ianuarie 1967, pe care chiar ea l-a găsit fără viață în camera lor de hotel și după propria tentativă de suicid, în decembrie 1967, artista a rămas însărcinată cu un student italian în vârstă de 22 de ani, Lucio, dar a suferit un avort spontan în urma căruia a rămas infertilă.

În septembrie 1970, fostul ei soț, Lucien Morisse, cu care fusese căsătorită timp de patru ani și cu care se afla în relații bune, s-a sinucis împușcându-se în cap. Cinci ani mai târziu, un prieten apropiat, cântărețul Mike Brant, care avea 28 de ani, a sărit de la etaj din apartamentul lui din Paris și a murit pe loc, iar în iulie 1983 fostul ei iubit, Richard Chanfray, cu care avusese o relație din 1972 până în 1981, s-a sinucis inhalând gazele de eșapament ale mașinii.

În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, Dalida, care avea 54 de ani în acel moment, a ales să părăsească lumea făcând același gest. S-a sinucis luând o supradoză de barbiturice și a lăsat în urmă o notă pe care scria: „La vie m’est insupportable. Pardonnez-moi”.

$$$

 Constantin Piliuţă, nascut in Botosani, fostul elev al lui Ciucurencu si unul dintre cei mai reprezentativi pictori români contemporani, a decedat pe 3 mai 2003.

 Notorietatea sa pe plan naţional şi internaţional a făcut ca operele artistului să aibă o cotă ridicată, nu însă cea reală, binemeritată. Creaţia, axată pe naturi statice, peisaje, nuduri, flori, cai, balerine, beţivi, lăutari etc., ce reflectă o realitate stilizată, romanţată a lumii, s-a conturat în aria figurativului interpretat. Această lume înseamnă lumină, culoare, atmosferă, sensibilitate. Beţivii, nudurile voluptoase, carnale, lăutarii expresivi, dansatorii, ambianţa cârciumei sunt proiecţii ale unei realităţi transfigurate din care fac parte prieteni, cunoscuţi şi chiar artistul însuşi. Ei sunt surprinşi în diverse atitudini expresive, în instantanee de viaţă, sau sunt pretextele unor formulări compoziţionale speciale. Tablourile degajă misterul armoniei calme, regeneratoare, ca în naturile statice cu flori, peisajele cu zarzări înfloriţi, cu dealul înzăpezit din care ţâşnesc copaci firavi ca ţepii unui obraz nebărbierit, ori ca în cele în care perechile de balerini sau cai albi se topesc sub un soare alb. Majoritatea uleiurilor – flori, peisaje, nuduri – dar şi desenele din cârciumă sau cafenea transmit un uşor sentiment de vulnerabil şi fragil, de ingenuitate şi sinceritate, elemente ce definesc, în fapt, creaţia sa. Împreună, ele evocă un temperament liric şi un univers plastic plin de căldură şi emoţie. Premiat, cu lucrări în colectii de stat şi particulare, din ţară şi străinătate, celebru, iubit, Constantin Piliuţă a fost un mare artist, dar şi un om deosebit. Un boem şi un prieten.

Un vechi amic povestea că lui Constantin Piliuţă îi plăcea să meargă în piaţă, dimineaţa devreme, pentru a privi spectacolul trezirii la viaţă al oraşului. „Ce faci aici, maestre?”, l-a întrebat acesta, în timp ce tăia Piaţa Amzei pentru a ajunge la serviciu. Piliuţă îi mărturisea cât de bine se simte să vină aici, să stea şi să-i admire pe ţăranii care-şi descarcă marfa, să privească tarabele, forfota, legumele, fructele, seminţele, florile, în multitudinea lor de culori.

Artistul era deosebit de cald şi prietenos. Din această cauză, cunoscuţii îl copleşeau cu prezenţa lor în atelier, unde pictorul avea întotdeauna un vin bun. Când nu se întâlneau în atelier, se adunau în cârciumă, „La Jerca”. Bodega se afla pe strada Ana Ipătescu şi era celebră la vremea ei datorită şefului Jerca, un cârciumar vizionar, un mandatar care a ştiut să facă avere la timpul său, profitând de prezenţa artiştilor permanenţi. Un fel de Capşa a scriitorilor, Şarpele Roşu al actorilor sau restaurantul din sediul Uniunii Scriitorilor, unde Nichita Stănescu, Marin Preda, Fănuş Neagu ş.a. dezbăteau marile teme şi evoluţii ale literaturii, la un pahar de votcă sau de vin, seară de seară. Acum cred că o parte din averea lui Jerca se datorează şi lucrărilor lăsate drept plată de clienţii lui pictori. Desigur, unul dintre ei era generosul maestru Piliuţă, căruia îi plăcea să fie în preajma confraţilor pictori, scriitori, actori sau a lăutarilor care-i cântau de dor şi inimă albastră. Când artiştii rămâneau cu buzunarele goale, îi plăteau cu desenele lor lui Jerca, iar cele mai multe lucrări lăsate gaj erau ale lui Piliuţă şi Apostu. Acum, acest Jerca sau moştenitorii lui poate că aprind lumânări din când în când pentru cei doi mari artişti români care i-au făcut cârciuma celebră. Odată, după primirea unui prestigios premiu naţional, bonomul pictor a celebrat cu prietenii până la ziuă, până nu i-a mai rămas niciun sfanţ din premiu, continuând să deseneze pe şerveţele pentru a-i putea achita lui Jerca nota de plată şi a opri clipa şi timpul din goana lor furibundă.

Aşa era omul Constantin Piliuţă, un artist abandonat total clipei efemere. Iubea viaţa şi prietenii buni. Vine o vreme, însă, când te trezeşti dintr-o dată singur, vechii camarazi s-au dus la cele veşnice, iar cei noi nu ştiu să trăiască total, fără rest, nu cred în camaraderie „şi nici măcar nu ştiu să bea”, spunea el. „Adevăraţii băutori de vin au dispărut şi oamenii sunt parcă din ce în ce mai trişti”.

Lucrările sale cuprind întreagă această lume fastă a bodegilor şi iubirii de oameni, a copilăriei petrecute la ţară, ilustrată şi rememorată de peisaje luminoase, de copacii înfloriţi din curtea casei părinteşti, satul unde în poarta unei case stau o căruţă şi un cal, de vasele cu flori, dansatorii, violoniştii ori beţivii. Ludic şi nonconformist, raţional si cerebral, Pil, cum îi spuneau prietenii, reproduce o lume a emoţiei şi artei trăite, conducându-se atât în viaţă cat şi în pictură după valori autentic umaniste. Iar picturile sale vorbesc direct sau sugerat despre modul cum poate fi esenţializată viaţa şi interpretate valorile şi principiile după care trăim. Generozitatea, înţelegerea pentru omul simplu, altruismul, credinţa se regăsesc cu prisosinţă în lucrările sale, înconjurate parcă de un „halou” poetic, sentimental, ce razbate din întregul tablou. El era convins că desenul, linia sunt mult mai relevante în a capta sufletul, lumea launtrică, decât vibraţiile culorii. Iar pictorul le-a folosit pe amândouă cu măiestrie, dezvăluind cu candoare şi evlavie tainicele frumuseţi sufleteşti.

„Meseria de artist se gândeşte mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor şi de a învăţa copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor.” (Constantin Piliuţă)

„… a rămas inubliabilul portretist şi peisagist al unei lumi necăjite, periferice, provinciale, frecventând bolgiile unde nefericiţii îşi găsesc în alcool un straniu paradis.” (Eugen Barbu).

$$$

 De curand s-a deschis un magazin unde femeile pot alege si cumpara un sot. La intrare sunt afisate regulile de functionare ale magazinului :

- Poti vizita magazinul O SINGURA DATA!

- Sunt 6 etaje si caracteristicile barbatilor se imbunatatesc pe masura ce urci la etajul superior.

- Poti alege orice barbat de la un etaj, sau poti urca la etajul urmator.

- Nu te poti intoarce la etajul inferior!

O femeie decide sa viziteze magazinul pentru a-si gasi un barbat.

La etajul unu pe usa este urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca!”

Femeia decide sa mearga la etajul urmator. Aici vede pe usa urmatorul afis: “Aceasti barbati au un loc de munca si iubesc copiii!”

Femeia hotaraste sa urce la etajul urmator. Pe usa vede urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii si sunt extrem de frumosi!” -“Wow”, isi spune femeia, insa hotaraste sa mearga la etajul urmator .

La etajul al patrulea pe usa este urmatorul afis :”Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii, sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa!” -“Incredibil” ! exclama femeia. Cu greu pot rezista! Insa decide sa mearga la etajul urmator.

La etajul cinci pe usa este urmatorul afis :”Aceasti barbati au un loc de munca, iubesc copiii,sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa si sunt extrem de romantici!” Femeia este tentata sa ramana si sa aleaga un barbat, insa pana la urma decide sa urce la ultimul nivel.

La etajul sase se afla urmatorul afis : “Sunteti vizitatoarea cu nr. 31.500.001 a acestui etaj. Aici nu sunt barbati, acest etaj exista numai pentru a demonstra ca este imposibil sa satisfaci o femeie. Multumim pentru ca ati ales sa vizitati magazinul nostru!”

$$$

 George Constantin - marele Burebista al filmului şi teatrului românesc, nascut pe 3 mai 1933...

Măreţ, impunător, cu voce de tunet şi glas de furtună, George Constantin „umplea”sala cu personalitatea sa electrizantă, indiferent de personajul pe care l-ar fi interpretat.

Când vorbea şi gesticula ACTORUL nu se auzea nici musca în sală, respiraţia tuturor era oprită, atenţia sporită la maxim, ca în faţa unui miracol.

Ba chiar şi tăcerile lui George Constantin, impuse de rol, erau atât de sonore, de cosmice, încât publicul părea că asistă la geneze, la naşteri de universuri şi religii, la legende încropite sub ochii lor orbiţi de grandoarea actului artistic.

Asta pentru că însuşi George Constantin devenise o legendă a teatrului şi filmului românesc încă în viaţă fiind!

S-a născut în 1933, în Bucureşti, într-o familie modestă, cu puţine posibilităţi financiare, mai mereu aflată în pragul sărăciei, în acele vremuri tulburi, când războiul bătea serios la uşă. Şi cum permanenţa sărăciei n-ar fi fost suficientă, tatăl său, care lucra ca şofer la Fabrica de Ţigarete din Regie, decedează la câţiva ani după naşterea lui, iar el, mama şi sora sa sunt nevoiţi să părăsească locuinţa de serviciu şi să se mute în cartierul Ghencea.

Dar amintirea casei din Regie îl va urmări toată viaţa „păstrată în suflet, ca reprezentând cel mai curat, cal mai pur lucru din lume”, după cum mărturisea.

Şi tot el zicea: „Spuneam că amintirile mele despre casa părintească sunt sărace. În oraş oamenii se risipesc, se uită unii pe alţii. Îmi închipui că la ţară oamenii simt altfel aderenţa la locurile natale, unde-şi au, de fapt, şi strămoşii şi familiile şi pământul – adică totul. De aceea satul însuşi poate fi considerat ca o casă părintească. Mai mult, chiar ţara capătă această valoare la un moment dat”.

Ca să poată să-şi ajute familia a început să muncească de la o vârstă foarte fragedă, ca ucenic la un patron.

Actriţa Valeria Seciu îşi amintea cu duioşie şi respect de el: „La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă.

Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui. Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca.

Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi.

Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător. Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a adus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui.

Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor”.

Şi totuşi el însuşi, în timp ce alţii îl cădelniţau cu tot felul de epitete care mai de care mai bombastice, avea propria măsură, propria dimensiune umană, propria modestie simplă, firească, omenească. „În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanilavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov...răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălărie pe cap şi mâinile în buzunare. Da, în vremurile acestea golăneşti şi aspre, aş putea fi numit actor bun”.

Ei bine, acest „actor bun”, la 15 ani, în 1948, se înscrie la Şcoala profesională metalurgică nr. 12, cu specializarea „ajustaj”. În primăvara anului 1949, o doamnă profesoară de la Şcoala pedagogică din Bucureşti vine la şcoala sa şi-l selectează pentru o piesă de teatru pentru elevi, în rolul lui Ştefan Tipătescu, din „O scrisoare pierdută”. A fost momentul său de debut şi factorul determinant în hotărârea sa de a susţine examen la Institutul de Teatru. Nu intră însă de prima oară.

„Ca şi prietenul şi colegul meu Gheorghe Cozorici, n-am fost prea ajutaţi de soartă. Am fost amândoi nevoiţi să facem şcoli de meserii, el la Vulcan, eu la Fabrica de Avioane. Când am dat examenul de admitere la Institut, în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu mai sigur, am dat şi la teatru şi la cinematografie (era institut separat). Am reuşit la ambele şi, ţin minte, am mers cu Cozorici în Piaţa Universităţii şi am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul”, îşi amintea actorul.

După facultate este repartizat la Teatrul Nottara, unde a făcut peste 50 de roluri uriaşe. În cinematografie îl ştiţi în primul rând din „Reconstituirea”, dar şi din „Burebista”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Pentru patrie”, „August în flăcări”, „Răpirea fecioarelor”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, etc.

Şi totuşi, după atâtea şi atâtea roluri asumate, frământate, plămădite până la ultima esenţă, după atâtea emoţii, trăiri, dăruiri pe scena teatrului sau pe platourile de filmare, actorul îşi trăieşte ultimii ani din viaţă cuprins de o tristeţe „iremediabilă”, vorba lui Topârceanu.

După 1989 este distribuit din ce în ce mai puţin, noua societate creată nu mai pune preţ pe valoare ci pe ideea de îmbogăţire rapidă, foştii proprietari ai casei naţionalizate în care locuia îl ameninţă permanent cu evacuarea, iar gândul, frământarea, că-şi va pierde casa în care a locuit cu familia îl îmbolnăveşte (la propriu) până la urmă.

Moare prematur, pe 30 aprilie 1994, la nici 61 de ani, de „inimă rea” (după cum spun unii) la gândul că e dat afară din casă după o viaţă de muncă.

Marele „Burebista” ridica pentru ultima dată sabia, „dom’ Semaca” dădea ultima oară ordine, iar viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica, trăgea cortina peste sufletul actorului George Constantin.

În urma lui s-a aşternut „asurzitoarea linişte” a teatrului românesc, „linişte” ce până acum n-a mai putut fi sfărâmată de o altă voce de tunet, de un alt glas de furtună. George Constantin n-a mai putut fi înlocuit. Dumnezeu să te odihnească, maestre!

$$$

 10 lucruri simpatice despre Honore de Balzac  :)  (20 mai 1799-18 august 1850) Opere reprezentative: Eugenie Grandet; Moș Goriot; Femeia de...